Thoughts/cugetari

Mercenarii Gabriel se cred revoluţionari

2012-01-20T00:22:00.000-08:00

De când au început protestele de stradă din ultima săptămână, apar tot mai mulţi falşi purtători de cuvânt, care încearcă să tragă spuza pe turta lor. Aşa este şi cazul lui Bogdan Naumovici, tânăr "publicitar", care este unul dintre principalii artizani ai campaniei RMGC pentru exploatarea (a se citi: distrugerea) prin minerit a zonei Roşia Montană. Cum una dintre revendicările constante ale Pieţei Universităţii a fost "Salvaţi Roşia Montană!" şi cum susţinerea proiectului de minerit este una dintre samavolniciile regimului Băsescu (nu că ceilalţi ar fi străini de ea), lucrurile se bat cap în cap. Mai nou cică în jurul domnului Naumovici s-ar fi coagulat şi alţi tineri care ar vrea să fac un partid. Corporatiştii neoliberali nu au înţeles, pare-se, că această revoltă este şi împotriva sistemului pe care ei îl sprijină.

Demascarea

2012-01-11T08:55:00.000-08:00

Barba grabnic te trădează:
Eşti un personaj suspect!
Lasă vorba cea vitează,
Nu impui niciun respect.

Barba naşte suspiciunea
Că eşti revoluţionar,
Ori frate cu reacţiunea,
Sau – scuipă-n sân! – legionar.

Ia de la noi pildă tare,
Noi ispite-am biruit
Ţinând post şi de mâncare,
Dar mai ales de citit.

Scriitura este sclava
Celor ce v-au cumpărat
Ca să răspândiţi otrava
În al nostru gând curat,

Dar cu noi nu-ţi merge, vere,
Ce, noi nu ştim? N-am văzut?
Eşti cumpărat de putere,
Iar de-o critici, prefăcut.

Sufletul nostru pur cere
Să ne hrănim din ce-am scris,
Iar tu? Te-am văzut bând bere!
Eşti un rău şi un proscris!

Farurile-Ortodoxiei
Suntem astăzi numai noi,
Cerem: „Moarte ereziei
Cârnaţilor de Pleşcoi!”

Şi vom explica problema
Şi prea-prostului norod,
Până strigă: „Anatema!”
Toţi ierarhii din sinod.

În oraşe şi prin sate
Să vă feriţi învăţaţi
De cele trei mari păcate:
Bere, barbă şi cârnaţi!

De vrei să fii om de bine,
Bărbiereşte-te frumos,
Ca s-ajungi apoi, ca mine,
Scriitor cuviincios;

Te întrebi ce-am scris eu? Frate,
Se vede că eşti incult,
Decât mine nici Socrate
Nu a scris cu mult mai mult.

Fug acum la datorie,
Ca un cetăţean corect.
Tu, rămâi la poezie:
Eşti bărbos, deci eşti suspect!

Eliberaţi-l pe părintele Efrem!

2012-01-09T07:20:00.000-08:00

În această dimineaţă, a fost depusă la sediul ambasadei Greciei în România o scrisoare de protest, semnată de peste două sute de preoţi şi laici ortodocşi români şi adresată preşedintelui Greciei, prim-ministrului elen şi procurorului general al Curţii Supreme de Justiţie.

"Noi, credincioşi ai Bisericii Ortodoxe Române, am aflat cu uimire şi îngrijorare despre întemniţarea egumenului Sfintei Mănăstiri Vatoped din Sfântul Munte, a Preacuviosului Părinte Arhimandrit Efrem. Cei mai mulţi dintre noi l-am cunoscut pe Părintele Efrem şi mărturia noastră despre personalitatea şi activitatea sfinţiei sale contrastează radical cu o astfel de măsură.
Nu este în puterea noastră a contesta jurisdicţia organelor justiţiei elene. Credem că se va lua o hotărâre dreaptă şi imparţială în problema privind proprietăţile Mănăstirii Vatoped.
Suntem nedumeriţi de aplicarea detenţiei înainte de judecarea cazului pe fond a unui monah care nu constituie o ameninţare pentru societate şi care şi-a exprimat în mod repetat bunăvoinţa de a colabora în ceea ce priveşte cercetarea judiciară.
De asemenea, ne surprinde şi ne întristează timpul când s-a decis arestul preventiv: în ajunul preaslăvitei sărbători a creştinătăţii, Naşterea Domnului Iisus Hristos.
Ca români ne amintim cu durere de cel puţin două evenimente cutremurătoare din istoria noastră, care au avut loc în zile de praznic bisericesc:
1. decapitarea celor şase martiri-sfinţi ai Neamului nostru, Constantin Brâncoveanu dimpreună cu cei patru fii şi cu ginerele său, Ianache, în ziua de 15 august 1514, praznicul Adormirii Maicii Domnului, la Constantinopol, din porunca Sultanului;
2. arestarea a sute de preoţi (ordinul ministrului Afacerilor Interne 410/1952), reţinuţi, anchetaţi şi trimişi în lagărul de exterminare de la Canal, în ziua de 15 august 1952, praznicul Adormirii Maicii Domnului, în timpul regimului comunist-ateu.
Credem că prin această poziţie de solidaritate cu Preacuviosul Părinte Efrem, pe care o exprimăm şi noi, alături de nenumăratele mesaje ale ierarhilor, preoţilor şi laicilor din mărturisitoarea Eladă şi din celelalte ţări ortodoxe, veţi face tot ceea ce vă stă în putinţă pentru a restabili normalitatea judiciar-socială în cazul Părintelui Stareţ Efrem.
Am ataşat prezentei scrisori un număr de 11 file care conţin tabelul cu semnături ale persoanelor care suntem solidari cu cele exprimate mai sus."

(sursa: http://rafaeludriste.blogspot.com/ , via http://c-tarziu.blogspot.com/ )

O voce din America

2011-12-10T12:37:00.000-08:00

“Nu mi-e ruşine să recunosc că sunt creştin, însă nu e nevoie să stai la strană în fiecare duminică pentru a şti că e ceva în neregulă în ţara aceasta de vreme ce homosexualii declaraţi pot face parte din armată, însă copiii noştri nu pot sărbători în public Crăciunul sau nu se pot ruga la şcoală. În calitate de preşedinte voi pune capăt războiului lui Obama împotriva religiei. Şi mă voi opune atacurilor liberale împotriva moştenirii noastre religioase. Credinţa a făcut America puternică. O poate face puternică din nou.” (Rick Perry, guvernator al statului Texas, viitor candidat republican la preşedinţia SUA)

Nicuşor Dan, o posibilă alternativă pentru Primăria Bucureşti

2011-12-01T05:14:00.000-08:00

Despre posibilii candidaţi din partea partidelor şi a mişcărilor politice cred că ştim destule. Ştim cam ce pot face Silviu Prigoană, Sorin Oprescu, Adriean Videanu, Marian Vanghelie sau Cristian Popescu "Piedone": să înfunde Bucureştii mai adânc în mocirlă şi să-şi umple buzunarele. În căutarea unei alternative la acelaşi tip de om cu nume diferite, ar fi poate de folos să aruncăm o privire la ce are de spus acest domn: http://nicusordan.ro/ .

Later update: Alte detalii vezi aici.

Acatistul Maicii Domnului, al icoanei de la biserica Pitar Moş (fragment)

2011-11-21T02:40:00.000-08:00

Condacul al 2-lea

Născută eşti din lacrimi şi rodul rugăciunii
Înălţate la ceruri de bunii tăi părinţi
Şi încă din pruncie eşti sfântă între sfinţi,
Căci te arăţi cu totul străină-ntinăciunii,
Smerită-n cugetare şi cu fapte cuminţi;
Şi-a lui Adam greşeală ştergând prin Întrupare,
Dumnezeu de la tine aude-n veci cântare: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Icoana ta, Stăpână, izvor de mântuire,
Ne-ai dăruit-o nouă, ce pururi te chemăm,
Şi revărsând printr-însa har şi tămăduire,
Ne-asculţi în rugăciune, iar noi smeriţi cântăm:
Bucură-te, veşmânt tainic, Domnului îmbrăcăminte,
Bucură-te, că El Însuşi te-a învăţat cele sfinte,
Bucură-te, ajutorul poporului credincios,
Bucură-te, îndurare ce îndupleci pe Hristos,
Bucură-te, că purtându-L pântecele ţi-a sfinţit,
Bucură-te, că-ntru-aceasta cu tine S-a sfătuit,
Bucură-te, bucuria celor ce-n cântări te cheamă,
Bucură-te, că şi nouă pururea tu ne eşti Mamă,
Bucură-te, că-n durere ne dai grabnic ajutor,
Bucură-te, sfinţitoare şi de vindecări izvor,
Bucură-te, sfânt odor,
Bucură-te, că ne sprijini când furtuna ne-nconjoară,
Bucură-te, Preacurată, Maică Pururea Fecioară!

Condacul al 3-lea

Un an având, Marie, s-a făcut praznic mare
Şi preoţii pruncia ţi-au binecuvântat,
Iar mai apoi, cuprinsă de dor înaripat,
Dusă ai fost în templu în alai de fecioare,
Precum se şi cuvine Fiicei de Împărat;
Şi hrănită de înger stăteai în rugăciune,
Lui Dumnezeu Stăpânul cântând cu-nchinăciune: Aliluia!

Icosul al 3-lea

La rugăciune pururi, mereu gustând Scriptura,
Ai cunoscut pe Domnul şi voiai să-I slujeşti,
Iar noi prin tine astăzi primim învăţătura
Şi umiliţi aducem cântări duhovniceşti:
Bucură-te, izvor tainic, ce reverşi apa cea vie,
Bucură-te, mângâiere, bucură-te, bucurie,
Bucură-te, Maică blândă-a Fiului Unul Născut,
Bucură-te, că prin tine Cuvântul trup S-a făcut,
Bucură-te, că-mpreună cu Dumnezeu ai lucrat,
Bucură-te, că prin tine ne-a izbăvit de păcat,
Bucură-te, că-n necazuri eşti grabnic ajutătoare,
Bucură-te, Doamna noastră şi-a îngerilor mirare,
Bucură-te, Maică bună, ce Fecioară ai rămas,
Bucură-te, milostivă, bucură-te, cinstit vas,
Bucură-te, dulce glas,
Bucură-te, izbăvire din robia cea amară,
Bucură-te, Preacurată, Maică Pururea Fecioară!

România în căutarea unui... Rost (numărul 103)

2011-11-15T12:05:00.000-08:00

Sunt probleme care ne preocupă, dar privite dintr-o perspectivă ce face apel la tradiţie. Este viaţa noastră de zi cu zi, însă sprijinită în eternitate. E literatură, e opinie, e analiză. Rost nu se vrea depozitarul adevărului absolut, ci doar un îndemn la căutare. Noul număr ne propune, printre altele, excelentul articol al lui Răzvan Codrescu, România între două paradigme, în care vedem ce deosebire este între monarhia al cărei ultim reprezentant tocmai a ţinut un discurs istoric în Parlament şi republica ce ne sufocă prin conducători nedemni; o critică acidă şi bine documentată a imposturii numite Noua Republică, o pseudo-alternativă aflată sub umbrela puternicilor zilei; fenomenul depresiei, tot mai răspândit în societatea contemporană, privit din perspectiva unui psiholog, a unui teolog, a unui antropolog creştin şi a „omului care aduce cartea”, scriitorul Dan C. Mihăilescu; o privire de specialist asupra celui mai recent film al lui Lars von Trier, Apocalipsa; figura luminoasă a patriarhului Pavle al Serbiei, evocată de scriitorul Dan Ciachir; consideraţii teologice legate de criza autorităţii, dar şi de praznicul Sfinţilor Arhangheli; un medalion al enciclopedistului român Alexandru Ciorănescu şi un superb portret făcut de acesta lui Iorga; şi încă atâtea altele. În acelaşi număr îmi apare şi mie un umil articol (nepublicat pe blog) despre autoritatea cuvântului scris. Repet, nu este vorba despre răspunsuri definitive. Dar cei care văd în România şi doresc pentru ea un rost dincolo de mizeria cotidiană pot găsi în această revistă ecoul unor suflete-pereche. Mi-ar plăcea să ne putem defini cândva ca fiind căutători de Hristos.

Căutările omului modern şi riscurile "noii spiritualităţi" - Dumitru Constantin-Dulcan, "În căutarea sensului pierdut" (ultima parte)

2011-11-04T06:16:00.000-07:00

În subcapitolul „Mari tămăduitori în istorie”, Dumitru Constantin-Dulcan face referire la Hristos şi la câţiva taumaturgi contemporani. Imaginea pe care le-o creionează este însă deformată şi, în cele din urmă, deturnată de la sensul şi realitatea personală a celor în cauză. „Eu personal”, spune domnul Dulcan, „îl privesc pe Iisus nu atât ca persoană istorică, înscrisă la o dată anumită în vreo filă a timpului, cât îl percep ca fenomen”. Tendinţa se observă în multe medii contemporane care, fără să-L conteste făţiş pe Hristos, relativizează importanţa persoanei în favoarea învăţăturii. Dar orice creştin ştie că esenţialul credinţei sale este tocmai Persoana. Adevărul creştinismului nu e un cod de legi, nu e o colecţie de învăţături, ci este un adevăr personal. Omul este persoană, deci nu-şi poate găsi împlinirea decât într-o relaţie directă cu altă persoană. Morala, oricât de frumoasă şi înălţătoare, nu este mântuitoare dacă nu poate fi raportată la un model, la cineva cu care să poţi sta către faţă, într-o relaţie de tip „eu-tu”. În acest sens, învăţătura ortodoxă ne vorbeşte despre un Dumnezeu personal (Trei Persoane, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt). Persoana veşnică a Fiului, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, a luat în Sine natura umană acum 2000 de ani, astfel încât Hristos S-a întrupat în istorie, Dumnezeu şi Om. Este punctul de cotitură, centrul întregii istorii omeneşti, iar realitatea Persoanei şi realitatea Întrupării sunt singurele care ne dau nouă posibilitatea mântuirii, a ieşirii de sub determinismul biologiei şi, în cele din urmă, al morţii. Sfântul Apostol Pavel ne învaţă că „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră” (1 Corinteni 15, 17). După cum scria un teolog contemporan, o morală fără Hristos e, în cele din urmă, inutilă. Însă viziunea domnului Dulcan e împărtăşită în multe medii contemporane, cu dublu scop: relativizarea persoanei, care să ducă la dispariţia lui Hristos într-un noian de „iniţiaţi” şi negarea ideii de Dumnezeu personal, incompatibilă cu panteismul şi cu nedefinita „conştiinţă universală”. Mai departe se încearcă o minimalizare a credinţei tradiţionale, pentru a propaga ideea credinţei în sine însuşi, al cărei ultim rezultat este tocmai auto-îndumnezeirea luciferică, în lipsa totală de smerenie a spiritualităţii de tip new age. „Iisus ar fi putut foarte bine ori să-şi aroge meritul personal, ori să sublinieze forţa Divinităţii atunci când îi vindeca pe bolnavi, dar în loc de toate astea el spune textual şi cu modestie, exprimând un mare adevăr ştiinţific: ‚Credinţa ta te-a vindecat’.” Bineînţeles, credinţa este esenţială în orice proces de vindecare, fie ea spirituală sau trupească. Dar domnul Dulcan inversează în mod subtil sensul acestei credinţe. Hristos le vorbea celor din vremea Lui şi, fiind smerit, nu se punea pe Sine în evidenţă. Însă în cine credeau oamenii care veneau să-I ceară tămăduiri, evreii şi vecinii lor de acum 2000 de ani? În conştiinţa universală? În „sinele” lor? Nu. Credeau în Dumnezeul lui Israel şi în Iisus, de vreme ce veneau la El, care le propovăduia că este Fiu al lui Dumnezeu. Deci când spune „credinţa ta te-a vindecat”, Hristos se referă la credinţa în Dumnezeu. Domnul Dulcan răstălmăceşte mesajul pentru a-şi susţine propria concepţie de sorginte orientală şi pentru a minimaliza rolul lui Hristos, însă dacă privim cuvintele spuse de Iisus în contextul de atunci, vom înţelege adevărul. Minimalizarea „vieţii în Hristos”, cum o numesc Sfinţii Părinţi, este susţinută undeva în carte şi de o minciună făţişă, pe care orice om care a citit Noul Testament o vede din prima clipă: „Iisus spune undeva că înţelege incapacitatea noastră de a respecta întocmai toate imperativele învăţăturii sale, dar este foarte important efortul de a încerca în fiecare clipă să le respectăm”. Este o răstălmăcire şi, mai mult, aceste cuvinte atribuite lui Hristos nu sunt consemnate nicăieri.
Domnul Dulcan recurge la exemplele unor taumaturgi contemporani pentru a demonstra, după cum ne spune că „un om ca Iisus putea exista”. Prin această argumentare Îl pune pe aceeaşi treaptă cu cei care i-au fost doar ucenici – sau cu unii care săvârşesc altfel de „minuni” – şi Îl reduce la calitatea de om, negându-I subtil dumnezeirea, caracterul transcendent. Când vorbeşte despre Sfântul Nectarie de la Eghina, autorul menţionează apariţiile de după moarte ale acestuia, punând semnul egal între ele şi arătările lui Hristos de după Înviere. Aşa o relativizează şi pe aceasta, căci Sfântul Nectarie nu a înviat, ci a dat doar mărturie asupra vieţii veşnice a sufletului, în timp ce trupul său a rămas în aşteptarea Celei de a Doua Veniri. Iisus însă a înviat cu trupul – aşa cred creştinii, în timp ce domnul Dulcan seamănă confuzia, lovind tocmai în ceea ce pretinde a apăra.
Portretul părintelui Arsenie Boca este unul dintre cele mai grosolane falsuri din carte. Se cunosc puterile deosebite pe care le avea duhovnicul supranumit uneori „Sfântul Ardealului”, capacitate sa de clarvedere şi darul vindecărilor, dar mai ales al povăţuirii sufletelor pe calea mântuirii. Pornind de la acestea, domnul Dulcan îi face părintelui un portret de mag, care se foloseşte de „puterea minţii”, se teleportează, vindecă şi cunoaşte tainele naturii şi pe ale oamenilor. Cine nu citeşte decât aceste rânduri este tentat să-l asemuiască fie cu un David Copperfield (iluzionistul) autohton, fie cu un vrăjitor. Este simptomatic pentru direcţia cărţii faptul că în întregul capitol despre părintele Arsenie Boca, autorul nu pomeneşte niciodată numele lui Hristos. Este în acelaşi timp esenţa falsificării unei vieţi şi a unui mesaj sub peniţa domnului Dulcan. Părintele Arsenie nu a lucrat cu puterea proprie, nici cu cea a unui „univers” nedefinit. Toate darurile pe care le-a avut nu-şi aveau izvorul în el însuşi, ci numai şi numai în Hristos. Părintele mărturiseşte acest lucru în fiecare rând din numeroasele cărţi publicate, în fiecare predică, în fiecare sfat. Centrul vieţii, învăţăturii şi faptelor părintelui Arsenie Boca este Hristos. Absenţa Lui din rândurile domnului Dulcan este mărturia cea mai evidentă a interpretării eronate pe care o dă acesta „puterilor” taumaturgice.
Concluzia subcapitolului ţine de acelaşi sincretism dizolvant: „Sunt, aşadar, mai multe drumuri care conduc către acelaşi liman, dacă sunt respectate anumite condiţii”. Care este acel liman? Răspunde mai jos autorul: „o altă istorie, propice armoniei dintre sine şi Univers, dintre sine şi natură, dintre oamenii de pretutindeni, transgresând obstacolele puse de apartenenţa la o religie, ţară, cultură sau sistem politic”. Cu alte cuvinte, ni se spune că, printre altele, religia şi naţiunea sunt obstacole în calea „iluminării” noastre. Pe lângă ecoul deloc întâmplător al ideilor socialiste în aceste cuvinte („opiumul popoarelor”, vă amintiţi?), vedem din nou rădăcinile new age. Socialismul este de altfel un vehicul al acestei mentalităţi. În fond, chiar autorul susţine, în ton cu Marx, că „nici o fiinţă umană nu se poate împlini pe sine dacă societatea nu-i oferă premisele necesare”. „Biserica este o cale, dar nu singura”, ne mai spune domnul Dulcan. Însă de vreme ce Biserica însăşi spune că Hristos singur e „Calea, Adevărul şi Viaţa”, „iluminările” autorului ne indică de fapt, printre rânduri, că Biserica nu e de fapt o cale, ci un obstacol. Scopul devine transparent pentru orice cititor atent.
Capitolul intitulat „Creaţionismul şi evoluţia”, al nouălea al volumului II, „Creierul şi noua spiritualitate”, echilibrat, bine organizat, un bun punct de pornire pentru o discuţie în plină desfăşurare, ne face să regretăm cu atât mai mult faptul că este „rătăcit” în haosul conceptual din restul cărţii. În acest capitol domnul Dulcan păstrează o linie de mijloc, fără a cădea în capcana creaţionismului extremist, care neagă orice fel de evoluţie, trădându-şi rădăcinile protestante, nici în cea a evoluţionismului darwinist, de altfel negat de ceva vreme de noile descoperiri ale ştiinţei. În ciuda unor speculaţii un pic hazardate, se vorbeşte cu autoritate despre absurdul ideii de selecţie naturală ca criteriu absolut sau despre finalitatea naturii, sugerată de unele rezultate ale cercetării. Este o lectură foarte utilă pentru ieşirea din stereotipiile răspândite la nivelul maselor, a invocării în scopuri propagandistice a unor teorii ştiinţifice temporare şi adesea depăşite. Una dintre concluzii e remarcabilă, motiv pentru care o reproducem în întregime: „Ştiinţa este grăbită în a formula concluzii definitive şi a da sentinţe, doar pe observaţii fragmentare, care nu exprimă întregul. Citesc frecvent lucrări cu concluzii ce sună a magister dixit. Şi doar peste câteva luni cineva constată altceva. Mai ales în condiţiile actuale de cercetare, unde performanţele tehnologice scurtează imens timpul de observaţie. Când ştiinţa exprimă sentinţe, care blochează alternativele, nu mai este decât politică.” Cugetările acestui capitol sunt o pată de lumină în oceanul de întuneric al acestei cărţi. Sunt rânduri pe care le-aş recomanda oricând în cadrul unei discuţii despre evoluţionism şi creaţionism, chiar dacă uneori afirmaţiile trebuie luate „cum grano salis”. Din păcate însă, celelalte capitole nu fac decât să semene o confuzie care merge dincolo de graniţele clasice ale evoluţionismului darwinist.
„Armonie şi înţelegere/ Compasiune şi încredere din belşug/ Fără falsitate şi dispreţ/ Vise ale unor viziuni vii de aur/ Revelaţii mistice de cristal/ Şi adevărata eliberare a minţii”. Sunt versuri din musical-ul „Hair”, celebru în anii şaizeci, în care, pe fondul unei poveşti despre războiul din Vietnam se desfăşoară o întreagă panoplie new age. Nimic rău în cele spuse mai sus, la prima vedere. Problema apare când ne uităm la sursa acestei „armonii”, a acestei „eliberări”. Este vorba despre o răsturnare a valorilor tradiţionale pentru a reveni la un cult în care elementele orgiastice se îmbină cu un panteism politeist, în care întoarcerea la natură este sinonimă cu coborârea omului la statutul de animal total supus „ciclurilor istorice”. Un rai fără Dumnezeu, dar şi fără personalitate, o uniformizare dizolvantă. La prima vedere o viziune cât se poate de atrăgătoare – şi chiar împărtăşind valori creştine – însă nimicitoare spiritual dacă este privită în adâncime. Noi, românii, ar trebui să fim mai vigilenţi cu asemenea vorbe frumoase: ţara noastră a fost distrusă din temelii tocmai de o ideologie care predica egalitatea, bunăstarea pentru toţi, ruperea barierelor religioase şi o unitate spirituală care nu se traducea decât într-o uniformizare forţată în care orice forţă adversă era nimicită fizic şi spiritual. „Paradisul terestru” ateu al comunismului, „binele poporului” băgat cu forţa pe gâtul celor care mai credeau în libertate nu sunt decât manifestări ale iadului. Filosofia „armoniei” new age – Era Vărsătorului – ale cărei manifestări pot fi văzute la o privire atentă peste tot în Europa şi America nu este decât o altă faţetă a aceleiaşi realităţi. Secolul XX ar fi trebuit să ne vindece de boala încrederii fără margini în om, aşa cum s-a răspândit ea de la Renaştere încoace. Ororile prin care am trecut ne-au arătat faţa hidoasă a omului şi capacitatea lui de a cădea şi de a-i atrage şi pe alţii în căderea lui. Soluţia de ieşire ar trebui să fie marcată de umilinţă şi smerenie. În loc de aceasta, printr-o subtilă deturnare, se continuă opera de desacralizare, depărtarea de Dumnezeu şi autodivinizarea omului. Izvoarele sunt în filosofiile orientale, dar consecinţele lor ultime ne sunt transmise în mod subtil pe mai multe canale, mai ales că structura noastră spirituală este din ce în ce mai fragilă. Trebuie să avem „acces la divinitatea lăuntrică”, susţine domnul Dulcan. Pentru un creştin această gândire poartă un nume: e satanism. Iar amestecul conceptual în care domnul Dulcan vorbeşte ba de Dumnezeu, ba de „Sursa de Univers”, ba de „marele arhitect” nu schimbă cu nimic lucrurile.
Intenţia rândurilor pe care le-am scris nu este îndreptată împotriva lui Dumitru Constantin-Dulcan. Nu adversitatea faţă de un om m-a ghidat, ci pericolul pe care l-am intuit în această scriere. După cum am subliniat în câteva rânduri, nu contest autoritatea ştiinţifică a domnului Dulcan, nici anumite intuiţii pe care le-a avut de-a lungul timpului. De vreme ce nu-l cunosc pe autor, nu sunt nici măcar în măsură să discut caracterul sincer sau nesincer al cărţii. Însă ea se încadrează într-un curent subversiv care, sub masca spiritualităţii, face o puternică propagandă anticreştină. Pericolul vine tocmai din aspectul seducător la prima vedere al ideilor şi – mai ales – din faptul că erorile şi rătăcirile sunt amestecate cu mici „stropi” de adevăr, care nu fac decât să sporească confuzia. În plus, haina intelectuală în care sunt îmbrăcate aceste cugetări din ce în ce mai răspândite în lumea de azi le face atractive pentru mulţi oameni culţi, prea orgolioşi pentru a accepta minunile şi viziunile aparent simpliste din învăţătura de credinţă a Bisericii. Pe de altă parte, este nevoie aici şi de o catehizare mai intensă, de un efort din partea clerului pentru a spori cultura teologică a credincioşilor, pentru a-i face să vadă adâncimea nespusă şi filosofia înaltă a dogmelor creştine. Când clerul şi teologii eşuează în ritualism, în cultivarea formelor al căror fond nu-l mai explică şi, uneori, nu-l mai înţeleg, intelectualul creştin caută în altă parte. Din fericire, pe lângă preoţii buni, mai există şi nenumărate cărţi care zugrăvesc pe limba contemporaneităţii frumuseţea şi adâncimea vieţii în Hristos. Pe acestea le recomandăm. Dincolo de toate, se cade să ne amintim că omul, fiind persoană conştientă şi liberă, nu îşi poate găsi împlinirea decât în relaţie cu altă Persoană, aceasta infinită. Doar Ea poate fi conştientă de sensul întregii existenţe, aşa cum omul e conştient de sensul treptelor inferioare. Este ce ne spune în „Teologia dogmatică ortodoxă” părintele Dumitru Stăniloae, este ce ne învaţă de mai bine de 2000 de ani Biserica. Iar relaţie personală între Divinitate şi om nu găsim decât în creştinism, relaţie dusă la cea mai înaltă treaptă a iubirii prin luarea de către Fiul lui Dumnezeu a naturii umane, astfel încât să putem să ne raportăm la El „ca de la om la Om”, la Dumnezeu şi Om.

Căutările omului modern şi riscurile "noii spiritualităţi" - Dumitru Constantin-Dulcan, "În căutarea sensului pierdut" (II)

2011-11-01T00:41:00.000-07:00

Cuvântul autorului, care deschide al doilea volum al lucrării lui Dumitru Constantin-Dulcan ne îmbie de la bun început cu imaginea „unui Dumnezeu al păcii, al armoniei, al iertării, al iubirii pentru întreaga omenire, indiferent de rasă, religie, sex, stare socială (...), un Dumnezeu dincolo de toate disputele teologice, de toate contradicţiile vechilor texte”. Toate bune şi frumoase dacă în spatele cuvintelor nu s-ar ascunde împotrivirea faţă de învăţăturile „religiilor clasice”, propunând în loc un dumnezeu sincretist şi modelat după conceptele limitate ale omului. Învăţătura creştină ne vorbeşte despre un Dumnezeu al iubirii faţă de toţi, care „face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 45), dar nu relativizează niciodată adevărul. Dacă eliminăm deosebirile între diferitele opinii pentru a-L face pe Dumnezeu să se potrivească unei concepţii „universale”, deci dacă Îl vedem pe Dumnezeu reprezentat în egală măsură de toate religiile şi credinţele, practic nu facem decât să-L relativizăm, să-L modelăm după chipul şi asemănarea fiecăruia dintre noi – adică să ne facem un idol adaptat propriilor noastre slăbiciuni. De fapt, toată concepţia sincretistă a acestor rânduri este bine înrădăcinată în influenţele orientale, după cum vom vedea mai departe. Domnul Dulcan se bazează pe experienţe trăite de oameni din cele mai diverse culturi, însă refuză permanent să accepte că nu orice experienţă vine de la Dumnezeu şi că diavolul e un maestru iluzionist.
Este evident că astăzi „experienţele”, „viziunile”, „contactele” cu diverse forţe spirituale fie s-au înmulţit, fie sunt mult mai cunoscute. Dacă în trecut – mai ales în cel recent, marcat de „dictatura pozitivismului” –, ele puteau fi expediate ca „superstiţii”, astăzi sunt prea clare pentru a fi negate cu aceeaşi uşurinţă. Totuşi, pentru un creştin e esenţial discernământul, iar în acest sens se cuvine reamintit mereu capitolul 24 al Evangheliei după Matei, în care Mântuitorul avertizează cât se poate de desluşit asupra acestor fenomene: „Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi” (Mt 24, 4-5). „Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi” (Mt. 24, 11). „Atunci, de vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeţi. Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24, 23-24, sublinierea noastră). Cine citeşte cartea domnului Dulcan trebuie să o confrunte mereu cu acest capitol din Scriptură – astfel, contradicţiile vor ieşi lesne la iveală. Căci chiar când aceste „viziuni” Îl au în centru pe Hristos Însuşi, ele pot fi rod al amăgirii, aşa cum vedem din experienţa de secole a pustnicilor, cărora nu odată demonii li s-au arătat sub chipul de îngeri ai luminii. Buna comunicare cu duhovnicul – ce are în centrul ei ascultarea şi smerenia – este cheia pentru desluşirea originii acestor fenomene. Dar smerenia nu face parte din „programul” cărţii „Creierul şi noua spiritualitate”, a cărei bază de aderenţă e creată în parte tocmai de orgoliul nemăsurat al intelectualilor fără formare duhovnicească ce intră în contact cu ea.
Una dintre mizele cărţii de faţă este demonstrarea influenţei directe pe care o au gândurile nu doar asupra „emiţătorilor”, ci asupra întregului univers. Ideea apare încă din volumul anterior şi este argumentată ştiinţific prin menţionarea substratului biochimic al gândurilor şi sentimentelor noastre, substrat care poate fi benefic sau nociv. Este unul dintre firele cărţii care merită urmărite, pentru că, în cele din urmă, coincide cu ceea ce spun Sfinţii Părinţi despre omul ca microcosm, care cuprinde în el la nivel potenţial întregul univers şi a cărui acţiune conştientă determină într-o anumită măsură mersul naturii. „Fiecare celulă din corpul nostru conţine întregul Cosmos”, citează domnul Dulcan din fizicianul David Bohm. Din păcate, nu avem decât un început al acestui fir ideatic, a cărui exploatare ar putea duce la concluzii care să coincidă cu cele pe care le-am învăţat din credinţa noastră „tradiţională”, altfel relativizată de autorul cărţii. Citind printre rânduri, vom vedea că ştiinţa modernă tinde să se întâlnească cu înţelepciunea credinţei. De o deosebită importanţă este descoperirea faptului că „creierul nu face o distincţie netă între realitatea trăită şi cea doar imaginată. (...) În ambele situaţii – realitate sau doar imaginaţie – sunt activate în creier aceleaşi arii corticale, aceleaşi structuri şi, în consecinţă, vor avea acelaşi ecou biochimic.” Asceţii creştini vorbesc adesea despre lupta cu păcatul încă din momentul în care acesta ia naştere în gândul omului, bazându-se pe cele spuse de Hristos Însuşi. Ne amintim de Predica de pe Munte şi despre cuvintele legate de păcatul desfrânării: „Aţi auzit că s-a spus celor de demult: ‚Să nu săvârşeşti adulter.’ Eu însă vă spun vouă că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 27-28). Dacă punem aceste cuvinte alături de descoperirile ştiinţifice de mai sus, vom vedea că ele nu au doar valoare morală, ci şi adevăr existenţial, manifest în întreaga noastră structură psiho-somatică. Trebuie spus că aceste pasaje ale cărţii lui Dumitru Constantin-Dulcan sunt demne de cel mai viu interes. Din păcate însă, după cum am mai spus, ele se împletesc cu speculaţii şi reflecţii neştiinţifice şi periculoase din punct de vedere spiritual. Iar modul cel mai simplu de a compromite un adevăr este să-l amesteci cu o seamă de minciuni.
Confuzia este menţinută în mod programatic şi se pune adesea întrebarea dacă avem de-a face doar cu ignoranţă sau cu un plan urmărit pas cu pas. Nădăjduiesc că prima variantă este cea adevărată. Dar iată ce spune domnul Dulcan, făcând referire la un concept al filosofiei taoiste: „După expierea vieţii, Shen-ul nu moare odată cu corpul, ci se întoarce în marele SHEN universal din care a venit. Spune altceva vreuna din religiile lumii?” Da, domnule Dulcan. Spune. Concepţia taoistă îşi găseşte puncte comune cu alte viziuni orientale, în care sufletul nu este decât parte a unui mare „tot” în care se va întoarce la final, un tot impersonal, o „nefiinţă” (nirvana) amorfă. Un anumit ecou se găseşte şi în viziunea apocastazei, erezie creştină care a fost condamnată la Sinodul V ecumenic. Pe scurt, ideea taoistă presupune o preexistenţă a sufletului (shen), care este o „emanaţie” a divinităţii, în care se va întoarce. Pe de o parte, avem aici ideea că omul e consubstanţial cu Dumnezeu, că e de aceeaşi fiinţă, ceea ce ar însemna că şi Dumnezeu e prins în legi deterministe, deci practic nu e nici liber, nici suprem (deci nici capabil să mântuiască), ci supus unei legităţi de dincolo de El. Pe de altă parte, dacă toate sufletele se întorc în „shen”, le este anulată libertatea de a alege, după cum demonstrează părintele Dumitru Stăniloae: „o libertate care duce toate sufletele la mântuire, sau le dă posibilitatea unei eterne treceri de la bine la rău şi invers, nu mai e propriu-zis o libertate”. Iată deci că afirmaţia de mai sus, preluată de domnul Dulcan din scrierile taoiste, este profund anticreştină. De fapt, ideea consubstanţialităţii între om, lume şi Dumnezeu este esenţa panteismului, care pare a-şi găsi un adept în autorul volumului de faţă. Chiar şi atunci când vorbeşte despre un mare duhovnic ortodox, părintele Arsenie Boca, Dumitru Constantin-Dulcan îi deformează trăirea şi, în loc să vadă minunile din jurul său prin prisma legăturii cu Hristos pe care părintele a mărturisit-o în fiecare clipă, le conferă un substrat panteist: „există un punct în perfecţiunea spiritului, care odată atins, indiferent de calea urmată, omul se contopeşte cu energia primară a Universului, căreia totul îi este posibil!” Să reţinem acel „indiferent de calea urmată”. Este motoul „noii spiritualităţi”, ce ni se transmite pe toate canalele. Este suprema relativizare a adevărului, care pune semnul egal între toate religiile şi credinţele (chiar dacă unele sunt în mod evident contrare), pentru a le anula în cele din urmă pe toate în folosul ghiveciului sincretist şi panteist. Însă dacă nu suntem decât părţi ale conştiinţei universale, nu avem nici libertate, nici împlinire personală, căci acestea nu pot fi realizate decât în relaţie directă cu o fiinţă care să fie atât transcendentă, deci nesupusă determinărilor care ne înrobesc, cât şi personală, pentru a putea intra în relaţie directă cu noi. De aceea esenţa creştinismului e relaţia directă cu Hristos şi de aceea concepte precum „conştiinţa universală” sunt eretice şi, în cele din urmă, pierzătoare. De aici până la luciferism nu e decât un singur pas, pe care cartea de faţă îl face: „A găsi căile de optimizare a propriei noastre biologii înseamnă a deveni propriul nostru Demiurg”, ne spune domnul Dulcan. Ce este aceasta dacă nu o reformulare a îndemnului străvechi care le spunea primilor oameni să încalce porunca lui Dumnezeu, pentru a fi „ca Dumnezeu”? Dar dacă citim cu atenţie, vom remarca aici şi inconsistenţa internă a judecăţii domnului Dulcan: pe de o parte suntem parte a conştiinţei universale, în care ne întoarcem cu toţii, fără a putea schimba în vreun fel acest lucru, căci „destinul” ne conduce pe toţi unde vrea el şi unde „trebuie să ajungem”. Pe de altă parte, putem să devenim propriii noştri dumnezei, stăpâni peste lume şi univers. Dar nici acest lucru nu e la îndemâna oricui, pentru că autorul socoteşte că religia (sau credinţa, la modul mai general) e condiţionată genetic. Contradicţia e evidentă şi ne plonjează într-o confuzie în care singurul avantaj al celor „luminaţi” este că ştiu încotro merg, fără ca aceasta să poată schimba contopirea în masa amorfă şi impersonală.
Unul dintre exemplele cele mai concrete ale „metodei” domnului Dulcan, care porneşte de la premise ştiinţifice şi derivate din experienţă pentru a trece aproape pe nesimţite la speculaţii este modul în care sunt descrise aşa numitele NDE (near-death experience). Este vorba despre cele pe care par să şi le amintească oamenii care au trecut foarte aproape de moarte, fie că este vorba despre moarte clinică sau despre alte stări în care legăturile cu viaţa biologică s-au subţiat la maximum. Lucrurile observate sunt foarte interesante şi se cer explicate. Însă dacă cei mai mulţi pacienţi vorbesc despre „lumină”, „tunel” sau despre experienţa nemijlocită a unui anumit „dincolo”, domnul Dulcan trece la interpretarea speculativă a datelor ştiinţifice şi ajunge la concluzia că „evenimentele din vieţile trecute sunt premisele vieţilor viitoare”. Avem din nou teoria respinsă de creştinism a reîncarnării, care nu se sprijină pe nimic din cele relatate de cei care au trăit experienţe în pragul morţii, dar pe care autorul o inserează între datele ştiinţifice şi rezultatele experienţelor ca pe o concluzie de la sine înţeleasă. „În eternitatea timpului omul trăieşte o succesiune de vieţi”, susţine, alături de psihiatrul Brian L. Weiss, Dumitru Constantin-Dulcan. De unde aceasta? Fără îndoială nu din datele ştiinţei, ci dintr-o interpretare unilaterală a lor, care se pune în slujba unei viziuni din ce în ce mai răspândite. Şi astfel, autorul cărţii face exact ce le reproşează – pe bună dreptate! – adepţilor inflexibili ai pozitivismului: transformă ştiinţa în vehicul al propagandei de tip new age.
Când intră în sfera religiosului propriu-zis, Dumitru Constantin-Dulcan face confuzii grave, uneori uimitoare pentru un om cu formarea culturală a domniei sale. Aflăm astfel că „Apostolul Pavel, ca urmare a evenimentului trăit pe drumul Damascului a creat o nouă religie practicată astăzi de o treime din populaţia globului”. Autorul îşi clamează spiritualitatea, dar reia un argument al ateilor de mâna a doua şi al filosofilor anticreştini, care îl socotesc pe Sfântul Pavel, şi nu pe Hristos, întemeietor al creştinismului. Tot despre „apostolul neamurilor”, autorul ne spune că anterior evenimentului de pe drumul Damascului „avea cu totul alte preocupări”. Ignoranţă? Istoria atestă că de la începutul vieţii sale, Saul din Tars, devenit ulterior Pavel, a fost în miezul vieţii religioase a poporului iudeu, iar drumul pe care îl făcea când i s-a arătat Hristos era tocmai pentru a duce la îndeplinire ordinele de persecuţie împotriva creştinilor venite de la marii preoţi ai evreilor. Cum dar putem spune că avea alte preocupări? Mai târziu domnul Dulcan se contrazice şi spune că „Pavel nu face decât să continue să răspândească mesajul lăsat de Iisus. El nu l-a inventat, ci doar l-a transmis mai departe lumii”. Este deci creatorul „noii religii” sau nu? Domnul Dulcan nu pare să ştie, sau cel puţin nu e sigur, şi transmite această confuzie şi cititorilor domniei sale.
Deşi socoteşte că „apogeul superstiţiilor (...) a fost atins în Evul Mediu” – prejudecată desuetă care ignoră înflorirea culturală şi spirituală a acelor vremuri – domnul Dulcan face din cartea domniei sale vehiculul mai multor superstiţii de sorginte parţial orientală, oglinda unei viziuni în care puterea credinţei e descrisă mai degrabă ca un soi de „magie” obscură, iar ştiinţa e smulsă dintr-o limitare pentru a i se impune o alta.

