Saturday, October 30, 2021

Câteva gânduri la şase ani de la Colectiv

 

Au trecut şase ani şi peste Colectiv se aşterne colbul sau, dacă vreţi, cenuşa uitării. Într-un fel este firesc, veţi spune, alte şi alte tragedii se ivesc în vieţile noastre şi uzura implacabilă a traiului de zi cu zi lasă prea puţin loc amintirii. Procesul se tot amână. Proces în care, în tot cazul, sunt cercetaţi doar unii dintre cei responsabili, cei direct implicaţi, fără a se analiza cauzele mai profunde ale tragediei care doar a început pe 30 octombrie 2015. Doar în bisericile mult-hulite de unii dintre cei care au profitat abil de suferinţa unora cu care nu aveau nimic în comun se mai rostesc astăzi, în această Sâmbătă a Morţilor, ca la fiecare pomenire, cu aceeaşi simţire prezentă, numele celor plecaţi în acea cumplită noapte şi în perioada următoare către veşnicie. Iar noi – eu, cel dintâi – tot nu am pus început bun vieţii noastre. În singurătate şi tăcere, supravieţuitorii – noi toţi – care au murit doar un pic odată cu prietenii, apropiaţii, cunoscuţii şi semenii lor, fug cu gândul alături de Vlad Ţelea, de Alex Pascu, de Adi Rugină, de Nelu Tilie, de...

 

Amintirea în sine nu salvează pe nimeni. Însă memoria poate fi instrument prin care să ne rugăm pentru cei plecaţi şi să nu ne risipim, să tindem către cei care putem şi suntem chemaţi să fim. Propaganda fură startul şi o parte dintre cei care vorbesc şi scriu astăzi despre Colectiv o fac pentru a-şi găsi argumente în favoarea teoriilor lor politice. Datoria mea şi a noastră este să spunem povestea mai departe, aşa cum am trăit-o şi am simţit-o. Este o poveste care trebuie să rămână vie prin noi, nu prin relatările oficiale. Copiii de peste 20 de ani care vor căuta să afle ceva despre ce a fost atunci au toate şansele să dea peste mult-lăudatul film care şi-a dat (însuşit?) numele clubului şi al tragediei sale. Nu, voi, cei ce nu ştiţi încă ce a fost acolo, Colectiv este o poveste despre Goodbye to Gravity şi despre prietenie, despre nişte puşti şi nişte nu tocmai puşti care şi-au pierdut viaţa, despre alţii care şi-au dat-o de bunăvoie pentru a-i scoate din flăcări pe semenii lor, nu despre Cătălin Tolontan şi Vlad Voiculescu...

 

Au trecut doar şase ani şi, totuşi, cei care ne spuneau atunci că avem toate condiţiile la noi – poate nu din rea intenţie – şi se făceau astfel părtaşi la suferinţele crunte îndurate de zeci de răniţi în spitale, cei pe care i-am fi vrut traşi la răspundere, ne dictează astăzi autoritar măsurile sine quibus non pentru a ne proteja... sănătatea. Şi mulţi dintre cei care pe atunci îi huleau insistă astăzi să-i ascultăm ca pe... Dumnezeul în care nu mai cred. „The Day We Die” s-a prelungit timp de şase ani, căci murim în continuare de nepăsare şi uitare, indiferent cât de sănătoasă ne este carcasa. Privim în urmă şi vedem cum „the evil that men do lives on and on”. Şi arareori ne mai târâm „Back To Life”, într-o speranţă difuză. Pentru ei, cei care au rămas în urmă şi pentru noi, împreună cu ei. Viaţa lor pierdută nu poate dobândi sens decât dacă renunţăm şi noi la viaţa noastră mincinoasă şi stricată. Şi „dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El.”

Saturday, July 10, 2021

Mulţumim din inimă!

 

     În copilărie mi-am petrecut câteva vacanţe alături de părinţii mei şi de un grup de prieteni ai lor în vila de la munte a unuia dintre ei. Era perioada în care, sub oblăduirea „genialului cârmaci” Ceauşescu, curentul electric se tăia uneori şi de câteva ori pe zi... sau pe noapte. De fiecare dată când se întâmpla aşa, grupul sus-pomenit se strângea într-una dintre camere şi cânta din toţi plămânii „Mulţumim din inimă partidului!”

 

      Iubesc Bucureştii, cred că v-am mai spus, nu?