(va urma...)

Căutările omului modern şi riscurile "noii spiritualităţi" - Dumitru Constantin-Dulcan, "În căutarea sensului pierdut" (I)

2011-10-20T03:48:00.000-07:00

În ultimii ani, pe plan mondial dar şi la noi în ţară, suntem martori ai unui interes crescând pentru spiritualitate – ca termen generic – indiferent de originea ei. Influenţat de un curent de gândire care în Occident are rădăcini îndepărtate, şi care, începând cu anii şaizeci, s-a extins destul de mult, până la a se strecura şi în cultura populară, acest interes s-a îndreptat foarte mult spre tradiţiile orientale. Însă nici alte tipuri de spiritualitate nu au fost neglijate. Se redescoperă (sau – trebuie spus! – se inventează) vechi tradiţii precreştine, se vorbeşte despre o viziune „holistă” şi – nu în ultimul rând – se remarcă în anumite cercuri o reîntoarcere la creştinism, ce-i drept interpretat în multiple moduri, adesea contradictorii. „În căutarea sensului pierdut”, cartea lui Dumitru Constantin Dulcan, medic neurolog şi psihiatru, profesor doctor, este un ecou al acestor preocupări. Noile descoperiri ştiinţifice, certificările unor fenomene şi trăiri atestate cu mii de ani în urmă de culturile şi credinţele tradiţionale sau fizica cuantică par să deschidă calea unei viziuni spiritualizate a lumii. Perspectiva pozitivistă şi mecanicistă lasă locul unei alte înţelegeri, în care o viziune pur materialistă îşi pierde orice fel de relevanţă. Pe scurt, ateismul radical nu mai poate sta în picioare în faţa ştiinţei de care se prevala până acum, devenind o simplă superstiţie, care face abstracţie de ultimele descoperiri. Desigur, ştiinţa nu oferă decât indicii. Ne arată ce era greşit în vechile premise ştiinţifice, însă nu răspunde la întrebarea veche de milenii: „Ce e adevărul?” Nici nu e rolul ei să facă acest lucru. Însă, pornind de la ultimele descoperiri – în special de la cele legate de creier – domnul Dulcan încearcă să ne arate calea spre un răspuns mai clar. Şi ne vedem puşi în faţa profeţiei lui Valeriu Gafencu, martir al temniţelor comuniste, pe care N. Steinhardt l-a numit „sfântul închisorilor”: „Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit.” În cele ce urmează, vom încerca să vedem dacă domnul Dumitru Constatin Dulcan dă curs acestui avertisment, dacă scrierea domniei sale – reprezentativă pentru direcţia ilustrată – este utilă pentru înţelegerea întrebărilor esenţiale care-l frământă pe om şi în ce măsură lucrurile scrise sunt compatibile cu o gândire creştină.
Este evident că unele dintre concluziile lui Dumitru Constantin-Dulcan – în special cele bazate pe o metodă ştiinţifică urmată cu acribie – sunt valabile şi ilustrează lucruri spuse cu sute sau chiar mii de ani înainte de misticii creştini sau de reprezentanţii altor spiritualităţi. Vorbind, de pildă, despre telepatie, autorul spune că „gândurile noastre, chiar nerostite, având şi un substrat bioelectric, nu numai biochimic, sunt emise în spaţiu sub forma de câmpuri electrice modulate în semnale purtătoare de informaţie. Sunt astfel receptate, conştient sau inconştient, de alte creiere.” Avem aici un prim indiciu despre puterea gândurilor noastre de a influenţa efectiv realitatea. Cum materia este, conform fizicii cuantice, concentrare de energie, orice energie şi cu atât mai mult una conştientă, ca a gândurilor noastre, poate avea un efect asupra ei în chipul cel mai concret. Părintele Porfirie, un mare duhovnic contemporan, vorbeşte despre puterea gândului nostru bun de a-l ajuta pe celălalt şi invers, a celui rău de a-i dăuna. Bineînţeles, toate acestea sunt determinate şi de starea „receptorului”, însă ideea de bază este că întreaga creaţie fiind un sistem coerent şi interconectat, faptele fiecăruia dintre noi au efect asupra întregului univers. Este ceea ce ştiinţa numeşte „efectul fluture” (butterfly efect), transpus aici până la nivelul conştiinţei, al gândurilor. Toate acestea fundamentează teoria interacţiunii şi a ordinii din întreaga creaţie, pe care se sprijină, din câte înţelegem de la autorul însuşi, şi cartea „Inteligenţa materiei”.
Capitolul despre „Inteligenţa materiei” din „În căutarea sensului pierdut” este singurul prin care am luat contact cu cartea publicată de domnul Dulcan în 1983 şi care reprezintă un punct culminant al activităţii domniei sale. Remarcabilă prin curajul de a pune probleme de acest gen într-o perioadă dominată de axiomele pseudo-ştiinţifice ale ateismului materialist pe care se sprijinea comunismul, lucrarea a fost bine primită atât de o parte a lumii ştiinţifice, cât şi de reprezentanţi de seamă ai clerului, dintre care îi amintim pe mitropolitul Antonie Plămădeală şi pe părintele Constantin Galeriu. Ideea în sine nu este nouă, după cum recunoaşte însuşi autorul, însă exprimarea ei cu argumentele ştiinţei moderne îi conferă un interes deosebit. În plus, spune domnul Dulcan, nimeni nu a mai folosit sintagma de „inteligenţă a materiei”. Autorul citează diferite surse, cărora noi le putem adăuga pe cele patristice. Mai mulţi Sfinţi Părinţi, între care unul dintre cei mai de seamă este Sfântul Maxim Mărturisitorul (sec VI-VII) vorbesc despre o raţionalitate a întregii creaţii. Este înţelesul articolului din Crez care spune că toate s-au făcut prin Fiul. De vreme ce Fiul este Logosul (Raţiunea) lui Dumnezeu, toate lucrurile creaţiei au primit prin el raţiunile proprii care le fac să se mişte coerent spre o finalitate comună. Acelaşi lucru îl spune, în alte cuvinte, şi Dumitru Constantin-Dulcan: „Ceea ce numim materie nu este în esenţă decât o energie dublată de informaţie. Orice parte existentă de Univers nu poate exista decât în interrelaţie cu altă parte de Univers şi poartă în sine o inteligenţă care îi conferă sensul, raţiunea de a fi. Există în consecinţă o coerenţă legic determinată a Universului.” Legătura relaţională al tuturor elementelor creaţiei – evidentă din sensul de „ordine” pe care îl are grecescul „kosmos” – duce şi la ideea unei finalităţi comune a întregului univers. Care este însă această finalitate? Ştim ceva despre ea, sau nu putem decât să speculăm? Este raţională sau o întoarcere în nimic? Acestea sunt de fapt întrebările la care încearcă să răspundă Dumitru Constantin-Dulcan în cele două volume din „În căutarea timpului pierdut”. Şi aici speculaţia îl duce într-un hăţiş în care fărâme de adevăr se împletesc cu rătăcirile pe care le vom analiza în cele ce urmează.

Primul volum din „În căutarea sensului pierdut”, cu subtitlul „Întâlnirea cu destinul” este de fapt o autobiografie sintetică a autorului. Crescut într-un mediu tradiţional, cu părinţi simpli dar muncitori şi oneşti, cu un cult pentru învăţătură, Dumitru Constatin Dulcan beneficiază de eforturile acestora de a-l îndrepta spre o carieră pe plan intelectual. Conştiincios şi aplicat, trece prin toate etapele instituţiilor de învăţământ şi ajunge, în ciuda vitregiei vremurilor – a prins practic toată perioada comunistă – un medic şi psihiatru respectat. Preocupările sale culturale sunt încununate în 1983 de apariţia cărţii „Inteligenţa materiei”, care se bucură de reacţii entuziaste între oamenii de ştiinţă, scriitorii, criticii sau clericii vremii, în ciuda unei atitudini circumspecte şi ostile a cenzurii ideologice.
Căutările interdisciplinare îl duc pe domnul Dulcan la concluziile pe care le va formula în volumul al doilea al operei sale „În căutarea sensului pierdut”. Trebuie subliniat că, cel puţin din mărturiile existente, aptitudinile medicale ale domnului Dulcan sunt incontestabile şi recunoscute la diferite niveluri. Autoritatea sa ştiinţifică e greu de pus la îndoială. Problemele apar din momentul în care concluziile domniei sale sunt extinse dincolo de indiciile pe care ni le dă ştiinţa, mergând în direcţia unui sincretism speculativ în care lucrurile se amestecă. Tocmai pentru că anumite concluzii la care ajunge domnia sa sunt fundamentate atât ştiinţific cât şi cultural, ipotezele pe care le dezvoltă dincolo de aceste fundamente pot fi foarte seducătoare şi cu o aură de credibilitate. Însă confuzia generată de o lectură superficială poate duce la rezultate dintre cele mai periculoase.
Încă din partea autobiografică sunt identificabile câteva dintre liniile directoare ale gândirii domnului Dulcan. Introducerea ne aduce primele semne de întrebare. Spune autorul: „Raţionând în virtutea cunoaşterii convenţionale, înainte de a fi ‚ceva’ eram ‚nimic’, şi înainte de a fi iarăşi ‚nimic’ vreau să înţeleg ce a fost acel ‚ceva’.” Învăţătura Bisericii, aşa cum o avem din Scriptură şi Tradiţie, ne spune că într-adevăr omul a fost creat din nimic, "din nefiinţă". Însă, prin faptul că Dumnezeu l-a făcut cu suflet nemuritor, el nu se întoarce niciodată la starea cea dintâi. Pronia lui Dumnezeu îl ţine în fiinţă veşnic, deci nici moartea nu-l întoarce în „nimic”. Expresia „a trece în nefiinţă” este o invenţie a ateismului aşa-zis ştiinţific aplicat de ideologia comunistă, care socotea că viaţa se rezumă la trup, la materie. Este curioasă coincidenţa între o mentalitate profund atee şi cuvintele unui om care vorbeşte în numele regăsirii spiritualităţii. Una peste alta, am putea spune că este vorba şi despre o metaforă, chiar dacă nu prea izbutită. În fond, domnul Dulcan nu e teolog şi anumite erori de limbaj ar putea fi trecute cu vederea. Evoluţia firului gândirii din carte ne va arăta însă că nu e vorba despre o simplă eroare de circumstanţă, ci de influenţa unui tip de gândire care vede iluminarea supremă tocmai într-un fel de „nefiinţă”.
La început de biografie, Dumitru Constantin-Dulcan se arată ferm convins că, după cuvântul unui matematician american de origine română, „chiar dacă suntem convinşi că în viaţă alegem noi, timpul ulterior ne arată că n-am ales decât ceea ce trebuia să alegem”. Iată teoria predestinării. Şi o nouă contradicţie internă: cum poate fi omul chemat la eliberarea spiritului, dacă nu e liber în alegerile sale? Ce rost mai au judecata şi morala, de vreme ce nu avem controlul actelor noastre?
Urmărind mai departe firul raţionamentului domnului Dulcan, ajungem la esenţa mesajului pe care încearcă să ni-l transmită prin cartea domniei sale: „omul se află la sfârşitul unui ciclu cosmic şi la începutul unei ere, care va aduce o nouă spiritualitate, o nouă conştiinţă, o eră în care omul îşi va regăsi adevăratul sens al existenţei, pierdut de omul actual.” O idee întrucâtva fascinantă, desigur, dar este ea nouă? Nu, ne răspunde chiar autorul, căci originea ei se regăseşte într-o „mulţime de surse care vin din vechi civilizaţii extraeuropene”. Pe lângă acestea, ideea noii ere este foarte vehiculată în Europa şi în strânsă legătură cu teoriile despre predestinare. „Iniţiaţii” în astrologie şi ocultism vorbesc despre o lume care nu e guvernată de legile unui Dumnezeu personal, ci de ciclicitatea timpului. Conform acestei teorii popularizate, printre alţii, de psihanalistul Carl-Gustav Jung, suntem în pragul trecerii în aşa-numita Eră a Vărsătorului. Dacă până acum am fost în Evul Peştilor, aflat sub semnul învăţăturii lui Hristos, ne aşteaptă o nouă perioadă, în care religiile vechi vor fi „ajustate”, topindu-se într-o viziune sincretică asupra lumii. Este motorul spiritualităţii New Age, care câştigă din ce în ce mai mult teren în zilele noastre şi al cărei instrument devine – întâmplător sau voit – cartea de faţă. Confuzia pe care o introduce această spiritualitate – de data aceasta cu siguranţă intenţionat – se leagă de faptul că ea îl recunoaşte şi pe Hristos printre „iluminaţi”, dar nu ca Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, ci ca pe unul dintre fiii unei divinităţi impersonale, la acelaşi nivel fiinţial cu noi toţi. Implicaţiile teologice sunt profunde şi grave. Dacă Dumnezeu nu S-a întrupat şi Hristos e doar om, deşi „iluminat”, izbăvirea de păcat nu e posibilă şi rămânem prinşi în infinite cicluri temporale, într-un univers închis în el însuşi, de vreme ce nu e nimeni dincolo de el (transcendent) care să ne scoată din acest determinism. „Armonia” Erei Vărsătorului e de fapt contopire într-un „tot” panteist, dispariţie în haosul amorf. După cum bine spunea părintele Arsenie Boca, „cu trecerea vremii, satana s-a mai iscusit în rele. Vicleanul bagă de seamă ce face Dumnezeu şi face şi el la fel. Trimite Dumnezeu slujitori, trimite şi el. Trimite Dumnezeu vedenii, trimite şi el. Propovăduieşte Dumnezeu iubirea de oameni fără deosebire şi hotare, propovăduieşte şi el printre ai lui” (1). Iar dacă Hristos vorbeşte despre un om nou şi o nouă ordine spirituală, face şi cel rău acelaşi lucru, doar că omul lui nu e îndumnezeit, ci contopit într-un amalgam impersonal. Iar această viziune pare în acord perfect cu cea a domnului Dulcan, care vede destinul ca pe o zeitate dominantă („mă înfior la gândul că destinul mi-a permis să trăiesc această clipă”).
Urmează o serie de întâmplări neobişnuite, influenţate de viziuni stranii (ale unei „lumini” şi nu numai) şi glasuri ce transmit mesaje din „planuri paralele”. Nu pun la îndoială existenţa lor. Însă, după cum spune părintele Arsenie, semnele şi vedeniile pot veni şi de la diavol. În general, părinţii pustiei – oameni cu o experienţă duhovnicească mult încercată – recomandă maxima prudenţă în legătură cu ele. Unul dintre modurile de a le verifica este cererea sfatului duhovnicului sau al unui ascet mai priceput. În acest sens este grăitor un episod din viaţa martirului temniţelor comuniste, Valeriu Gafencu, care, după ce o vede pe Maica Domnului vorbindu-i, deşi cuprins de o stare de fericire profundă, nu se încrede până la capăt în vedenie, înainte de a-i cere sfat duhovnicesc prietenului său de suferinţă, Ioan Ianolide. Concepţia filosofică a lui Dumitru Constantin-Dulcan se clădeşte pe o realitate spirituală. Însă există două feluri de spiritualitate: cea care vine de la Dumnezeu şi cea care vine de la diavol. Este distincţia pe care autorul pare să o fi pierdut din vedere.
Devine din ce în ce mai clar pentru cititor că influenţele care marchează „În căutarea sensului pierdut” vin în mare parte dinspre filosofia şi credinţele orientale, privite mai ales într-o anumită latură a lor. Domnul Dulcan nu contestă posibilitatea reîncarnării – incompatibilă cu concepţia creştină despre mântuire – ba chiar citează direct surse orientale. Coroborând acestea cu faptul că unii dintre cei care îi marchează concepţia dovedesc abilităţi de a pătrunde în „mintea” preopinenţilor fără a le cere permisiunea, ajungem la aspectele de manipulare spirituală de care mulţi europeni s-au lovit în anumite ashramuri din India – unii ajungând să-şi piardă minţile. Nu e nici locul, nici timpul să dezvoltăm aici subiectul, însă celor interesaţi le recomandăm cu căldură cartea grecului Dyonisios Farasiotis, „Marii iniţiaţi ai Indiei şi Părintele Paisie” (tradusă în română), unde autorul ilustrează prin propria experienţă diferenţele fundamentale între hinduism şi creştinismul ortodox.

(1) Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovnicească cu lumea, trupul şi diavolul, Editura Agaton, Făgăraş 2009

Teatru radiofonic - recomandare

2011-10-18T12:02:00.000-07:00

Mâine, miercuri, 19 octombrie, la ora 21.05, la Radio România Actualităţi va fi transmisă piesa de teatru radiofonic "Valeriu Gafencu - Sfântul închisorilor", cu Dan Puric în rolul principal. Am fost la audiţia publică a acestei piese şi o recomand pentru o primă privire în viaţa şi trăirile unuia dintre martirii contemporani.

Presă responsabilă, presă vocaţională - "Rost" numărul 102

2011-10-11T12:28:00.000-07:00

Numărul pe octombrie al revistei „Rost” oferă un nou exemplu de presă echilibrată, bine scrisă şi ce acoperă un spectru larg, de la politic la social şi cultural, totul pus sub semnul unei viziuni unitare naţional-creştine. Tema de discuţie propusă aici este „Disoluţia sexelor”, cu tot apanajul de schimbări aduse de „revoluţia sexuală” şi de efectele ei asupra mentalului şi a moravurilor contemporaneităţii – de la viaţa de zi cu zi până la Hollywood. Problema este privită şi din perspectivă teologică, iar aici o contribuţie foarte importantă pentru înţelegerea viziunii creştine este cea legată de iubirea divină privită ca eros, aşa cum apare, printre alţii, la Sfântul Dionisie Areopagitul, la Sfântul Nicolae Cabasila sau la teologul contemporan Christos Yannaras.
La nivel social-politic sunt discutate revoltele din lumea arabă, violenţele de pe străzile Angliei, decăderea politicii externe româneşti. Pagini interesante sunt dedicate acţiunii de distrugere a Roşiei Montane, în care şarlatanii de la Gabriel Resources au primit sprijin de la o serie de politicieni români, culminând cu atitudinea preşedintelui Băsescu, cu declaraţiile sale părtinitoare care le-au fost de ajutor „acţionarilor din spatele GR şi nicidecum României”.
Personalitatea evocată în acest număr este Radu Mărculescu, unul dintre supravieţuitorii închisorilor sovietice unde a fost luat prizonier din calitatea de ofiţer al Armatei Regale Române, după dezastrul de la Cotul Donului şi care, odată întors în ţară, a gustat şi din „binefacerile” regimului Dej, care l-a trimis la rândul său în închisorile politice. Licenţiat în Litere şi Filosofie, pictor bisericesc, om de o mare sensibilitate şi cu o memorie uimitoare, Radu Mărculescu – trecut de curând la Domnul – ne-a lăsat în urmă două volume de memorii despre cele două perioade de recluziune, dintre care mai ales primul, „Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică”, ar trebui să se regăsească în bibliografia oricărui pasionat de istorie românească.
Dincolo de acestea, pagini de poezie, recenzii de carte, un frumos interviu cu actriţa Laura Vasiliu (rolul principal din celebrul „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”), meditaţii literare şi filosofice. Printre semnatarii articolelor din acest număr se regăsesc filosoful Sorin Lavric, criticul de film Elena Dulgheru, istoricul Paul Nistor şi neobosiţii Răzvan Codrescu şi Claudiu Târziu. De fiecare dată când am recomandat această revistă, nu am făcut-o pentru că îi sunt colaborator, ci pentru că am citit-o din scoarţă în scoarţă... ceea ce îi sfătuiesc şi pe alţii, în nădejdea că „Rost” va fi o piatră de temelie în edificarea unei conştiinţe publice care să readucă România pe făgaşul valorilor fireşti.

Memoriile lui Marcel Petrişor - ultima parte

2011-10-07T16:02:00.000-07:00

(Prima parte a acestei recenzii poate fi citită în numărul 101 al revistei "Rost")
Articolul de faţă se referă la ultima parte a memoriilor lui Marcel Petrişor - observaţii pe care, dintr-un motiv sau altul, nu le-a publicat nimeni.

Al treilea volum trilogiei lui Marcel Petrişor, „La capăt de drum”, descrie o ultimă încercare de reeducare – dar prin alte metode – ce a avut loc la Aiud. Întâlnim aici mari figuri ale închisorilor comuniste, ca părintele Arsenie Papacioc sau Petre Ţuţea. Şi aici au fost oameni care au cedat în faţa „demascărilor”, dar chinurile nu au fost atât de crâncene, iar deţinuţilor li s-a cerut să facă o critică a celor în care crezuseră în trecut şi să-i convingă pe alţii prin discuţii, fără a se ajunge la bătăile şi torturile de la Piteşti. Este o vreme când, prin ispite, oferte şi retractări ale administraţiei, se mai face o încercare a distrugerii esenţei creştine din om. Este însă şi o vreme a întrebărilor fundamentale, a cedărilor unor personalităţi – despre care nu ni se vorbeşte explicit aici, dar care pot fi găsite în scrierile lui Demostene Andronescu – şi despre rezistenţa altora. Sunt pagini de mare frumuseţe, ca cea despre moartea lui Nicolae Pătraşcu, unul dintre cei mutaţi de la Jilava la Aiud, care se stinge în dubă, nu înainte de a-şi revedea firul vieţii şi încercările prin care încă mai trecea şi de a se cufunda în smerenia cu care trece pragul către lumea cealaltă. Şi sunt drumuri spirituale parcurse cu eroism şi bărbăţie, cu asumare propriilor căderi şi recunoaşterea „propriei nimicnicii în cea mai nobilă aventură”. Ţuţea e prezentat în culori vii, în culmea oratoriei sale, aşa cum l-am cunoscut cândva din interviuri sau din consemnările celor care au stat de vorbă cu el, în timp ce părintele Arsenie Papacioc – numit în carte stareţ, deşi nu era încă decât ieromonah – este însoţit la ieşirea din închisoarea unde nu făcuse niciun compromis, în schimb se adâncise în înţelegerea duhovnicească a lucrurilor şi în iubirea de vrăjmaşi, de remarca unui gardian: „Iese sfinţenia pe poartă.”
Citind înţelegem că toată ura sistemului comunist se concentrase împotriva creştinismului. Dincolo de latura văzută, războiul se purta şi într-un plan nevăzut, bine descris mai târziu de părintele Gheorghe Calciu sau de Ioan Ianolide. De multe ori vedem că, dincolo de ura faţă de creştinism şi – pe lângă el – faţă de orice gândire care nu consona cu marxism-leninismul, prigoana autorităţilor acelor vremi pune un accent deosebit pe legionari. Dacă citim cu atenţie, vom putea desluşi faptul că nu atât latura politică a legionarismului stârnea ura roşie, cât faptul că cei mai mulţi dintre legionari, mai ales după ce ajung în închisori, se apropie îndeosebi de latura spirituală. Nu este locul sau timpul să analizăm aici legătura dintre cele două, nici eventualele inconsecvenţe. Ceea este ciudat în zilele noastre este că acelaşi limbaj agresiv al anilor ’50-’60 începe să reapară în diferite publicaţii şi bloguri.
Pe lângă derapajele unora ce se autointitulează neolegionari, remarcăm înverşunarea împotriva oricărui lucru care a avut o legătură oricât de vagă cu mişcarea legionară în articolele unor publicişti creştini, care se revendică de la dreapta conservatoare, sau de la o „Ortodoxie fără ideologie”. Problema în polemicile declanşate de aceştia nu este ce este bun şi ce este rău în legionarism, sau dacă este ceva bun, ci pur şi simplu sunt înfieraţi cu mânie (proletară?) demnă de o cauză mai bună oamenii care păstrează încă o legătură cu un anumit trecut. Avem de-a face cu un alt tip de delict de opinie, sancţionat cei sus-amintiţi prin decretarea sentinţei „legionarii nu pot fi creştini”. Mă întreb, citind amintirile lui Marcel Petrişor, dacă cei care scriu aceste lucruri i le-ar putea spune în faţă şi părintelui Gheorghe Calciu, eventual după ce rememorează episodul în care acesta şi-a stors în gamelă sânge din venă, pentru a-i da limfă lui Constantin Oprişan, în încercarea de a-i prelungi viaţa. Numindu-i fascişti nu doar pe actualii nostalgici ai Mişcării, ci şi pe cei care încearcă să introducă nuanţe în faţa unor discursuri radicale ce judecă în alb şi negru, cugetătorii din zilele noastre întreţin voit o confuzie ideologică de care nu era străină nici propaganda comunistă. Toate acestea nu par a izvorî din dragoste, ci din dorinţa de a strivi adversarul printr-o erudiţie seacă. De altfel, unul dintre cei despre care vorbesc foloseşte în introducerea unui articol chiar un citat din părintele Arsenie Papacioc, cel care, lepădându-se de lume, a luat calea lui Hristos, dar a păstrat mereu un loc aparte în suflet mişcării legionare. De aici până la răstălmăcirile cu care ne obişnuisem din literatura de detenţie nu mai e decât un pas. În fond, suferinţa, chiar dacă nu e neapărat sfinţitoare, nici nu se cere explicată după metoda despicării firului în patru. Nicu Steinhardt îi privea admirativ pe cei câţiva adventişti care erau gata să sufere pedepse pentru că refuzau să lucreze sâmbăta; nu pentru că ar fi împărtăşit rătăcirea acelora întru credinţă, ci pentru că socotea atitudinea în faţa morţii ca definitorie pentru orice om. Deci dacă suferinţa unora nu-i justifică neapărat, oceanul de dureri ca cele prin care au trecut deţinuţii politici – unii dintre ei legionari – ar trebui să ne aducă ceva mai multă smerenie în faţa lor, ceva mai multă reţinere în a-i înfiera, fie şi indirect. Pentru că dacă, de pildă, Răzvan Codrescu, care a încercat doar să introducă nuanţe în discursul radical al unora, este numit extremist sau „obsedat de verde”, cum le-ar spune cugetătorii zilelor noastre lui Petre Ţuţea sau Gheorghe Calciu? Scursuri fasciste? Bandiţi?...
În memoriile sale, Marcel Petrişor evocă un peisaj cumplit, chinuri trupeşti şi sufleteşti greu de imaginat. Însă ce uimeşte este totala sa lipsă de încrâncenare, absenţa oricărui gând răzbunător. Dincolo de arta sa narativă descoperim un om deschis, nu lipsit de o anumită doză de ingenuitate, care ştie să deosebească nuanţe chiar şi în cel mai sumbru peisaj. Iar dacă Bartolomeu Anania le reproşa în memoriile sale lui Soljeniţân şi altor foşti deţinuţi-scriitori faptul că nu au ştiut să descrie umorul ce se năştea în închisorile politice, Marcel Petrişor strecoară în tabloul la vederea căruia ne îngrozim destule anecdote, ceea ce îl face cu atât mai uman. Cele trei volume, „Fortul 13”, „Secretul fortului 13” şi „La capăt de drum” reprezintă şi o lecţie de stil – stil scriitoricesc, dar deopotrivă stil de viaţă –, din care am avea de învăţat. Pentru că dacă stăruim în încrâncenările noastre, riscăm să devenim unelte în mâinile altora, riscăm să ne asemănăm în ton cu maeştrii reeducării, aruncând încă o umbră peste peisajul şi aşa întunecat al României contemporane.
Dintre cărţile scrise de cei care au trecut prin închisorile comuniste din România, cea mai erudită şi, într-un anumit sens, cea mai completă – prin aceea că realizează o continuitate între experienţa din recluziune şi viaţa din libertate – este „Jurnalul fericirii”, opera de căpătâi a lui Nicu Steinhardt; cea mai duhovnicească, după cum a numit-o părintele Gheorghe Calciu, dar în acelaşi timp cea mai cutremurătoare, este „Întoarcerea la Hristos” a lui Ioan Ianolide. Trilogia lui Marcel Petrişor ne înfăţişează nu o altă viziune, ci o privire într-o anumită măsură complementară a celor ce s-au petrecut acum câteva zeci de ani. Pentru că este o mărturie din inima durerii, transpusă sub formă de roman, scrierea aceasta are tot dreptul de a fi socotită în galeria marilor creaţii ale suferinţei româneşti.

Actualitatea imnului naţional - răspuns domnului Andrei Pleşu

2011-09-28T03:39:00.000-07:00

Un schimb de replici – fie el şi scris, de la distanţă – cu domnul Andrei Pleşu presupune, pentru a fi credibil şi constructiv, o argumentaţie precisă şi clară în exprimare. Îl apreciez pe preopinentul meu pentru statura intelectuală şi pentru tonul îndeobşte măsurat, civilizat, politicos (calitate rară!) al discursului, deşi uneori opiniile mele sunt în dezacord cu ale domniei sale şi am rezerve faţă de atitudinile publice supuse unui „omenesc, prea omenesc” relativism. Însă sunt un cititor fidel al editorialelor semnate Andrei Pleşu din „Adevărul” şi „Dilema veche”, pe care uneori le recomand şi altora. Am simţit nevoia acestei introduceri pentru a mă delimita de cei care-l împroaşcă fără discernământ cu noroi, în general oameni care nu au citit niciun rând din scrierile domniei sale, dar cărora libera exprimare dusă la absurd le permite să arunce cu zoaie în oricine, chiar dacă, măcar pe plan intelectual, ar fi datori cu o atitudine mai reţinută.
Într-un recent editorial din „Dilema Veche” (http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/psihologia-imnului-na-ional), domnul Andrei Pleşu pune sub semnul întrebării caracterul actual şi reprezentativ al textului imnului naţional, „Deşteaptă-te, române”. În analiza pe care o face, autorul încearcă să demonstreze inactualitatea flagrantă a imnului, viziunea sa fatalistă şi defetistă, pe scurt, inadecvarea sa la starea actuală a poporului român. Se spune, cu regret şi dezaprobare, că textul „descrie un neam aflat în stare comatoasă (‚somnul cel de moarte’), asuprit constant, pînă la anihilare, de tirani barbari şi duşmani cruzi.” În privinţa stării „comatoase”, cred că e nevoie să facem apel la realismul atât de rar în zilele noastre. Oare un popor aflat în cel mai de jos moment al istoriei sale, subjugat din afară de un sistem financiar, economic şi politic pe care nici măcar nu-l înţelege bine, obligat să-şi adapteze legile, economia şi planurile militare unei filosofii care nu-i este doar străină, ci adesea de-a dreptul contrară valorilor tradiţionale, nu e într-un fel de „comă”? Oare un popor intoxicat zilnic de cancanuri despre miliardari de carton, curve supranumite vedete, paranoici ajunşi în postura de oameni politici, condus de o pseudo-elită imorală nu trebuie să se trezească din „somnul cel de moarte”? „Intriga” şi „viclenele uneltiri”, pe care domnul Pleşu le plasează într-un trecut cuprins undeva între 1848 şi 1918 nu fac parte din viaţa noastră de zi cu zi? Personal, nu văd altfel înţelegerea reprezentanţilor clasei politice în favoarea celor care vor să exploateze/distrugă în interes personal Roşia Montană. După umila mea părere, rămăşiţele vechilor structuri comuniste care ne conduc de douăzeci şi doi de ani nu sunt altceva decât intriganţi şi vicleni uneltitori, care îşi impun propriile interese şi care le opun propăşirii reale a ţării.
Că nişte „cruzi” vor să ne fure limba nu trebuie să dovedim: auzim zilnic pe stradă, în mijloacele de transport în comun, la radio şi la televizor, cum graiul nostru e siluit, batjocorit, deformat. Toate acestea vin însă de la proprii noştri concetăţeni, de la noi înşine, ar putea obiecta, nu complet lipsit de dreptate, domnul Pleşu. Însă acei „cruzi” din textul lui Andrei Mureşanu, deşi, în principiu, sunt străini, pot fi la fel de bine socotiţi şi cei care se dezic de propriul lor neam, fie direct, fie prin nesocotirea unor valori esenţiale de patrimoniu, ca limba. Iar despre distrugerea nu doar a limbii române, ci a mai multor vechi şi frumoase vorbiri prin impunerea limbajului uniformizant şi abrutizant al corectitudinii politice sau prin obligativitatea de a folosi fără excepţie anumiţi termeni aşa-zis europeni, în fapt barbarisme, s-a scris suficient, uneori chiar de către domnul Pleşu. Nu ne putem aştepta totuşi de la un text literar – căci text literar, chiar dacă nu de mare rezonanţă estetică sunt versurile imnului – să dea indicaţii legate de toate nuanţele şi cheile în care poate fi citit. Dar ne îndoim că domnul Pleşu, un călător familiar în lumea culturii, este străin de nuanţe şi interpretări variate. În fond un imn nu e o platformă-program ce se cere aplicată în literă.
Cât despre îndemnurile la luptă, ele fac parte din ethosul celor mai multe cântece reprezentative la nivelul diferitelor naţiuni. Şi în acest caz, mă îndoiesc că domnul Pleşu nu poate sesiza o metaforă. „Asupra duşmanilor” se poate sări şi cu condeiul, dar faptul că există duşmani trebuie conştientizat. Sau domnul Pleşu crede că trăim într-un spaţiu al armoniei, dreptului şi înfrăţirii? În loc să sesizeze nevoia unui imn (care e, în felul lui, un cântec de luptă) în care sunt exaltate valorile naţionale şi creştine, pentru care ni se cere să mergem chiar până la jertfa supremă, domnul Pleşu se leagă de nişte detalii, despre care sugerează că ar fi nocive pentru... evoluţia copiilor noştri. De parcă imnul ar ţine loc de grădiniţă şi cântec de leagăn şi ar trebui să fie ceva împăciuitor şi dulceag, eventual de tipul „să facem din tun tractoare/ din atomi lumini, izvoare/ să trăim liberi sub soare/ fără arme nucleare”.
Trec peste faptul că – după ştiinţa mea, care s-ar putea să mă înşele – acel „Corvin” din imnul nostru este Ioan Corvin (Iancu) de Hunedoara şi nu Matei Corvin, cel din imnul maghiar, aşa cum susţine domnul Pleşu, pentru a ajunge la concluziile articolului din „Dilema veche”: „Una peste alta, imnul nostru este, prin comparaţie, dintre cele mai întunecate şi descurajante. Mizează, plîngăcios, pe victimizare, lamentaţie şi adversitate generală.” Şi mă simt nevoit să revin la interpretare: nu văd în textul lui Andrei Mureşan nicio urmă de fatalism, de victimizare, de atitudine plângăcioasă. Ci constatarea lucidă a unei situaţii grele, din care trebuie ieşit luptând. Şi nu este aceasta – între anumite limite – situaţia oricărui popor supus vicisitudinilor unei istorii schimbătoare? Nu găsesc cu adevărat nimic plângăcios la voinicii care stau ca brazi în munte, nici la oastea creştină sau la spiritul de jertfă pentru limbă. De fapt, aici s-ar putea să fie problema. Când vine vorba despre jertfă, omul contemporan ridică grăbit din sprâncene, o priveşte ca pe ceva depăşit sau care oricum trebuie depăşit la „masa dialogului”. Inadecvarea faţă de sensurile mai profunde îi va fi fără îndoială cunoscută şi domnului Pleşu.
România a intrat recent în Uniunea Europeană, al cărei imn este Oda Bucuriei, ne spune domnul Pleşu. Cât de nepotrivită este această bucurie vedem astăzi peste tot. Cât de artificială este construcţia economică şi politică ce se ascunde sub muzica triumfătoare a lui Beethoven şi sub versurile lui Schiller ne este dovedit pe zi ce trece de falia crescândă între membrii privilegiaţi şi ceilalţi, dar şi de lipsa unor valori comune, altele decât cele economice, supuse schimbării şi crizelor de la o zi la alta. Paradoxal, multe dintre cele spuse mai sus sunt lucruri pe care însuşi domnul Andrei Pleşu le-a remarcat în nenumărate alte ocazii. Când a scris însă acest articol, a părut contaminat de un optimism triumfalist şi găunos, de o „igienă” exterioară care uită că purificarea interioară presupune jertfă şi că oricărei morţi asumate după cuviinţă îi urmează învierea.
În cele din urmă, lucrurile se referă şi la o problemă de gust şi atitudine. Datorită articolului domnului Pleşu am recitit astăzi textul imnului naţional. Şi nu mi-a pierit nimic din seninătate, atâta câtă am. Nici nu m-am simţit mai deprimat. Iar critica exercitată de discipolul lui Noica nu a făcut decât să mă stimuleze intelectual, lucru pentru care trebuie să-i mulţumesc.
Nu mă agăţ de forme şi nu îmi fac un idol din „Deşteaptă-te, române”. În fond, visul meu pentru România este ca ea să ajungă la momentul în care, în chip firesc, imnul să (re)devină „Trăiască Regele!” Până atunci însă, cuvintele lui Andrei Mureşanu îmi vorbesc cu destulă putere despre lucruri în care cred. Şi măcar nu sunt, ca Marseieza, asociate unuia dintre momentele cele mai sângeroase şi ruşinoase ale istoriei cunoscute.

Revista "Rost" la un nou început

2011-09-03T12:25:00.000-07:00

În haosul ce stăpâneşte presa românească a ultimilor ani, cu interese murdare, talente vândute şi trădări meschine, în mijlocul unei denigrări aproape perpetue a valorilor tradiţionale pe care s-a clădit conştiinţa naţională, am găsit revista „Rost” ca pe un reper necesar, un punct de sprijin clădit pe eforturile şi rugăciunile unor autentici trăitori. Girată de autoritatea morală a părintelui Gheorghe Calciu, revista „Rost” a dus ani de zile o luptă surdă cu marginalizarea impusă de opiniile dominante (de stânga, relativiste, adesea antinaţionale) şi, din păcate, şi cu unii dintre fraţii întru credinţă. Nivelul publicaţiei a fost însă menţinut pe de o parte de numele prestigioase care au apărut în ea şi pe de alta de credinţa celor care o scriu. Astăzi, la numărul 101, „Rost” se înnoieşte: apare în condiţii grafice mai bune, cu o gamă diversificată de subiecte, între care orice intelectual, orice om onest, orice român cu dragoste de neam şi credinţă poate găsi puncte de interes. Fără să abdice în niciun fel de la linia Ortodoxiei, „Rost” abordează teme importante pentru un public cu o sferă mai largă de interese, nedelimitată necesarmente de aspectul religios, însă abordarea problemelor economice, politice, culturale, are deasupra sa, ca un corolar, viziunea creştină. Acest prim nou număr cuprinde cronici de cărţi şi mici studii asupra unor personalităţi din trecut şi prezent, dezbateri economice legate de situaţia actuală, politică externă şi internă, ultimul interviu cu unul dintre marii duhovnici ai noştri – părintele Petroniu Tănase, fost stareţ al schitului românesc Prodromu din Sfântul Munte – dar şi o consistentă rubrică literară. În afară de Răzvan Codrescu – scriitor, eseist, traducător – şi Claudiu Târziu – cel care a fost de la început sufletul „Rost” –, în numărul 101 semnează, printre alţii, filosoful Sorin Lavric, actorul Dan Puric şi criticul de film Elena Dulgheru. Cum de ceva vreme am bucuria să fiu colaborator permanent al revistei, noul „Rost” are şi un articol al meu.
Vă recomand cu căldură această revistă, pe care o găsiţi la toate chioşcurile de presă: fie că sunteţi un susţinător al valorilor naţionalismului creştin, fie că vreţi să vă familiarizaţi cu puncte de vedere diverse, diferite de ceea ce livrează media „mainstream”, sau pur şi simplu să vă îmbogăţiţi bagajul cultural. Cum citesc revista mult înainte de a-i fi colaborator, pot spune din această perspectivă că, în contextul României anilor noştri, „Rost” este un act de cultură necesar.

CUM VĂ PUTEŢI ABONA:

Trimiteţi contravaloarea prin mandat poştal pe numele Târziu Claudiu Richard, OP 23 CP 27, sector 6, Bucureşti
sau
Trimiteţi contravaloarea abonamentului pentru care aţi optat în contul RO25BACX0000000107363250, deschis la Unicredit Ţiriac Bank, Sucursala Orizont-Bucureşti, pe numele Asociaţia Rost, cod fiscal 12495302, după care veţi trimite copia chitanţei şi o scrisoare la OP 23 CP 27, sector 6, Bucureşti, prin care solicitaţi abonamentul şi indicaţi adresa la care doriţi să primiţi lunar revista.
Preţul unui abonament în ţară este de 25 lei noi pentru 6 luni şi de 50 lei noi pentru 12 luni, iar în străinătate de 50 euro pentru 12 luni. Abonamentul vă aduce o reducere de 30%.

Eminescu n-a existat...

2011-06-13T15:43:00.000-07:00

"Să-l apăraţi pe Mihai!" (Maica Benedicta - Zoe Dumitrescu-Buşulenga, pe patul de moarte)

Misterele femeii ucid şi nasc imperii.
Izbânzi, înfrângeri, doruri şi patimi omeneşti
Hangere-ţi trec prin cuget, pumnale prin poveşti.
Ascunsă ca un cântec în bronzurile serii,
Iubirea ta-i vecernia din care le stârneşti.
Bucură-te’mpătimitul frumuseţii ne’nserate
bucură-te cel ce’n codru i-ai pus dragostei cetate
bucură-te floare ninsă peste pletele bălaie
bucură-te dor ce’ncarcă sfânta nopţilor văpaie
bucură-te boare caldă peste trupuri ca o haină
bucură-te Vis-de-Taină !
bucură-te însetatul sărutării suferinde
bucură-te jind pe care gura dulce nu-l cuprinde
bucură-te limpezime de fântână şi năstrapă
bucură-te că nu-i pânză de izvoare să te’ncapă
bucură-te ochi de apă ce-şi adapă guri de rai
bucură-te’nveşnicirea Eminescului Mihai !

Cu ce drept îl iubesc pe Eminescu? Fără nici un drept. Prin declaraţie unilaterală de voinţă, pentru că oricine are dreptul să iubească, oricît de nevolnic şi de neîndreptăţit este. Pentru că, după cum spun englezii, o pisică poate privi un rege. Tot astfel, fără nici o justificare, iubesc în mod arbitrar şi total poporul român şi “fenomenul românesc”.

Eminescu privea toate lucrurile din punctul de vedere al omului care nu moare niciodată.

Şi totuşi:

Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe
Ca o barbă nepieptănata de crai.
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân,
Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună
Seara în jurul focului poezii-
"Mioriţa" şi "Luceafărul" şi
"Scrisoarea a III a"

Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Si cu turcii.

În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor induioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi muntii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Munteniei
Şi ai altor ţări româneşti.

Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?

Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.

Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toata floarea
Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.

Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.

15 iunie 1889 - 15 iunie 2011 - 122 de ani de la trecerea în veşnicie a lui Mihai Eminescu

(Texte de: Bartolomeu Valeriu Anania, Nicu Steinhardt, Ioan Slavici, Marin Sorescu)

Tablou din Bucureştii vechi: Cezar Petrescu - "Calea Victoriei"

2011-05-10T14:04:00.000-07:00

„Calea Victoriei” este un minunat tablou al Bucureştilor din interbelic, o panoramă a unei epoci regretate şi hulite, purtătoare de cultură şi stil, preambul al catastrofei care a smuls din matcă vechiul oraş şi ţara.
Cezar Petrescu apare în critica din trecut şi în cea din zilele noastre ca un captiv între propriul avânt de a realiza epopei balzaciene şi popularitatea care îl coboară uneori – atât prin vastitatea operei, necesarmente inegală ca valoare, cât şi prin propria dorinţă de a cultiva gustul publicului – în registre minore. Romanul de faţă, foarte apreciat în epocă, poate părea la o lectură superficială oarecum limitat, prin aceea că înfăţişează doar latura decadentă şi dizolvantă a capitalei, mizeria morală ascunsă sub o strălucire vanitoasă de suprafaţă.
Însă tabloul este cât se poate de convingător şi lectura aprofundată ne dezvăluie autenticitatea lui. Citind „Calea Victoriei” din perspectiva zilelor noastre, înţelegem mai bine critica acerbă a unei societăţi ce cultiva deşertăciunea, critică prezentă pe atunci în predicile de la amvoane şi în punctele de vedere exprimate de vocile din diferite generaţii ale naţionalismului românesc. Lipsa de conţinut a unei morale aşa-zis burgheze, ce se îngrijeşte doar de doar faţada sub care colcăie păcatele şi corupţia spirituală şi materială, deplânsă de Ioan Ianolide într-una dintre cele mai dureroase mărturii din închisorile comuniste, „Întoarcerea la Hristos”, are în Cezar Petrescu un zugrav iscusit.
Un aspect din roman care sare în ochii cititorului de astăzi este o asemănare pe alocuri izbitoare cu situaţia actuală: un puternic al zilei care pozează în adversar al corupţiei pentru a-şi distruge sau şantaja adversarii, un magnat al petrolului obsedat să controleze totul din umbră, intrigi şi trădări, alianţe şi minciună. Dar acestea sunt doar cadrul, căci în miezul romanului se află lumea Bucureştilor, oamenii şi moravurile care îi creează şi îi prăbuşesc. Iar oraşul hulit este, în subtext, de asemenea iubit şi de aceea descrierea capătă accente atât de vii.
Unul dintre cele mai impresionante şi expresive pasaje este tabloul-cronică al nobilului decăzut Anton Muşat care, cu o privire, pornind de la o fotografie veche, cuprinde Bucureştii la interferenţa vârstelor şi a influenţelor, prins între parfumul levantin, „la porţile Orientului”, şi dorinţa obsesivă de occidentalizare a noii înalte societăţi, alcătuită în parte din parveniţi – alte trăsături comune cu lumea de astăzi: „Ca să ne înţelegi, trebuie să înţelegi farmecul acestui Bucureşti aşa cum se afla înainte de pospăiala lui de modernizare şi de occidentalizare. Bucureştii cei mai apropiaţi de Orient decât de Apus. (...) Ca să înţelegi oamenii şi stările de acum trebuie să te întorci la vremea lui Caragea şi a lui Alexandru Constantin Moruz – acolo se află rădăcinile stărilor de azi, acolo năravurile şi tradiţia; tot ce-i bun şi ce-i rău, ce ne-a dat viaţă şi ce ne-a pierdut. Occidentalizarea e numai lustru; a schimbat doar Podul Mogoşoaiei în Calea Victoriei... Încolo? Fă o asemănare între ce-a fost şi ce este!... Atunci cânta un calemgiu serendade cherei Duduca. Chera Duduca există încă, numai serenada sună altfel şi nu mai este cântată de un taraf sub geam. Există şi kiramelele Arghira, Rozalina, Kalmuca, numai că se numesc Dolly, Renée, Mary sau Nina. Şi bucatele cu cheltuială: chebapurile, iahniile şi plachiile, crapii umpluţi cu stafide şi coconari, paporniţa cu anason de Chio, chiar tămâiosul e tot de Drăgăşani!... Iar tarafurile de ţigani, după care aleargă la hale şi la Băneasa cheflii snobi în zori de zi, tarafurile acelea nu atrag oare juneţea ostenită de jazz-band-uri, de banjo şi de havaiane, tocmai fiindcă în larma ţambalagiilor se prelungesc meterhanelele şi tumbelehelurile în jurul cărora se adună toată cască-gura mahalalei în ziua când se îmbracă un nou boier, şi în poarta curţii domneşti, başi-bulucbaşa striga numele şi rangul boieriei?”
Toate modele şi modelele, culturile şi stilurile s-au contopit peste un oraş pe care l-au creat şi l-au schimbat în egală măsură şi care, într-un adânc al său insondabil îşi vede de ritmurile lui organice şi imprevizibile.
Capitala „Căii Victoriei” a existat, cu oamenii şi locurile ei, cu revoltaţii ei (personajul „revoluţionar” din roman e credibil tocmai prin fragilitatea şi lipsa lui de hotărâre în faţa „profesionistului” asasin de tip troţkist), cu veselia de suprafaţă şi descompunerea adâncă. Tabloul nu se vrea exhaustiv şi nici nu trebuie privit astfel. Mici fragmente luminoase sunt prezente şi aici: de la succesul unui mare autor de teatru, ilustrat printr-o schimbare neprevăzută şi deosebit de reuşită de atmosferă, care-l aseamănă pe Cezar Petrescu compozitorilor ce stăpânesc măiestrit arta modulaţiei, până la figura aparent marginală dar de o nobleţe discretă a provincialului Guţă Mereuţă, al cărui nume la fel de ridicol ca înfăţişarea celui ce-l poartă e transformat de vanitatea unei soţii parvenite în la fel de ridicolul Georges Mereutza.
„Calea Victoriei” este romanul de moravuri al unei capitale decadente şi, mai mult, epopeea unor destine înghiţite de ea. Micile momente de nobleţe, meditaţia asupra destinului scriitorului, inocenţa pângărită şi onestitatea îngenuncheată dau viaţă naraţiunii şi autenticitate descrierii. Ar fi pripit să se afirme că lumea romanului spune totul despre lumea reală a acelor zile, însă forţa epică şi trăirea fac din el un fragment de tablou însemnat şi valoros. Iar întunericul nespoit al legăturii dintre lumea afacerilor şi politică şi înfăţişarea terenului fertil pentru naşterea unor revoluţii fratricide rămân până astăzi un avertisment peste ani.

Hristos a înviat!

2011-04-24T08:37:00.000-07:00

Îngerul a strigat către cea plină de har, Curată Fecioară, bucură-te! Şi iarăşi zic, bucură-te, că Fiul tău a înviat a treia zi din mormânt şi pe morţi i-a ridicat, veseliţi-vă, popoarelor. Luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit. Saltă acum şi te bucură Sioane, iar tu, Curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru Învierea Celui născut al tău!

An vechi, an nou (Bucureşti - Cracovia şi retur, 6)

2011-03-23T02:12:00.000-07:00

În Cracovia 2010 se scurge încet pe fundalul unui peisaj cu zăpadă şi vreme închisă, însemnând trecerea încă unui an din cronica veacurilor pe care le-a văzut frumosul oraş polon. Pe străzile deja cunoscute, trecem pe lângă biserici vizitate şi intrăm într-un lăcaş de cult al dominicanilor. Mare şi somptuoasă, biserica Sfintei Treimi e fără îndoială un obiect de studiu fascinant pentru arhitecţi. Mie îmi rămâne întipărită însă o icoană a Întrupării din care Maica Domnului şi Pruncul Sfânt zâmbesc către trecători şi închinători, către cei evlavioşi şi către vreun nepăsător prea grăbit.
Azi mă pierd deja în contemplarea unui oraş care mi-a devenit pentru scurt timp casă şi, înainte de orice privelişte istorică sau arhitectonică, încerc să reţin detalii, mici bucăţi de stradă, poliţişti înfofoliţi care ne spun să schimbăm trotuarul sau turişti entuziasmaţi de statuia balaurului legendar de la poalele Wawelului, scuipând foc pentru cei uşor impresionabili sau visători. În această dispoziţie renunţ să cumpăr o pizza poloneză de la geamul unui chioşc unde nu se arată nimeni şi intru alături de Diana în biserica Sfântul Bernard. Aici e o iesle miniaturală realizată cu multă migală şi candoare pe care mi-ar plăcea să o am şi eu acasă, o transpunere a istoriei sfinte într-un peisaj rural familiar oricărui polonez. Pe o suprafaţă foarte mare, Pruncul Iisus, Preacurata Fecioară şi Dreptul Iosif sunt înconjuraţi de gospodării ţărăneşti, peisaje montane, câini, pisici, găini şi alte orătănii, de o moară de apă şi chiar de o clopotniţă din care un călugăr gras şi rumen în obraji face să sune din când în când clopotul, într-o anacronie voită, uşor naivă şi totuşi adevărată în sensurile ei copilăreşti şi atemporale.
Mergem pe străzi mai înguste, vizităm curtea unei biserici mari, unde, printre alte personalităţi, regăsim statuia aceluiaşi omniprezent papă polonez, apoi o luăm agale spre Kazimierz, cartierul evreiesc unde se păstrează cele mai multe semne ale trecerii unei populaţii cândva foarte active în viaţa oraşului. Pe drum ne mai oprim în cea mai fastuoasă biserică din Cracovia, Corpus Christi, unde în lumina filtrată de vitralii odihnesc osemintele unui sfânt catolic însemnat pentru locuitorii oraşului, Stanislaw. De la cele sufleteşti la cele ale trupului şi înapoi, găsim şi un magazin benedictin cu tot felul de mâncăruri şi băuturi mânăstireşti, din care ne alegem cu două beri, dar mai ales, spre bucuria mea, cu o sticlă de cvas.
Cartierul evreiesc Kazimierz este unul dintre locurile cele mai pitoreşti ale Cracoviei. Intrarea simbolică în el se produce printr-o librărie cu tot felul de cărţi legate de istoria veche sau mai recentă a închinătorilor Legii Vechi, unde din păcate nu am timp să scotocesc destul după niscai scrieri de filosofie şi mistică.
La Sinagoga Veche ne întâmpină un afiş care ne anunţă că locaşul, transformat în muzeu, e închis. Însă intrăm în micuţa sinagogă Remuh, a evreilor tradiţionalişti, unde prima mea mirare vine din aceea că cel care ne întâmpină la intrare, asigurându-se că nu intră bărbaţi cu capul descoperit – în cazul celor care nu au altceva, există destule chipe – pufăie dintr-o ţigară, iar fumul se strecoară discret şi dincolo de uşa din corpul principal al clădirii. Apoi, bineînţeles, sentimentul straniu pe care îl am stând într-un loc al rugăciunii cu căciula în cap. Clădirea e veche şi parţial deteriorată, dar patina timpului are farmecul ei, dându-i un aer nobil şi încăpăţânat, ca al acelor bătrâne doamne care ţin cu stricteţe la manierele şi obiceiurile lor, în ciuda unei lumi tot mai grăbite şi mai vulgare. Ochii îmi cad din nou pe cărţi, rânduite în mici rafturi cu geamuri de sticlă pe marginile pereţilor. Scrutăm locul unde este ţinută Tora – aflu că se numeşte Aron Kodesh – apoi aruncăm o privire în cimitirul vechi şi ros de vreme, cu pietre funerare pe care nu mai are cine să le întreţină.
Printre magazine şi mici localuri sau cafenele ajungem la sinagoga Tempel, aceasta a evreilor progresişti, unde intrăm după ce plătim o taxă modică, şi privim pentru câteva clipe clădirea asemănătoare unei biserici protestante, aşezaţi pe băncile de lemn de unde zăbovim o clipă cu privirea pe picturile decorative ce împodobesc tavanul şi pereţii.
Încet-încet, la fel ca anul care trece, nu mai am răbdare. Găsim un local argentinian unde ne facem o rezervare pentru cina festivă de diseară, apoi ne întoarcem la un locşor pe care pusesem ochii ceva mai devreme, un local din vremuri vechi, vremuri când evrei şi polonezi îşi desfăşurau aici împreună micile lor activităţi comerciale. „Once Upon a Time in Kazimierz” e un restaurant construit pe locul unde s-au aflat cândva, perete în perete, un mic magazin universal, o croitorie, o tâmplărie şi o băcănie. Nu foarte luminat, locul păstrează unelte de lucru, tejghele, rochii vechi sau o sobă cu steaua lui David. Chelneriţele sunt îmbrăcate şi ele ca pe vremuri, în timp ce mâncarea este o delicioasă îmbinare a tradiţiilor culinare evreieşti şi poloneze. Ne bucurăm de un prânz tihnit cu vin şi bere fiartă – nu, nu e o greşeală, are chiar şi cuişoare şi e în continuare acidulată – o supă de usturoi, miel în sos de miere şi raţă în sos de coacăze, iar la sfârşit o felie de tort cu nucă şi miere şi o plăcintă cu brânză. O experienţă cu adevărat memorabilă.
Vremea e din ce în ce mai mohorâtă. Traversăm un pod lung şi aproape pustiu peste Vistula, în timp ce geamurile locuinţelor încep să se lumineze. Printre şine de tramvai şi zloată, mă gândesc la cei care stau în aceste clădiri, şi îmi amintesc cum, nu de prea multă vreme, în locuri aproape mereu întunecate de mizeria atotcuprinzătoare, nişte copii deschideau ochii spre viaţă şi, în ciuda a tot ce-i înconjura, erau fericiţi.
Mai aruncăm ochii în bisericile din drum şi ajungem în Podgorze, locul transformat în ghetoul de unde evreii erau adesea trimişi spre lagăre. Prin locuri deja pustii, pe sub calea ferată, mergem să aruncăm o privire pe dinafară fabricii lui Oskar Schindler, destul de discretă în ciuda plăcuţelor comemorative. Încerc să-mi închipui cum, în seri mohorâte precum aceasta, oamenii care încă nu ajunseseră să fie mânaţi la moarte, îşi trăiau în cercul acesta închis al ghetoului suferinţele, dar şi micile bucurii. Bucurii ca de pildă aceea că aveau în jurul lor oameni curajoşi, ca acest Tadeusz Pankiewicz, farmacist care a refuzat ordinul prin care toţi polonezii trebuiau să părăsească zona şi a rămas pe loc, ajutându-i după puteri pe semenii lui oropsiţi. Farmacia sa, „Farmacia de sub vultur”, dăinuieşte până astăzi.
Pregătiri, telefoane, felicitări timpurii. Din apartamentul nostru polonez mergem să luăm cina festivă într-o atmosferă destul de intimă, în restaurantul argentinian aflat în cartierul evreiesc. Ce mai potpuriu! Mai străbatem odată o parte a oraşului, luăm câte un colac de la vânzătorii ce îngheaţă la colţ de stradă şi, bine încotoşmănaţi, o pornim cu votca sub haină către Piaţa Mare. Aici e ca peste tot, cu bucuria inexplicabilă a oamenilor în faţa trecerii timpului, o celebrare a faptului că deşi moartea e cu siguranţă mai aproape, suntem încă vii. Aşteptăm focul de artificii şi bem votcă poloneză, ne îmbrăţişăm şi ne bucurăm şi noi cu toată lumea. Printre chiote şi muzică zgomotoasă, sticle goale şi oameni căzuţi de atâta băutură şi oboseală, printre speranţe pentru viitor şi clădiri din trecut, intrăm în 2011.

Iar Diana vede lucrurile aşa: http://mad.ablog.ro/2010-12-31/cracovia-ziua-6.html

Wieliczka şi Auschwitz (Bucureşti - Cracovia şi retur, 5)

2011-02-17T13:33:00.001-08:00

Recunosc, la început am fost reticent. Ce puteam vedea la nişte mine de sare? Că sunt mari, bine întreţinute şi impresionante prin munca depusă în ele? Cinste celor care le-au făcut, dar ce am eu cu asta? Şi cu toate acestea, insistenţele Dianei şi câteva rânduri dintr-o broşură m-au convins, aşa că, a doua zi după vizita la Tarnow, am luat iar un tren foarte matinal şi am coborât după mai puţin de o oră în gara Wieliczka, de unde numeroase indicatoare ne-au dus către intrarea în mine. O ghidă vorbitoare de limba engleză a preluat grupul căruia ne-am alăturat şi noi şi, după câteva instrucţiuni sumare, am început coborârea spre adâncuri. Scările din lemn destul de solide par să nu se mai sfârşească până ajungem la începutul rutei noastre de aproximativ doi kilometri, reprezentând mai puţin de unu la sută din suprafaţa minei. Culoarele luminate de becuri slabe îţi poartă paşii într-o altă lume, ale cărei resorturi poţi doar să le intuieşti. Este o viaţă aici, diferită de cea pe care o trăim la suprafaţă, fascinantă şi înspăimântătoare în acelaşi timp: oamenii au trăit aici ore, zile, luni, ani, departe de lumina zilei, dar ţinuţi în viaţă şi în comuniune de o căldură tainică, de sentimentul de a fi pururea legaţi între ei întru explorarea măruntaielor unui pământ darnic şi nemilos. Pornim la drum prin încăperile în care totul este din sare: pereţii, tavanul, sculpturile. Chiar dacă uneori ai impresia că păşeşti pe marmură, doar stâlpii de susţinere sunt din lemn, singurul material care nu se degradează din cauza sării, devenind, dimpotrivă, mai solid odată cu trecerea anilor. Aşa se face că, de pildă, Puţul Antonia, se sprijină pe aceiaşi piloni din secolul XIII şi stă în picioare până astăzi. La începuturi, pentru a realiza o încăpere era nevoie de treizeci până la patruzeci de ani în care se săpa şi se săpa... Sala Copernic, din secolul XVIII este prima în care ne oprim mai mult pentru a admira construcţia zveltă din sare stâncoasă şi statuia făcută în 1973 a omului de ştiinţă care-i face să se zburlească pe cei ce măsoară fidelitatea faţă de Ortodoxie în funcţie de poziţia soarelui.
Minerii din zonă au fost mereu – lucru destul de firesc pentru Polonia – foarte credincioşi, iar salutul lor tradiţional este un fel de „Doamne ajută”. Mărturie stau numeroasele capele, dintre care prima, imagine a scurgerii timpului, este închinată Sfântului Antonie. Aici vedem primele statui din sare, însă din pricina aerului acestea sunt destul de deteriorate, ca nişte edificii de zăpadă ce au început să se topească, stând totuşi mărturie a veacurilor trecute printre stalactitele de sare, ca nişte eremiţi din care au rămas trupurile ce aşteaptă în tăcere învierea cea de obşte.
La una dintre opriri, din difuzoare se aude o mică scenetă ce reproduce legenda minei. Spune-se că prinţesa maghiară Kinga a primit ca zestre o mină de sare în Maramureş, în care şi-a aruncat inelul de logodnă, care a călătorit în chip minunat până aici, apărând în florile de sare pe care proaspăta soaţă a regelui polonez Boleslaw le-a primit de la oamenii locurilor. Sigur este că minele de aici au fost unul dintre bunurile cele mai de preţ ale Poloniei, deşi uneori şi-au cerut sacrificiile. Pe măsură ce păşim prin încăperi şi culoare, vedem reproduse scene din viaţa de mină, cu oameni şi instrumente în dimensiuni naturale. La o oarecare înălţime sunt reproduşi unii dintre minerii cu cea mai riscantă îndeletnicire: pentru a stăvili infiltraţiile de metan, aceştia ardeau cu foc gazul prin zonele unde se strecura. Desigur, dacă dădeau peste o cantitate prea mare, plăteau cu viaţa tributul adus minei. Acest lucru nu se mai întâmplă de ceva vreme, de când au fost introduse metodele moderne de ventilaţie. De altfel, prezentul minei e neclar. Ghida noastră ne spune că nu mai funcţionează de ceva ani, în timp ce una dintre sursele de pe internet susţine că sarea se extrage din ea până astăzi. În tot cazul, zonele pe care le străbatem noi sunt doar pentru vizite şi pentru aducere aminte. Trecem pe lângă vagonete trase cândva de câini ungureşti şi prin mai multor unelte de exploatare a bogăţiilor minei. Roţile mari de sare ajungeau pe vremuri la o valoare incredibilă, fiind utilizate ca monedă, precum aurul şi argintul. Cu o asemenea roată proprietarul cumpăra, în acele timpuri, un sat. Astăzi, după cum ne spune ghida, nu i-ar mai ajunge nici pentru un apartament de bloc. Unele dintre mecanisme erau acţionate de caii reproduşi astăzi aici, ce îşi trăiau toată viaţa în mină şi dintre care ultimul a ieşit acum opt ani, vieţuind până astăzi la lumina pe care strămoşii lui cabalini o uitaseră. Pe toate acestea le vedem într-o încăpere în care tronează bustul lui Cazimir cel Mare, apoi purcedem la drum.
Coborând până la următorul nivel pe trepte întortocheate de-a lungul cărora veghează o „roată Pater noster”, pitici din sare şi mici izvoare de mină despre care se spune că au fost descoperite încă din neolitic, intrăm mai adânc în lumea basmului, învăluiţi – dincolo de ceea ce vorbim între noi – de o tăcere fără ecouri, dată de acustica deosebită a minei. Trecem prin capela Sfintei Cruci, una dintre cele 40 existente în acest subteran, sprijinită pe piloni de lemn din secolul XIV, şi ajungem la cel mai important lăcaş de cult, închinat reginei Kinga, stăpâna din vechime a minei, canonizată în catolicism. Este cea mai mare capelă subterană din lume, lungă de 54 de metri, întinsă ca o sală de bal şi cu un rând de scaune la balcon. Aici, în fiecare duminică, are loc slujba de la ora opt dimineaţa, dar se organizează adesea şi nunţi sau concerte. Luminată de candelabre imense, a căror strălucire gălbuie pune în evidenţă culoarea ceva mai închisă a sării, biserica este cu adevărat maiestuoasă, cu pereţii ei sculptaţi şi altarul măreţ. Aflată la 100 metri adâncime, capela aceasta a fost sculptată de trei mineri, timp de 67 de ani, începând cu 1896. Numele lor se cer menţionate, pentru că odată ce ai văzut crucifixele, ieslea, reproducerea după Cina cea de Taină a lui Da Vinci sau alte scene nou-testamentare, un pios respect la adresa celor ce le-au făurit te cuprinde. Jozef Markowski, Tomasz Markowski şi Antoni Wyrodek sunt cei ce şi-au trecut de la unul la altul împodobirea acestui edificiu, însă doar ultimul a studiat la un moment dat artele plastice, ceilalţi fiind simpli mineri. La intrarea în sală tronează o statuie a lui Ioan Paul al II-lea, care a vizitat mina în calitate de arhiepiscop al Cracoviei, nu şi de papă. Pe peretele din dreapta, Dumnezeu-Tatăl este sculptat din aşa-numita sare-gheaţă, cel mai pur soi, care însă nu se găseşte la Wieliczka, ci a fost adus din altă ocnă. Un pic mai încolo, Mântuitorul în iesle este sculptat din sare roz.
Ieşim din capelă, trecem pe lângă un lac subteran artificial pentru a ajunge într-o încăpere înaltă de 35 de metri care a fost redeschisă abia în 2010, realizată într-un singur bloc vertical de sare. De aici în jos, preţiosul minereu este aşezat în straturi. Parchetul a fost realizat de tâmplari şi dă încăperii un aer solemn, amintind de rugăciunile rostite de mineri înainte de a porni la lucrul care le aducea pâinea de toate zilele şi, uneori, moartea. Într-unul dintre coridoare ne întâmpină o statuie a lui Johann Wolfgang von Goethe, care a vizitat mina pe când era ministru al minelor în Weimar. De aici ajungem în cea mai nouă încăpere, realizată cu ajutorul unor explozii controlate, deasupra unui lac. În acustica excelentă răsună fragmente de Chopin, dar şi zgomote de explozii, iar undeva, la înălţime, se arată o imagine a duhului minei, despre care unii credeau că li se arată lucrătorilor pentru a-i preveni înaintea unor calamităţi.
Însă tragediile nu se limitează la mineri. De-a lungul unei întinderi de apă pe care o privim de pe un pod, asemănător într-o oarecare măsură cu cele de piatră din Cişmigiu, o statuie a Sfântului Ioan Nepomuk străjuieşte locul ultimei plimbări a unor soldaţi austrieci din Primul Război Mondial. Veniţi aici în permisie, în 1915, aceştia s-au urcat într-o barcă, mult mai mulţi decât ar fi trebuit, cântând şi chefuind, până când au răsturnat-o. Şapte dintre ei au rămas prinşi dedesubt şi s-au asfixiat, neputând nici să se scufunde pentru a ieşi la suprafaţă, din cauza salinităţii apei, bieţi ostaşi, pe care o clipă de veselie nesăbuită i-a răpit acestei vieţi pe care o salvaseră din calea gloanţelor şi obuzelor...
Ultima sală de interes turistic, înaltă de 36 de metri – pe care o admirăm şi de sus, urcând cu un ascensor - este cea a existat până în 1944 o fabrică de arme la care munceau mai ales evrei, dar şi locul unde au avut loc primul zbor cu balonul şi prima săritură de tip bungee-jumping dintr-o mină, consemnate de Cartea Recordurilor. De jur împrejur se află mici tarabe cu suveniruri, cele mai multe din sare, dintre care luăm câteva pentru a ne aminti o vizită şi aşa memorabilă. Trecem pe lângă încăperea de bal şi prin capela Sfântului Ioan pentru a ajunge la liftul care ne duce la suprafaţă. Şi ieşim la lumină...

*

Afară lucrurile se schimbă în mai multe privinţe, iar cea care ne apasă cel mai mult este că, exceptându-l pe un bătrân librar, nimeni nu vorbeşte altceva decât poloneză. Aşa că ţine-te şi întreabă de gară în diferite limbi, fă semne, scoate onomatopee, doar-doar om ajunge la tren. Într-un târziu un bărbat la vreo patruzeci de ani căruia îi arătăm biletul ne indică drumul, iar de pe panoul de sosiri şi plecări aflăm că avem tren direct spre Oswiecim, numele polonez pentru Auschwitz. Ne trecem timpul moţăind, iar eu alternez lectura din Alexander Schmemann cu trasul cu urechea la convorbirea în engleză a trei tineri, care trec rapid de la amintiri la Narnia şi la alte amintiri.
După o vreme, trenul încetineşte şi intră în gară. Privesc pe geam peisajul alb şi destul de pustiu şi încerc să îmi închipui ce simţeau cei care, prin crăpătura vreunui vagon de marfă, vedeau aceste locuri care aveau să fie destinaţia lor finală pe acest pământ. Este ora două şi jumătate, iar un taximetrist care dă târcoale staţiei de autobuz ne anunţă că „in winter Auschwitz closes at three”. „Lasă-ne, prietene”, gândesc, „şmecheri de-ăştia avem şi noi la Bucureşti.” Două staţii de autobuz, un pic de bâjbâială – pe lângă noi mai e cel puţin un grup – şi apoi informaţia că... taximetristul avea dreptate. Sprintăm cu aerul rece biciuindu-ne plămânii până la intrare şi păşim pe uşa lagărului la trei fără câteva minute. Mai puţin de cinci.
Mulţimea de turişti nu poate umple golul de care este cuprins totul, de la copacii singuratici şi golaşi până la bariera de sub inscripţia „Arbeit macht frei”. Locul e mort, într-un sens înfricoşător. Inscripţiile – foarte numeroase – ne indică de la început locurile unde cădeau adesea cei internaţi în lagăr: fie că încercau să fugă, fie că erau condamnaţi la moarte pentru diferite infracţiuni închipuite. Barăcile se întind de-a dreapta şi de-a stânga, sumbre, ameninţătoare. Citim că foarte mulţi dintre cei „internaţi” aici erau patrioţi polonezi, prizonieri de război ruşi, evrei – mulţi dintre aceştia ajungeau direct la Birkenau (Auschwitz II), unde erau exterminaţi – germani, ţigani, cehi... Un frig apăsător pătrunde în oase şi, deşi am bocanci şi ciorapi groşi, îmi simt picioarele îngheţate. Pe locurile acestea, cândva sute de oameni erau scoşi aproape dezbrăcaţi la prezenţă, ţinuţi ore în şir în picioare pe ger şi uneori udaţi cu găleţi de apă. Frigul din oase se insinuează uşor şi în suflet.
Totul e foarte bine păstrat sau reconstituit. Inscripţiile „Halt!” cu capete de mort sunt la locul lor, la fel şi cele care indică funcţia diferitelor barăci de cărămidă roşie. Mai multe dintre ele, infirmeria şi sala de operaţii, erau folosite şi de Joseph Mengele pentru experienţele sale pe oameni, menite să aducă beneficii ideii păgâne nebuneşti de puritate rasială. Fotografii cu ţigănci scheletice şi aproape desfigurate de suferinţă amintesc despre studiile lui Mengele legate de sterilitate, fertilitate şi posibilitatea de a le influenţa. O amintire peste care trecem uşor astăzi, când lumea rămâne indiferentă sau priveşte chiar cu simpatie propunerile de măsuri pentru controlul populaţiei. „Angel of death, monarch to the kingdom of the dead”...
Intrăm pe uşa barăcii 11, carcera, unde erau aruncaţi cei condamnaţi la moarte prin înfometare. Bărbaţi şi femei îngrămădiţi în beciuri întunecoase aşteptau ore, zile, poate săptămâni, moartea care întârzia să vină, pradă disperării. Orice descriere e o bagatelă faţă de realitate. Pentru că locul păstrează până astăzi ceva din ecourile unei suferinţe în care limitele umanului sunt sfâşiate cu ură diabolică. Muzeul înfăţişează celulele aşa cum erau, cu priciuri pe care se înghesuiau deţinuţii, cu celule reci pe podeaua cărora stau câteva mâini de fân, cu spânzurători mobile sau fotocopii după scrisori deznădăjduite ale creştinilor şi evreilor care sufereau împreună moartea din partea semenilor lor cu chipul lui Dumnezeu desfigurat în ei.
Una dintre celule, destinată aşteptării celor condamnaţi la moarte, păstrează semnele trecerii acestora. O cruce scrijelită în perete, cu Hristos zugrăvit în detaliu, mici fragmente de versuri, nume. Pe un afiş e copia unei partituri, un cântec de închisoare, pe care, cum nu am voie să-l fotografiez, îl solfegiez şi-l înregistrez. Aflăm din muzeu că Auschwitz era singurul lagăr unde deţinuţilor li se tatua numărul, însă de la o vreme evreii nu au mai foşti ţinuţi în evidenţă. Vedem note ale unor ofiţeri în care sunt descrise „faptele de indisciplină” ale deţinuţilor şi propuse pedepsele. Fotografii mari îi înfăţişează pe cei găsiţi aici când aliaţii au eliberat lagărul: schelete pe două picioare, oameni cu chipuri alienate şi priviri mate de suferinţă. În drumul spre ultima oprire, crematoriul, trecem pe lângă un zid reconstituit unde erau executaţi prin împuşcare condamnaţii. Cred că erau cei mai norocoşi. Mă întreb cât de mult rău se poate afla în om, apoi mă gândesc la celelalte lagăre, la cele din Germania, apoi la cele duse la un soi de perfecţiune malefică din Uniunea Sovietică. Unii dintre cei care au scăpat din lagărele naziştilor au murit în gulagul sovietic. Peste Auschwitz s-a lăsat de-acum înserarea. Întunericul a fost aici de la început. Şi e tot mai frig.

*

Străbatem pe jos drumul de întoarcere spre gară, pe strada principală pustie, cu blocuri rare şi lumini puţine. Ajunşi la Cracovia adormim repede, copleşiţi de amintirile unei zile în care am văzut cât pentru un sejur întreg.

Perspectiva Dianei: http://mad.ablog.ro/2010-12-30/cracovia-ziua-5.html

Tarnow (Bucureşti - Cracovia şi retur, 4)

2011-02-10T11:56:00.000-08:00

Dimineaţa devreme, străzile înzăpezite ale Cracoviei sunt aproape pustii, dar în gară este deja ceva mişcare. Trenul, din fericire bine încălzit, merge impasibil pe întinsurile de alb. Destinaţia noastră este Tarnow, un orăşel aflat la optzeci de kilometri depărtare de locuinţa noastră temporară şi care făgăduieşte să fie reprezentativ pentru această parte de ţară. După ce suntem la un pas de a încurca staţiile, coborâm în cele din urmă unde trebuie şi traversăm un teren cu câţiva copăcei răzleţi, de unde ieşim la o stradă străjuită de o biserică mare de cărămidă roşie, despre care presupun că trebuie să fie catedrala. Uşor luminată, clădirea te conduce pe culoare largi în care istoria respiră discret şi tainic. Într-un colţ e ieslea, tablouri şi candelabre mari împodobesc pereţii şi tavanul, totul este învăluit de tăcere. De altfel, nici străzile orăşelului nu sunt prea animate. Urcăm o pantă uşoară şi trecem pe lângă o intersecţie mai mare, pentru a ajunge în cele din urmă în piaţa centrală, dominată de impunătorul turn al primăriei. Imaginea înzăpezită este feerică şi nostalgică, ca într-o poveste din care au plecat însă toate personajele. Locurile îmi amintesc de o suburbie a oraşului francez Lille, unde am stat odată să aştept autobuzul în faţa unei biserici, într-un colţ pe unde nu trecea aproape nimeni, iar rarii pietoni te priveau ca pe o nălucă, având ei înşişi pentru tine un aer aproape fantomatic. Aici lucrurile se mişcă într-un alt ritm, iar intruziunea unor vizitatori din lumea aglomerată şi prea grăbită apare ca un accident sau ca un vis trecător.
După ce facem rost de un ghid tipărit şi aflăm că prima biserică în care intrasem nu era catedrala, ci „missionary church”, după cum spune angajata de la oficiul de turism sau Biserica Sfintei Familii, după cum aveam să citim mai târziu, ne îndreptăm spre adevărata catedrală, închinată Adormirii Maicii Domnului. Lăcaşul este cufundat în semi-obscuritate, cu sculpturi, basoreliefuri şi alte podoabe ce creează acea impresie de spaţiu consacrat, iar pe la colţuri se află mormintele unor membri ai familiei Tarnówski, proprietarii de odinioară ai oraşului. Monumentele funerare nu îi înfăţişează, aşa cum m-am obişnuit în alte locuri, culcaţi pe spate, ci întinşi însă încă în mişcare, făcând ultimele gesturi ale unui om care se pregăteşte de somn. Nu departe de intrare este mormântul unei oarecare doamne, Barbara Teczynska, străjuit de statuia ei, despre care se spune că ar fi cea mai frumoasă reprezentare renascentistă a unei femei. Expresia feţei şi supleţea liniilor sunt fără îndoială evidente, însă pentru o apreciere rafinată mă tem că sculptorul italian Giovanni Maria Padovano va avea nevoie de un cronicar mai iscusit.
Ne îndepărtăm de centru, pe străzi pe care casele se fac din ce în ce mai rare, traversăm un râu şi ajungem la una dintre cele două biserici de lemn menţionate în ghidul nostru. Am fost mereu curios cum poate arăta un lăcaş de cult catolic de lemn, fiind obişnuit cu o exaltare a formelor ce părea a nu se preta decât pietrei. Însă bisericuţa Sfintei Maria nu are nimic din toate acestea: este un loc mic şi intim, ca o casă ţărănească decorată cu dragoste de frumos şi frică de Dumnezeu. O rugăciune aici va fi prinzând ceva din intimitatea bisericilor ortodoxe, dar şi un crâmpei din sărbătorile făcute în familie, la căldura sobei şi a dragostei celor apropiaţi. Decoraţiile florale sau cu motive abstracte se îmbină cu icoanele, iar lângă altar este o frumoasă reprezentare populară a arborelui lui Iesei.
Mai departe prin iarnă, trecând pe drumul pustiu pe lângă un mare cimitir, ajungem la a doua biserică de lemn, aceasta mai apropiată de edificiile de piatră cunoscute. În curte zăpada a aşternut covor gros şi pufos, dar uşa ne rămâne închisă. Nu avem decât să admirăm din afară silueta cu cruce în vârf şi să facem cale întoarsă, de data aceasta prin cimitir, pentru a scurta drumul.
Şi iată-ne din nou în centru. O luăm la pas pe una dintre cele mai largi străzi, care de acum e populată de o mulţime destul de vie, pe care nu pare să o deranjeze câtuşi de puţin zăpada ce cade din cer. La dreapta şi la stânga se întind case frumoase, fiecare cu propria înfăţişare şi personalitate, undeva la intersecţia între un mic oraş german şi localităţile săseşti de la noi. Pe lângă o librărie stau impasibile statuile de bronz ale unor ziarişti şi scriitori, surprinşi de sculptor în timpul unei zile obişnuite. Librăria în sine este doar prilej de a ne încălzi, pentru că lipsesc aproape cu desăvârşire cărţile în alte limbi decât a locului. Plimbarea însăşi e o cazie bună de a ne clăti ochii şi de a respira aerul rece şi proaspăt, trecând pe lângă piaţete, statui şi intersecţii. La un moment dat, paşii şi planul ne duc către Baia Publică Mauro-Evreiască, o construcţie orientală care astăzi şi-a schimbat funcţia şi de unde a pornit cândva primul transport către Auschwitz: 728 de oameni, dintre care cinci evrei. Cartierul evreiesc este de altfel următorul nostru reper şi, rătăcind pe străzi care o iau când în sus, când în jos, privind printre clădiri renovate şi case cu curţi interioare mizere, ca în filmele italiene vechi, ajungem la un teren viran pe care se află „bimah”. Aceasta este ultima rămăşiţă a unei vechi sinagogi, un fel de strană de unde se făceau citiri în cadrul întrunirilor comunităţii mozaice. Astăzi pare stingheră între două străzi, iar oamenii locului îşi plimbă pe aici câinii. Suntem pe strada Židowska, unde ghidul din România spune că s-ar afla un punct de atracţie aparţinând altei minorităţi: restaurantul ţigănesc Ke Maro, unde pe lângă mâncare citisem că ai parte şi de prezenţa veselă a familiei de muzicanţi care deţine localul. Ei bine, după ce îmi folosesc tot arsenalul lingvistic, reuşesc să aflu de la vânzătorul dintr-un atelier învecinat că ghidul nostru trebuie actualizat. Restaurantul s-a desfiinţat. Ce dezamăgire!
Tot punctul de informaţie pentru turişti de lângă primărie ne este refugiu, iar de aici aflăm de un restaurant aflat în drum spre gară, unde se pot mânca bucate tradiţionale. Borşul de porc cu smântână e excelent, ca şi celelalte bunătăţi, însă aici descopăr Žubrówka, o votcă de care auzisem, dar pe care abia acum încep să o apreciez: gălbuie şi uleioasă, cu o aromă plăcută, mult mai gustoasă decât votcile obişnuite. Rămâne să mă interesez mai îndeaproape de ea...
...odată întors la Cracovia, în supermarket, de unde îmi fac o mică provizie, fără să mă lămuresc încă exact ce e cu ea. Sticla transparentă din care se vede licoarea gălbuie are în ea un fir de iarbă şi este doar una dintre versiuni – există şi cea „clasică”, incoloră. Însă lângă noi este unul dintre nenumăratele magazine „Alkohole 24 h” din Cracovia, astfel încât intrăm acolo şi legăm o conversaţie cu vânzătorii, care ne asigură că îi vom găsi la faţa locului chiar şi pe 1 ianuarie, non-stop. După părerea unuia dintre ei, „Chopin”, despre care auzisem şi noi, este cea mai bună votcă poloneză. În plus, încearcă să ne lămurească deosebirea între Žubrówka incoloră şi cea gălbuie vorbind despre vechimea lor, dar nu sunt încă lămurit dacă ce am luat noi e „starka”, votcă veche. Oricum, e excelentă şi o recomand oricui cu căldura care îţi umple trupul după o duşcă zdravănă. De la noii noştri prieteni cumpărăm două beri nu foarte cunoscute, dar bune... ca aproape orice bere nefiltrată. Am umblat, am mâncat şi am băut destul pentru o singură zi. Mai rămâne timp pentru un pic de lectură, un pic de planificare şi nu prea mult somn. Ziua de mâine va începe tot devreme, devreme...