 

     De ani de zile mă tot gândeam că, de când am deschis ochii către lume şi către oraşul meu, numai de primari „unul şi unul” am avut parte. În 1990, oraşul cenuşiu a început să se coloreze şi să se înveselească un pic, dar a căpătat repede un aer de bazar oriental. Şi, de atunci, edili incapabili sau pur şi simplu cu alte interese s-au succedat şi l-au batjocorit în fel şi chip. De treizeci de ani, niciun primar mai acătării. Vorbe mari, bani grei, realizări mici. Ici un pod, colo o renovare, înlăturarea chioşcurilor care ajunseseră să sufoce centrul – dar şi aceasta fără discernământ, condamnând laolaltă buticuri şi mici librării sau puncte de distribuire a presei – o piaţă reamenajată (Obor, poate una dintre marile reuşite ale perioadei post-1989, o excepţie care confirmă regula, dar tot nu înclină balanţa în favoarea primarului respectiv). Nimic sistematic. Şi nici „organic”, cum ne place să spunem astăzi. Câte un mizilic, la plesneală, în ansamblul tot mai jalnic.

     La ultimele alegeri locale, o candidată spunea că ea se inspiră din frumoasele înfăptuiri ale lui Andrei Chiliman din sectorul 1. M-am tot întrebat dacă se referă la monstrul de lângă catedrala catolică Sfântul Iosif sau la Piaţa Amzei, distrusă complet, desfiinţată de pomenitul primar – altfel om de cultură, din familie cu tradiţie, ceea ce arată că nu numai specialiştii în „almanahe” fărâmiţează capitala.

     Toate acestea ar fi trebuit să se sfârşească. La sectorul 1 a venit o primăriţă cu viziune nouă – altă generaţie, altă mentalitate. Primele rezultate? Pute! Crunt! În toiul verii. Firma de salubritate ar fi de vină, a încheiat cu vechii primari un contract ilegal. Cât se poate de verosimil. Dar primarii trebuie să fie... primari.

     Doamna Clotilde Armand pare să nu fi înţeles că nu este reprezentantul DNA sau al Ministerului Justiţiei în teritoriu, nici al Ministerului Public sau al Poliţiei Capitalei. Rolul dumneaei nu este în primul rând să facă dreptate. Nu are a sluji în primul rând cauza anticorupţiei, ci pe cetăţenii a căror bucată de pământ o administrează. Dacă ai un copil în grijă şi observi că şcoala la care este înscris face tot felul de matrapazlâcuri, îi cauţi o altă şcoală şi apoi, desigur, te poţi duce la judecată cu cea veche, pentru dreptate şi pentru pagubele financiare. Nu laşi însă copilul în stradă refuzând să plăteşti, pentru că, până apuci tu să faci dreptate, s-ar putea să ajungă la spital, la închisoare sau chiar mai rău.

 

     Este iulie. Este, ca de obicei, caniculă. Coşurile de gunoi stradale se revarsă, mirosuri fetide intră în case şi apartamente, şoarecii se înmulţesc în voie, infecţiile se propagă. Noroc că nu suntem pe la munte, altfel ne trezeam cu urşi în parcare la Universitate. Sunt zone din sectorul 1 unde nivelul poluării – provocate de tot felul de deşeuri încălzite de soarele estival – a crescut peste limita medie. Pe doamna Armand o copleşeşte foarte probabil nostalgia. Atmosfera îi aminteşte pesemne de un cântec din anii 1960 al conaţionalului dumneaei, Pierre Perret, unde un copil povesteşte despre minunatele tabere în care „tuşim un pic pentru că înghiţim / fumul uzinei de alături / dar mergem să ne jucăm în faţă / la groapa municipală de gunoi”[1]. Dar noi nu mai trebuie să luăm trenul până în tabără pentru a ne bucura toate acestea, le avem chiar aici, în sectorul 1 al capitalei. Permanent vacation, ce sa mai!

     Pe viitor, va fi probabil bine. Justiţia va triumfa, răufăcătorii vor fi puşi să plătească, adevărul va înflori. Între timp, în timp ce doamna primar se joacă de-a Zorro (ehei, alte nostalgii, ce chipeş era Alain Delon în rolul principal!), câte un bătrân îşi trăieşte anii senectuţii sufocat de mirosul de alimente putrezite, un copil obişnuit să se joace pe stradă face cunoştinţă cu şobolanii, iar îndrăgostiţii îşi şoptesc prin parcurile sectorului unu dulci nimicuri în decorul cutiilor de carton, al florilor uscate şi al cojilor de ouă. Iar eu trec prin dreptul tuturor acestora şi mă opresc din când în când doar ca să-mi scot pălăria imaginară şi să spun tare şi răspicat: Merci, Clotilde!