Şi viziunea Dianei: http://mad.ablog.ro/2010-12-29/cracovia-ziua-4.html

Mitropolitul şi aspidele

2011-02-03T12:01:00.000-08:00

Încă stând între noi mitropolitul
Cu trupul în odăjdii-nveşmântat,
Vegheat de Cel ce Crucea a purtat,
Oameni mărunţi îi sfâşie sfârşitul.

Pierduţi în valuri de nefericire,
Scribi ne'nsemnaţi cu tocul otrăvit
Vrând să furaţi un strop de infinit
Strigaţi măscări la ceas de pomenire.

Scrisul vostru, beţie de cuvinte,
Grai folosit în chip preadesfrânat,
Străin de-nţelepciune şi de sfat
Pe când scuipaţi amar pe cele sfinte.

Mitropolitul nu o să vă certe,
Vă ceartă limba siluită iar.
El însă, blând, la marele altar
S-o ruga Domnului ca să vă ierte.

Cracovia, zi-lumină (Bucureşti - Cracovia şi retur, 3)

2011-01-24T14:11:00.001-08:00

E o dimineaţă de iarnă un pic întunecoasă când coborâm treptele blocului nostru polonez şi ieşim la descoperirea Cracoviei. Mergând la pas pe Florianska dăm de câteva agenţii de turism ce organizează excursii la minele de sare şi Auschwitz – două dintre obiectivele noastre pentru următoarele zile – dar preţurile par cam ridicate. Rămâne de văzut. Fortul Barbican, închis vizitatorilor, e punctul nostru de pornire către piaţa mare. Meterezele solide străjuiesc călătoria către un univers în care trecutul şi prezentul se află într-o minunată continuitate.
Biserica Sfânta Barbara, în care aruncasem şi ieri o privire, este acum pustie şi tăcută. Arhitectura vădeşte rigoare, iar zidurile reci par să trimită frigul în oase. Statuile şi decorurile par uitate de vreme, ca într-o catedrală scufundată din gândul lui Debussy. O Pietá domină o parte a spaţiului, iar sculptorul a închipuit rana din coasta Mântuitorului mare, mărturie a durerii omenirii ce plânge prin Maica Sa. Nelipsita iesle e decorată cu păpuşi, ceea ce o face de un gust îndoielnic. Impresia creştinismului deznădăjduit şi încremenit pe care mi-o lasă de obicei bisericile catolice nu e la fel de prezentă ca la Stephansdom, în Viena, însă rămâne întipărită şi după această vizită.
După încă o scurtă trecere prin bisericuţa Sfântul Adalbert, unde câţiva credincioşi se roagă în faţa unei icoane mari a Întrupării, în care Maica Domnului şi Pruncul au chipurile întunecate, aproape creole, trecem prin piaţă spre Hala de Ţesături. O arhitectură complexă şi armonioasă, cu multe mici turnuri şi un pasaj de trecere cu arcade, împodobit cu ornamente de Crăciun, mărturiseşte despre istoria oraşului. Pe câte un perete, mici legende şi planuri ale Cracoviei din cele mai vechi timpuri, când nu depăşea ca dimensiuni cu mult piaţa şi împrejurimile ei, până astăzi. Prin pasajul central sunt înşiraţi vânzători cu obiecte de tot felul, de la cărţi poştale până la icoane ortodoxe. Şi peste tot, mici obiecte de chihlimbar, una dintre mândriile oraşului. Pe laturile exterioare, străjuite la rândul lor de coloane, se întind mici magazine, cu obiecte moderne amestecate cu creaţii tradiţionale ale artiştilor populari.
Pe străzi ninge uşor, iar în locurile mai adăpostite vezi urme de paşi lăsate de câte un trecător pe stratul delicat de zăpadă. La colţuri vânzătorii te îmbie cu covrigi mari tradiţionali, precel (variantă a germanului Brezel). Trotuarele sunt pline de trecători şi de grupuri de turişti, totul e viu, în mişcare şi dansând parcă prin zăpadă. Biserica Sfântul Francisc de Assisi este impunătoare prin măreţie şi inedită prin decoraţiuni. Aici sunt vitralii pictate de cel mai cunoscut artist al urbei, Stanislaw Wyspianski. Despre acesta, arhitect, pictor, compozitor, poet şi dramaturg, aud abia înainte de a veni la Cracovia, însă se pare că localnicii au pentru el cea mai profundă veneraţie. Vitraliul din fundul bisericii Sfântul Francisc este unul dintre cele mai cunoscute: intitulat „Creaţia”, Îl înfăţişează pe Dumnezeu-Tatăl într-o viziune cvasi-expresionistă, cu forme fluide şi culori vii, iar înfăţişarea impunătoare aminteşte fie de portretele Sfântului Prooroc Moise, fie de măreţia sugerată de cuvintele „Eu sunt Cel Ce este”. Artă creştină modernă de mare forţă şi sensibilitate, care cu siguranţă l-ar fi încântat pe părintele monah-cărturar Nicolae Steinhardt. În general biserica îmbină decoraţiile moderne cu elemente tradiţionale. O icoană ortodoxă a Întrupării cheamă la rugăciune. Tavanul şi o parte din pereţi sunt decorate tradiţional, peste tot apărând motivul florii soarelui, întoarsă către astrul ceresc precum sufletele oamenilor tânjesc după Hristos, Soarele Dreptăţii.
Mergând mai departe spre Wawel ajungem şi la Biserica Sfinţilor Petru şi Pavel, aflată la marginea unei piaţete şi având la intrarea în curte, ridicate pe nişte socluri, statuile măreţe ale celor Doisprezece Apostoli. Aici e mormântul lui Piotr Skarga, vestit predicator polonez, foarte iubit de credincioşii catolici din oraş. Ieslea ne înfăţişează un leagăn mobil, din care Pruncul, cu braţele desfăcute, pare să îmbrăţişeze lumea, anticipând răstignirea.
Rătăcind pe străzi şi oprindu-ne prin biserici, paşii – şi planul întocmit de cu seara şi adaptat la primele ore ale dimineţii – ne duc la dealul pe care urcăm către Wawel, complex domnesc unde pare să se afle epicentrul întregii istorii a Poloniei. O mulţime de oameni se adună aici pentru a vizita diferitele clădiri adăpostite în complex, şi după ceva ezitări, ajungem, pentru început la mormintele preşedintelui polonez Lech Kacyznski şi soţiei sale. Deşi, din câte spune presa, au existat voci care s-au împotrivit vecinătăţii cu marii regi polonezi, astăzi locul de odihnă veşnică este vizitat de mulţi conaţionali şi turişti, într-o tăcere respectuoasă. Însă catedrala Wawel este unul dintre locurile cele mai măreţe prin care ajungem.
Catedrala Wawel este centrul vieţii, istoriei şi amintirilor acestui loc. Atâtea sunt de văzut aici şi aşa mare forfota turiştilor, încât o privire de ansamblu este imposibilă. Mergând spre altarul central aurit, dai imediat de mormântul Sfântului Stanislaw, patron foarte popular al locului, despre care se spune că ar fi fost ucis de un domnitor. Destul de aproape de el, Vladislav al II-lea Iagello, întemeietorul dinastiei Iagelonilor. Acesta a fost iniţial mare duce al Lituaniei şi este socotit cel care a creştinat-o, deşi mica formaţiune statală avusese şi înainte destule contacte cu credinţa în Hristos, oscilând destul de mult timp între păgânism, Ortodoxie şi supunere faţă de papă. Însă odată cu Vladislav, religia de stat devine catolicismul. Ducele a devenit rege al Poloniei după ce s-a însurat cu Hedwiga (sau Jadwiga, în poloneză), punând bazele uniunii între cele două state. Multe dintre aceste lucruri le aflăm din inscripţiile ce se găsesc aici la tot pasul, iar odată ce trecem de mormintele din centrul bisericii, totul pare să se afle sub patronajul tăcut şi discret al Hedwigăi. Osemintele ei se găsesc într-o raclă sub un crucifix negru, simplu şi solemn. La acesta se ruga tânăra regină, şi tradiţia locală foarte răspândită spune că Cel Răstignit pe el i-ar fi vorbit. În tot cazul, Hedwiga a fost canonizată recent de cel pe care, de-a lungul întregii excursii la Cracovia, îl vom numi, în limba locului, „Jan Pawel”, papa Ioan Paul al II-lea. Tot acest procedeu de beatificare de către un singur om este străin înţelegerii noastre despre creştinism, însă ce rămâne este iubirea de semeni şi activitatea neobosită a domniţei din vremuri vechi. Milostenii faţă de săraci, sprijin acordat culturii, înfiinţarea Academiei din Cracovia – acestea sunt faptele unei femei al cărei sceptru se păstrează la rândul său aici şi despre care ne dăm seama, ajunşi în dreptul primului ei mormânt, că a trăit... douăzeci şi cinci de ani. Prilej de amară reflecţie legată de mizeriile cu care ne ocupăm noi astăzi viaţa.
Pe cât de mare este catedrala, pe atât de mică este ieslea de aici, de fapt o miniatură şi una dintre puţinele reprezentări de acest gen care nu alunecă în artificial şi gust îndoielnic. Nişte trepte duc în jos spre cenotaful lui Chopin – cu o sculptură ce o reproduce fidel pe cea de pe mormântul parizian – şi mormântul poetului naţional Adam Mickiewicz. Ne facem timp şi pentru o incursiune rapidă în muzeul catedralei, dedicat aproape în întregime fostului arhiepiscop catolic al Cracoviei, Karol Wojtyła, devenit ulterior papă sub numele de Ioan Paul al II-lea. O privire istorică interesantă şi semnele trecerii pe aici – straie preoţeşti sau alte obiecte asemănătoare – ale suveranului pontif mort în 2005, pe care cândva l-am văzut de la câţiva metri.
Pe nişte scări întortocheate ajungem în încăperea din turn unde se află masivul clopot Zygmunt (sau Sigismund), de 12 tone, despre care inscripţia ne spune că sună în fa diez. Nu am posibilitatea să verific, limba este blocată, probabil pentru glumeţi de teapa mea, iar după dimensiunile clopotului, cred că o singură lovitură mi-ar zdruncina creierul şi calitatea – departe de a fi „absolută” – a auzului.
În drumul spre cripte apuc să intru într-una dintre capelele catedralei, a Sfintei Cruci, unde pereţii pictaţi de ruteni mă surprind plăcut prin fidelitatea faţă de iconografia ortodoxă. Plimbarea pe lângă criptele regale – printre ele, ca de obicei, şi una sau mai multe ale unor copii de os domnesc şi constituţie fragilă – este un prilej de meditaţie dar şi de a vedea locul unde se odihneşte vechea noastră cunoştinţă de la orele de literatură română, Jan Sobieski. De aici ne îndreptăm spre galeria armelor şi saloanele oficiale, impunătoare şi frumoase, deja prea multe pentru a mai reţine detalii. Sala Camerei Deputaţilor are un tavan ieşit din comun, din care te privesc sculpturile a numeroase capete.
Promiţându-ne să revenim, pornim pe strada Kanonicza, de pe care lipsesc orice semne ale modernităţii. Casele sunt frumoase şi cu o anumită nobleţe, fără a străluci de bogăţie, pe un colţ se află cea în care a locuit cândva papa şi, la câţiva metri mai încolo, un restaurant discret şi care pare, văzut din afară, cald şi intim.
Dar nu avem încă timp de restaurant şi ne întoarcem în Piaţa Mare pentru a intra în sfârşit în biserica Mariacki (Sfânta Maria), cea mai cunoscută din oraş. Clădirea impunătoare din cărămidă roşie, cu cele două turnuri, adăposteşte o atmosferă ceva mai intimă decât catedralele catolice corespondente din alte capitale. Poate datorită materialului de construcţie, poate pentru că peste interiorul întunecat lumina din candelabrele electrice cade blând, dezvăluind culorile vitraliilor şi pereţilor. Principalul punct de atracţie este un altar-triptic al sculptorului german Veit Stoss, având ca temă Vieţile Maicii Domnului şi Fiului ei, Mântuitorul Hristos. Sculptura este impresionantă prin dimensiuni, dar atât de aglomerată şi încărcată, încât ai nevoie de un plan pentru a distinge scenele şi imaginile înfăţişate. Este o artă de mare rafinament, dar departe de sentimentul religios pe care ar trebui să-l inspire. După cum am spus şi în alte rânduri, unui ortodox îi va fi aproape imposibil să se roage în faţa acestor imagini. Omul iubitor de frumos rămâne însă cu ochii la expresivitatea chipurilor, la mişcările surprinse cu exactitate şi la trăirile transmise prin fiecare detaliu.
Întunericul începe să se lase peste oraş când mergem pe străzile îngheţate către Collegium Maius, cea mai veche universitate din Polonia şi una dintre cele mai vechi de pe continent, unde se spune că ar fi studiat pentru o vreme şi Copernic – nume sortit să aducă încruntarea pe chipurile celor care cred că Ortodoxia se măsoară în funcţie de locul central sau marginal al vreunui astru. Clădirea, cu curtea înconjurată de un culoar cu arcade, vorbeşte de la sine despre tradiţia universitară europeană, iar mie îmi aminteşte despre întâlnirile din „Cercul poeţilor dispăruţi”. Ne uităm pe geam chiar şi într-o sală de clasă, căci e deja prea târziu pentru a intra.
Plimbarea nu se termină nici acum. Admirăm un vechi teatru, altă biserică sau restaurantele luminate care te îmbie la fiecare pas cu mâncăruri tradiţionale. Luăm o gustare rapidă – aş fi spus frugală, dar mi-e teamă că nu poţi numi astfel o masă ce include cârnaţi – la târgul de Crăciun, cumpărăm câteva CD-uri, mergem şi pe la gară, căci mâine vrem să ajungem la Tarnow, iar apoi... Vine ora cinei.
Încă de ieri am văzut pe geamul unui mic restaurant o ofertă de „pierogi” mixte. Nici nu mai contează că localul e unul tip fast-food. Suntem singurii clienţi la această oră. Aşezaţi la una dintre măsuţe ne încălzim cu o supă de sfeclă roşie, specialitate locală gustoasă şi simplu de pregătit. Pentru mine urmează o „golubka”, sarmaua poloneză, cu o foaie mare de varză ce înveleşte carnea tocată şi ceva mai grasă decât cea de la noi. Dar ceea ce aştept eu sunt „pierogi”: mă gândisem să comand platoul mic, de 21, dar cum Diana a spus fără să ezite „the big one, 36”, m-am gândit că o fi ştiind ea ceva. Cred că vânzătoarea şi bucătăreasa îşi dădeau coate pe la bucătărie. Când apare în faţa noastră platoul imens, expresiile noastre de uimire consternată sunt cu siguranţă de râs. Pierogi sunt nişte colţunaşi consistenţi cu diferite umpluturi. În cazul de faţă carne tocată, brânză sau varză şi ciuperci. Deasupra au sosul în care au fost fierte, cu felii subţiri de ceapă. Pe scurt, sunt delicioase ( Dianei nu îi place coca) şi foarte săţioase. Mă lupt cu vreo cinci, dar apoi trebuie să le cer la pachet şi astfel Polonia culinară se instalează şi ea în căminul nostru de împrumut. Am adoptat oraşul. Şi el pe noi.

Cracovia, tot pe seară (Bucureşti - Cracovia şi retur, 2)

2011-01-13T11:09:00.000-08:00

Trenul ce merge de la aeroport către oraş ne duce pe întinderi aproape pustii, acoperite de zăpadă neatinsă, pe care răsar, când şi când, o casă, un depozit, un şopron. Peisajul, cu copaci răzleţi şi câte un om grăbit, îmi aminteşte de întinderile de alb străbătute de la un sat la altul de „Doctor Zhivago”, în ecranizarea cu Omar Shariff.
Oare cât din plăcerea unei călătorii a fost acaparat de dorinţa de a cumpăra diferite lucruri din locurile pe care le vizitezi? Drumul prin galeriile comerciale din Cracovia – legate de gară – îmi trezeşte această întrebare din momentul în care văd magazinul multimedia Saturn care devine imediat o prioritate. Peste tot pe unde merg, simt nevoia să iau cu mine acasă ceva, fie că este un lucru care să-mi amintească de acel loc, fie – ca în cazul de faţă – doar unul pe care nu îl găsesc în România. Goana după tot felul de amintiri ucide însă uneori capacitatea de a percepe şi a te bucura de locul în sine. Tema de reflecţie rămâne, la fel şi gândul la Saturn, unde vom reveni mai târziu.
La doar câteva minute de gară şi de centru se întinde strada Florianska, largă, străjuită de monumentul Bătăliei de la Grünwald, când alianţă polono-lituaniană i-a înfrânt pe teutoni, şi având la un capăt biserica ce-i dă numele. În dreptul ei, intersecţia cu Sw. Filipa, unde este şi domiciliul nostru temporar. Strada, una obişnuită din oraşul vechi, alătură clădiri din alte vremuri, păstrate destul de bine şi încă o biserică. Blocul nostru arată ca într-un film vechi: cu o scară de lemn prost luminată de becuri murdare şi chioare, dând spre apartamente care odinioară vor fi fost elegante. Cel în care ne cazăm noi, de trei camere, cu uşă mare de lemn şi parchet vechi, nu este prea mare, dar creează imediat impresia de intimitate pentru că mobila nu e de hotel şi – din fericire – nici de la Ikea. Un şifonier impunător şi cam şubred stă la un capăt al sufrageriei-bucătărie, lângă masa cu câteva scaune cândva frumoase dar acum foarte deteriorate, în timp ce chiuveta, frigiderul şi plita electrică – pe care nu am reuşit să o folosim – sunt semnele modernităţii. Lângă acestea, o servantă din acelaşi set de mobilă veche şi elegantă, cu o oglindă şi multe sertare. Camera pe care ne-o alegem are ferestre mari către stradă, un pat dublu şi două noptiere, toate din vremea când aspectul estetic nu fusese distrus de preaputernicul funcţionalism. Lumina pare sinistră la început, pentru că e la fel de chioară ca pe scări şi aminteşte de casa părăsită a unor bunici uitaţi. Dar camera se luminează progresiv: becuri eco...
Când ieşim, peste frumosul oraş s-a lăsat deja seara. Trecem pe lângă o zonă de parc şi intrăm pe una dintre străzile largi care dau spre centru. Restaurantele se succed, unul după altul, mici, cu decoraţii de Crăciun luminoase şi coborâte dintr-o poveste veche. Primul are pictate pe exterior, deasupra geamului, imagini cu servitoare şi servitori cărând tăvi cu porc, găină şi peşte, slujitorii având figurile uşor caricaturale din vechile cărţi ilustrate cu Max şi Moritz. Merg în zig-zag şi citesc meniurile, salivând: peste tot sunt felurite „pierogi”, colţunaşi cu umplutură sărată, sau dulce, după preferinţă, fripturi de raţă, bere, vin şi mied. Totul e înfăţişat îmbietor şi nu pare prea scump, ca pentru punga unui târgoveţ nu foarte sărac, dar nici peste măsură de înstărit.
Piaţa mare a Cracoviei: despărţită în mijloc de Hala de Ţesături, o clădire renascentistă, are de o parte a acesteia o construcţie nouă de schele, probabil scena pentru Revelionul ce se apropie, iar de cealaltă două dintre clădirile însemnate ale oraşului. Biserica Sfânta Maria, din cărămidă roşie, domină oraşul cu turnurile ei gemene şi cu zidurile impunătoare, cu un aer uşor german, dând stilul şi atmosfera întregii regiuni. În seara aceasta e deschisă doar pentru rugăciune, ca şi vecina ei, Sfânta Barbara, în care apucăm să aruncăm o privire fugară printre numeroşii credincioşi catolici. Pe un colţ format de cele două se află un restaurant gruzin – din câte vom vedea, o prezenţă destul de familiară în oraş. Dăm un ocol pieţei mari şi îngheţate şi intrăm în bisericuţa Sweti Wojciecha (Sfântul Adalbert, mai pe înţelesul nostru), cea mai veche din oraş, cu geamuri întunecate şi o atmosferă mai intimă decât marile edificii din jurul ei. Iar pentru a întregi peisajul de sărbătoare ce revine an de an cu aceeaşi prospeţime, între Sfânta Maria şi Hala de Ţesături se întinde târgul de Crăciun. Papucii sau micile obiecte artizanale sunt ca la noi, aspectul specific vine de la un fierar ce scoate de sub ciocan şi nicovală diferite obiecte decorative de diferite dimensiuni, de la potcoave până la sculpturi abstracte, de la picturile ce ilustrează viaţa dintotdeauna a oraşului, cu pieţe, biserici, târgoveţi, evrei bătrâni şi călători de toate felurile şi de la micile bucăţi de caşcaval afumat, de forma unui ban mai mare, servite pe grătar şi, după pofta inimii, simple sau cu dulceţuri. Dar nu vă închipuiţi că doar acestea îl îmbie pe vizitatorul înfometat! Din două căsuţe de lemn de acoperişul cărora atârnă cârnaţii iese fumul grătarelor pe care se perpelesc bucăţi de carne şi legume. Dintre acestea din urmă ia Diana o porţie, în timp ce eu îmi potolesc foamea care a început să mă roadă cu un ciolan zdravăn de porc şi o porţie de varză călită – la rândul ei cu bucăţi de carne în ea – şi amândoi bem vin fiert cumpărat de la căsuţele de lemn în formă de butoi din care iese o aromă dulce şi îmbietoare.
Drumul spre casă ne duce pe strada Szpitalna, unde dăm de un magazin de armuri şi arme medievale, care stau în rafturi amestecate cu obiecte de valoare mai mică sau mai mare. Îmi cad ochii pe nişte suporturi de fier pentru lumânări, Diana se gândeşte la papucii de prinţesă, iar eu la bucăţile mari de piele cu şiret pentru antebraţe. Primul anticariat polonez, aflat un pic mai încolo, nu pare să aibă nimic în vreo limbă cunoscută, astfel încât biografia lui Richelieu pe care o privesc îndelung îmi va rămâne închisă. Găsesc şi biserica ortodoxă pe care o căutam, amenajată la etajul 1 al unei case, dar nu reuşesc să mă dumiresc dacă e pe stil vechi sau nou. Voi vedea pe 1 ianuarie. Trecem pe lângă poarta Floriańska, pe care o vom vedea mai bine a doua zi pe lumină, şi paşii ne duc din nou la galerii.
Şi iată-ne întorşi la partea comercială a vizitei: trecerea la Saturn ne îmbogăţeşte cu câteva CD-uri şi un DVD, de-ale gurii ne luăm de la un hypermarket, apoi ne grăbim să ajungem la ceea ce va fi pentru o săptămână acasă. Călcăm apăsat pe parchet şi facem planuri. Patul mare se dovedeşte călduros şi primitor. Bine te-am găsit, Cracovia!

Seară de iarnă în Praga (Bucureşti - Cracovia şi retur, 1)

2011-01-11T02:37:00.001-08:00

A doua zi de Crăciun. Soborul Maicii Domnului şi Sfântul Cuvios Nicodim de la Tismana. După Sfânta Liturghie, rugăciunea de drum şi câteva sarmale mâncate în grabă, pornim spre aeroport. Prima parte a drumului ne va duce la Praga – oraş pe care îl notăm pe lista viitoarelor călătorii – de unde urmează să luăm legătura spre Cracovia.
Nu ştiu dacă ar trebui să trec Czech Airlines pe lista neagră a companiilor de zbor ce trebuie evitate, sau pe o „listă albă” a celor care-şi repară, pe cât pot, greşelile. „There is no flight to Krakow tonight, it was cancelled some months ago”, ne anunţă blonda de la biroul de transferuri. Apoi ne spune că, până la avionul de a doua zi, avem casă şi masă la Marriott-ul de peste drum de aeroport.
Odată rezolvate problemele administrative – cazare, masă, telefon la Cracovia că întârziem – luăm un autobuz care ne duce la gară şi de aici o pornim agale pe străzile Pragăi. Noaptea s-a lăsat deja peste oraşul învăluit de iarnă. Din felinare lumina cade pe clădirile somptuoase. E clar, suntem în străinătate, simt acel parfum imaginar care mă face să iubesc atât de mult călătoriile într-un anumit spaţiu şi, în acelaşi timp, să îmi simt propria ţară ca pe singurul „acasă” permanent. Bulevardul larg ne duce către unul dintre târgurile de Crăciun cărora insist să le spun „Weihnachtsmarkt”, pentru că le-am întâlnit cel mai des şi în forma lor cea mai frumoasă în spaţiul de influenţă germană, de la Berlin până la Budapesta şi de la Praga până la Cracovia. Dar să nu anticipăm.
Trecem printre căsuţele de lemn luminate şi din care ies aburii de la cârnaţi şi vin fiert, aruncăm un ochi pe suvenirurile de la tarabe şi mergem mai departe.
Hălăduim pe străzi şi respirăm atmosfera de sărbătoare. Clădirile sunt elegante şi uneori grandioase, totul respiră echilibru arhitectonic, vitrinele luminoase te îmbie cu mâncăruri alese sau cărţi de toate felurile. Pe la un colţ străjuieşte o biserică mare şi întunecată, parcă venită din timpuri străvechi şi poate rătăcită, dar care nu contrastează cu clădirile mai noi. Pe drumul destul de pustiu de pe malul Vltavei şi trecând printr-o minusculă galerie cu suveniruri – dintre care multe contaminate de noul „simbol” al oraşului, frunza de cannabis – ajungem la podul lui Carol. Străjuită de sculpturi şi plin de oameni, cu doi cerşetori care stau, cum pare să fie aici obiceiul, în genunchi şi cu capul plecat până la pământ, puntea ce leagă cartierele Malá Strana şi Staré Město se întinde peste o apă parţial îngheţată şi populată de cârduri de raţe şi de câteva lebede care nu se sinchisesc de frigul care nouă ne-a pătruns în oase. Priveliştea nocturnă e de poveste, iar pe câte un stâlp citesc mici fragmente din istoria locurilor. Mi-i amintesc pe Jan Hus, pentru care am simţit totdeauna o undă de simpatie, şi pe protagoniştii celebrei „defenestrări” de la Praga, când boemii protestanţi i-au aruncat pe geam pe reprezentanţii împăratului catolic, oferind pretextul pentru începutul Războiului de Treizeci de Ani.
Traversăm podul şi mergem în sus, spre o cetate la care nu ajungem, pentru că timpul fuge şi trebuie să prindem ultimul autobuz către hotel. În schimb avem timp să ne oprim preţ de o bere într-o tavernă deschisă aici în... 1375. „U krále Brabantského”, cu o plăcuţă în cehă şi germană, este locul unde se spune că ar fi băut, printre alţii, Mozart şi Jaroslav Hašek, autorul aventurilor bravului soldat Švejk. Atmosfera e superbă: semi-obscuritate, încăperi din piatră cu decoruri rustice, roţi de car, legume uscate atârnate de pereţi, lumânări, o scară ce duce la un fel de pivniţă şi chelneri îmbrăcaţi în costume vechi. Meniul te avertizează că, precum în vremurile de demult, ar putea fi mai grosolani, dar au inimi bune. În ceea ce mă priveşte, nimic mai plăcut decât halbele trântite „bărbăteşte” pe masă. Muzica – de pe la un post de radio local – e singura care tulbură atmosfera medievală, însă din fericire e în surdină. Locul acesta trebuie reţinut, iar dacă Dumnezeu va voi să mai ajungem prin Praga, nădăjduiesc să putem zăbovi aici câteva ceasuri. Şi, în afară de noi doi, sunt sigur că şi prietenul nostru Larry ar şti să aprecieze asemenea tavernă.
După o noapte în camerele confortabile şi impersonale de la hotel, ajungem la avionul amânat şi, cu el, în capitala culturală a Poloniei.

Citind "Scara" (VI)

2010-12-21T04:51:00.000-08:00

„Aşază-ţi portari aspri şi neadormiţi la poarta inimii tale. Stăpâneşte-ţi mintea cea nestăpânită în plăcerile care înfierbântă trupul. Câştigă-ţi liniştea minţii în mişcările şi agitaţiile mădularelor. Iar ceea ce este mai minunat, fă-te îndrăzneţ cu sufletul în mijlocul tulburărilor, leagă-ţi limba pentru a nu se avânta nebuneşte în discuţii contradictorii, luptă zilnic de şaptezeci de ori câte şapte împotriva acestei stăpâne. Poartă crucea în suflet şi înfige-ţi mintea (raţiunea) într-însa (scil. în cruce) precum ai înfige nicovala în lemn, ca să reziste la toate loviturile, la toate ispitele, la toate zgomotele ocărilor, calomniilor, batjocoririlor şi nedreptăţilor cu care una după alta poate să fie ciocănită; astfel mintea nu slăbeşte defel, nici pătimeşte vreo zdrobire, ci rămâne mereu liniştită şi nemişcată.” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul IV)
A devenit un loc comun să spunem astăzi „ascultă-ţi inima”. Ca o reacţie la o – mai mult sau mai puţin adevărată – îngrădire a sentimentelor şi trăirilor din trecut, astăzi suntem învăţaţi să le urmăm pe acestea, să ne încredem în ele, să ne lăsăm ghidaţi de ele. Însă după cum aflăm – mai devreme sau mai târziu, fie prin învăţare, fie trăind aceste lucruri pe pielea noastră – „inima” e nestatornică şi schimbătoare. Astăzi vrem una, mâine alta, entuziasmul ni se transformă într-o clipă în lâncezeală, plictis şi apatie. Iar aceasta pentru că nu avem o anumită disciplină, necesară chiar şi în privinţa trăirilor, a lucrurilor venite din inimă. După cum dacă mâncăm orice ne cade în mână, fără o anumită rânduială, în mod iraţional, mai devreme sau mai târziu ne vom strica stomacul şi acesta va deveni extrem de capricios, cauzându-ne nenumărate necazuri, dacă lăsăm să pătrundă în inimă necontrolat toate influenţele şi impulsurile, în numele unei aşa-zise libertăţi, o vom „deregla”, vom deveni noi înşine capricioşi, şi mai devreme sau mai târziu vor apărea şi tulburările psihice. Deci, fie că e vorba despre „plăcerile care înfierbântă trupul” sau despre alte dezordini mai subtile, cele care intră în inima noastră se cer filtrate cu discernământ şi înţelepciune. Iar acestea ne vin din rugăciune.
„De şaptezeci de ori câte şapte” suntem învăţaţi să luptăm împotriva discuţiilor contradictorii. Pentru că acestea sunt o patimă subtilă, despre care se va vorbi şi mai jos. Sub aparenţa apărării dreptăţii şi a adevărului, ne certăm cu cei din jurul nostru într-o discuţie al cărei unic scop devine – dacă nu cumva a fost de la început – să arătăm că noi avem dreptate şi cel din faţa noastră nu. Sfântul Siluan Athonitul, atunci când vorbea cu cineva, îi spunea odată sau de două ori ce avea de spus, iar dacă acela continua discuţia, tăcea. Ne este de folos acest exemplu, pentru noi şi pentru ceilalţi. Dacă discuţia se încinge, nimeni nu va mai ţine seama de adevăr, ci doar de propriul punct de vedere. Astfel încât, chiar dacă unul dintre participanţii la dialogul transformat în ceartă îşi va da seama că celălalt are dreptate, nu o va mai recunoaşte, căci discuţia îi va fi zgândărit orgoliul.
De aceea suntem învăţaţi să „ne înfigem mintea, raţiunea” în cruce. Căci, pe de o parte, crucea înseamnă jertfă, iar pe de altă parte, ea este calea spre înviere. Mintea, tocmai prin înălţimile pe care le poate atinge, este şi cea mai sensibilă la un orgoliu ce se traduce prin orbire. Dacă privim istoria lumii sau panorama zilelor noastre, vedem că, cu câteva excepţii, oamenii care au făcut cele mai mari greşeli – din orice perspectivă am privi – au fost oameni de mare inteligenţă şi cultură. Pentru că, ridicându-se deasupra semenilor lor prin raţiune, au ajuns să se supraevalueze. Şi astfel „chiorul împărat în ţara orbilor” a început să creadă că e ochi-de-şoim până ce a căzut în groapa pe care nu o vedea din cauză că privea doar pe sus. Mintea trebuie supusă crucii, trebuie jertfită, iar acest lucru se aplică şi la cele spuse mai sus. Uneori e bine să tăcem, chiar când ştim că avem dreptate. Să jertfim pe cruce dreptatea noastră, de dragul păcii cu aproapele nostru. Desigur, este vorba aici despre chestiuni personale. Când vorbim despre un adevăr de credinţă, despre dreptatea unui neam sau a omenirii, trebuie să le rostim cu voce tare şi să nu rămânem muţi când sunt călcate în picioare. Asta pentru că, după cum spunea Nicolae Iorga, nu putem ierta decât celor care ne-au greşit nouă personal. Însă jertfa raţiunii poate avea şi consecinţe ulterioare binecuvântate, tot aşa cum moartea lui Hristos pe cruce a adus cu sine mântuirea noastră. Nu vorbim aici doar despre răsplata în viaţa viitoare, ci şi despre o biruinţă mai apropiată în timp. Văzând smerenia noastră, faptul că îl răbdăm chiar când ne contrazice, cel de lângă noi poate cădea pe gânduri, poate avea chiar remuşcări şi astfel, dacă într-adevăr aveam dreptate, poate ajunge singur la acea dreptate, fiind mai degrabă convins de blândeţea şi de tăcerea noastră decât de zeci de argumente care nu ar face decât să-l îndârjească. Să luăm aminte la exemplul sutaşului pe care nu Învierea, ci moartea plină de ocară a lui Hristos l-a convins de divinitatea acestuia. „Iar sutaşul şi cei ce împreună cu el păzeau pe Iisus, văzând cutremurul şi cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte, zicând: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!” (Matei 27, 54)

„Dezbracă-te de voinţa ta ca şi de o haină a ruşinii şi astfel, gol de aceasta, intră în arena luptelor duhovniceşti. Iar ceea ce este mai rar şi mai cu anevoie, îmbracă platoşa credinţei care nu poate fi pătrunsă şi nici spartă de necredinţa faţă de povăţuitor (scil. duhovnic, stareţ); condu cu frâul înţelepciunii senzualitatea care se avântă înainte fără de ruşine, leagă-ţi ochiul prin grija de moarte, căci el voieşte în fiecare moment să iscodească înălţimea şi frumuseţea trupurilor; mintea iscoditoare, care voieşte întru lenevire să-şi critice fratele, redu-o la grija de sine însăşi şi arată în mod sincer aproapelui tău toată dragostea şi simpatia. Atunci, întru aceasta ne vor cunoaşte toţi, o prea iubite părinte, a fi cu adevărat ucenicii lui Hristos, întrucât în comunitate trăind ne vom iubi unii pe alţii (cf. Ioan 13, 35).” (ibidem)
Începutul acestui fragment ne pune iarăşi pe gânduri, pentru că pare a reprezenta o contradicţie faţă de modelul comportamental pe care îl învăţăm astăzi: „Fă ce vrei!” Şi cu adevărat, aceste cuvinte nu sunt total lipsite de temei, pentru că, în cele din urmă, libertatea înseamnă să faci ce vrei. Dar, ca orice lucru bun, ea nu se atinge atât de uşor cum am crede: bând, fumând, cheltuindu-ne zilele la întâmplare, acţionând după fiecare impuls. Căci şi voinţa, pentru a dobândi libertate, trebuie educată. Altfel ne amăgim că facem ce vrem, dar dacă aruncăm o privire în urmă, vedem cât suntem de fapt de conformişti. Toate excesele unor artişti din trecut, despre care se vorbea ca despre fapte ieşite din comun, sunt în perfectă concordanţă cu ideile la modă în vremea lor, ba uneori par dictate de ele. Şi adesea ele i-au transformat pe cei care le-au pus în practică în epave conştiente de propriul lor eşec. Astăzi, într-o lume în care egoismul, tulburarea simţurilor prin metode artificiale, libertinajul sexual sau blasfemia sunt valori cultivate în anumite cercuri intelectuale de „elită”, cei care le practică se socotesc nonconformişti şi liberi, dar de fapt fac exact ce se aşteaptă de la ei, ce le dictează curentul. Iar celelalte valori, „învechite şi prăfuite”, nici măcar nu le sunt cunoscute. În trecut, chiar şi blasfemia era mai nobilă. Un anticreştin ca marchizul de Sade – ridicat azi la rangul de „icoană” a modernităţii – ura învăţătura Bibliei, dar o cunoştea în amănunt. Atonaliştii din a Doua Şcoală Vieneză cunoşteau toate subtilităţile armoniei tonale. Iulian Apostatul era iniţiat în teologia Sfinţilor Părinţi. În schimb iconoclaştii moderni nici nu ştiu că există altceva decât confortul şi plăcerea ambalate în anticreştinism şi „progresism”. Însă se cred liberi. Însă ne credem liberi, pentru că, într-o anumită măsură, cei mai mulţi suntem prinşi în acest joc. Şi atunci autorul „Scării” ne învaţă să renunţăm la voinţa proprie. Sigur, sfatul se aplică mai ales călugărilor, căci ei depun votul ascultării, prin care se leagă să-l urmeze întru toate pe povăţuitorul lor duhovnicesc. Dar şi noi, cei din lume, putem să renunţăm măcar parţial la voinţa noastră, la egoismul nostru, urmând sfatul duhovnicului. Pentru că, dincolo de exerciţiu ascetic, acesta este şi un exerciţiu de credinţă: credem în Dumnezeu, deci credem în puterea pe care i-o dă prin har duhovnicului nostru. „Platoşa credinţei” nu este străpunsă de neîncrederea în el. Credinţa noastră în Dumnezeu trebuie să ajungă acolo încât să nu se mai clatine din cauza nevredniciei unui preot, a bârfelor despre slujitorii Bisericii, sau chiar a unor căderi ale acestora. Pentru că ştim că orice om, fie el preot, episcop sau patriarh, este supus greşelii, în schimb Biserica nu cade, iar „porţile iadului nu o vor birui”. Renunţăm doar temporar la voinţa noastră, pentru a o recâştiga transfigurată. În loc de confuzul şi superficialul „fă ce vrei!” al lumii moderne, punem cuvântul Fericitului Augustin: „Iubeşte şi fă ce vrei!”
Această educare a voinţei merge tot treptat. Porneşte de la ţinerea în frâu a senzualităţii. E un cuvânt folositor pentru cei din lume. Senzualitatea joacă rolul ei, simţurile sunt lăsate tot de Dumnezeu. Dar rolul lor are limite, atât în spaţiu cât şi în timp. Există un loc şi un timp pentru toate, dar trebuie să fim conştienţi de o ierarhie în care mintea să guverneze simţurile şi nu invers. Altfel se produce din nou confuzie. Una dintre trăsăturile esenţiale ale „Scării” este că nu rămâne la planul oarecum inferior al moralei, ci merge direct la cel ontologic, la existenţa noastră practică. Nu atât faptul că e interzis printr-o lege trebuie să ne facă să evităm excesul de senzualitate, cât faptul că produce confuzie la nivel mental şi existenţial, ca orice exces, că ne răpeşte limpezimea prin care ne putem aprecia corect. Puzderia de „crime pasionale” este argumentul cel mai vizibil în acest sens, dar ea este doar vârful aisbergului.
Odată ce am reuşit să ne ţinem sub control simţurile, trebuie să folosim discernământul – susţinut doar de rugăciune – pentru filtrarea unor lucruri mai subtile: „mintea iscoditoare, care voieşte întru lenevire să-şi critice fratele”. Spun că este o patimă mai subţire, pentru că limitele ei sunt greu de intuit. De multe ori, când îi criticăm pe cei din jurul nostru, spunem (şi ne spunem) că o facem spre binele lor, pentru a-i îndrepta sau pentru a le arăta altora ce nu trebuie să facă. Marea problemă este că până la un punct aşa este, dar de la un moment dat lucrurile se transformă în „lenevire a minţii”. În loc să ne batem capul cu propriile noastre probleme, le „iscodim” pe ale aproapelui. Este mai comod, ne mângâie orgoliul şi oferă o anumită plăcere în conversaţie. Plus că nu ne cere să facem niciun efort, pentru că „n-o să-l educ eu acum”. Există diferite grade ale criticii, însă diferenţa între sfat, învăţătură şi bârfă este atât de fină, încât numai cei încercaţi o sesizează. Deci pentru a ne lecui de aceasta e bine să ne întoarcem mereu la „grija de sine”, la propriile noastre defecte. Pentru că atunci când vom vedea câte probleme avem noi înşine, cât de departe suntem de modelul nostru sau de propria imagine despre noi înşine, nu ne va mai rămâne timp să-l criticăm pe cel de lângă noi, ca să nu „râdă ciob de oală spartă”. Şi ştiind că până şi cele pe care nu le-am făcut le-am putea face dacă s-ar ivi un prilej, îi privim cu milă, simpatie şi dragoste pe cei de lângă noi. Aflăm astfel că suntem în aceeaşi luptă cu o viaţă plină de capcane şi că, la fel cum nimeni nu are garanţia că va rămâne mereu bogat, nimeni nu poate spune nici că va fi pururi virtuos, înţelept sau cumpătat. Iar de suntem ucenici ai lui Hristos, ştim că nu trebuie să ne înfundăm unii pe alţii mai adânc în păcat şi deznădejde, ci să ne purtăm poverile unul altuia.

Iar dragostea între semeni merită jertfă, merită să înghiţim batjocurile şi dispreţul lor, ştiind bine, pe de o parte, că acestea ne temperează orgoliul şi sunt rodul suferinţei şi slăbiciunii acelor, iar pe de altă parte că prin fiecare păcat pe care îl facem, Îl batjocorim la rândul nostru pe Hristos, Care ne rabdă din nesfârşită iubire de oameni. Şi după cum spune părintele Arsenie Papacioc, în unison cu alţi părinţi, dacă nu putem să ne iubim vrăjmaşii, măcar să nu-i urâm. Şi să ne rugăm pentru cei mai răbdători decât noi, pentru că dacă toţi suntem una întru Hristos, şi fraţii cei mai slabi primesc câte ceva din puterea virtuţii celor mai puternici:
„(...)Soarbe băutura batjocoririlor în fiecare ceas ca pe o apă a vieţii, căci David, după ce a căutat toate cele plăcute sub cer, în cele din urmă găsindu-se întru impas spuse: ‚Iată cât este de bine şi frumos’, nimic altceva decât ‚a locui fraţii în unire’ (Psalmul 132, 1). Şi dacă nu ne-am învrednicit încă de binele unei astfel de răbdări şi ascultări, cel puţin să ne recunoaştem slăbiciunea; stând în singurătate departe de stadionul acesta al atleticelor exerciţii duhovniceşti, să fericim pe nevoitori şi să ne rugăm lui Dumnezeu să le împărtăşească darul răbdării.” (ibidem)

1 Decembrie

2010-12-01T03:03:00.000-08:00

Trăiască România dodoloaţă! Trăiască Regele şi Patria!

Greierele şi furnica - două versiuni

2010-11-18T00:33:00.000-08:00

(traduse şi adaptate de pe internet, via http://razvan-codrescu.blogspot.com/)
VERSIUNEA ELVEŢIANĂ

Furnica munceşte din greu toată vara în arşiţă.
Îşi clădeşte casa şi pregăteşte provizii pentru iarnă.
Greierele crede că furnica e proastă, râde, dansează şi se joacă.
Odată iarna venită, furnica stă la căldură şi mănâncă bine.
Greierele tremurând de frig nu are nici hrană nici adăpost şi moare îngheţat.

SFÂRŞIT

VERSIUNEA FRANCEZĂ

Furnica munceşte din greu toată vara în arşiţă. a
Îşi clădeşte casa şi pregăteşte provizii pentru iarnă.
Greierele crede că furnica e proastă, râde, dansează şi se joacă.
Odată iarna venită, furnica stă la căldură şi mănâncă bine…
Greierele tremurând de frig organizează o conferinţă de presă şi întreabă de ce furnica are dreptul să stea la căldură şi să mănânce bine în timp ce alţii, mai puţin norocoşi decât ea, suferă de frig şi foame.
Televiziunea realizează emisiuni în direct care arată greierele tremurând de frig şi difuzează extrase video cu furnica stând frumos la căldruă într-o casă confortabilă, cu o masă plină de provizii.
Francezii sunt şocaţi de faptul că, într-o ţară atât de bogată, bietul greiere e lăsat să sufere în timp ce alţii trăiesc în huzur.
Ziariştii fac interviuri în care întreabă de ce furnica s-a îmbogăţit pe spinarea greierului şi interpelează guvernul pentru a mări impozitele furnicii, astfel încât aceasta să plătească „cât se cuvine”.
CGT, FO, Partidul Socialist, Partidul Comunist, Liga Revoluţionară Comunistă organizează manifestaţii în faţa casei furnicii.
Funcţionarii publici decid să facă grevă de solidaritate 59 de minute pe zi pe o perioadă nelimitată.
Un filosof la modă scrie o carte care demonstrează legăturile furnicii cu torţionarii de la Auschwitz.
Ca răspuns la sondaje, guvernul emite o lege privind egalitatea economică şi o lege (aplicată retroactiv asupra perioadei de vară) anti-discriminare.
Impozitele furnicii sunt augmentate şi furnica primeşte o amendă pentru că nu l-a angajat pe greiere ca asistent.
Casa furnicii este confiscată de autorităţi pentru că furnica nu are destui bani ca să-şi plătească şi amenda şi impozitele.
Furnica pleacă din Franţa şi se instalează în Elveţia unde contribuie la bogăţia economică.
Televiziunea face un reportaj despre greiere care de acum s-a îngrăşat.
Acesta este pe cale să termine proviziile furnicii, chiar dacă primăvara e încă departe. În În casa furnicii se ţin în mod regulat întruniri ale artiştilor şi scriitorilor de stânga.
Cântăreţul Renaud compune cântecul „Furnică, opreşte-te!”
Fosta casă a furnicii, devenită locuinţă socială pentru greiere, se deteriorează pentru că acesta nu face nimic pentru a o întreţine.
Guvernului îi este reproşată lipsa mijloacelor.
Este înfiinţată o comisie de anchetă ce va costa 10 milioane de euro.
Greierele moare de supradoză.
Ziarele şi televiziunile comentează eşecul guvernului de a redresa cum trebuie problema inechităţii sociale.
Casa este invadată de o bandă de gândaci emigranţi.
Gândacii organizează traficul de marijuana şi terorizează comunitatea.
Guvernul se felicită pentru diversitatea multiculturală a Franţei.

SFÂRŞIT

Corul în biserică - reflecţii bucovinene

2010-11-12T01:00:00.000-08:00

de AUREL MURARU

Despre muzica corală liturgică bucovineană, la momentul în care ne propusesem să cercetăm această tematică (anul 2006), nu exista nicio lucrare muzicologică cuprinzătoare; singurele surse erau legate mai degrabă de viaţa şi activitatea unor compozitori născuţi sau şcoliţi la Cernăuţi (Ciprian Porumbescu, Eusebie Mandicevschi sau Isidor Vorobchievici). Ca urmare, necesitatea abordării acestei teme a fost dictată în primul rând de multitudinea de creaţii religioase româneşti apărute la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale veacului următor în nordul Bucovinei, precum şi de precaritatea studiilor în domeniul artei muzicale corale liturgice din acel spaţiu geografic.
Deşi, în ultima vreme, cultura muzicală destinată cafasului a început să se bucure de o apreciere din ce în ce mai mare, creaţiile religioase ale compozitorilor din nordul Bucovinei nu au reuşit să iasă din anonimat. Dacă în momentul de faţă muzica corală liturgică, cuprinsă între graniţele actuale ale ţării, este bine cunoscută şi minuţios analizată, creaţiile compozitorilor români din Bucovina au rămas oarecum într-un con de umbră, fiind foarte puţin cunoscute publicului larg.
(..................................................................................)

Au trecut mai bine de două veacuri de la încheierea războiului ruso-turc (1768-1774), conflagraţie în urma căreia Poarta Otomană, în calitate de putere suzerană, a cedat Imperiului Habsburgic întreaga parte de miazănoapte a Moldovei. După pacea de la Kuciuk-Kainargi (10 iulie 1774), trupele austriece au pus stăpânire pe Ţara de Sus a Moldovei, botezând acest colţ nordic de ţară „Buchenwald”, care în traducere din limba germană ar însemna Pădurea de fag, denumire transformată mai târziu în Bucovina.
În urma acestor evenimente, Biserica Ortodoxă a rămas singura instituţie care a încercat să se opună politicii agresive de asimilare şi deznaţionalizare dusă de autorităţile austriece. Susţinerea Bisericii în lupta românilor bucovineni pentru emanciparea culturii naţionale, a început cu adevărat odată cu venirea lui Silvestru Morariu-Andrievici în fruntea clerului ortodox din această provincie (12 martie 1880). În timpul arhipăstoririi sale, s-a încercat păstrarea autonomiei bisericeşti şi a drepturilor pe care le aveau românii din Bucovina, fiind împiedicate încercările din ce în ce mai insistente ale rutenilor de a-şi impune limba în administraţia bisericească.
Deşi poporul român din Ţara de Sus a avut de suportat mai bine de un secol de înstrăinare (1775-1918), Bucovina sub dominaţie habsburgică a reuşit să se transforme într-o provincie prosperă. În această perioadă s-au construit şcoli, s-au tipărit cărţi şi ziare, s-au înfiinţat numeroase societăţi culturale şi ştiinţifice, iar muzica şi literatura şi-au avut în Bucovina reprezentanţi de marcă. Este momentul în care, în cercurile intelectualilor începe să se accentueze problema afirmării identităţii naţionale, iar muzica corală vine în sprijinul acestor aspiraţii. Datorită dezvoltării rapide a acestui nou tip de manifestare artistică, iau naştere mai multe societăţi în sânul cărora mişcarea corală începe să se impună din ce în ce mai mult.
După întregirea ţării, viaţa muzicală din partea de nord a Moldovei a continuat să progreseze, iar acest lucru a fost posibil şi datorită înfiinţării la 3 februarie 1924 a Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din Cernăuţi, capitala Bucovinei devenind unul din marile centre culturale ale României interbelice. Avându-l în frunte pe Alexandru Zirra (1883-1946), această instituţie de învăţământ muzical a reuşit să dea un nou imbold vieţii cultural-artistice din acest colţ de ţară, deschizând un nou capitol în istoria muzicii din Bucovina.
Din nefericire, după cel de al doilea război mondial, partea de nord a acestei provincii a fost din nou răpită (1944) intrând în componenţa unui alt imperiu (URSS), mult mai dur, mai rece şi mai aspru decât cel care stăpânise Bucovina timp de mai bine de un secol. Ca urmare, viaţa culturală, ştiinţifică şi artistică a acestui teritoriu a înregistrat un recul semnificativ, încercându-se în acest fel stârpirea identităţii naţionale a românilor bucovineni. Cu toate acestea, contrar eforturilor depuse de cotropitori, populaţia românească din acele ţinuturi a reuşit să-şi păstreze limba, obiceiurile şi credinţa, iar versurile lui Eminescu, sau muzica lui Porumbescu—ambii născuţi în Bucovina şi şcoliţi la Cernăuţi—au contribuit din plin la conservarea românismului în acel spaţiu geografic.
(...................................................................................)

Deşi este recunoscut faptul că muzica tradiţională a Bisericii Ortodoxe din spaţiul românesc este cea psaltică de sorginte bizantină, în locaşurile de cult din nordul Moldovei influenţa orientală a fost mult mai puţin accentuată decât în celelalte provincii. Situându-se la intersecţia dintre două culturi muzicale—pe de o parte cea monodică de tradiţie bizantină, iar pe de alta cea slavă—cântarea liturgică din Bucovina s-a dezvoltat sub tutela unei amprente specifice.
După cum am mai menţionat, în anul 1775 Bucovina a intrat în componenţa Imperiului Austro-Ungar, fapt ce nu a determinat doar schimbări hotărâtoare în ceea ce priveşte graniţele ţinutului, ci a favorizat şi o apropiere de cultura occidentală. Încă din primii ani de dominaţie austriacă, în oraşele importante ale Bucovinei se face simţit un oarecare interes pentru cultura apuseană, iar acest lucru a impulsionat o bogată activitate creatoare românească în această provincie. Contactul lingvistic, cultural şi spiritual reciproc între reprezentanţii diferitelor etnii şi confesiuni conlocuitoare, a favorizat apariţia unui specific bucovinean. Astfel putem afirma că detrunchierea Ţării de Sus a fost pe cât de dureroasă şi nedreaptă, pe atât de benefică pentru o dezvoltare rapidă pe toate palierele vieţii culturale.
Sfera de influenţă a culturii germane a cuprins şi muzica compozitorilor din teritoriile anexate Imperiului Habsburgic, punându-şi amprenta pe întreaga lor creaţie. În acest fel, atât muzica vocală cât şi cea instrumentală, atât creaţiile sacre cât şi cele profane au fost supuse unor influenţe străine, care în combinaţie cu elementele arhaice autohtone au reuşit să contureze un stil componistic specific compozitorilor bucovineni. Din acest suflu general nu s-a putut sustrage nici muzica liturgică ortodoxă, muzică ce se va inspira atât din stilul coralului protestant, cât şi din muzica barocului muzical german, dezvoltându-se sub tutela sistemului tonal. Dominate de o armonie clară şi transparentă, de o scriitură polifonică bine conturată, dar şi de o melodicitate cu totul deosebită, creaţiile incluse în acest curent reprezintă adevărate capodopere muzicale menite să însoţească serviciul divin ortodox.
(...................................................................................)

Datorită interesului sporit de care începea să se bucure din ce în ce mai mult muzica corală bisericească, încă din perioada ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea, încep să apară în componistica românească un număr tot mai mare de opusuri destinate interpretării în cafas. Astfel, aproape că nu a existat compozitor de muzică corală la cumpăna veacurilor XIX-XX, în a cărui listă de creaţii să nu fi existat cel puţin o Liturghie. Dezvoltarea rapidă a acestei noi forme de cânt liturgic a cuprins întregul teritoriu populat de români, pătrunzând şi în provinciile aflate sub dominaţie străină. În acest fel, cafasul Catedralei Mitropolitane din Cernăuţi a reprezentat cea mai bună „scenă de concert” a acelei epoci, fiind locul ideal în care se puteau afirma creatorii de frumos sonor, dintre care cel mai prolific a fost fără îndoială Eusebie Mandicevschi.
(...................................................................................)

Deşi, în zilele noastre, muzica religioasă a început să se bucure de o apreciere deosebită, mulţi melomani, muzicologi, compozitori, interpreţi sau chiar dirijori, nu văd în această muzică decât o simplă operă de artă, pe care o privesc doar prin prisma valorii ei estetice. Astfel, în ultimii ani au apărut nenumărate partituri aşa-zis „liturgice” din care sacrul lipseşte cu desăvârşire, sau şi mai grav, interpretări ale unor creaţii religioase remarcabile în care latura divină este pur şi simplu trecută cu vederea. În acest fel s-a ajuns la desacralizarea cântului liturgic. Cu amărăciune constatăm că muzica sacră—în special cea corală, dar de multe ori chiar şi cea psaltică de provenienţă bizantină—este distorsionată, uneori chiar negată de către anumiţi cântăreţi sau dirijori de coruri de biserică, care lăsându-se ispitiţi de spectaculozitatea improvizaţiilor de prost gust sau de strălucirea şi penetranţa nuanţelor mari folosite în exces, cântă în cadrul Sfintei Liturghii ca pe scena operei, sau, mai rău, ca la Teatrul de Estradă. Este o condiţie sine qua non ca muzica ce însoţeşte Sfânta Liturghie nu numai să trezească un fior de plăcere estetică, ci să şi pătrundă în sufletele enoriaşilor prezenţi în Biserică, apropiindu-i de Dumnezeu. În cadrul slujbei religioase ortodoxe, corul aflat în cafas are menirea de a crea un climat mistic, specific slujirii divine, care să favorizeze înălţarea spirituală a enoriaşilor aflaţi în Sfânta Biserică. Aceasta reprezintă problema principală pe care trebuie să şi-o pună nu doar compozitorii în momentul conceperii unui opus de muzică religioasă, ci şi dirijorii formaţiilor bisericeşti, cei care au drept scop principal crearea unei atmosfere adecvate slujirii divine.
Ţinem să specificăm că întregul demers analitic trebuie perceput ca un proces indispensabil şi extrem de important în traseul parcurs de către interpretul dirijor în dorinţa de a cunoaşte şi de a-şi însuşi o anumită lucrare muzicală. Deşi nu constituie un scop în sine, analiza amănunţită a partiturii reprezintă primul pas făcut în direcţia elaborării unei concepţii interpretative logice, coerente şi expresive, bazată pe înţelegerea, aprofundarea şi urmărirea de către dirijor a tuturor momentelor importante ale creaţiei muzicale. Procesul analitic reprezintă un demers necesar, extrem de important, vital, dar nu şi suficient. Pentru a-şi atinge scopul, analiza muzicală trebuie să-şi găsească finalitatea în interpretare.
(...................................................................................)

Corul bisericesc reprezintă un ansamblu special în galeria formaţiilor vocale, iar acest aspect îl obligă pe dirijor să se aplece cu seriozitate asupra tuturor detaliilor necesare a fi avute în vedere. Conducătorul corului trebuie să conştientizeze înalta misiune pe care o are, cea de a fi mesagerul tuturor enoriaşilor prezenţi la săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii, înălţând în numele tuturor, rugăciuni către Dumnezeu. Dacă în timpul prezenţei pe scenă, dirijorul transmite publicului mesajul încifrat de compozitor în partitură, în cadrul interpretării în cafas acesta nu se adresează credincioşilor, ci Divinităţii. Enoriaşii nu vin la biserică să asculte un concert religios, ci să se roage. Important este ca atât dirijorul, cât şi interpreţii corurilor de Biserică să conştientizeze faptul că în timpul Sfintei Liturghii, muzica depăşeşte cu mult domeniul artistic, devenind calea prin care omul i se adresează lui Dumnezeu. Stilul muzicii sacre este pios şi liniştit, este smerenie, umilinţă, căinţă şi rugăciune, iar frumosul artistic se naşte din sinceritatea şi intensitatea credinţei exprimate în interpretare. Armonia şi polifonia, dinamica şi agogica, forma arhitectonică şi ritmica, timbrul şi sintaxa sunt simple mijloace folosite de compozitori, pentru a-şi exprima mulţumirea, bucuria sufletească şi recunoştinţa faţă de marea şi nemărginita iubire a lui Dumnezeu şi faţă de jertfa supremă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

NOTĂ: Reflecţiile de mai sus sunt fragmente din rezumatul tezei de doctorat "MUZICA CORALĂ RELIGIOASĂ DIN NORDUL BUCOVINEI (Sfârşitul secolului al XIX – lea şi începutul secolului al XX – lea)", în baza căreia lui AUREL MURARU i s-a acordat titlul de Doctor în muzică.

Dragi cititori - avertisment

2010-11-10T05:03:00.000-08:00

"Comentatorul" amintit într-o postare anterioară, pidosnic şi cam sfruntat, cam prostuţ, deşi blazat, continuă să polueze rubrica de comentarii cu vorbele lui de clacă pline de aluzii homosexuale. Mai nou a început să semneze şi cu numele meu, dar fără a fi autentificat, deci uşor identificabil ca fiind altcineva. Vă rog să nu-i daţi atenţie şi nici replică - cum aţi făcut şi până acum -, să mă scuzaţi pentru vorbele murdare pe care le-aţi putea întâlni la respectiva rubrică şi să-l iertaţi pentru neputinţa lui.

Onomastica Regelui şi aniversarea anticomunistă

2010-11-08T12:53:00.000-08:00

În seara de 8 noiembrie, de Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, la Ateneul Român, a fost organizată o manifestare menită să celebreze în acelaşi timp onomastica Regelui Mihai I şi aniversarea a 65 de ani de la una dintre primele demonstraţii masive anticomuniste. Cele două sunt strâns legate prin aceea că oamenii veniţi pe 8 noiembrie 1945 în Piaţa Palatului, fie că erau ţărănişti, liberali, legionari – câţi mai erau în libertate – , elevi, studenţi, funcţionari sau muncitori, l-au susţinut pe Regele aflat în conflict deschis cu guvernul de atunci, susţinut de politica şi armele Sovietelor. După cum spune Radu Câmpeanu, unul dintre participanţii de la evenimentele din 1945, toată mulţimea scanda două lucruri: „Regele şi Patria!” şi „Libertate!” Au venit oamenii comuniştilor, s-a şi tras, dar mulţimea a rămas în piaţă. Astăzi, după zeci de ani, supravieţuitorii, câţi mai sunt în putere, s-au adunat pentru a evoca acele momente şi – unii dintre ei – anii grei de puşcărie ce le-au urmat, şi pentru a-şi afirma ataşamentul faţă de aceleaşi valori: Regele şi Patria!
Las altora sarcina să descrie evenimentul la care au participat Alteţa Sa Regală Margareta şi Principele Radu, membrii partidelor liberal şi ţărănist, Dan Grigore, Mariana Mihuţ, Victor Rebengiuc şi alţii, mai mult sau mai puţin legaţi de eveniment. A fost, pentru mine şi pentru mulţi dintre cei din sală, un moment de speranţă. Şi am înţeles din nou că dincolo de vicisitudinile istoriei şi de slăbiciunile naturii umane, aşa cum spunea Shakespeare, „toate valurile oceanelor furioase nu pot şterge mirul de pe fruntea unui Rege!”

Complicata posteritate a lui Adrian Păunescu

2010-11-06T09:25:00.000-07:00

Cu toţii am uitat un lucru: când moare un om, oricine ar fi el, primul lucru pe care se cuvine să-l facem e să spunem „Dumnezeu să-l ierte!” (sau, dacă nu ne lasă convingerile, „Odihnească-se în pace!”) şi să medităm un pic la tragedia morţii – a lui şi a oricăruia dintre noi. Deci: a murit Adrian Păunescu. Dumnezeu să-l ierte!
Am uitat cu toţii orice urmă de creştinism sau umanism şi ne-am năpustit să-i facem lui Adrian Păunescu Judecata de Apoi. Nici nu a ieşit bine sufletul din trup că presa românească, politicienii şi oamenii de rând se grăbesc să-i hotărască locul veşniciei. De ani de zile mass media ne confiscă viaţa în aşa măsură, încât unii cred că aici e garanţia însăşi a existenţei. Oameni ca celebrele – tristă celebritate! – cupluri Iri-Moni sau Prigoană-Bahmuţeanu există atât de mult prin media, încât existenţa lor reală este stoarsă de orice substanţă. Se căsătoresc, se ceartă, nasc, mor, se împacă şi respiră doar la televizor şi în tabloide. Dacă acestea ar dispărea, şi respectivele cupluri s-ar stinge, s-ar ofili ca o floare lipsită de apă. Mijloacele media caută să se infiltreze în cele mai intime resorturi ale vieţii, vulgarizându-le şi transformându-le în superficialitate dominantă, să devină viaţa însăşi. Şi, mai nou, şi moartea. Pentru că lui Adrian Păunescu i se răpeşte acum moartea, transformată într-un spectacol grotesc, într-o coridă caricaturală care nu ar trebui să provoace decât scârbă, dacă nu ne-am gândi că la mijloc este, în cele din urmă, un om. Intimitatea este o noţiune care tinde să dispară încet-încet dintr-o lume în care ochiul public este prezent peste tot, ca ochiul unui dumnezeu artificial. Şi, cu toate însuşirile adevăratului Dumnezeu schimonosite, ochiul public îşi asumă şi Judecata de Apoi.
Aşa se face că nici nu se răcise bine trupul lui Adrian Păunescu, că au sărit pe el apărătorii şi detractorii, precum îngerii şi diavolii care se luptă pentru sufletul defunctului, punându-i în balanţă bunele şi relele. Desigur, poetului nu-i mai pasă astăzi prea mult de spectacolul grotesc care are loc pentru noi, pentru ca noi să ne depersonalizăm şi să ne aliniem orânduirii impuse din afară – în viaţă şi în moarte. Lupta este pentru ca noi să înţelegem că şi după ce a murit, soarta unui om – s-o numim, oarecum impropriu, posteritate – este definită de cei care au puterea mediatică.
Adrian Păunescu a fost un personaj controversat – pentru a folosi un eufemism – iar moartea lui ar putea oferi pentru prima dată posibilitatea de a-i aprecia corect opera. Dar posteritatea lui Adrian Păunescu va avea mult de aşteptat până la o interpretare corectă, tocmai din pricina vâlvei mediatice în care a fost prinsă persoana autorului. Cel despre care vorbim nu pare să fi fost un poet major şi, mai mult decât atât, volumul imens al operei este, inevitabil, inegal ca valoare. De aceea analiza literară are, în cazul lui, multă bătaie de cap. Cu atât mai mult cu cât, grăbiţi să-şi atribuie o parte din gloria lui, mulţi lăudători îl pun, din motive sentimentale sau din interes, alături de Eminescu. Sigur, aberaţia sare în ochi, dar răspândirea ei în media este greu de oprit. Cred că, în cele din urmă, literatura şi conştiinţa culturală vor reţine ce este valoros din opera lui Adrian Păunescu. Dar judecata publică mai are mult până la a deveni obiectivă, tocmai pentru că poetul a fost unul dintre primii născuţi sub dumnezeul media şi de aceea e judecat cu criteriile false ale acestuia.
Există în memoria iubitorilor de litere amintirea cazului Zaharia Stancu. Plimbat în funcţii şi adulat în timpul unui regim asasin pe care nu se sfia să-l ridice în slăvi, Stancu a ajuns repede din „cel mai mare scriitor contemporan” un „gunoi literar”. De fapt, prozatorul nu este nici una, nici cealaltă, dar fără îndoială trebuie să mai treacă multă apă pe Dâmboviţa pentru a-i putea aprecia corect luminile şi umbrele. „Desculţ” e o maşinărie propagandistică, „Şatra” pare a fi mai mult o operă literară valoroasă. Unde tragem linia între persoană şi operă, ce poate fi iertat, ce trebuie lepădat? Sunt întrebări care se pun şi în cazul Adrian Păunescu, dar pentru a le găsi răspuns trebuie să ne eliberăm de impuls, de mânie şi de pretenţia orgolioasă şi stupidă de a fi, în locul lui Dumnezeu, judecători – atât în bine, cât şi în rău.
Cel mai mare deserviciu i-l fac lui Adrian Păunescu lăudătorii. Cei care-i umflă valoarea literară şi acţiunile umane. Pentru că a spune că Păunescu a fost dizident sau critic al regimului este (încă) o palmă grea dată elitei morale şi intelectuale care a suferit şi a pierit în închisori. Vasile Voiculescu sau Lucian Blaga sunt, totuşi, nume mai mari decât Păunescu. Şi oameni care au refuzat – cel puţin până la un punct – compromisul, şi care au suferit şi au murit pentru acest lucru. Când Ion Iliescu – bătrânul stalinist – apare şi spune că Păunescu a fost „o voce critică”, singura reacţie logică este repulsia, şi cum o extremă o naşte pe cealaltă, imediat apar voci care să desfiinţeze tot ce a însemnat Adrian Păunescu – omul şi opera.
Cenaclul „Flacăra” a fost fără îndoială o rampă de lansare pentru mulţi artişti tineri şi valoroşi, dar în acelaşi timp a reprezentat o supapă pentru frustrările oamenilor, care a servit cât se poate de bine în acest sens regimul Ceauşescu. Nu putem nega suflul de libertate care s-a insinuat pe acolo – deşi, când îl văd azi pe Victor Socaciu în PSD mă apucă greaţa şi îndoiala – dar el este mai degrabă rodul unei evoluţii artistice decât scopul în sine al cenaclului. Nu se poate spune „aşa erau vremurile”. Pentru că, în primul rând, în aceleaşi vremuri au trăit şi alţii – Paul Goma trăieşte şi azi, ignorat de oamenii de litere români care s-au strecurat prin vremuri şi îşi mângâie conştiinţele amorţite cu povestea „rezistenţei prin cultură” – care nu au făcut compromisurile lui Păunescu. Şi, în al doilea rând, pentru că nu aveai voie să critici, dar nu te obliga nimeni să perii. Poetul a spus, după revoluţie, într-un acces de sinceritate, „am fost un porc”. Dar apoi s-a alăturat partidului primului ministru ceauşist Ilie Verdeţ. În cele din urmă, Păunescu a fost, până în ultimele momente, în PSD. Şi argumentul invocat de unii, că ar fi crezut în mod naiv în socialism nu stă în picioare, de vreme ce poetul cunoştea resorturile intime ale castei paranoice care a domnit peste România din 1965 până în 1989. Cineva spunea că după 45 de ani de urgie, cine mai e comunist în România e ori prost, ori lichea. Iar Păunescu prost nu a fost niciodată.
Pentru ca poezia lui să poată fi interpretată corect, autorul trebuie eliberat de povara monumentului mincinos prin care unii vor să îl facă simbol, provocând reacţii dure în cei care ştiu că simbol real şi model pentru viitor a fost Nicolae Steinhardt, nu Adrian Păunescu. Nu o să ajungem niciodată să discernem valoarea şi versurile ce nu fac decât să sune din coadă, dacă suntem asaltaţi de o armată de aplaudaci care ne vorbesc despre al doilea Eminescu, în faţa cărora trebuie să răspundem că de la „Totuşi, iubirea” până la „Memento mori” sau până la „Necuvinte” e distanţă mare.
E deci vremea ca Adrian Păunescu să nu mai fie model pentru nimeni, pentru ca poetul să poată să respire. E vremea să-i citim versurile ca pe ale unui scriitor dăruit cu un mare talent, pe care însă l-a irosit pe drum şi prin osanale închinate opresiunii şi din care ne-a lăsat şi nouă câte puţin. Ziaristul Vlad Mixich scrie într-un articol admirabil, care dacă ar fi avut la început şi o rugăciune pentru sufletul celui răposat ar fi făcut inutile orice alte comentarii: „Adrian Păunescu a fost un om norocos, dar neamul în care s-a născut nu a primit decât firimituri căzute de la masa destinului său.” Astăzi, odată ce a trecut în veşnicie, nu va mai putea fi subminat de propriile slăbiciuni. Iar judecata operei lui trebuie să se sustragă tiraniei media, pentru a se face prin raportare la o scară valorică solidă şi nemanipulată. Abia atunci vom rămâne cu poezii şi cântece frumoase, cei care au fost ajutaţi de poet îi vor purta recunoştinţa datorată, în timp ce ceilalţi îl vor ierta cu inimă uşoară. Modelul Păunescu nu foloseşte nimănui, poetul Păunescu trebuie să-şi găsească locul firesc în galeria literaturii române, cât despre omul Păunescu, pe el rămâne să-l judece doar Dumnezeu, iar nouă să mijlocim cât putem pentru el.
Aceste rânduri sunt scrise în Sâmbăta Morţilor, a doua zi după moartea lui Adrian Păunescu. Într-o asemenea zi, se cuvine să lăsăm toate în urmă şi să ne gândim doar că a mai plecat din lumea aceasta un seamăn al nostru. Dumnezeu să-l ierte!

Despre ermetism şi prostie în publicitate... şi nu numai

2010-11-04T08:01:00.000-07:00

A: Ţie unde-ţi place... (face cu ochiul şmechereşte) ...să bei?
B: În gură!
(Râsete pe fundal)
Voce din off: Ai grijă de igiena ta orală. Spală-te pe dinţi de cel puţin două ori pe zi.

Această „reclamă” a fost „concepută” de mine cu un prieten pentru a ridiculiza anumite tendinţe din actuala industrie PR. Dar sunt convins că este la fel de bună ca oricare alta. Şi cu siguranţă mai bună decât cea de la care a pornit discuţia. Sau? Să vedem cum a început totul...

Acum câteva zile, printre prietenii mei care au cont pe Facebook, s-a născut o dispută încinsă pe marginea unei campanii care pasămite ar fi promovat nevoia controlului des pentru depistarea cancerului la sân. „Ţie unde îţi place să o pui?” era întrebarea cu evidente aluzii sexuale – „pentru că sexul vinde!” argumentează unul dintre apologeţi – de la care pornea campania. Un pic mai încolo aflai că este de fapt vorba despre unde îţi place să-ţi pui geanta. Şi în urma acestei înlănţuiri bizare – pentru a folosi un eufemism – „ca un semn din ochi între gagici”, cum lămureşte acelaşi apologet, femeile începeau să conştientizeze, cu instrucţiunile de rigoare la îndemână, faptul că trebuie să facă din când în când câte un control. Că unii s-au arătat contrariaţi e lesne de înţeles. Mai greu îmi vine să pricep virulenţa cu care unii oameni inteligenţi au luat apărarea campaniei. Mă gândesc că dacă prin clasa a 9-a cineva din gaşca noastră – fie şi cei pe care îi socoteam pe atunci, cel mai adesea pe nedrept, mai proşti sau mai inculţi – ar fi venit cu o asemenea glumă, ni s-ar fi părut prea cretină chiar şi pentru acela. Adesea copiii sau adolescenţii sunt mai sinceri şi mai autentici. De aceea, în povestea binecunoscută, un copil a fost cel care a strigat primul că împăratul e gol. În fond, faptul că o asemenea campanie – şi sute de mii la fel – există, este dovada îndepărtării noastre de înţelepciunea simplă (aceea care ne învaţă că unu plus unu fac doi) şi a modului alarmant în care ne „educă” şi ne formează prejudecăţile şi tendinţele lumii de astăzi. E un drum previzibil, totuşi. Relativizarea adevărului duce la relativizarea esteticii, a bunului simţ, în cele din urmă la un relativism general în care orice inepţie poate trece drept capodoperă.
Se spune – nu ştiu dacă e real sau doar o povestire apocrifă – că la un moment dat Picasso ar fi exclamat râzând: „Am făcut câteva mâzgăleli şi i-am păcălit pe toţi!” Că Picasso a fost un pictor genial este îndeobşte cunoscut. Că unele dintre lucrările sale nu sunt cu adevărat nimic mai mult decât nişte mâzgăleli este la fel de adevărat. Dar puţini critici se încumetă să spună acest lucru, de teama de a nu fi socotiţi retrograzi, lipsiţi de orizont, sau, pe scurt, în afara tendinţei. Mai departe: Un grup de avangardişti decupează cuvinte din ziar, le lipeşte unele lângă altele la întâmplare şi înfiinţează şi câteva reviste ale noii mişcări, dintre care una se numeşte „Pula”. Genial! sare lumea „bună” şi „destupată”. „Un nou orizont în artă. Eliberarea de vechile clişee. O gură de aer proaspăt.” Toate acestea ca să ilustreze o criză a limbajului, ceea ce mişcarea dada, într-adevăr, a făcut. Din acest punct de vedere i se poate recunoaşte rolul de barometru, poate chiar pe cel de stimulent, pentru că în faţa absurdului unii au început să caute sensuri mai profunde – pentru a-l contracara – dar de aici până la a vorbi despre genialitate e cale lungă. Fenomenele în care absurdul şi provocarea de dragul provocării se manifestă agresiv nu sunt de găsit doar în interiorul mişcărilor care le promovează, ci chiar strecurate subtil în manifestări altfel valoroase. Am văzut recent o piesă de teatru în care, printre altele, erau descrise pilde şi cugetări ale înţelepciunii vechilor evrei, multe încărcate de un sens sfâşietor de profund şi de o înţelepciune greu accesibilă. O parte dintre acestea erau spuse însă de actori care în prealabil se dezbrăcaseră, stând apoi cu faţa la public, altfel încât să nu cumva să rămână vreun spectator lipsit de priveliştea organelor genitale. De ce era necesar acest lucru? Sunt convins că se vor găsi zeci de interpretări care să-l justifice: era vorba despre dezbrăcarea de omul vechi, despre eliberarea de constrângerile sociale sau de cunoaşterea noastră artificială pentru a ajunge la absolut. Iar dacă cineva se va încumeta să spună că poate goliciunea nu avea totuşi niciun rost, acela va fi repede socotit prostul proştilor. Nu vreau să fiu înţeles greşit. Nu neg potenţialul artistic, intelectual – şi uneori chiar moral – al şocului, al provocării. Nici nu spun că goliciunea nu poate fi, în anumite contexte, justificată de scopul expresiv. Tot ce încerc să arăt este că acest lucru, care este de obicei folosit în mod excepţional, a devenit deodată regula. Fără niciun criteriu estetic sau spiritual. Ci din pura nevoie de a epata nişte oameni care, în goliciunea lor interioară, sunt atât de blazaţi încât lucrurile normale, spuse pe şleau, li se par inferioare intelectual. Şi atunci, într-un circ al foamei, al prostiei şi al manipulării, ni se pune şocul pe tavă, ni se răstoarnă orice valoare şi orice concepţie despre valori ferme, astfel încât să putem fi traşi oricând în orice direcţie, de vreme ce binele şi răul, frumosul şi urâtul, înţelepciunea şi prostia sunt oricum ce hotărăsc eu să fie.
Observam acum ceva timp evoluţia publicităţii prin exemple practice. Înainte de război era în Bucureşti o mică întreprindere, „Jeana” sau „Jana”, nu-mi amintesc, care fabrica diferite mărunţişuri. Pe ambalajul lor scria „Consumaţi cu încredere produsele Jeana.” Adică între producător şi consumator se stabilea, dincolo de relaţia comercială, o legătură morală. Noi te îndemnăm să cumperi produsele noastre, să ai încredere în noi că sunt bune. Evident, dacă încrederea îţi va fi înşelată, dacă deci legătura va suferi sub raport moral, se va întrerupe şi partea ei comercială. După un timp, lucrurile au evoluat, ajungându-se la „Cea mai bună ciocolată din lume” (cu varianta, observabilă, de pildă, la detergenţi, „celelalte sunt mai proaste”). Deja lucrurile devin suspecte. Chiar să fi gustat producătorul (sau autorul reclamei) toate celelalte produse, încât ştie că al lui e chiar cel mai bun? „Nu, e pur şi simplu reclamă”, spunem noi azi, fără să observăm cum „reclamă” a devenit pe nesimţite sinonim cu „minciună”. Dar lucrurile au mers mult mai departe. Astăzi, după cum îmi explică un prieten din PR, produsele de firmă sunt de calităţi foarte apropiate, de multe ori diferenţele între un CD player Sony şi unul Samsung, să zicem, fiind insesizabile. Şi atunci fiecare firmă îşi alege un set de valori, o „poveste” cu care să se identifice, astfel încât oamenii care se regăsesc la rândul lor în acele valori să se ataşeze de mărcile respective. Deci minciuna este deja conceptualizată. Pentru că e clar pentru oricine că producătorii de Marlboro nu au nicio legătură cu cowboyul din reclamă, că fabricanţii nu ştiu cărei maşini nu sunt mai ataşaţi de spiritul libertăţii decât alţii, care pasămite sunt mai aproape de valorile familiei. Cu alte cuvinte, suntem îndemnaţi să ne construim imagini mincinoase pe baza unor legături mincinoase între „poveşti” şi produsele cărora le sunt ataşate. E partea noastră de circ. Vrei să te crezi revoluţionar, deşi eşti un amărât de funcţionar, fumezi trabucuri Cohiba şi eşti deja alături de Castro şi Guevara în Sierra Maestra. Vrei să te simţi hălăduind în Alpi, deşi eşti un gras pentru care şi urcatul unui etaj fără lift e un calvar, mănânci Milka. Vrei să pozezi în bărbat fatal deşi mergi şontâc şi îţi curg balele, te dai cu aftershave Axe. Şi aceste lucruri îţi atrag dependenţa faţă de produse şi de mărci, pentru că fără ele te simţi văduvit de imaginea pe care ţi-ai creat-o în ochii altora, dar mai ales în ai tăi. Şi care, ca şi poveştile care însoţesc produsele, e o imagine falsă. Nu e nevoie aici de nicio teorie a conspiraţiei. Eşti învăţat că nu trebuie să faci niciun efort intelectual, fizic sau spiritual ca să te autodepăşeşti, atâta timp cât tot ce îţi doreşti să devii poţi deveni cumpărând una-alta. Suntem atât de legaţi de micile noastre produse încât oricine ne poate face să jucăm precum căţeii cărora li se iau jucăriile preferate.
Arată cam prost imaginea de mai sus? Ştiu. Şi o ştiu şi creatorii de iluzii. De aceea, ambalajul trebuie să fie din ce în ce mai mare şi sclipicios. Şi cui îi place să recunoască faptul că e prost? Sau că nu e mai bun, mai „aparte” decât alţii? Din acest punct de vedere, publicitatea e noua avangardă artistică, mai ales că domeniile se întrepătrund azi halucinant. Şi cum să flatezi mai mult publicul decât convingându-l că e subtil şi plin de o putere de înţelegere care nu e la îndemâna oricui. În scopul acesta apar astăzi producţii artistice şi publicitare care de care mai stupide şi mai lipsite de sens, dar cărora, tocmai de aceea, fiecare poate să le atribuie orice înţeles vrea, lăudându-se apoi că a priceput ceea ce alţii nu au fost în stare. Este noua cultură a falsului, noua artă a autoamăgirii. Cu cât un lucru este mai îndepărtat de ceea ce pasămite vrea să semnifice, cu atât mai subtili sunt cei care îl „înţeleg”.
Şi iată-ne ajunşi înapoi la reclama amintită mai sus. Tot scenariul nu are nicio legătură cu cancerul la sân. Dar tocmai de aceea poate fi catalogat uşor ca fiind „genial”. O campanie care să spună „doamnelor, verificaţi-vă din când în când, singure sau mergând la doctor, pentru că s-ar putea să aveţi o afecţiune şi nici să nu vă daţi seama” ar fi banală. Jignitoare pentru imaginea pe care ne-o facem despre noi. Mergând în absurd, am putea spune că unele femei ar prefera să se îmbolnăvească decât să dea curs unui îndemn atât de vulgar şi banal.
Campania „ţie unde-ţi place să o pui” suferă din două motive. Primul, cel mai evident, despre care astăzi nici nu se vorbeşte, pentru că e „desuet”, e cel moral. „Femeile îşi fac cu ochiul” la o asemenea întrebare. Adică tot ce ne-a rămas din esenţa feminităţii e o aluzie vulgară la activităţile intime. Un banc îndoielnic. Femeile trebuie să rămână sănătoase, ca să poată apoi să o pună unde vor ele... geanta, fireşte. În ritmul acesta, vom ajunge încet-încet să facem filme porno ca să strângem fonduri pentru copiii străzii. Şi sigur vor fi unii care să spună că nu contează de unde vin banii, atâta timp cât respectivii copii sunt ajutaţi. Dar, dacă gândim pe termen lung, contează. Pentru că un copil salvat pentru a deschide ochii spre viaţă într-o lume unde domină pornografia, violenţa şi viciul, se va pierde uşor în ea. Şi nu doar el, ci întreaga generaţie. Şi copiii lui vor ajunge poate să joace în asemenea filme de la vârste fragede. Culmea este că unii oameni care sunt revoltaţi de colecţia de abjecţii din tabloide ca „Libertatea” şi altele asemenea se declară în schimb încântaţi de campania sus-amintită.
În al doilea rând, campania respectivă suferă prin prostie pură. Şi prin potenţialul de a ne minţi pe care ni-l creează când nu vrem să privim adevărul în faţă. Un muzician rock spunea că „muzica contemporană s-a îndepărtat de publicul obişnuit, este scrisă doar pentru specialişti”. Remarca este corectă pentru multe alte domenii ale artei şi nu numai. Cultul specializării face să nu mai putem – să nu ni se mai permită – să ne exprimăm în legătură cu un lucru care teoretic ni se adresează tuturor, dacă nu suntem specialişti în domeniu. Campania „ţie unde îţi place să o pui” nu indică, la niciun nivel de înţelegere, vreo legătură cu subiectul ei. Dar, cum am arătat mai sus, cu cât o formă de expresie e mai îndepărtată de ceea ce vrea să exprime propriu-zis, cu atât lasă loc pentru mai multe interpretări, care de care mai subtilă. Un basm e banal, „O scrisoare pierdută” e desuetă, un peisaj e depăşit, în schimb o băşină... vai! câte sensuri! câte aluzii! câtă subtilitate! cât de deştepţi suntem!
Trec peste faptul că cele mai multe femei aflate în suferinţă se vor simţi jignite de vulgaritatea campaniei luate în discuţie. Concluzia întregii poveşti este că avem încă şansa să ne trezim şi să strigăm că împăratul e gol. Să căutăm valori şi expresii autentice şi reale – nu să le reluăm mecanic pe cele vechi, nici să ne entuziasmăm de tot ce e nou, doar pentru că e nou. Altfel riscăm să ne transformăm în marionetele nearticulate ale oricărei tendinţe şi să eşuăm în fotoliile din faţa televizorului în timp ce resturile hamburgerului ni se scurg subtil din gură. Ce imagine genială, nu? Merită un premiu literar? Sau măcar folosirea într-o campanie publicitară. Pentru vitamina C de pildă. N-aţi prins legătura? Mai căutaţi, încuiaţilor!