 



[1] Pierre Perret, Les jolies colonies de vacances

Tuesday, May 11, 2021

Călin Torsan, "Totul numai pentru tata"

 

Am crescut cu povești. Omul cel mai pitoresc pe care l-am iubit vreodată și, în același timp, cel mai cu picioarele pe pământ, bunicul meu, a fost el însuși o poveste. Nu mi-a citit niciodată vreun basm sau vreo snoavă: mi le-a spus pe toate, prin viu grai, de nenumărate ori. Și s-a îngrijit să citesc singur ce vreau, învățându-mă să deslușesc literele încă de când aveam trei ani.

     Când eram mic, printre altele, mi-a căzut în mână o carte pentru copii în franceză, "Pollux et le chat bleu". Îmbinarea de enigmă polițistă și povestire copilărească mi-a rămas multă vreme în minte. Nu am citit vreo alta asemenea. Iar când am început să scriu la rândul meu, mi-am spus că dacă mă voi apuca vreodată de un roman – nu s-a întâmplat și nu știu dacă se va întâmpla vreodată – , trebuie să aibă legătură cu lumea mea, cu cea de acum cel mult douăzeci de ani, cu orașul meu, cu oameni de felul celor pe care îi întâlnesc în fiecare zi.

 

*

 

     Câinele Pollux și viața la oraș din România s-au întâlnit și s-au contopit la lectura romanului "Totul numai pentru tata". Copilăria la bloc și misterul de la miezul nopții. Viața cotidiană, anostul citadin și gingășia care ne face oameni, indiferent de pustiul în care trăim. Accidentele tragice transformate în banal și gesturile banale care sfințesc copilăria, viața, și transformă atașamentele firești în iubiri. Călin Torsan scrie aici o poveste gata să fascineze orice copil – pentru că țese o intrigă la care visează toți, din materialul cotidianului – și să-i readucă oricărui adult o clipă de copilărie. Echilibrul scriiturii se apropie de desăvârșire. O ciocolată mâncată seara, împotriva sfatului părinților, deschide ușa către pericolul suprem – moartea – dar și spre unicul lui antidot, dragostea. Viața școlarilor – mai buni, mai răi, mai chiulangii, plictisiți de stereotipuri educaționale și captivați de amestecul de autoritate și vocație – se mișcă aici în paralel cu planul lumii interlope, lume ridicolă dar nu mai puțin ucigătoare. Peste toate, ca în orice operă de artă adevărată, judecata este suspendată, impulsul moralizator abandonat sau lăsat, ca semn al libertății, în seama cititorului. Scenele simple, descrise frust, sunt luminate din când în când de poezie, de un firesc copleșitor, tocmai prin aceea că, spre deosebire de o prefață găunoasă pe care personajul principal – un copil, de fapt eu și tu – o citește cu dezgust, nu este defel construită, ci se ițește ca o concluzie a cotidianului care, o știm dintotdeauna și poate mai bine de la Eliade încoace, ascunde în tina sa luciri aurii. "Acea gălușcă fierbinte zămislită din lumină, pe care bucuria o ascunde ghidușă în suflete", afecțiune, sau "sorocul când" (leul îmbătrânit) "bine face dacă o va apuca singur prin savană, încercând să descopere culcușul unde odihnește soarele ruginit", iată două asemenea momente. Îmi notasem și altele, dar cred că e păcat să fie citite într-o mizerabilă cronică și prefer să vă las să le găsiți la locul lor.

     Există un moment unde narațiunea trenează vag (discuția la înghețată a celor doi copii). Pe de altă parte, punctul de tensiune maximă este parcă atenuat într-un intermezzo baroc despre cunoaștere, superba modulație în același timp morală (dar nu moralizatoare) și măiastră despre lumea oglinzilor. Și toate acestea "numai pentru tata".

 

 

*

Tudoran a fost, mi s-a povestit, cel mai bun elev al bunicului meu – un profesor desăvârșit. Tot Tudoran îl cheamă și pe un justițiar modern care apare spre finalul cărții. Și este exact ca cel despre care știu doar din auzite: minunat, dar poate prea corect în calea bucuriilor unui copil neastâmpărat, dar bun (cum aveam lipsa de smerenie să mă consider). "Totul numai pentru tata" este noua carte a copilăriei mele. Abia aștept să o dau copiilor din preajma mea. Știu că lor nu le prea place să plângă. Dar mie mi-a plăcut tare mult că am făcut-o la sfârșitul ei.