La miting, naţiune!

2010-10-28T23:27:00.000-07:00

de Paul Slayer Grigoriu

O zi mohorâtă îşi revarsă valurile de frig şi ploaie peste Bucureşti, de sărbătoarea Sfântului Dimitrie cel Nou, patronul oraşului. În vreme ce pe Dealul Mitropoliei se aud încă ultimele ecouri de clopote după Liturghie, iar coada pentru închinare la sfintele moaşte şerpuieşte tăcută până pe strada 11 iunie, pe bulevard e agitaţie. Oameni din toată ţara se strâng la miting. Nu e prima dată în luna aceasta, dar acum miza e mare: răsturnarea guvernului Poc cinci. Sau şase, nimeni nu mai ştie exact.
Primul ministru Poc nu pare făcut să rămână în istoria ţării altfel decât ca un om mic la trup şi la înfăptuiri, cu însuşirea de a cădea mereu în picioare, precum Hopa Mitică, de care aminteşte şi prin gesturi. Amalgamul de măsuri foarte rele şi prea puţin bune şi lipsa de curaj în faţa mai-marelui său şi a vocilor străzii au făcut mereu să i se spargă în cap toate păcatele lui şi ale predecesorilor săi, nu mult mai înzestraţi, dacă ne gândim bine. Iar astăzi poporul muncitor, cum le spun sindicatele celor câteva mii de oameni strânşi de pretutindeni în fel şi chip, pare hotărât să ducă la căderea domnului Poc şi a miniştrilor săi. Pentru că astăzi muncitorimea are şi susţinere în parlament. Opoziţia a supus la vot o moţiune de cenzură.
Pe la ceasurile prânzului, Liviu D. şi Adrian T., doi cetăţeni responsabili, se întâlnesc pentru a merge şi ei la miting. Se salută jovial şi purced la drum.
-Uite că o facem şi pe asta, spune, cu oarecare satisfacţie, Adrian.
-O facem, mama lor de nenorociţi, răspunde cu obidă Liviu.
-Nu se mai poate! Nu mai pot trăi aşa, îţi spun cu toată convingerea. Şi acum eu zic că cedează. Păi să nu mai avem noi cu ce ne cumpăra hrana de toate zilele, că nu zic de altceva. Şi eu ca eu, dar un om cu capacităţile tale intelectuale...
-Inadmisibil!
Din vorbă în vorbă, cei doi ajung la locul de adunare. Grupuri răzleţe de muncitori, profesori, ţărani şi pensionari agită pancartele şi strigă nişte lozinci, la început timid, apoi din ce în ce mai puternic, ajutaţi şi de liderii sindicali. Huiduielile se înteţesc, iar Liviu şi Adrian se alătură corului de fluierături când cineva scoate la iveală o fotografie a lui Poc şi o alta, a preşedintelui Bănescu, capul tuturor răutăţilor.
-Jos tiranul! izbucneşte Liviu.
-Jos tiranul, fir-ar să fie! sare şi Adrian.
Când lucrurile se liniştesc la răstimpuri, în piaţa mare se încheagă discuţii. Câţiva indivizi dubioşi, infiltraţi de guvern, trag cu urechea şi încearcă să ghicească starea de spirit a oamenilor. Nu par să-şi facă griji prea mari. Între timp, în parlament, domnul Poc se vede îngropat în dosare de petiţii şi reclamaţii ale opoziţiei şi ale cetăţenilor. Începe să ţină un discurs, dar vorbele îi sunt atât de plictisitoare, încât un deputat al puterii, după o luptă grea, cedează, pune capul pe masă şi adoarme tulburat. Mai e mult până la vot, iar unul dintre liderii opoziţiei pleacă din mijlocul dezbaterilor şi se hotărăşte să dea o raită prin piaţă, să se alăture mitingului.
Gheorghe Monta, tânărul lider al socialiştilor, poreclit în tinereţe de colegii care intuiau în el un oarecare talent poetic micul Minulescu, este numit astăzi pe la colţuri, poate din cauza înfăţişării, dar şi pentru anumite purtări, domnul Goe. I-a fost greu să ajungă până sus, dar a răzbit. Iar astăzi le va dovedi tuturor că poate fi un conducător adevărat pentru poporul său. Ajunge în piaţă grăbit, cu ploaia şiroindu-i pe părul negru şi pe figura lunguiaţă. Imediat face rost de un microfon şi începe să vorbească mulţimilor.
-Ştiu că aici e România majoritară şi de aceea vreau să fiu aici, fie că sunteţi votanţii noştri fie că nu. Aici e locul nostru, în mijlocul poporului pe care încercăm să îl reprezentăm!
Uralele sunt răzleţe. Printre demonstranţi, Liviu strâmbă uşor din nas:
-Nu-i mare lucru nici de capul ăstuia, dar trebuie pornit de undeva.
-Sigur, îi răspunde Adrian, ştim că oarecum există nişte legături oculte la toate nivelurile, însă posibilitatea de a scăpa de cei mai crunţi, de cei care ne dezbină şi ne subjugă, trebuie exploatată la maximum.
Gheorghe Monta aruncă o privire peste mulţime. Să tot fie vreo patru mii de oameni.
-Suntem în stradă alături de voi, iar apoi vom duce vocea voastră, a oamenilor simpli şi cinstiţi, în parlament. Aşteptările noastre au fost depăşite. Vă văd aici, mai multe zeci de mii de oameni, şi ştiu că vor mai veni. Vă mulţumim pentru atitudinea civică responsabilă!
-Asta e, măi Liviule, se întoarce Adrian către prietenul său: atitudine civică. Mai rar vezi aşa ceva în România.
-Păi de unde? Ăştia şi-au infiltrat oamenii peste tot. Se vede că le e frică. Ia să iasă acum toţi ăia care ne dau lecţii prin ziare, să-i vedem aici. Dar de unde, stau la cald.
-Tu crezi că e şi un interes financiar la mijloc?
-Haha, dar naiv eşti! Păi bineînţeles că e! Şi-au luat banii şi au tăcut.
-Ce trădători mizerabili!
Deodată, o tânără cu microfon urmată de un vlăjgan cu o cameră de filmat în spate intră în mulţime. Se îndreaptă spre Liviu şi Adrian:
-Bună ziua, cu ce vă ocupaţi dumneavoastră? începe brusc, fără nicio altă introducere, tânăra reporteriţă.
-Cum adică cu ce ne ocupăm? sare Liviu.
-Cum adică cu ce ne ocupăm? se aude ca un ecou Adrian.
-În ce domeniu lucraţi, cu ce sindicat aţi venit aici?
-Cu niciun sindicat! răspunde repezit Liviu.
Pentru o clipă pare încurcat, apoi figura i se luminează şi îi aruncă în faţă tinerei obraznice:
-Noi, duduie, suntem jurnalişti!
-Aşa, aşa! Jurnalişti! îl întăreşte Adrian.
-La ce publicaţie?
-Eu am gazeta mea proprie, răspunde Liviu, uşor în zeflemea.
-Mai există şi alte gazete în afară de alea pe care le ştiţi şi le promovaţi voi!
-Deci sunteţi aici în calitate de ziarişti, continuă netulburată reporteriţa. Şi ce speraţi să obţineţi?
-Suntem aici în calitate de cetăţeni, domnişoară..., începe hotărât Adrian, dar este întrerupt de Liviu:
-Ia las-o băi, ce-i aici, interogatoriu? Ce vrem să obţinem? Întreabă-i mâine dimineaţă pe şefii dumitale! încheie tânărul şi îl smulge pe prietenul său mai încolo. După câteva clipe de răgaz, acesta îi spune:
-Dar să ştii că ai avut dreptate. Ce mă luase ea pe mine la întrebări? O fi fost securistă, cine ştie? Dar bine i-ai zis-o, auzi, să-i întrebi pe şefii tăi.
Şi începe să râdă.
-Cu ăştia aşa trebuie procedat, răspunde sigur pe el Liviu.
- Astea sunt tactici vechi, dar nu şi-au găsit ei omul cu mine!
Mulţimea merge zgomotoasă pe străzi, între proteste şi măscări la adresa guvernului. Circulaţia e blocată. Şoferii înjură. Oamenii rămaşi pe acasă cască gura din balcoane. Câţiva aplaudă de pe margine. La un moment dat, cordonul de jandarmi e rupt de câţiva demonstranţi mai curajoşi, care scandează sloganul cu mesaj subliminal împotriva opresiunii din toate timpurile:
-M... Dinamo!
Jandarmii îi bruschează şi îi reţin.
-Ia uite unde e statul de drept! se indignează Liviu.
Încet-încet se lasă seara. Veştile din parlament sunt proaste. Moţiunea de cenzură împotriva guvernului a căzut, Gheorghe Monta a promis imediat că va mai face una, iar primul ministru Poc a mai debitat nişte platitudini. Unul ce se vrea urmaş al lui Brătianu se mulţumeşte să scuture din capul pe care odinioară se făleau timid nişte plete, în timp ce blonda reprezentantă a puterii se hlizeşte şi îşi aranjează cu un aer grav coama bălaie. Mâine e încă o zi, iar ea nu e atât de bătrână încât să nu-şi permită să se pieptene, chiar când ţara arde. Liviu şi Adrian pornesc un pic abătuţi spre case.
-Vai de ţărişoara asta, se plânge cu glas stins Adrian.
-Ce? Doar n-o să ne dăm bătuţi? Luptăm până la capăt, i-o întoarce Liviu.
Odată ajuns în cameră, se întinde îmbrăcat în pat şi stinge lumina. Mâine nu va scoate gazeta de dimineaţă, lasă că pot citi oamenii şi mai pe seară, conţinutul contează. Somnul îl fură pe nesimţite gândurilor despre miting, greve şi naţiune, până când adoarme cu conştiinţa lină, legănat de sentimentul datoriei împlinite.
...........................................................................................................................
Pe deal, la mitropolie, ultimii pelerini îşi aşteaptă rândul tăcuţi, în timp ce din biserică se aud când şi când cântările slujbei de seară. Zgomotul s-a topit şi oraşul adoarme, vegheat de sute de ani de rugăciunile Sfântului Dimitrie cel Nou.

Dragi prieteni şi cititori,

2010-10-24T08:11:00.000-07:00

Intra din cand in cand aici un personaj care semneaza cu diferite nume fictive si care, probabil dintr-o suferinta profunda si dintr-o nevoie bolnavicioasa de atentie, isi imprastie tristetea si frustrarea in cuvinte obscene si aluzii homosexuale. Cum nu am timp sa verific comentariile din ora in ora si cum nu vreau (inca), sa le moderez, va rog sa treceti peste povestile lui si sa ma scuzati daca intalniti din cand in cand vorbe de claca, de mahala si de bordel pe care nu am apucat sa le sterg.

România fără acte de identitate electronice - reacţionaţi!

2010-10-20T01:44:00.000-07:00

România fără acte de identitate electronice

Forul Ortodox Român consideră că măsurile de introducere în România a actelor de identitate electronice constituie un grav abuz, care pune bazele unui sistem de supraveghere permanentă a cetăţenilor aşa cum nu a mai existat niciodată până acum în istorie. Este în lucru şi cardul de sănătate, un document electronic ce cuprinde istoricul bolilor şi starea sănătăţii tuturor oamenilor din România, iar la Ministerul Sănătăţii se pune la punct un program de soft care să gestioneze fişele electronice de sănătate ale tuturor cetăţenilor ţării – o iniţiativă care oferă unor oameni acces la date strict personale. Lucrurile devin şi mai sumbre dacă ne gândim că dezvoltarea controversatului proiect e-România poate duce la un grad de supraveghere care, după ştiinţa noastră, nu are precedent în altă ţară – prin acest proiect intenţionându-se crearea unei interfeţe electronice care să cuprindă totalitatea interacţiunilor dintre stat şi cetăţean dar şi, ceea ce este şi mai important, dintre cetăţean şi cetăţean.

Chiar responsabilii statului implicaţi în aceste proiecte logistice recunosc faptul că singura garanţie ca sistemul electronic de identificare a cetăţenilor să nu fie folosit în mod abuziv este calitatea celor care îl administrează. Dar niciodată, într-un stat de drept constituţional, garanţia respectării libertăţilor civice nu va sta în calitatea morală a conducătorilor, ci în garanţiile instituţionale concrete prin care exerciţiul puterii este limitat în întindere, amploare şi manifestare. Inacceptabilă este şi ideea prelevării datelor biometrice ale persoanei, procedură practicată, până recent, doar în cazul infractorilor. Acest lucru îi transformă pe cetăţeni în „suspecţi de serviciu”, o viziune tipică dictaturilor, în care cetăţenii sunt bănuiţi aprioric de atitudini antisociale, fapt fără precedent însă într-o societate ce se denumeşte deschisă şi care se ghidează după norme juridice ce pun pe primul plan libertatea persoanei.

Întrebarea pe care orice cetăţean al României şi-o poate pune este: de unde provin banii pentru acest proiect al introducerii actelor electronice, ale cărui costuri se ridică la zeci de milioane de euro? Din bugetul statului? Considerăm însă că pentru statul român ar fi mult mai utilă şi mai urgentă remedierea problemelor structurale ce ameninţă principalii piloni ai sistemului românesc (sistemul de asigurări sociale – pensiile, sistemul educaţional, sănătatea). Dacă banii provin din surse private, aşa cum afirmă unii oficiali, de ce nu se orientează aceşti bani spre ajutorarea familiilor nevoiaşe, a celor care mor întrucât nu au bani de medicamente sau pentru operaţii costisitoare? Care ar fi interesul (economic, politic) al unor persoane private pentru implementarea acestui sistem în România?

Uniunea Europeană nu ne obligă să introducem cărţile de identitate electronice (CIE). Dimpotrivă, vedem că din cele 30 de ţări ale Uniunii Europene doar 12 au introdus acest tip de documente, iar 9 sunt pe cale să-l adopte. În multe state care au CIE statutul lor nu este obligatoriu, făcându-se paşi mici în adoptarea lor de către populaţie (Italia e un exemplu). Atunci ne întrebăm în chip firesc, ce interese se ascund în spatele acestui proiect? Este absurd ca, în condiţiile în care trăim o criză profundă, autorităţile române să investească sau să atragă fonduri enorme pentru un proiect pe care nu îl cere nimeni şi ale cărui costuri vor fi permanente, având în vedere necesitatea up-gradărilor, a securizării continue etc.

În ceea ce priveşte argumentul tehnic, al aşa zisei securităţi sporite a datelor personale, datele problemei sunt, în realitate, cu totul altele. Un sistem care nu-i va permite cetăţeanului să efectueze anumite operaţiuni sau care nu-i va permite să se identifice complet în faţa unei instituţii oficiale decât dacă este posesor de act de identitate electronic, este unul greşit conceput şi fundametat. Pe lângă constrângerile ce decurg din aceasta, orice astfel de suport electronic este supus unor riscuri de clonare şi/sau de deteriorare, riscuri cu o probabilitate statistică foarte mare (defectare prin expunere la presiuni mecanice, prin expunere la câmpuri electrice sau magnetice, prin contactul cu diferite substanţe chimice uzuale etc.).

De asemenea, ne asumăm un mare risc expunându-ne datele personale, biometrice, într-o bază de date centralizată la nivel naţional şi operată de anumite instituţii oficiale ce au probleme interne majore, recunoscute oficial, la nivelul organizării şi al gradului de corupţie. Riscul acesta este cu atât mai mare cu cât se preconizează o integrare la nivel internaţional, într-o primă fază european, a acestor date. Nu există în acest moment, din păcate, nici măcar la nivel de proiect, o politică naţională de securitate informatică menită să ne asigure nouă, cetăţenilor români, protecţia datelor personale în momentul în care acestea vor fi expuse într-un mediu internaţional care este de asemenea dominat, în multe cazuri, de corupţie la nivel instituţional sau este marcat de atitudini rasiste/xenofobe in raport cu anumite comunităţi etnice şi chiar naţionale. Avem, din nefericire, precedente periculoase în acest sens: o parte din baza de date de CNP-uri a Poliţiei Române este disponibilă pe reţelele informatice publice de transfer, la fel şi mai multe hărţi militare detaliate ale României. Din câte ştim, nimeni nu a intervenit în vreun fel până acum pentru a remedia aceste scurgeri de informaţii.

Nu în ultimul rând este important să conştientizăm faptul că actele de identitate electronice au mari şanse de a deveni în viitor propriile noastre dosare de securitate pe care le vom purta peste tot şi la care noi nu vom avea acces decât indirect, prin intermediul instituţiilor.

Având în vedere toate aceste lucruri, cerem în mod ferm Preşedintelui ţării, reprezentanţilor MAI şi tuturor instituţiilor abilitate ale statului român următoarele:

Să oprească introducerea în România a oricărui tip de document electronic de identitate (carte de identitate, permis de conducere) şi a cardului electronic de sănătate.

Să se asigure în mod temeinic baza juridică a paşapoartelor aşa zis temporare, pentru a nu se putea reveni în mod abuziv asupra acestei alternative. Să se prelungească termenul de valabilitate al acestui tip de paşapoarte la 3 ani şi să nu existe nici o presiune financiară sau morală asupra persoanelor care nu accepta documentele ce conţin datele personale incluse în mediul de stocare electronic.

Să se angajeze un dialog real cu reprezentanţii societăţii civile pentru a se stabili o linie clară de demarcaţie până la care un proiect de tipul e-România, ce include şi componenta Cărţilor de Identitate Electronice, poate fi derulat astfel încât să nu pună în primejdie libertăţile civice specifice unui stat de drept constituţional, precum şi libertatea de conştiinţă a cetăţeanului.

După ce am văzut în secolul trecut cât de uşor pot să apară dictatorii, după ce am traversat 50 de ani de ideologie comunistă şi 20 de ani de tranziţie lipsită complet de viziune, credem că este firesc să tragem un semnal de alarmă şi să chemăm pe toţi românii ca să se opună măsurilor amintite. Acestea, pe lângă faptul că nu pot fi prioritare în contextul socio-politic actual, nu fac altceva decât să creeze premisele unui sistem totalitar de supraveghere şi control al persoanei umane. Tehnologia trebuie să fie folosită în scopuri creative, iar nu în slujba controlului (sau a manipulării) oamenilor. Libertatea este un dar dumnezeiesc ce trebuie apărat cu trezvie, aşa cum s-a întâmplat în perioada comunistă când mii de eroi şi de martiri din închisori sau din munţi şi-au dat viaţa, opunându-se dictaturii. Jertfa acelor tineri, care au strigat în decembrie 1989 „Vom muri şi vom fi liberi!”, ne responsabilizează şi ne obligă la atitudine. Captivitatea electronică nu este cu nimic mai bună decât aceea în lanţuri. Statul nu mai trebuie să intervină în viaţa privată a oamenilor, sub nici o formă.

Organizaţiile reunite în Forul Ortodox Român adresează societăţii civile un apel la unitate pentru a face conştientă opinia publică în faţa acestor provocări. Chemăm toate ONG-urile şi persoanele care împărtăşesc îngrijorarea noastră să semneze acest apel pentru libertatea şi demnitatea românească. Adeziunile se pot trimite pe adresa de mail a FOR-ului.

18 octombrie 2010

Contact: forul.ortodox@gmail.com

Sprijină acest demers:

Asociaţia Rost

Alianţa Familiilor din România

Asociaţia Pro-Vita Bucureşti

Asociaţia Christiana

Asociaţia Ziariştilor şi Editorilor Creştini

Liga pentru Utilitate Publică

Editura Predania

Trenul

2010-10-14T04:02:00.000-07:00

de Paul Slayer Grigoriu

„The road to nowhere leads to me”
Ozzy Osbourne

I
Drumul spre Iaşi, deşi lung, nu fusese nicidecum obositor, mai ales că în ciuda hurducăturilor trenului vechi şi neîngrijit dormisem aproape tot timpul, insensibil la frumuseţile ce aşteptau să mi se dezvăluie. Nu pentru frumuseţi pornisem în această călătorie singuratică. Fusesem în pericol să rămân corigent la istorie, şi mai mult gândindu-mă la durerea mamei decât fiindcă mi-ar fi păsat cu adevărat, încercasem toate metodele omeneşti pentru a ieşi din această situaţie. În cele din urmă, deşi nu eram prea credincios, îi promisesem solemn Sfintei Parascheva, pe a cărei icoană îmi căzuseră întâmplător ochii la noi în casă, că dacă mă va ajuta să iau un cinci, voi merge să mă închin la moaştele ei. Trecusem anul, dar în euforia creată şi de căldura acelei veri, îmi uitasem repede făgăduinţa, de care mi-am amintit abia într-un sfârşit de săptămână, în care mă plictiseam singur acasă. Aşa că am pornit la drum, şi după şase ore mers cu trenul am ajuns în târgul Ducăi-Vodă şi al atâtor alţi voievozi. Un taximetrist m-a dus până la mitropolie, luându-mi, după cum am aflat mai târziu, mult mai mulţi bani decât s-ar fi cuvenit. Mi-am împlinit cu întârziere promisiunea, închinându-mă cu toată evlavia pe care mi-o putea da credinţa mea oscilantă la sfintele moaşte, apoi mi-am tras cinci minute sufletul într-o strană şi, după toate acestea, am ieşit din biserică, căutând un...

II
-Taxi!
-Pentru dumneavoastră oricând, domnule Alexandrescu. Nu e nevoie să-mi mai spuneţi...
Deşi nu mă mai deplasam fără şofer, la Iaşi, la Sfânta Parascheva, îmi plăcea să merg cu trenul şi apoi cu taxiul, aşa cum făcusem prima dată, cu treizeci de ani în urmă, pe când eram doar un elev necăjit de dificultăţile istoriei. Taximetriştii mă cunoşteau deja atât de bine, încât nici nu mi-ar fi luat bani, dacă nu aş fi insistat de fiecare dată să le răsplătesc bunăvoinţa.
Am intrat ca de obicei în catedrala mitropolitană şi, după o aşteptare de câteva minute, am ajuns în faţa moaştelor Sfintei Parascheva, în care dobândisem de-a lungul anilor încredere desăvârşită. Am simţit pe când mă rugam o întristare ciudată, ca atunci când murise bunicul şi mă simţisem despărţit de o parte din mine, dar nu i-am dat atenţie. După ce am trecut pe la toate icoanele m-am oprit ca de fiecare dată într-o strană, pentru a-mi trage sufletul şi a-mi pune ordine în gânduri. Catedrala era imensă dar nu rece, ci învăluitoare, cu acea căldură dumnezeiască, amestec de teamă şi nădejde, de smerenie şi putere. L-am zărit imediat pe monahul bătrân şi mărunt fără să fie gârbovit şi am strigat după el, tulburând pentru o clipă liniştea:
-Părinte Arsenie!
Dar faţa care s-a întors către mine îmi era necunoscută.
-A murit părintele Arsenie, frăţia ta.
-Cum a murit? am rămas ca lovit de trăsnet.
-A murit de ziua Întâmpinării Domnului, frăţia ta. A adormit chiar după Liturghie, ca un sfânt, Dumnezeu să-l primească în cereştile lăcaşuri.
Am plecat pe jos, abătut, mergând până la gară, unde trenul nu sosea decât în două ore. M-am aşezat pe un scaun în sala de aşteptare, nevrând decât să fiu singur în durerea mea, când un bătrân, păstor după înfăţişare, s-a aşezat lângă mine şi a rupt deodată tăcerea:
-Încotro, fiule?
-La Bucureşti, unde? i-am răspuns enervat, dar apoi, când şi-a dezvăluit faţa, mânia s-a transformat în uimire.
-Părinte Arsenie?
-Nu puteam pleca fără să te văd, fiule.
-Nici nu ştiţi cât mă bucur să vă văd în viaţă! Un călugăr de la mitropolie mi-a spus că aţi murit.
-Fiule, a continuat, parcă fără să bage în seamă spusele mele cel care de ani buni îmi era duhovnic, de când ai venit prima dată aici ai făcut de toate. Ai citit cărţile sfinte, te-ai spovedit, ai făcut milostenie, ai dobândit credinţă. Un lucru îţi lipseşte. De-l vei dobândi pe acela, mă vei urma şi tu.
Şi apoi, fără un cuvânt de rămas bun, s-a ridicat şi s-a urcat în trenul care tocmai sosea în gară şi care a plecat după câteva clipe, mistuindu-se în întuneric.

III
-Domnule Alexandrescu! Domnule Alexandrescu!
Taximetristul mă zguduia cu putere şi când am deschis ochii l-am văzut privindu-mă îngrijorat, de parcă mă socotea nebun.
-Pleacă trenul în cinci minute şi dumneavoastră dormiţi aici de o oră, de parcă aţi fi mort.
-Lasă, i-am spus eu după ce m-am dezmeticit. Nu mai iau trenul.
Am dat telefon şoferului în Bucureşti şi i-am spus să vină urgent să mă ia. Bietul Marian a rămas surprins dar s-a supus fără să crâcnească şi aşa am ajuns acasă cu maşina. Din ziua aceea nu am mai mers niciodată cu trenul. Nici măcar la moaştele Sfintei Parascheva. Dar în fiecare an zăbovesc o vreme în gară, privind pentru câteva minute şinele goale, nemişcate, netulburate de nici un zgomot. Şi de fiecare dată îmi răsună în gând ultimele cuvinte ale Părintelui Arsenie:
-Când îţi va fi iubirea desăvârşită, vei vedea trenul tău sosind.

15 februarie 2001, după un pelerinaj la moaştele Sfintei Parascheva

Agitaţie socio-politică în Bucureşti

2010-10-07T08:17:00.001-07:00

UPDATE: După trei zile, experimentul a luat sfârşit. Iată concluziile.

La îndemnul unui ieromonah-scriitor, m-am apucat să-l recitesc pe Caragiale. Pentru că în vremurile noastre, când pe adevărul absolut au exclusivitate purtătorii de opinie şi bloggerii, unui călugăr nu-i rămâne decât să ne trimită, cuminte, la nenea Iancu. Şi tot răsfoind eu, am găsit un text care mi s-a părut a oglindi situaţii foarte asemănătoare cu cele din zilele noastre. Aşa că m-am hotărât să-l public, fără să indic autorul, scoţând din el expresii ieşite din uz, ca „apelpisiţi” şi schimbând puţinele pasaje care ar fi dat de înţeles că cele descrise se petreceau acum mai bine de o sută de ani. Schimbările au fost minime. Am înlocuit gazetele cu site-urile, berăria cu barul, legea monopolului pe alcool cu măsurile de austeritate. Intenţia mea a fost să fac un experiment: să văd cum ar reacţiona publicul de astăzi la un asemenea text. Un amic comentator, plin de zel şi iscusit foarte în ştiinţa întrebuinţării motorului de căutare „Google”, a dat să-mi zădărnicească planul şi, vrând să împărtăşească şi cu alţii darul sădit în el din fire, a scos totul la iveală. Iar vocea lui răzbătătoare a răsunat ca un strigăt al raţiunii în întunericul ignoranţei: „Plagiat!” Curat plagiat, coane Marinică!
Cu toate acestea, lumea lui Caragiale nu s-a estompat din comentarii. Unii au râs, alţii ne-au avertizat împotriva unui viitor sumbru. „Un om de bine”, care – cum altfel? – primeşte să semneze dacă-i anonim, probabil simplu calomniator, ca atâţia din vremea lui Caragiale şi de acum, dar care, după numele şi locurile pe care le cunoaşte, ar putea fi şi unul dintre cei care s-au mâniat pe critica făcută de aici apucăturilor lor pidosnice, încearcă să mă facă în fel şi chip. Caragialesc i se răspunde: „Amice, eşti idiot.” Dar nota doi, primită ceva mai jos de la alt participant la dezbatere, îl lasă repetent pe omul nostru „de bine”, aruncându-l din cafenelele politice în mijlocul altor schiţe. Pentru că, nu-i aşa, omul nici nu avea nevoie să semneze, doar l-am recunoscut cu toţii pe domnul Goe.
Şi de aici ajungem la altceva. Multe s-au schimbat, dar parcă mai multe au rămas la fel ca pe vremea lui Caragiale. Însă nu mai trăim doar în Bucureştii populaţi de „Mitici” şi de „domnul X”. Nu, bravi concetăţeni! Domnul Goe s-a făcut mare şi el este noul personaj principal al urbei noastre: căutaţi-l cu un ochi atent, la putere şi în fruntea opoziţiei, în comentarii şi pe bloguri, în gazete şi la televiziuni. Iar dacă vă apucă lehamitea, nu vă grăbiţi să disperaţi sau să daţi bir cu fugiţii. Mergeţi frumuşel până la noua Piaţă Obor, luaţi un mic şi un must sau o bere „Azuga” şi închinaţi în cinstea lui nenea Iancu, chibiţul care ne face cu ochiul peste veac. Pentru că există între comentarii o întrebare-concluzie care e demnă de orice noapte furtunoasă: „Plagiat unde? Pe blog sau în mitingurile de pe străzi?”

(Textul original, publicat în 1900, se găseşte, printre altele, la acest link: http://www.globusz.com/ebooks/Caragiale/00000035.htm ).

E o zi posomorâtă de toamnă. Pe străzile principale este o mişcare febrilă neobişnuită. Mulţimea circulă cu mare greutate; grupuri se aglomerează la răspântii, unde discută fierbinte; toata lumea e cuprinsă de nervozitate... Miroase în aer, nu după expresia clasică, a praf de puşcă – din nenorocire, moravurile poporului nostru sunt mai blânde decât ale altor popoare, mai civilizate chiar. Miroase a... ghiontuială. Dar ce e? De ce fierbe lumea? E plănuită o mare manifestaţie populară contra guvernului, care vrea să treacă prin camere la repezeală niscai măsuri de austeritate! De când ne bucurăm de binefacerile regimului parlamentar, n-a trecut această ţară printr-o agitaţie mai grozavă.
Drept să spun să merg la manifestaţie, n-am curaj, fiindcă am aflat că guvernul este hotărât să reprime cu toată energia mişcarea populară, şi n-am poftă să-mi stric vreun os pentru o simplă curiozitate de gură-cască. Pe stradă să mă plimb, e foarte frig; şi afară de asta, te pomeneşti că mă încurc în vreo discuţie şi-mi capăt beleaua... Cine ştie dacă nimeresc să mă adresez în mulţime cuiva de aceeaşi părere cu mine; şi-n astfel de împrejurări, un om ca mine, care nu înţelege mândria eroismului civic, trebuie ori să discute cu oameni de aceeaşi părere, ori şi mai bine, să n-aibă nici o părere. Dar dacă n-ai nici o părere, în astfel de împrejurări, când mai toată lumea are o părere, eşti în primejdie să superi pe oricine are una. E mai bine aşadar să mă retrag discret într-un colţ
Şi să tac. Intru într-un bar şi aştept să se realizeze conexiunea la net. Sunt tare nerăbdător să aflu ce a fost la manifestaţie.
E lume destulă şi-n bar. Un cunoscut mi se aşează alături.
– Ei! ce zici?
– Ce să zic?? răspund eu... Bine!
– Cum bine? Asta e bine?
– De! ?zic? Ştiu şi eu?
– Cum, ştiu şi eu? Dacă tu, care te pretinzi...
– Ba – zic – mă iartă, nu mă pretind deloc.
– Nu e vorba că te pretinzi, dar eşti; eşti un om mai instruit, şi ai datoria, mă-nţelegi; fiindcă, dacă unul ca tine stă indiferent şi nu se interesează, atunci să-mi dai voie să-ţi spun...
– Nene, zic eu...
– Ce, nene?... Aoleu! vai de biată ţara asta! O să ajungă rău, domnule! o să ajungă rău! Fiindcă nu mai este patriotism şi totul se vinde, şi sunt oameni, mă-nţelegi, care ar meritá...
Şi omul meu ridică tonul aşa de tare, încât toată lumea dimprejur îşi întoarce privirile către masa noastră... Eu aplec ochii şi cu tonul foarte blajin:
– Să mă crezi că şi pe mine... El, ridicând tonul şi mai sus:
– Ce, şi pe tine?... Când vine, mă-nţelegi, un guvern ca bandiţii, fiindcă n-are cine să-l oprească de a lovi în tot ce e mai scump, pentru care nu mai există nici o apărare, fiindcă tăcem toţi, şi eu şi tu şi ăştia (arată pe cei de la mesele apropiate) ca nişte laşi, fără nimic sfânt, mă-nţelegi! fireşte că o să-şi bată joc de poporul întreg... A! dar nu mai merge! Poţi tu să zâmbeşti şi să ridici din umeri, parc-ai fi străin, nu...
– Da' nu ridic din umeri, domnule! nu zâmbesc, domnule!
– Nota! strigă omul meu foarte supărat... Chelnerul n-aude.
– Lasă – zic – plătesc eu...
– Mersi! Las' că avem şi noi cu ce plăti atâta lucru!... Nu ne-a jupuit până acum de tot guvernul bandiţilor voştri!
– Al meu! guvernul meu?...
– Las' că ştim noi... Nota!!! surdule! Plăteşte şi pleacă foarte necăjit.
Nu se mai face conexiunea... N-apuc să-mi aduc aminte de net, şi iată o altă cunoştinţă se apropie şi-mi cere să-i permit să stea lângă mine.
– Ei?
– Ei? repet eu.
– Îţi place ce fac mizerabilii?
– Care mizerabili?
– Ei, care mizerabili! derbedeii! bandiţii, care socotesc că dacă se strâng două-trei sute, beţi, gata de scandal... Oameni disperaţi, domnule, care pentru o bere omoară pe tat-său. Dar astă dată li s-a-nfundat... Auzi tu!... Fără milă o să-i bată, fără milă !
– De, nene! zic eu...
– Dar adică voi ce vreţi? Adică, cum o ieşi e ceată de desculţi, de haimanale de-ale voastre pe stradă cu bâta, guvernul...
– Iartă-mă, zic; înţeleg să le combaţi pe haimanale, dar să susţii că sunt ale mele...
– Ce să te iert!... Voi, oamenii inteligenţi, sunteţi de vină, fiindcă staţi indiferenţi. Ia să fi mers tu cu mine şi cu dumnealor toţi (arată pe cei de la celelalte mese dimprejur), să fi mers să facem şi noi o manifestaţie... Dar nu! Noi stăm ca blegii în cafenele, şi-n berării, şi-n cluburi; şi lăsăm pe toţi paraziţii, care ard să pună iar mâna pe joburi uşoare, să-şi facă de cap şi să răstoarne sub felurite pretexte...
– Nene – zic – te superi, nu te superi, eu în astea nu mă bag, pentru că...
– Pentru că?
– Pentru că... mi-e frică...
– Frică?... bravo!
Şi omul meu începe să râdă
– Atunci, dă-mi voie să-ţi spun că eşti un papagal...
– Sunt un om obişnuit, frate...
– Tocmai de-aia, trebuie să aperi guvernul...
– Da' ce ? zic eu, cam plictisit...
Omul meu îmi da cu tifla, se scoală şi pleacă grăbit, fără să-şi plătească berile, pe care le-a băut una după alta... Las' că i le plătesc eu! Şi nu-mi pare rău: mai puţin costă două beri decât lecţiile lui de civism...
Dar iată că se stabileşte şi conexiunea. Intru şi eu pe două site-uri : unul al PDL-ului şi unul pesedisto-mogulist. Îmi place să am o imagine obiectivă şi ştiu să o caut. De mult mi-am făcut reţeta cu care, în materie politică, o poţi obţine aproape exact. De exemplu, site-ul opoziţiei zice:
„... La această întrunire au fost 6 000 de cetăţeni, tot ce are ţara mai harnic şi muncitor. »
Site-ul pedelist zice:
„... La această întrunire a lor, de-abia s-au adunat 300 de elemente turbulente, derbedei, haimanale...“
Atunci, zic eu, au fost la acea întrunire 3 000 şi ceva de oameni, fel de fel, şi mai aşa şi mai aşa.
Pe când deschid site-ul pedelist, să mă uit la ultimele informaţii asupra scandalului şi să aflu că nu s-au mai strâns sindicaliştii, iată că, intrând pe uşa din dos, vine la masa mea un domn ca de vreo treizeci şi cinci de ani şi mai bine, cu o barbă neagră foarte bogată, însoţit de un tinerel de vreo paisprezece ani – probabil fiu-său. Amândoi, tatăl şi fiul, se aşează nepoftiţi, la masa mea, şi tatăl, foarte răguşit, îmi zice cu ton de aspru reproş:
– Ce citeşti căcatul ăla, domnule?
– Păi, zic eu...
– Dar până să-i mai zic ceva tatălui, fiul îmi trânteşte capacul de la laptop şi scuipă dezgustat pe jos...
– Domnilor! vreau să zic eu...
– Ce domnilor? ţipă băiatul... Crezi că n-o să plătiţi?
– Ce să plătesc, frate?
– O să vă arătăm noi dv. tuturor, care vă solidarizaţi cu hoţii ăştia...
– Cu legea pensiilor lor! adaugă tatăl. Înţelegând că un tată aşa de răguşit n-ar putea ţine niciodată cu cei care-i ameninţă pensioara, zic:
– Mă iertaţi, domnilor, dar... cu cine am, vă rog, onoarea?
– Cu studenţi! strigă băiatul.
– Bine, dumneata se vede... dar tatăl dumitale…
– Care tată?
– Dumnealui!
Şi arăt pe omul cu barbă.
– Nu-i sunt tată, domnule, strigă, omul răguşit...
– Suntem colegi...
– Colegi!! strig eu. Colegi? – Şi încep să râd.
– Bre! strigă bărbosul, nu-ţi permit să-ţi baţi joc de noi fiindcă nu ştii ce-i aia o facultate !
Eu chem chelnerul, plătesc repede şi plec, după ce-i salut frumos pe cei doi tineri colegi.

Bunicii

2010-09-09T05:20:00.000-07:00

Ferice de cel care are bunici, care se poate bucura de cuvântul, privirea, poveştile şi căldura lor. Astăzi calendarul creştin îi prăznuieşte pe Sfinţii Ioachim şi Ana, părinţii Maicii Domnului. Este obiceiul ca, după o mare sărbătoare, a doua zi să fie închinată celor care au participat, alături de figura centrală, la evenimentul celebrat. Aşa se face că a doua zi după Crăciun e Soborul Maicii Domnului, a doua zi după Bobotează Soborul Sfântului Ioan Botezătorul şi, iată, a doua zi după Naşterea Maicii Domnului, pomenirea părinţilor ei. În cult, la sfârşitul fiecărei slujbe, dar şi în alte ocazii, ei sunt numiţi Sfinţii, Drepţii şi Dumnezeieştii Părinţi Ioachim şi Ana. Fiica lor, Preasfânta Fecioară Maria, cel mai nobil vlăstar al omenirii, L-a născut pe Hristos, deci Iisus e Nepotul lor. Şi îmi place să mă gândesc că acesta este unul dintre darurile pe care omenirea I le face. Hristos-Dumnezeu S-a făcut Om pentru noi. Şi a coborât astfel în adâncul deznădejdii noastre, primind o fărâmă din tandreţea şi gingăşia noastră. Pentru că, începând cu Naşterea din peştera Betleemului, Dumnezeu are bunici.

Cum un mare muzician vorbeşte prost, sau avatarurile lui Johnny Răducanu

2010-09-03T01:10:00.000-07:00

Acum vreo două zile Guns N’Roses a avut concert la Dublin, în Irlanda. Dintr-un motiv sau altul, trupa a apărut pe scenă cu o oră întârziere, în huiduielile publicului. Nici nu începuse bine piesa de deschidere şi dinspre spectatori au început să zboare sticle, lucru ce l-a făcut pe Axl Rose să ameninţe că va pleca acasă dacă acest lucru continuă. A continuat şi trupa şi-a încheiat concertul după doar câteva piese.
Îmi place foarte mult Guns N’Roses, sunt un mare admirator al lui Axl şi consider că cel mai nou album, „Chinese Democracy” este una dintre cele mai valoroase realizări ale scenei rock din ultimul deceniu. Dar în acelaşi timp sunt de părere că talentul, devotamentul faţă de propria artă şi bucuria pe care o răspândeşti prin ea nu te transformă în statuie intangibilă. Cu alte cuvinte, bunul simţ rămâne obligatoriu chiar şi atunci când eşti genial. Iar când dai dovadă de lipsă de respect faţă de alţii, e bine ca aceia să te readucă cu picioarele pe pământ. De aceea, la o primă vedere – pentru că nu ştiu totuşi exact care au fost motivele întârzierii care i-a înfuriat pe fanii irlandezi – sunt de acord cu publicul din Dublin. Axl Rose a primit ce merita.
Am evocat această întâmplare dintr-un domeniu cu care sunt familiar – muzica rock – pentru a vorbi despre o atitudine detestabilă a unuia dintre muzicienii de jazz de la noi.
Talentul lui Johnny Răducanu este incontestabil şi oricine se poate convinge de valoarea lui mergând la un concert, ascultând un album mai nou sau mai vechi. Dintr-o meteahnă a lumii muzicale de la noi, dar poate şi din alte părţi şi dintr-un orgoliu nemăsurat manifest mai ales în cercurile jazzistice, uneori lauda de sine o ia înaintea calităţii artistice. Aşa se face că maestrul Johnny Răducanu, fără îndoială o valoare, ajunge să fie considerat – şi în urma publicităţii pe care şi-o face singur – cel mai mare interpret român de jazz. Dacă e să mă întrebaţi pe mine, Harry Tavitian, ca să dau doar un exemplu, este cu cel puţin o clasă mai sus. Dar nu sunt specialist în domeniu, aşa că accept să fiu contrazis şi chiar înjurat. Dincolo de valoarea sa muzicală – incontestabilă, repet – maestrului Johnny Răducanu i s-a dus vorba şi că ar fi foarte bun de gură, mucalit şi în acelaşi timp direct, fără menajamente, un om care-ţi spune verde în faţă ce crede, fără să se teamă de interdicţii, tabu-uri şi convenţii artificiale. Toate bune şi frumoase până aici, aşa se şi cuvine să fie un spirit liber, iar unui mare artist, dacă nu i se permite totul, i se pot totuşi accepta o atitudine mai extravagantă şi un limbaj aşijderea.
Numai că într-un interviu recent din „Formula As”, Johnny Răducanu trece dincolo de barierele îngăduite şi cade în mitocănie, ireverenţă şi, dacă ar fi să judecăm prin comparaţie, prostie. Pentru că aceasta din urmă este, după cum bine spune vorba românească, rezultatul fuduliei. Concret, Johnny Răducanu spune că Gheorghe Zamfir ar fi „un bocciu”. Da, aţi citit bine, este vorba despre acel Gheorghe Zamfir pe care îl ştiţi cu toţii, naistul fabulos ale cărui CD-uri se găsesc peste tot în lume, de la magazinele din New York-ul mult-iubit de Johnny Răducanu până la oaze uitate de lume din Egipt, unde nu sunt decât câţiva beduini. Este vorba despre acel Gheorghe Zamfir care are albume de folclor armonizat de el alături de orchestra populară a lui Nicolae Botgros, una dintre cele mai valoroase din lume. Albume care, dincolo de virtuozitatea instrumentistului Zamfir beneficiază şi de talentul armonistului Zamfir, putând fi privite ca lecţii de compoziţie. Este vorba despre acelaşi om care în Canada avea la un moment dat mai multe discuri vândute decât Michael Jackson.
Sigur că notorietatea şi vânzările nu sunt indicatori infailibili ai valorii. Există o mulţime de impostori celebri, de la Dan Brown la Milli Vanilli. Spre deosebire de aceştia, Gheorghe Zamfir este apreciat atât de public cât şi de cele mai mari autorităţi în domeniul folcloristicii şi al muzicii în general. Etno-muzicologi, instrumentişti, compozitori, profesori, artişti din alte domenii decât muzica, iubitori de muzică populară sau rockeri sunt aproape unanimi în a recunoaşte aportul imens pe care Zamfir l-a avut în arta interpretativă a naiului – de altfel el a contribuit mult şi la dezvoltarea instrumentului în sine – a folclorului românesc şi a muzicii în general. Cu toate acestea, lui Johnny Răducanu nu-i place. E corect, e dreptul fiecăruia să aibă gusturile libere de orice constrângeri exterioare, şi, mai ales în calitate de muzician, poţi vedea lucruri care privirii şi auzului superficial al celorlalţi le scapă. Pot să nu-ţi placă Gheorghe Zamfir, Brahms, The Beatles sau Guns N’Roses – că tot veni vorba – şi poţi să o spui în gura mare. Nimeni nu ar trebui să te blameze. Dar de aici până la a-l face bocciu pe unul care, cel puţin în privinţa erudiţiei muzicale, îţi este superior, e o distanţă a cărei unică unitate de măsură e megalomania. E ca şi cum Dan Grigore s-ar apuca acum să spună că „oameni buni, Mozart a fost un afon”. Pentru că ceea ce surprinde e şi lipsa de argumente a lui Johnny Răducanu. Dacă ar fi explicat de ce după părerea dumnealui Gheorghe Zamfir e un interpret lipsit de valoare – cu argumente concrete, demne de ştiinţa muzicală cu care se laudă, nu printr-o simplă comparaţie cu Fănică Luca – poate, chiar fără să fim de acord, l-am fi ascultat şi am fi încercat să-i înţelegem punctul de vedere. Altfel însă, ne-am convins doar încă odată cât de repede un mare talent poate îmbrăca haina de „văcar”, pentru a folosi un termen depreciativ obişnuit în mediile muzicale.
Voi asculta şi de acum cu aceeaşi mare plăcere muzica lui Johnny Răducanu şi nu mă voi sfii să-i laud talentul şi harul. Dar maestrul ar trebui să-şi aducă aminte că nu are nimic ce să nu fi primit şi că marea artă nu trebuie să excludă o doză mică de ponderaţie. Altfel, vrând-nevrând, o să se nască în conştiinţa publicului o comparaţie nedreaptă şi, ascultându-l pe Gheorghe Zamfir, mulţi îşi vor aminti de vorbele lui Johnny Răducanu şi se vor gândi la el nu ca la un instrumentist valoros de jazz ci ca la un simplu... bocciu.

Marele roman al eliberării: Petru Dumitriu, "Incognito" (II)

2010-08-26T07:55:00.000-07:00

Meditaţia filosofică pe care o propune romanul merge până la apropierea de misterul ultim al existenţei, acela de care ne ascundem în micile noastre preocupări. Deşi a fost publicat în 1962, „Incognito” este poate mai actual astăzi, când grijile mărunte determinate de un egoism atât de superficial încât transformă chiar şi căderea din tragedie universală în moarte de struţ cu capul ascuns în nisip. Toate preocupările noastre vane sau utile doar în planul imediatului sunt ridicate – de noi şi de lumea în care trăim – la rang de probleme existenţiale, ascunzându-ne astfel mereu de privirea către Dumnezeu, care este în cele din urmă şi privire către noi înşine, căci suntem chip al Celui Veşnic. Teama cronică de singurătate a omului modern e teamă de sine însuşi şi de propriul abis interior. De aceea, aproape toate eforturile noastre sunt îndreptate spre exterior, iar din plenitudinea noastră umană nu atingem decât epiderma. „Cine nu se simte în stare să se transforme pe sine încearcă să transforme lumea; cine se cunoaşte pe sine cel mai puţin este primul gata să creadă că el cunoaşte lumea. Iar această lume, care oricum s-ar fi schimbat, pare că se lasă modificată; această lume mereu alta dă senzaţia că se lasă prinsă în plasa unei imagini definitive. Dar, deodată, de sub degetele sculptorului, în locul imaginii surâzătoare, senine şi încremenite pe care voia s-o plămădească, apare chipul viu, enigmatic şi năprasnic al lui Dumnezeu, imposibil de recunoscut altfel decât prin simpla sa însuşire statornică: independenţa faţă de voinţa noastră. Mereu diferit de Mine, el ne priveşte în faţă aşa cum Duhul Pământului îl priveşte pe Faust: insuportabilă vedenie. Şi atunci ne construim în grabă o nouă imagine închipuită şi limitată, şi prin ea contemplăm chipul Domnului aşa cum fac copiii când se uită printre degete la ceva ce-i sperie. Dar iată că vine din nou clipa când Dumnezeu smulge mâna cu care ne apărăm faţa şi ne obligă să-l privim, să ne aducem aminte de el. Şi ne pironeşte cu privirea, viu enigmatic, năprasnic, insuportabil, prin orificiile măştii sale. Nenumărate sunt măştile pe care le poartă mânia Domnului, din toate ştiu câteva: războiul, revoluţia, mişcările sociale, neprevăzutul, nenorocirea, trufia omenească şi inevitabilele sale umilinţe, urâtul, neastâmpărul şi prostia omului, răutatea şi nebunia semenilor, moartea. Dar viziunea este de neîndurat şi atunci întoarcem capul aşa cum fac animalele când omul se uită fix la ele, şi ne vedem de micile noastre treburi, de micile noastre combinaţii care ni se par uneori îndrăzneţe sau nemăsurate şi definitive(...)” În această viziune, toate explicaţiile mărunte pe care căutăm să le dăm unor fenomene politice şi sociale devin doar lămuriri parţiale legate de efecte, fără să atingă niciodată cauza. A devenit o obsesie să păstrăm starea de lucruri într-un status quo căldicel, dar uităm mereu că, după cum îi spune Sebastian fratelui său, „nu poţi să stai pe loc, nu există decât ascensiuni sau căderi foarte lente şi ascunse ce par nemişcare”. Sau, în cuvintele Apostolului, „cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă”(I Corinteni 10, 12).
Realismul lui Petru Dumitriu din „Incognito” se depărtează de cel de influenţă socialistă din „Cronică de familie”, dar şi de cel cu accente naturaliste sau ancorat strict în faptele văzute ale vieţii cotidiene ce se găseşte la mai mulţi autori occidentali ai perioadei. Din acest punct de vedere se poate spune că scriitorul român este precursorul unei direcţii ce va reda literaturii posibilitatea miraculosului şi a revelaţiei întâlnite la fiecare pas. Dar demersul lui este departe de amalgamul postmodernist ce duce la confuzii sau sincretism axiologic, apropiindu-se mai degrabă, într-un chip modern şi unic, de o sinteză între manifestările sacrului sub „stratul” profan, evocate de Mircea Eliade în studiile sale de istorie a religiilor şi elementul creştin care subliniază interdependenţa între trăire şi cunoaştere. „Dar răsplata – nemeritată, gratuită ca orice răsplată – pentru strădaniile mele nu s-a oprit aici. Reuşisem să ajung pe o altă treaptă a destinului, acolo unde începeau să mi se întâmple acele lucruri banale, perfect raţionale şi explicabile, anume miracolele. Pe această treaptă miraculoasă a lumii, deodată, anumite gesturi ce par obişnuite, mici evenimente prosteşti şi fără importanţă dacă le analizezi din alte unghiuri, dobândesc o aură miraculoasă: o vede însă doar cel care are ochi să vadă, cel care a înţeles că miracolul se învecinează şi se întâlneşte cu lucrul raţional, că el este de fapt raţionalul şi încă ceva pe deasupra, tot aşa cum obiectele aşezate în faţa noastră au toate şi o altă faţă pe care nu o zărim decât dacă ne învârtim în jurul lor. Miracolul nu poate fi surprins dacă ne lăsăm pradă pasivităţii critice a spiritului care aşteaptă ca lumea să i se reveleze: anumite feluri de viaţă, de gândire şi simţire ne dezobişnuiesc să mai vedem miracolul, ne îndepărtează de el şi ne determină să considerăm drept miracole vulgare gesticulaţii profanatoare. Dacă am avea la îndemână tot soiul de maşini şi aparate care ne-ar permite să nu ne mai deplasăm şi am ajunge astfel să nu mai vorbim cu prietenii noştri decât printr-un fel de televiziune, fără să ne mai ridicăm din fotoliul nostru, am sfârşi prin a-l acuza de animism sau de superstiţie pe cel care ar veni într-o zi să ne spună că prietenii noştri, al căror chip îl vedem pe ecranul luminos, au şi ceafă. Miracolul este obrazul drept al unei lumi pe care noi o vedem mereu din stânga; doar rugăciunea ne ajută să o putem privi în faţă.” Ce poate fi mai actual astăzi, într-o vreme în care comunicarea virtuală îi ia din ce în ce mai mult locul celei reale, banalizând, desacralizând întâlnirea între doi oameni ca expresie supremă a comuniunii personale?
Ca şi pentru Soljeniţân, pentru Petru Dumitriu Occidentul nu reprezintă răspunsul, ieşirea din falsitatea existenţială a comunismului. Şi nici viaţa veche, dinainte de război, nu mai e o alternativă, din momentul în care eşti confruntat cu un război interior atât de dur. În cartea sa despre suferinţa îndurată în vremurile comuniste, Ioan Ianolide critică decadenţa la care se ajunsese în preajma războiului, confortul care dusese la o profundă alterare a moralităţii şi a vitalităţii celor pe care îi numeşte „societatea burgheză”. „Incognito” merge pe aceeaşi linie, însă aici autenticitatea care lipsea din „Cronică de familie”, din pricina maniheismului agresiv impus de gândirea socialistă, este prezentă, iar imaginea devine credibilă. „Mă revedeam la noi, la ţară, cu acea stare de ignoranţă radioasă a adolescenţei şi cu nemulţumirea radicală pe care am trăit-o în vremea aceea. Mobilele de rafie, căldura uscată, soarele care se strecura printre jaluzele, cretonul înflorat, voluptatea tihnei, cărţile frumoase, partidele de înot şi de pescuit, goliciunea, mesele îndestulate, sufletele bolnave din jurul meu, plictiseala, acea uşoară adiere de incest şi masturbare vlăguită pe care o simţeam în preajmă, acea lume unsuroasă şi cu sclipiri întunecate – mi se pare că am auzit că plăgile leproşilor sunt vag fosforescente – şi până şi revolta mea, tulbure şi dementă, ce făcea parte din acelaşi univers fericit în josnicia lui, asemeni unei plante carnivore ce prinde în mrejele ei alte fiinţe spre a le digera în deplină tihnă, în miresme şi seve – oh, da, iată-mă acasă, îmi spuneam.” Schimbarea spirituală presupune ruperea de tot ce e vechi, de tot ce a cauzat, fie chiar şi într-o mică măsură, căderea, pentru ca apoi, în lumina noii cunoştinţe, elementele pozitive să fie recuperate. De partea cealaltă, lumea aşa-zis liberă se descompune şi ea uşor, copleşită de „răsturnarea tuturor valorilor” şi de relativismul coroziv. Cuvintele lui Erasmus către Sebastian scot la iveală un vizionarism dureros, pentru că descriu lumea pe care o vedem noi astăzi, lumea spre care tindem şi care, în inerţia ei, este gata să fie din nou subjugată în mod mai subtil de un comunism ce ia astăzi tot felul de alte forme, fără a-şi schimba însă esenţa. Dacă următoarele cuvinte, scrise în anii 1960, ar fi apărut pe un blog din 2010, nimeni nu s-ar fi mirat: „...am făcut parte din delegaţiile noastre oficiale la ONU şi alte drăcovenii cu iniţiale de-astea, am văzut Parisul, Londra, Roma – şi am făcut o descoperire extraordinară: Occidentul nu mai există! În Occidentul pustiu, tristeţea m-a cuprins! Sunt devastaţi interior, secătuiţi, dezumanizaţi, nu mai există decât infrastructură tehnologică, economică şi biologică, restul a fost erodat de propria lor critică ştiinţifică, de bunăstare, de uzura valorilor muribunde. Sunt goliţi şi complet întorşi spre exterior. Ar vrea să alcătuiască Statele Unite ale Occidentului, cu ideologia lor deschisă ca picioarele unei târfe bătrâne, şi asta numesc ei pluralism, tot aşa cum o femeie care nu are bărbat ci mai mulţi amanţi îşi zice liberă: le-aş propune o constituţie pe măsură; Articolul unu: nu există nimic. Articolul doi: nimic nu merită nimic. Articolul trei: nimeni nu are nici o autoritate în nimic. Articolul patru: nimic nu e adevărat sau totul e adevărat. Articolul cinci: nimic nu e serios. Ultimul articol: cineva din afară e rugat să vină să ne salveze. E foarte plăcut să trăieşti acolo şi în acelaşi timp complet insuportabil. Ca la noi la ţară, pe vremuri, îţi aminteşti?”
Concluzia filosofică şi teologică a romanului „Incognito” este, trebuie spus, ratată. În ciuda intuiţiei, viziunea de ansamblu a lui Sebastian – sau a lui Petru Dumitriu – eşuează tocmai la final în ceea ce priveşte coerenţa. Atunci când totul duce spre o privire personală a relaţiei între om şi Dumnezeu şi spre o manifestare personalizată a universului, Sebastian nu face ultimul pas, nu urcă ultima treaptă a scării, ci cade într-un fel de panteism care, prin însăşi confuzia între esenţa divină şi creaţie, nu poate duce decât la determinism. Iubirea nu se poate manifesta decât în mod personal. De aici ne putem crea propriile scenarii, de vreme ce sfârşitul lui Sebastian rămâne învăluit în mister, la fel cum stăruie regretul că o evoluţie ideatică admirabil zugrăvită îşi pierde punctul central tocmai la final. O relaţie de tipul eu-Tu între Dumnezeu şi om este singurul mod de a depăşi solitudinea, necunoaşterea sau determinismul. Însă dacă din acest punct de vedere finalul este o neîmplinire – am putea spune, judecând foarte strict din punct de vedere teologic, o erezie – pe plan literar „Incognito” este o capodoperă. Scriitorul a cărui irosire o deplângeam citind „Cronica de familie” se regăseşte în toată măreţia lui în acest roman al exilului, cel datorită căruia l-a cunoscut Franţa şi apoi Occidentul. Personajele şi imaginile, arta naraţiunii şi planurile suprapuse l-au consacrat definitiv, făcându-l pe criticul şi istoricul literar francez Pierre-Henri Simon să noteze că „domnul Petru Dumitriu are geniu epic”. Dincolo de acestea, socotesc că „Incognito” rămâne, în mare parte, un roman neînţeles în profunzimea sa de publicul occidental şi din ce în ce mai greu accesibil cititorilor autohtoni care se hrănesc cu tiparele de gândire a noii intelectualităţi de stânga ce se inspiră din curentele venite din „lumea civilizată”.
I s-a reproşat lui Petru Dumitriu faptul că, după ce a dus-o bine aici, sub comunişti, s-a apucat să-i lovească odată ce a trecut Cortina de Fier. Cred că este foarte riscant să pronunţăm judecăţi fără cunoaşterea resorturilor intime ale unui om, însă, mai mult, socotesc reproşul nejustificat şi din alt motiv. Asumându-şi lipsa de curaj, absenţa dimensiunii eroice – chiar şi personajul autobiografic din roman este temător, incapabil de revolta lui Sebastian, pe care poate doar să-l admire – măcar Petru Dumitriu a vorbit atunci când a avut posibilitatea. Şi marele lui merit, încă nerecunoscut, este că, departe de a lovi doar în inechităţile politice şi sociale ale sistemului de care profitase şi din care evadase, el pune în evidenţă substratul spiritual al comunismului. Este o dimensiune pe care mulţi dintre noi nu o văd nici astăzi şi de aceea sunt deschişi în a face anumite concesii „vremurilor vechi”. Răul intrinsec al comunismului, natura sa nefastă din punct de vedere duhovnicesc, este latura sa cea mai puţin studiată. Iar Petru Dumitriu a desluşit-o cum puţini alţii au reuşit să o facă, contribuind astfel, pentru cine are urechi de auzit, la o exorcizare necesară a Europei şi a lumii. Altfel, istoria se va repeta. În ceea ce priveşte latura artistică, putem răsufla uşuraţi spunând: şi totuşi, un mare scriitor!

(Îi mulţumesc domnului Nicolae Arcan care, citind în "Rost" articolul meu despre "Cronică de familie", mi-a dat spre lectură "Incognito")

Marele roman al eliberării: Petru Dumitriu, "Incognito" (I)

2010-08-25T10:41:00.000-07:00

În lumina celor scrise de mine acum o vreme despre „Cronică de familie”, care până astăzi este, în România, cel mai cunoscut roman al lui Petru Dumitriu, dar şi privind cariera sa literară în ansamblul ei, cred că putem spune că „Incognito” este cartea marii eliberări. Şi ne gândim aici la eliberarea de constrângerile unui regim dictatorial, căci, odată ajuns în Occident, Dumitriu vorbeşte şi scrie în sfârşit liber, dar şi despre eliberarea marelui talent al acestui scriitor, ce se manifestă acum pentru prima oară în plenitudinea sa, într-o operă autentică, vie şi puternică. Încadrat într-o mare măsură în tradiţia romanului psihologic, „Incognito” transmite şi angoasele modernităţii, printr-un existenţialism care plonjează în absurd pentru a căuta limanul în supra-raţional, iar vasta cultură a autorului – narator la persoana I a introducerii, a încheierii şi a câtorva intermezzi – îl ajută să sondeze răul încuibat în fiinţa lumii veacului al douăzecilea până la consecinţele lui ultime. „Incognito” nu este un roman social, nici măcar unul politic, ci descrierea traseului existenţial al unui singur personaj – Sebastian – care întruchipează însă o întreagă lume. Critica sistemului comunist, pe care personajul principal al cărţii l-a îmbrăţişat, într-o primă fază, se bazează mai puţin pe ororile prezente în cărţi precum „Arhipelagul Gulag”, cât pe reflecţia la profunda falsitate a învăţăturii căzute ca o hidră pe Europa răsăriteană. Dar această falsitate nu este demascată de la început, ci se revelează încetul cu încetul în conştiinţa autorului şi a personajului său, împinşi de o realitate mai profundă să descopere minciuna trăită zi de zi în România şi aiurea, într-un proces dureros ca durerile facerii, un drum spre naşterea din nou întru adevăr. În cele din urmă, rămâne de văzut dacă din punct de vedere teologic „Incognito” este istoria unei biruinţe, dar din punct de vedere literar şi ideatic romanul poate fi socotit o piatră de temelie a artei scrisului din a doua jumătate a veacului trecut.
Marele merit al lui Petru Dumitriu este că reuşeşte să sintetizeze în puţine cuvinte esenţa spirituală a comunismului, dincolo de elementele sociale, economice sau politice sau deasupra lor. Pretinzând a avea un fundament pur ştiinţific, ancorat în determinism şi o teorie economică pseudo-empirică, comunismul îşi arogă de fapt pretenţia infailibilităţii care este, după cum bine se ştie, un atribut religios, ce ţine de absolut. În relativismul predicat de mulţi gânditori ai secolului al XIX-lea, pe ale căror scrieri comunismul s-a sprijinit în ascensiunea sa, noua doctrină se pune pe ea însăşi în rolul de dreptar al adevărului. Când cineva se îndoieşte cu adevărat, argumentaţia devine inconsistentă.
„ -Dar e simplu, partidul nu vrea decât binele poporului.
-Şi dacă poporul are o altă părere despre binele său?
-Atunci i se va explica, va fi făcut să înţeleagă, să-şi schimbe părerea.
-Şi dacă nu vrea să-şi schimbe părerea?
-De ce să nu şi-o schimbe dacă adevărul ştiinţific e de partea noastră? întrebă Panait, surprins.
-Şi pe urmă va fi obligat să înţeleagă cu forţa, ca acum, pentru binele lui, am adăugat – dar dacă adevărul ştiinţific nu este de partea noastră?
-Imposibil. Noi suntem înarmaţi cu cea mai ştiinţifică şi înaintată metodă, spuse calm Panait.
-Dar dacă se descoperă undeva una şi mai înaintată şi mai ştiinţifică decât marxism-leninismul? Ce va face atunci partidul? Nu va prefera el să rămână forţa conducătoare? Nu va prefera să anihileze noua metodă?
-Nu văd cum ar putea exista o metodă mai înaintată decât marxism-leninismul, şi de ce ar trebui să ducă la abandonarea rolului conducător al partidului, zise Panait încruntându-se.”
Acest dialog între Sebastian şi Panait, cel care l-a recrutat în rândurile partidului comunist, este relevant pentru o gândire care amestecă planurile, atât de obişnuită în perioada 1945-1989, dar cu ecouri până în ziua de astăzi. Ştiinţa evoluează, se schimbă mereu, astfel încât descoperirile de astăzi vin adesea să le infirme pe cele de ieri. În acelaşi timp, scopul ei este de a vedea cum funcţionează lumea şi universul, de a desluşi acest minunat mecanism în mijlocul căruia trăim, fără însă a putea spune nimic despre sensul existenţei. Cu alte cuvinte, domeniul valorilor existenţiale iese din sfera ştiinţei. Luând ştiinţa ca reper absolut în definirea „binelui” – fie că este „binele poporului” sau „binele” la modul general – comunismul creează o gravă confuzie axiologică, în care ştiinţa dobândeşte un rol pe care nu are cum să îl aibă şi, în cele din urmă – sau, mai bine spus, de la bun început – anulează şi caracterul ştiinţei, transformând-o într-un idol care să-i justifice abuzurile şi pofta de hegemonie. Este lucrul care se întâmplă în mod frecvent şi astăzi, când se caută renunţarea la valori tradiţionale în numele ştiinţei. O dovadă în plus că romanul lui Petru Dumitriu rămâne actual, dar şi că urgia roşie e departe de fi dispărut din Europa odată cu evenimentele din preajma lui 1989.
Procesul mental şi axiologic pe care îl declanşează comunismul este zugrăvit în evoluţia treptată ce duce de la relativism la dumnezeul roşu al lui Marx şi Lenin. Întâi trebuie renunţat la vechile criterii valorice:
„Păcatul nu există, ştii foarte bine. Asta e o prejudecată depăşită şi reacţionară. Suntem puri, nevinovaţi, victime ale unei nedreptăţi şi avem toate drepturile”, spune un predicator al noii doctrine. Odată desfiinţate vechile criterii morale, comunismul trebuie, ca orice religie, să ofere răspuns la toate frământările omului. Şi trece de la cele mai înalte la cele de care omul de rând, oricât de spălat pe creier de propagandă ar fi, nu s-a dezbărat încă:
„-Socialismul, după Lenin, este puterea sovietelor plus electrificarea ţării.
-Şi melancolia? tristeţea? necazurile, bătrâneţea? Pierderea prietenilor, a celor dragi, decăderea treptată a propriei noastre fiinţe? Dar certitudinea morţii? zădărnicia, absurditatea evidentă a universului? jalnica mascaradă a vieţii colective? Şi insatisfacţia fundamentală a fiinţei omeneşti? (...) Electrificarea le va rezolva pe toate şi dacă nu ea, atunci industria atomică şi zborurile interplanetare. Iar Uniunea Sovietică ne deschide calea spre fericirea universală. Ai dreptate. Hai să vorbim de altceva.”
Apariţia atât de intensă a absurdului în literatura secolului trecut este semnul lipsei de sens, în condiţiile căreia viaţa e o şaradă fără rezolvare. Nicu Steinhardt remarca pe bună dreptate că autorii existenţialişti şi alţi moderni ce scriu despre absurdul vieţii au perfectă dreptate, atâta timp cât existenţa pe care o au ei în vedere este una fără Dumnezeu. Marele lor merit este că au sesizat acest aspect şi l-au transpus în chip onest, fără a încerca să substituie sensului oferit de credinţa pierdută idealuri false. Dar comunismul merge mai departe. Prima etapă, renunţarea la vechile valori şi sensuri, a fost străbătută. Urmează înlocuirea lor cu noul zeu, zeul-stat sau partid, sau, după cum am văzut în experienţa noastră istorică, partidul-stat. Confruntat cu un caz în care nu şi-a susţinut un prieten în faţa organizaţiei de partid, unul dintre personajele lui Petru Dumitriu rezumă această doctrină:
„-Eu? Ce puteam să fac? Am tăcut. Am votat prin ridicare de mână pentru excludere. Dacă n-aş şti că suntem rezultatul unui determinism istoric, produsele unei societăţi şi ale unei forme de organizare economică, aş spune că am fost laş şi josnic. Dar păcatul nu există, este o născocire a popilor, depăşită de gândirea ştiinţifică. Iar acţiunile noastre sunt juste în măsura în care corespund liniei partidului.” (sublinierea mea)
Transformarea personajului Sebastian – care de fapt constituie esenţa întregului roman – trece prin momentele finale ale oricărei lepădări, dureroase pentru că boala, fie ea trupească sau duhovnicească, mai are o ultimă zvâcnire, manifestată aici printr-un zel propagandistic, înainte de a se prăbuşi sub povara evidenţei mai degrabă decât în faţa oricărui argument filosofic. Lupta interioară este ilustrată printr-un dialog presărat cu umor negru între personaj şi mama lui.
„-Ştii ce se spune: nu poţi să fii în acelaşi timp şi comunist şi cinstit şi inteligent, nu poţi avea decât două din aceste calităţi în acelaşi timp; cinstit şi inteligent, dar nu comunist, inteligent şi comunist, dar nu cinstit, comunist şi cinstit, dar prost.
-Ba nu sunt inteligent, mamă.
-Şi când te gândeşti că e fiul meu! (Iar către tata:) Sângele tău vorbeşte în el. Ce amestecătură mai e şi ereditatea amărâţilor ăstora de copii!
Glumea, dar de formă. Mă întrebă:
-Şi ce vezi tu bun în teoriile astea? Noi, simpli muncitori, nu vedem decât hoţii, violuri, crime şi prizonieri îndoctrinaţi ca să-şi trădeze ţara.
Am făcut un efort ca să mă stăpânesc şi i-am explicat cu răbdare şi cât am putut eu de bine ceea ce consideram că poate să înţeleagă. Dar m-a întrerupt cu un zâmbet pătrunzător şi răutăcios:
-De ce încerci să mă convingi? Oare nu pentru că, de fapt, încerci să te convingi pe tine? Zelul tău e suspect, nu-ţi dai seama? Doar faptul că ai conştiinţa încărcată te face atât de ferm în aparenţă; dacă ai îndrăzni să te priveşti în faţă ai fi pierdut.”
Drumul lui Sebastian de la cădere spre înălţare este descris cu o excelentă tehnică narativă, ce alternează între cele două povestiri la persoana întâi – a alter-ego-ului autorului, ce descoperă misterul acestui concitadin al său şi a lui Sebastian însuşi – şi menţine astfel o tensiune crescândă. Ideile filosofice îmbracă haina unei aventuri pe marginea prăpastiei, în care criza sufletească este mereu dublată de pericolul mai vizibil al măsurilor represive venind din partea autorităţilor vremii. Cele două dimensiuni se întrepătrund într-un tablou al suferinţei realizat cu o mână de maestru. Petru Dumitriu profită de vasta sa cultură dar şi de o intuiţie rafinată şi pătrunde adâncurile conştiinţei într-un mod ce-l plasează cu un pas înaintea autorilor care fac uz de cele mai recente – şi pe atunci foarte în vogă – concluzii ale psihanalizei, rămânând adesea captivi ai unui dogmatism freudian. În „Incognito”, anumite momente ale introspecţiei psihologice par să ducă – intuitiv sau mai degrabă ca urmare a unor lecturi în domeniu – la primii care au vorbit pe larg despre realitatea vastă a inconştientului sau subconştientului, Părinţii Bisericii şi în special autorii filocalici. Descriind traseul spiritual al lui Sebastian după lepădarea de comunism, Cristian, fratele său, unul dintre cei care „ştiau dar erau prea leneşi pentru a face ceva” spune: „A intrat în nişte zone în care aproape că atinge unele limite ale condiţiei umane. Este ca şi cum ai urca pe Everest: cu cât urci, cu atât e mai greu, iar odată ajuns în vârf, fiecare pas te slăbeşte cât o săptămână de mers în câmpie. Acolo unde a ajuns el este atât de uşor să nu mai înţelegi şi prin urmare să cazi... iar în aceste condiţii, căderea nu mai este simpla coborâre în inconştienţa binecuvântată a omului de rând: este prăbuşirea într-o disperare absolută în care nu poţi trăi dar din care nu mai ai nici puterea nici dorinţa să ieşi – este ceea ce se înţelegea odinioară prin căderea îngerilor şi prin alegoria infernului.” Sunt cuvinte care trimit pe de o parte direct la „Scara” Sfântului Ioan Sinaitul, aşa cum este ea reflectată pe pereţii mânăstirilor noastre, cu ostenitori căzând de pe cea mai înaltă treaptă, dar care se înrudesc şi cu experienţa unei mari – şi prea puţin cunoscute – personalităţi a secolului XX, Sfântul Siluan Athonitul, cel ce, urmând tradiţiei Părinţilor dinaintea lui, dar păstrând caracterul unic al fiecărei trăiri personale, vorbeşte în termeni asemănători despre pierderea harului. Desigur, Petru Dumitriu este încă departe de acel „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” pe care ascetul athonit l-a primit din partea lui Hristos Însuşi, dar este remarcabilă clarviziunea cu care un autor din contextul literar occidental al anilor 1960 surprinde anumite elemente de spiritualitate străine celor mai mulţi dintre confraţii săi de litere.
Ascensiunea lui Sebastian nu este lipsită de sinuozităţi, de grele ispite din partea propriilor lui slăbiciuni, dar şi din partea unui sistem ce recunoaşte în el un duşman, fără a putea indica însă în mod clar în ce constă acţiunea lui subversivă. Toate evenimentele trecute îi apar acum într-o lumină nouă, o lumină ce le redă tocmai acel sens pe care îl pierduse cândva în faţa ororilor războiului şi pe care îl căutase în zadar în comunism. Episodul în care un prizonier neamţ desculţ moare pentru că Sebastian nu avusese destul curaj să-i dea ghetele şi astfel să moară în locul lui îi arată acum, peste ani, cum virtutea ca scop în sine este aparentă, găsindu-şi motivul tainic ascuns în mrejele mândriei, ale slavei deşarte: „Nu-mi dădeam seama de năprasnica ironie a lui Dumnezeu care, acum, când îmi părăsisem vechea mea ambiţie, îmi dădea o asemenea ocazie să mi-o satisfac pentru a mă face să înţeleg ce nebun fusesem voind să sfidez moartea numai din dragoste pentru mine, din simplu orgoliu şi nu din singurul motiv legitim, care este iubirea.” Dar unul dintre învăţămintele cele mai profunde trase de personajul lui Petru Dumitriu este acela legat de milă. „De când s-a văzut ruinat, cu casa distrusă şi pământurile pe cale de a fi împărţite la ţărani, tata mânca, bea şi fuma lucruri mult mai proaste decât înainte. În propriii lui ochi, era terminat. Inima mi se strânse de milă, dar nu m-am lăsat prins în cursă; în ţara asta erau milioane de ţărani care nu ştiau ce înseamnă să mănânci pe săturate, poate doar la Paşti şi la Crăciun. Chiar în acest moment, prietenul meu Romeo Romanescu primise cu siguranţă o gamelă de supă ce semăna a borâtură, şi dormea pe scânduri goale unde mişunau păduchii şi ploşniţele; şi ca el erau zeci, sute de mii. ‚Mila trebuie să fie pe măsura suferinţei!’ mi-am spus. Nu ştiam că mila nu se măsoară şi nici nu se repartizează, că nu poate face obiectul niciunui plan sau raţionament; ea trebuie să fie indivizibilă şi nesfârşită. Căci, în timp, ni se poate întâmpla să vedem cum mila noastră, în aparenţă fără justificare la un moment dat, îşi găseşte într-un târziu o justificare neaşteptată şi teribilă; în clipa de faţă, tatăl meu stă întins pe scândurile goale, şi îi e tare frig, şi hârdăul miroase îngrozitor, iar el nu ştie nici când i se va da drumul, nici dacă i se va da vreodată, sau va muri în închisoare, de foame, de mizerie şi deznădejde. Greşeam atunci, împietrindu-mi inima cu argumente de etică socială, în camera mea de la Hotelul Camelia, şi acum, iată că sunt pedepsit.”

(Va urma)

Kerry King despre Twitter şi/sau Facebook

2010-08-23T02:19:00.000-07:00

Scurt, direct, la obiect, fără ocolişuri. Ca muzica.

“I never did Facebook, I’ve never done anything like that. I don’t think people need to know what I’m doing for dinner. You can find out anything you need to know about me on Slayer.net and in countless interviews on their websites. I think some things are private. If I’m wiping my ass and picking my nose, I don’t need to tell the world about it."

Retrospectiva Sonisphere Romania 2010 - ziua a 3-a

2010-07-22T04:50:00.001-07:00

Urgia a trecut, urechile încă vâjâie, dar e vremea să ne întoarcem la festival. Azi, cu siguranţă va fi mai relaxant. Ne ocupăm locul din faţa scenei, dăm o fugă pe la tricouri – ce rău îmi pare că nu mi-am luat ieri cu „Rust In Peace”, azi nu mai au – bem o bere şi suntem gata de drum.
De-a lungul timpului am avut multe de împărţit cu Luna Amară, iar ce am scris despre clujeni nu a fost niciodată elogios. Rebeliunea de cafenea ce prinde la eco-comunişti tip „Salvaţi Vama Veche” nu are nimic de oferit în contextul artistic al zilelor noastre. Cu toate acestea, observ, poate pentru prima dată, că ceva-ceva mişcă în versurile şi muzica Luna Amară. Trupa e mult mai integrată în context decât Viţa de Vie, are un spectacol închegat, bine articulat şi antrenant, în ciuda nesfârşitelor defecţiuni la una dintre chitare. Mihnea Blidaru vorbeşte puţin, dar se agită mult şi piesele alese, beneficiind şi de un sunet bun, îi ating pe cei din faţa scenei. Astăzi cred că media de vârstă este cu câţiva ani buni sub cea de ieri, iar tinerii rockeri gustă Luna Amară, ştiu pe de rost versurile, ovaţionează, bisează.
Bun... Deci am trecut peste deschidere, a fost ok, urmează un moment „pour les conaisseurs”. Şi chiar pentru puţinii cunoscători, pentru că un puşti mă întreabă dacă „ăştia care urmează, Anathema, sunt români”. Ei, nu chiar, deşi la câte îi leagă de ţara noastră, am putea spune că îi aparţin un pic. Dar cei care se înghesuie astăzi în faţa scenei au venit pentru Rammstein, aşa că apariţia lui Danny Cavanagh, proaspăt tuns, pentru a-şi regla sunetul de chitară, nu le suscită nicidecum interesul. Mă simt singur, dar în curând mă simt bine.
Liderul britanicilor, sus-amintitul Danny, are toate şansele să fie încadrat în categoria muzicienilor rock cu toane, imprevizibil, enervant, când foarte sensibil, când arogant. Dar de idei nu duce lipsă. Anathema tocmai a lansat un album nou. Cu toate acestea, îşi începe concertul cu „Kashmir”-ul zeppelinian, atât de bine cântat, cu un Vincent care preia tot patosul subtil al lui Plant, încât această piesă singură ar fi fost suficientă pentru ca recitalul să primească nota maximă. Publicul nou se lasă cucerit, cel vechi freamătă. Recitalul e foarte concentrat, nu conţine nicio piesă nouă, dar setlistul e atât de bine ales... „Lost Control” şi „Empty” sunt cântece cu care britanicii ne-au obişnuit, dar apariţia lui Lee Douglas pentru „A Natural Disaster” aduce cu sine unul dintre cele mai frumoase momente muzicale ale festivalului. În rest, se vorbeşte despre prietenii vechi şi despre meciul în care – de-ar fi ştiut Vincent! – Germania urma să spulbere Anglia. Ca un tribut adus fanilor încă ataşaţi de originile metalice ale grupului, recitalul se încheie cu „Fragile Dreams”. Probabil că mulţi dintre cei veniţi pentru Rammstein nici nu-şi mai amintesc acum că prin faţa lor a trecut Anathema, dar mărturisesc că, din punctul meu de vedere, au pierdut din vedere tocmai miezul ascuns de sensibilitate al serii. Superb.
Ratez două piese din recitalul Stone Sour, pentru că încerc să fac un interviu cu cei de la Anathema, retraşi însă undeva să urmărească meciul. Până la urmă renunţ şi dau fuga să văd ce face Corey Taylor în afară de Slipknot. Şi observ că face bine. Dincolo de utilizarea frecventă a lui „fuck” şi a derivatelor în scurtele discursuri dintre piese, trupa propune un metal deschis influenţelor diverse, cu o uşoară tentă de sludge, astăzi atât de răspândită peste Ocean. Piesele sunt agăţătoare şi în forţă, ritmate, heavy şi un pic „panteristice”. Taylor, Jim Root şi compania cântă fără cusur, aşa că, deşi este evident că trupa este cea mai necunoscută publicului, acesta o răsplăteşte printr-o reacţie caldă. Reţin „Digital Hell”, cu versuri care probabil îi priveau pe mulţi dintre cei prezenţi, şi „30/30-150”, la care mă bag şi eu într-un mic moshpit. Personajul principal e interesant, iar trupa lui sună bine. De urmărit cu mare atenţie.
Repet pentru a nu ştiu câta oară: cei mai mulţi dintre cei prezenţi în seara aceasta sunt aici pentru Rammstein. Ceilalţi probabil că au venit să vadă Alice In Chains. Şi aici se pare că se închide o buclă simbolică în timp: acum mulţi ani Alice In Chains a deschis festivalul Clash of the Titans, cu Slayer, Megadeth şi Testament, ajungând în scurt timp să-i surclaseze la vânzări pe principalii performeri. S-a vorbit despre acel moment ca despre începutul decăderii metal în favoarea noului curent din Seattle, grunge. Astăzi Alice In Chains revine, după o lungă absenţă, şi grupul e aşteptat cu mult interes şi entuziasm. Dar principala atracţie a festivalului e constituită de cei patru mari ai thrash-ului. Metal is back. Şi, culmea, astăzi diferenţele par mult mai mici decât odinioară. Pentru că metal-ul s-a întors, dar Alice In Chains e parte integrantă a fenomenului.
Mă rog, nu s-ar spune acest lucru după o primă privire aruncată lui William DuVall, noul solist vocal, cu look de Lenny Kravitz. Dar omul îşi face excelent treaba. Nu-l înlocuieşte pe regretatul Stayley, dar este vocea necesară pentru trupa sa. „Them Bones” e prima piesă care îmi trezeşte amintiri din vremurile Headbanger’s Ball, apoi toate privirile mi se concentrează pe Jerry Cantrell. El e omul care, cu renume de grunger şi atitudine de rocker influenţat de country, mult mai apropiat de Zakk Wylde decât de Kurt Cobain, a dus în spate trupa asta. Carisma lui face totul şi în concert, fie când doar îndoaie corzile chitarei, fie când preia şi partea vocală. „Dam That River” merge în aceeaşi direcţie heavy plus country, dar,după un timp, piesele încep să-mi sune stereotip, cu insistenţa pe bend-ul de la sfârşitul unei fraze în paralel cu o mişcare similară a vocii. E bluesy şi e excelent cântat, dar probabil că nu am dispoziţia să aprofundez. „Man In the Box” şi „Angry Chair” se alătură pieselor de pe noul „Black Gives Way To Blue”, totul omogen, cu un sunet gras şi o interpretare trăită.
Vă mărturisesc că încă dinainte de festival mă gândeam la momentul în care voi scrie această cronică şi voi critica vehement Rammstein. Din unele puncte de vedere părerea mea despre nemţi a rămas neschimbată, dar dacă la alte trupe sintagma „trebuie să îi vezi live” e un clişeu, participarea la un concert este absolut necesară pentru a înţelege conceptul artistic ce poartă numele Rammstein. „Stai şi te uiţi ca la teatru”, mi-a spus acum mulţi ani prietenul Horaţiu, în timp ce eu mă gândeam mai mult la circ. Şi totuşi Rammstein e mai mult decât credeam.
O cortină neagră se prăbuşeşte, în spatele ei apare steagul Germaniei, apoi scena şi artiştii. Este un mic musical ce ne duce cu gândul la arta proletară, dură şi lipsită de sentiment, a începutului de secol XX. Era industrială şi agitaţiile din mediile anticapitaliste sunt redate pe scenă, îmbrăcate într-o aură postmodernă care amestecă îngeri, curve, maşinării şi marşuri militare. Rammstein e cea mai politică trupă a festivalului, deşi, la nivel explicit, cu excepţia lui „Links 2, 3, 4”, nicio piesă nu face referire la politică. Est-germanii au un singur album semnificativ din punct de vedere muzical – fără să inoveze prea mult: „Mutter”. Altfel, ascultate separat, piesele sunt lineare şi cad repede în monotonie. Dar actul artistic nu foloseşte muzica decât ca pe un accesoriu. „Rammlied” este introducerea unui spectacol în care Bertolt Brecht se întâlneşte cu Maiakovski în varianta lor cea mai kitschoasă, dar probabil cea mai de impact, totul dublat de o atitudine în care se lovesc, aparent contradictorii, pledoaria pentru sex liber şi marşurile marţiale. Versurile absolut stupide de pe „Du riechst so gut” sau „Pussy” simbolizează ruptura cu tiparele estetice – şi morale – tradiţionale, o democratizare a artei care în cele din urmă duce la anarhie şi radicalism. Spectacolul – mult-lăudatul show – este departe de a fi o succesiune de numere de circ, ca la Kiss, de exemplu, ci merge în aceeaşi direcţie ideatică. Foc, machiaje stridente, „Benzin” pentru incendiul anarhiei finale, în care răspunsul la vechile întrebări răsună implacabil: „Nein!” Nu ştiu cum se pot încă înşela oamenii de la noi, confundând Rammstein cu o trupă de extremă dreapta, cu eventuale aluzii naziste. Extremismul nu e străin de Christoph „Doom” Schneider, „Ollie” Riedel, Paul Landers şi Richard Kruspe, armonizaţi de claviaturistul cu aer de comic nebun Christian „Flake” Lorenz şi conduşi în actul concertistic de vocea şi apariţia lui Till Lindemann. Dar el este orientat mai degrabă în direcţia opusă, în aspectul ei ideologic, aşa cum a început să fie formulat de avangarda secolului trecut şi trecând prin intertextualismul halucinant al zilelor noastre. Tot haosul scenic este foarte coerent şi bine coordonat, până la comunicarea laconică cu publicul, rezumată la câteva propoziţii scurte în română. Poate doar „Rammstein vă iubeşte” umanizează un pic această artă industrială, dar dacă dragostea e în sensul de pe „Liebe ist für alle da”, cuvintele suportă interpretări contradictorii. Nu are rost să povestesc prea multe despre sunetul absolut excelent, despre artificii şi spumă, costumaţii extravagante, influenţe mergând de la Kraftwerk până la Laibach, plimbarea cu barca pe mâinile publicului a clăparului. Un concert Rammstein trebuie văzut pentru a înţelege câte ceva din subtilitatea mesajului acestor oameni, mai mult performeri decât muzicieni, fără îndoială foarte interesanţi ca act artistic, foarte probabil nerecomandabili din punctul de vedere al mesajului implicit.
...şi se termină şi ziua a treia, şi festivalul, şi scurta noastră vacanţă pe diferite meridiane rock. Impresiile încep să se decanteze, cerneala curge deja, se polemizează, se reflectează. E cel mai important festival de rock de la noi, deşi atâtea laturi ale fenomenului sunt absente. Plecăm cu bucurie, îndoială şi cu un sac de amintiri. Se vehiculează simboluri care nu sunt mereu luate în serios, se vorbeşte în accese de teribilism despre lucruri care pot deveni periculoase, se sfidează o autoritate, se naşte bucurie, se pun întrebări. Ridicat la rang de idol, un festival ca acesta poate produce pagube mari. Privit în toate manifestările sale, artistice şi conceptuale, este o oglindă a societăţii şi un rezervor de speranţe exprimate şi intuite. Avem timp să ne gândim la ce e bun şi la ce e rău, la fel cum avem timp să ne bucurăm că am fost acolo. „O manifestare artistică este cu atât mai valoroasă cu cât oglindeşte mai bine lupta între Dumnezeu şi satana ce se dă în inima lumii din care a ieşit”, spune un eminent profesor de la Conservatorul bucureştean. Şi important este că, după un asemenea concert, nu te duci acasă ca şi cum ai fi băut trei beri pe care le vei uita mâine, când vei trece la următoarele. Sau, dacă vreţi, pe undeva, „it’s only rock’n’roll”.

Retrospectiva Sonisphere Romania 2010 - ziua a 2-a

2010-07-20T09:57:00.001-07:00

Pentru cei mai mulţi dintre cei prezenţi – incluzându-l aici pe semnatarul acestor rânduri –, ziua a doua este cea mai aşteptată din tot festivalul. Este de fapt principalul motiv pentru care s-a vorbit atât de mult despre Sonisphere în vara aceasta: The Big Four of Thrash Metal, patru trupe despre care nimeni nu spera să le vadă împreună pe scenă, mai ales că, de-a lungul anilor, diferenţele au devenit mai pronunţate decât la începuturi, iar unele conflicte păreau ireconciliabile.
Lumea se înghesuie să prindă locuri cât mai aproape de scenă încă de la deschiderea porţilor, acesta fiind de fapt motivul pentru care prima trupă, Viţa de Vie, are parte de un număr de spectatori peste aşteptări. Dar ce caută, de fapt, Viţa de Vie aici? Probabil numai organizatorii au răspunsul la această întrebare. Se pune problema dacă Metallica, Slayer, Megadeth şi Anthrax – pentru a păstra ordinea de pe afiş – chiar aveau nevoie de cineva în deschidere. Şi dacă s-a vrut promovarea unei trupe locale, de ce nu una mai apropiată de spiritul acestei „întâlniri de clasă”, cum a numit-o, pare-mi-se, Kirk Hammett. Atitudinea cool şi versurile imbecile despre păr pe picioare, prezenţa prin cluburi şi pe la marşuri ale homosexualilor – că de, aşa dă bine azi, să fii corect politic şi „deschis la minte” şi să faci paradă de aceste lucruri – nu-i recomandă cu nimic pe Adrian Despot şi compania. În plus, după cum răsuflă din surse de încredere, toată pălăvrăgeala cu „cel mai greu concert al nostru, vă mulţumim că ne-aţi ajutat, deschidem seara cea mare” este vorbă în vânt, pentru că sus-numitul Despot pleacă în altă parte, că doar banu’ e mai important decât thrashu’. O fi, nu zic nu, dar atunci ce aţi căutat aici?
Dar trecem repede peste micile inconveniente, ne înghesuim lângă nişte bulgari foarte vocali, cu mai multe steaguri şi un simţ al proprietăţii acut legat de locurile de lângă gard şi aşteptăm...
Este nevoie de o singură piesă, „Caught In a Mosh”, pentru a înţelege că Anthrax nu e nicidecum trupa de umplutură la această întâlnire metal. Cei mai nonconformişti dintre thrasheri arată că dacă despre prospeţimea noilor lor albume se poate discuta, cândva au marcat evoluţia acestei muzici, iar piesele de atunci sună la fel de bine şi astăzi. Paradoxal, deşi muzica este mai sacadată decât a confraţilor, cu ruperi de ritm mai dese şi tipare neregulate, disecţia unei piese Anthrax scoate la iveală o structură thrash perfectă. Peste riff-urile furibunde şi bazice ale liderului Scott „Not” Ian, alcătuite aproape exclusiv din power chords, se suprapun structuri non-lineare, iar piesele capătă contur fie prin melodia originară, fie prin edificiul clădit de solouri şi de vocea lui Joey Belladonna. Ce meseriaş, Belladonna ăsta! Vocalul care cântă cel mai mult – în adevăratul sens al cuvântului – din „big four” şi-a păstrat excelent timbrul şi ambitusul. „Ce de metalişti, Dumnezeu să vă binecuvânteze!”, exclamă, apoi tună mai departe „Got the Time”. Anthrax e singura trupă a serii care cântă doar piese vechi, lucru parţial explicabil prin aceea că, oficial, solistul grupului este John Bush, iar reunirea cu Belladonna este ocazionată de această serie de concerte. Piesele sunt însă memorabile, sunetul este foarte bun, iar atitudinea scenică în ton cu restul ansamblului. Scott Ian nu are cum să nu-ţi fie simpatic, cu mutriţa lui ornată cu acel cioc, împânzit de acum cu fire albe, când aleargă, toacă la riff-uri şi strigă cu convingere părţile de backing vocals. „Be All, End All” ne aduce înapoi la „State of Euphoria”, albumul meu preferat, în timp ce „Indians” mă transpune în copilăria când vedeam primele filmări cu Joey Belladonna purtând podoaba de pene în cap. În afara câtorva riduri în plus, lucrurile nu s-au schimbat deloc. Cântăm şi noi „you’re anti, you’re antisocial”, ne agităm, ne bucurăm. Au trecut 29 de ani de când există Anthrax, dar în România este pentru prima oară, ocazie pentru Scott Ian să spună la rândul său că este o onoare pentru trupă să cânte în faţa noastră. Fanii nu se lasă mai prejos şi scandează numele unui grup care a încântat şi a fost încântat.
Se pare că pentru Megadeth această serie de concerte este axată pe conceptul de pe „Rust In Peace”, iar începutul setlistului, cu „Holy Wars” şi „Hangar 18”, te face să crezi că trupa va reedita spectacolul de la Varşovia, unde excelentul album lansat acum 20 de ani a fost cântat în întregime. Dar Dave Mustaine trece repede la „Skin o’My Teeth”, confirmând că, de la un concert la altul, toate cele patru trupe fac mici modificări în program. Hiba recitalului Megadeth este sunetul slab al vocii. Departe de a fi un mare performer vocal, Mustaine are o notă originală şi unică în modul de a-şi cânta versurile, dar ar avea nevoie de o atenţie specială la soundcheck. Pe de altă parte, din punct de vedere chitaristic, Megadeth este unul dintre cele mai strălucite momente ale serii. Chris Broderick se duelează cu liderul trupei, adaugă o notă personală solo-urilor celebre ale lui Marty Friedman şi se coordonează perfect cu reîntorsul Dave Ellefson, cel care pare a fi acelaşi partener nedespărţit dintotdeauna al lui Mustaine. „In My Darkest Hour” este o piesă inconturnabilă Megadeth, „Peace Sells” îmbină versuri politice cu solouri de chitară într-o succesiune de virtuozitate şi viteză, iar noul album este reprezentat de „Head Crusher”, prilej pentru vecinii noştri de peste Dunăre să afişeze un banner cu inscripţia „Bulgarian head crushers”. În public Mustaine e aclamat ca un adevărat simbol metal, ţipetele acoperind uneori zgomotul instrumentelor. Prezenţa lui scenică – îmbrăcat în cămaşă albă, cu părul blond cu nuanţe roşcate revărsându-se în valuri – îl plasează mereu în centrul actului artistic şi, cu toată aroganţa de care dă uneori dovadă, omul e simpatic când cântă. „Symphony of Destruction” e o piesă aşteptată, dar pentru mine o surpriză plăcută o reprezintă „She Wolf”. Totul se încheie în ritm de „Rust In Peace” cu „The Punishment Due”, aplauze prelungi, regretul că n-am putut auzi chiar totul la parametri maximi şi cu vorbele aceluiaşi Mustaine: „Voi aţi fost grozavi, iar noi am fost Megadeth”. Atât.
Se schimbă boxe, decoruri, lumea mai merge la un mic sau încearcă să ajungă la toaletele ecologice suprasolicitate, în mijlocul mulţimii se creează insuliţe de oameni aşezaţi ca la un picnic. Se discută, se schimbă impresii, se aşteaptă. Totul până când din boxe începe să răsune tema introductivă de pe „World Painted Blood”, cu cvarta mărită mascată subtil de o cvintă, ceea ce dă întregului ansamblu o sonoritate marţială, apocaliptică, iar apoi deodată riff-urile încep să vină spre noi în rafale, urmate de versurile scuipate cu forţă de Araya: „Disease spreading death/ Entire population dies/ Dead before you’re born/ Massive suicide”. Instantaneu în spatele nostru se formează trei moshpit-uri. Oamenii nu se lovesc, dar se împing şi sar unii peste alţii, speriindu-i pe cei mai mici şi neavizaţi. În faţa lor, Kerry King, cu tatuaje, lanţuri şi ciocul legat în trei, îşi maltratează chitara cu temele şi solo-urile atonale ce l-au făcut celebru. Pentru a înţelege rock-ul, cu bunele şi relele lui, e nevoie să vezi şi Slayer. Trupa e un fenomen pe scenă: Araya, cu o voce în suferinţă, dar pe care ştie să o stăpânească atât cât trebuie, vorbeşte foarte puţin, King şi Hanneman se mişcă rar, Lombardo abia se vede, dar muzica e ca un tăvălug. Bateria singură creează o ţesătură ritmică războinică, cu break-uri, ruperi de tempo şi marşuri în galop, riff-urile, tehnice sau nu, au un impact imediat, iar după două măsuri ştii deja ce piesă asculţi, chiar dacă adeseori schemele sunt asemănătoare. „Hate Worldwide” şi „Beauty Through Order” completează seria de cântece noi, devenite deja favorite ale fanilor, în timp ce „War Ensemble” reprezintă chintesenţa Slayer. Oamenii nefamiliarizaţi din public nu înţeleg nimic, ba chiar unul dintre ei, înghesuit uneori de cei din moshpit, face apel la bodyguarzi pentru a-i linişti pe „agitaţi”. Din fericire, îndemnul lui nu e luat în seamă. Între timp pe scenă răsună „Angel of Death” sau „Seasons in the Abyss”, iar înregistrarea pe bandă a intro-ului de la „South of Heaven” conferă o şi mai mare forţă piesei atunci când este continuată live. Lombardo este un tobar care bate cum respiră, cuplul de chitarişti îşi cunoaşte excelent piesele şi solourile – catalogate de mulţi ca absurde la marginea stupidităţii, dar atât de potrivite în contextul expresiv – iar Tom Araya se plimbă uneori pe scenă şi, în stilul caracteristic, le zâmbeşte celor din public. Sunt cântate multe dintre piesele clasice, nu lipsesc „Mandatory Suicide” sau „Chemical Warfare”, grupul integrează în spectacol şi câteva realizări mai noi, ca „Jihad” sau „Disciple” şi, ca de obicei, totul se termină cu „Raining Blood”. Un concert cât pentru o seară întreagă, socotit de mulţi punctul ei culminant şi cu siguranţă demonstraţia celui mai radical thrash din şcoala americană. Demersul conceptual e adesea dubios, uneori superficial, dar, per ansamblu, Slayer rămâne un mare semn de exclamare „in a world to shallow to defy”.
Metallica este una dintre primele trupe care m-au făcut să mă îndrăgostesc de genul de la care şi-a luat numele şi mi-a plăcut întotdeauna. Am trăit şi eu micile dezamăgiri ale fanilor vechi în momentul unor decizii care mi s-au părut mai neinspirate, am oftat când am văzut că prestaţiile live erau departe de perfecţiune, dar nu m-am lepădat niciodată de bucuria pe care o am ascultându-i pe Hetfield, Ulrich şi compania. Mă şi obişnuisem cu gherlele maestrului Hammett din concert, dar şi cu atitudinea simpatică a lui „Jaymz”. Dar ce am văzut la acest Sonisphere e cel mai bun concert Metallica dintre cele trei la care am fost şi încă câteva pe care le-am urmărit înregistrate.
„Creeping Death” şi „For Whom the Bell Tolls” deschid concertul, ca acum doi ani. Tempo-ul lui Lars e în valuri, dar asta nu pare să-i încurce prea mult pe colegii lui. Bateristul poate fi socotit veriga slabă a acestui spectacol, dar nu e atât de catastrofal cum zic unii. În plus, e membru de bază, compozitor şi om de spectacol. Marea surpriză vine de la Kirk Hammett, mult mai curat în execuţii decât de obicei, acurateţe căreia i se adaugă un feeling şi o poftă de cântat nebănuite. Când după „Fuel” urmează „Disposable Heroes”, devine clar că Metallica a luat în serios partea cu moştenirea thrash. Rob Trujillo e deja un membru solid, în ciuda celor care nu-l pot vedea integrat în ansamblu, cu tricourile lui sportive cu tot. Mişcările sunt ceva mai coordonate, iar de calităţile de instrumentist nu se poate îndoi nimeni. Într-un spectacol de sunet şi lumini excelent regizat, maestru de ceremonii e fără îndoială James Hetfield. Stilul vocal, definit de el însuşi ca marinăresc, are un mare plus de farmec de la influenţele country suprapuse peste metal-ul începuturilor. James cântă cu feeling şi forţă, iar atitudinea şi simţul umorului fac din el marele favorit al publicului. Compoziţiile de pe „Death Magnetic” sună stereotip şi monoton – singura pată de lumină este „Cyanide” –, dar sunt doar trei în tot setlistul, din care în schimb nu lipsesc „Fade To Black”, „Master of Puppets”, „Welcome Home (Sanitarium)” sau „Enter Sandman”, de pe albumul care a însemnat o nouă etapă în evoluţia Metallica. Cinci microfoane vintage îi aşteaptă în diferite puncte ale scenei pe chitaristul-vocal şi pe Hammett şi Trujillo pentru backing, intro-ul de la „One” e marcat de efecte pirotehnice, iar „Sad But True” este o dedicaţie pentru Anthrax, Megadeth, Slayer, Metallica şi pentru noi, cei din public.
Răspunsul mulţimii e pe măsură: flutură steagurile României şi Bulgariei – şi al Uniunii Europene, care nu prea văd ce caută aici –, un banner cu o cruce, alături de o inscripţie ce-l comemorează pe Cliff Burton, femei, bărbaţi şi copii aplaudă sau cântă cu trupa, bucuria este generală. Până şi bodyguarzii – a căror atitudine pe parcursul spectacolului este mult mai ok decât m-aş fi aşteptat – par mai relaxaţi, după ce rămăseseră perplecşi de ce văzuseră la Slayer. The big four sunt cu toţii nume importante ale scenei, fiecare are preferinţele lui, dar fără îndoială Metallica îşi împlineşte rolul de amfitrioană cu clasă. După o încercare mai degrabă simplistă, Kirk lasă deoparte virtuozităţile sterile pentru un solo drăguţ, concentrat pe armonie şi nu pe succesiuni rapide de note, din care trece în tema „Nothing Else Matters” Inutil să spun că toată lumea cântă. Aşa se va întâmpla şi pe piesa de încheiere, „Seek and Destroy”: „Pentru a cânta cu noi refrenul nu vă trebuie o voce bună, puteţi fi ca mine”, anunţă James. Şi totul se termină cu o ultimă explozie de sunet şi lumină, plus sesiunea obligatorie de pene aruncate, pentru care se luptă un mic nucleu de fani. Ar fi multe de povestit despre trupe şi despre mulţimea care părăseşte ostenită dar bucuroasă locul concertului the big four, cu patru trupe celebre împărţind pentru prima dată în istorie scena. Dar este de ajuns să spunem că pentru toată lumea a fost o seară memorabilă. Un veteran al scenei româneşti avea lacrimi în ochi după Slayer. Pe când rockerii plecau în pâlcuri spre case, sunt sigur că printre ei erau mulţi alţii la fel.

Retrospectiva Sonisphere Romania 2010 - ziua 1

2010-07-19T07:36:00.001-07:00

S-a făcut exces de superlative în discuţiile despre acest Sonisphere, dar e oarecum firesc, pentru că România nu a văzut niciodată un asemenea festival. Trupe mari au mai fost, dar nu atâtea la un loc şi nici într-o asemenea concentraţie metalică, lipsită de orice combinaţie menită să mai scadă din cheful participanţilor.
Deci iată-ne la faţa locului, din prima zi, de la primele ore ale festivalului. Lume nu foarte multă, un spaţiu mare amenajat special pentru eveniment, stand de CD-uri, tarabă de tricouri cu trupele zilei plus Metallica. Case de jetoane, bere, whisky pentru cei mai pretenţioşi, apă, suc, mici, cârnaţi, castraveţi muraţi. O serbare câmpenească în toată regula, iar în centrul ei scena, ca principal punct de atracţie.
În mijlocul unui grup mic dar simpatic de fani Manowar, chiar în faţa scenei, văd prima apariţie a serii şi a festivalului: Orphaned Land. Costumaţia scenică a israelienilor este primul element care sare în ochi. Chitaristul Sassi pare venit direct dintr-un cartier evreiesc de prin Europa, în timp ce solistul vocal Kobi Farhi este îmbrăcat precum conaţionalii săi de la începutul erei creştine, ceea ce îl face să sublinieze, pentru a evita orice ambiguitate, orice bănuială de asumare a unei alte identităţi: „I am not Jesus of Nazareth, I’m Kobi and I come from Tel Aviv, ok?”
Pe albume Orphaned Land este o trupă de mare excepţie. Live lucrurile nu sunt la fel de impresionante, poate din lipsa unor mijloace tehnice mai complexe, dar micul nucleu în jurul căruia se construieşte în studio muzica este executat cu măiestrie şi tehnică bine puse la punct. Teme orientale, mici melodii din folclorul evreiesc, meditaţie şi dans. În jurul acestor coordonate se învârte scurtul playlist Orphaned Land, o trupă pe care merită să o vezi şi apoi să o reasculţi acasă în linişte. Publicul, deşi nu foarte numeros, reacţionează pe măsură, sare, ovaţionează şi din când în când flutură un steag al Israelului.
Cu Paradise Lost m-am obişnuit deja, aşa că, în ciuda faptului că unele dintre albumele britanicilor sunt în colecţia mea de suflet, nu aştept prea multe de la concert. Iar acesta e în nota obişnuită, adică mediocru. Sunetul are mult de suferit, mai ales la nivelul vocii, aşa că Nick Holmes, care şi aşa nu e un mare performer live, ajunge greu la noi. „Pity the Sadness” îmi aduce aminte cum am început să ascult Paradise Lost, odată cu albumul „Shades of God”, dar nu pot decât să intuiesc versurile. Altfel, lucrurile merg în nota obişnuită, Mackintosh e la post, cu temele lui melodioase, semn distinctiv al trupei la începuturi, iar acum un pic transformate în clişeu. Aaron Aedy pare că se bucură cel mai tare de acest concert, altfel foarte bine susţinut ritmic. „As I Die” îşi pierde din strălucire live, „One Second” aduce melodiile din perioada post-„Draconian Times”, „Faith Divides Us – Death Unites Us” marchează întoarcerea la rădăcini de pe noul album, iar „Say Just Words” încheie, ca de obicei, concertul. Aş spune dezamăgitor, dar nu aşteptam mai mult decât am auzit. Aşa că mă bucur că i-am mai văzut pe flegmaticii britanici care au compus la viaţa lor totuşi piese memorabile.
Urmează umplutura, adică Volbeat. Cel puţin aşa gândesc până când oamenii încep să cânte şi... o fac tare bine. N-o să-mi cumpăr prea curând un album al lor, dar în mijlocul unei seri de festival nimeresc cum nu se poate mai bine: antrenant, rock’n’roll, un pic din feelingul marca Hetfield la voce – adică o cântare marinărească – , un strop de metal. Oamenii ăştia sunt foarte tributari unor nume mari şi vechi, de la Elvis la Metallica, pentru a deveni o trupă importantă. Dar se simt bine cântând şi ne transmit şi nouă acelaşi lucru. Rock’n’roll, baby!
Şi vine Manowar. Aştept recitalul uşor îndoit. De mic îmi place trupa, dar trufia lui DeMaio şi diferitele aluzii sexuale, în fond atât de diferite de ideile de onoare din versuri, mă fac să am mari reţineri. Sunt chiar decis să-i dau replica basistului dacă se apucă iar să comenteze în stilul caracteristic la adresa vreunei doamne sau domnişoare din public. Dar iată că timpul scurt de concert filtrează reacţiile şi părţile vorbite, aşa că rezultă o oră de Manowar cam cum ar trebui să fie mereu. Concertul seamănă cu cel de anul trecut, cu câteva piese în minus – cea mai regretabilă e absenţa lui „Heart of Steel” – şi „Thunder In the Sky” în plus. Succesiunea „House of Death”-„Hand of Doom” oferă un moment de metal furibund prelungit, iar DeMaio vorbeşte şi de data aceasta în română, nu uită să precizeze că ştie că se află la Bucureşti şi nu la Budapesta şi, în loc de obişnuitele lăudăroşenii şi remarci fără perdea, şi-l aminteşte şi ni-l aminteşte pe Ronnie James Dio. Numele micului solist – de origine italiană, ca DeMaio – e scandat de tot publicul, iar reverenţa Manowar se concretizează printr-un cover „Heaven and Hell”. „Blackwind, Fire and Steel” încheie un show mai concentrat, dar parcă mai reuşit decât cel de anul trecut, cu promisiunea reînnoită: „we will be back”.
S-a discutat mult, pe forumuri şi aiurea, despre statutul de headliner al lui Accept. Cert este că şi în România Manowar are mai mulţi fani decât nemţii, iar mulţi dintre aceştia pleacă după show-ul favoriţilor. Din punctul meu de vedere alegerea lor e nefericită. Nu ştiu cine este Mark Tornillo, eu ştiu Accept-ul cu Udo şi un album străvechi pe care David Reece cânta „Generation Clash”. Dar când îl văd pe acest necunoscut pe scenă, nu-mi trebuie decât o piesă ca să fiu cucerit. Îmbinare de Udo şi Brian Johnson, Tornillo are tot ce-i trebuie pentru o trupă ca Accept: timbru, volum, atitudine. Prestaţia scenică e un pic pusă în umbră de Wolf Hoffmann, liderul incontestabil maltratându-şi chitara sub ochii unui public care se simte din ce în ce mai bine. Concertul începe fără ocolişuri, direct cu „Metal Heart”. Avem „Midnight Mover” şi „Son of a Bitch”, avem „Restless and Wild” şi, încet-încet se cântă cele mai multe piese care au făcut un nume important din Accept. „Teutonic Terror”, piesă ce anticipează noul album, „Blood of the Nations”, sună ca un imn al germanilor, practicanţi ai unui „entertainment asumat”, cum spune un prieten, direct, uneori feroce, mereu heavy şi cântat în mare vână. Nu ştiu dacă cineva a venit în mod expres pentru Accept – de fapt cunosc un singur om – , dar e clar că nemţii îi conving şi pe unii dintre sceptici, care bisează de două ori un concert ce se termină cu „Balls to the Wall”, cerută îndelung.
Ploaia îi murează de ceva vreme pe spectatorii care rămân îndărătnici pe loc, dar seara a fost o reuşită şi o deschidere cât se poate de potrivită a unui festival care nu face decât să înceapă.

Lepădarea de răspundere

2010-07-15T02:18:00.001-07:00

Observăm în societatea noastră, dar şi în cea de pretutindeni unde cultura europeană a pătruns şi – cel puţin aparent – este pe cale să eşueze, o tot mai mare teamă de responsabilitate. Aceasta ia formele cele mai diferite, dar duce, în cele din urmă, la o paralizie totală ce are ca rezultat faptul că lucrurile se mişcă în direcţii străine de aspiraţiile multora dintre noi, care asistăm la ele cu gura căscată şi figuri idiotizate.
Cel mai la îndemână mod de a ne eschiva de responsabilitate este – dincolo de truismele de tipul „toţi suntem vinovaţi”, menite mai degrabă să-i acopere pe adevăraţii responsabili decât să se constituie în asumarea smerită a tuturor relelor din jur – să o aruncăm asupra altora. Şi asta facem de ceva vreme, dar parcă mai înverşunat în zilele noastre, cu îndemânare şi furie. Imediat după decembrie 1989 mă uitam cu o pasiune bolnăvicioasă la televizor, la toate dezbaterile politice. După un timp, alte preocupări m-au răpit din faţa micului ecran, unde am revenit din când în când, în pragul unor evenimente, alegeri sau meciuri de fotbal. În ciuda evoluţiei sinuoase a statutului meu de telespectator, cred că nu am auzit niciodată o sintagmă rostită mai des decât „greaua moştenire”. Când guvernul Roman a întâmpinat primele nemulţumiri din partea populaţiei, a vorbit imediat despre greaua moştenire a epocii Ceauşescu. Confruntat cu propriul eşec de a-şi duce la îndeplinire promisiunile, regimul ales în 1996 a mers pe cartea grelei moşteniri a primei perioade de domnie a lui Ion Iliescu peste România, sau – ca o mică variaţie – a invocat, prin vocea lui Emil Constantinescu, structurile securităţii care l-ar fi biruit. Astăzi, când guvernul Boc şi camarila strânsă în jurul lui iau decizii haotice, asupra cărora revin a doua zi, reuşind să-i nemulţumească pe toţi românii, fie ei foşti susţinători sau adversari, se invocă greaua moştenire a guvernării Tăriceanu. Partea cea mai interesantă a acestei goane după scuze este că ele au dramul lor de adevăr. Da, Ceauşescu a lăsat o ţară paralizată în urmă, Iliescu s-a zbătut din răsputeri să ducă mai departe o formă de „socialism/comunism cu faţă umană”, securitatea a luptat subteran împotriva oricărei schimbări care să-i pună în pericol privilegiile şi liberalii au administrat prost creşterea economică din vremea lor. Dar, după cum ne spune dictonul „cine se scuză se acuză”, cei care invocă la nesfârşit „greaua moştenire” nu fac decât să ni se dezvăluie ca nişte impotenţi perfecţi. Dacă tot ce se întâmplă astăzi în ţară este doar rezultatul greşelilor trecutului, înseamnă că prezentul şi cei care-l administrează nu există. Suferim de pe urma „grelei moşteniri”, dar nimeni nu poate schimba lucrurile în bine şi nici măcar nu are bărbăţia să afirme că a greşit la rândul lui. Toţi cei care şi-au ratat vocaţia politică şi au ajuns de râsul curcilor cât au fost la putere au devenit astăzi sfătuitori şi analişti, în timp ce aceia care ne spuneau ce schimbări vor face ei, odată ajunşi în fruntea bucatelor, astăzi stau acolo şi ne privesc tâmp, odată ce „elitele” lor şi-au asigurat propria bunăstare. Dar lucrul se poate observa şi printre oamenii de rând, este valabil pentru cei mai mulţi dintre noi. „Nu vă întrebaţi ce poate America să facă pentru voi, ci ce puteţi voi să faceţi pentru America”, spunea un îndemn celebru adresat propriilor săi cetăţeni de preşedintele John Fitzgerald Kennedy. Astăzi, în România, nu l-ar împuşca nimeni, probabil doar ar râde de el şi l-ar trimite la azil. Răsună până astăzi ecourile acelui jalnic refren: „Pe vremea comunismului măcar aveam ce mânca, aveam locuri de muncă şi nu ne temeam pentru ziua de mâine”. Se pare că multora ne-a intrat în sânge, dublat de mentalitatea de asistaţi pe care doresc să o creeze multe state europene contemporane, susţinute de discursurile populiste de la noi. Ne merge rău şi, desigur, politicienii au partea lor de vină. Poate cea mai mare, deşi mă îndoiesc. Dar în loc să vedem cu ce am putea contribui la mai binele nostru, aruncăm totul pe urmele altora. Preocuparea preferată a multora dintre noi este să identificăm cauzele răului, care să ne scutească de orice responsabilitate şi să dea frâu liber lamentaţiilor.
Ne merge rău? Suntem în impas ca popor? Nu ne găsim calea? Nu avem cu ce să ne hrănim copiii? Cine e de vină? În niciun caz noi! Ci: Iliescu, Băsescu, capitalismul sălbatic, vesticii, mentalitatea retrogradă etc. etc. De ce să ne uităm la noi că nu muncim suficient sau că muncim prost? Nu domnule, marinarul e de vină, beţivul, bolnavul, că ţine cu dinţii de putere. Trăim în păcate strigătoare la cer, în îmbuibare şi nepăsare, adulter şi avort. Păi cum altfel, dacă popa din nu ştiu ce sat bea şi-şi bate nevasta? Dacă ăla e aşa, eu cum să fiu? Repet ce am scris mai sus: lucrurile pe care dăm vina există, sunt reale, dar în loc să pornim de la piatra de temelie pe care o putem pune la edificiul schimbării – cea dinlăuntrul nostru – noi le folosim ca pe o scuză care nu ne duce nicăieri, dar ne eliberează de povara asumării unei vinovăţii sau a unui efort. Atitudinea, dragii mei, e veche de când lumea şi nu e apanajul exclusiv al unui popor. După căderea în păcat, Dumnezeu l-a întrebat pe Adam dacă nu cumva a mâncat din pomul oprit, iar strămoşul nostru a răspuns: "Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat". Adică în loc să recunoască cinstit, simplu, „ţărăneşte”, „da, Doamne, uite, am fost tăntălău şi am făcut ce mi-ai zis Tu să nu fac”, Adam a aruncat repede responsabilitatea în altă parte. Şi, în fond, a minţit cu ceva? Nu femeia l-a îmbiat să guste din fruct? Ba da, însă de forţat nu l-a forţat nimeni şi de aceea a căzut şi el din rai. Mai înţelept decât noi astăzi, şi-a înţeles greşeala, măcar şi cu întârziere, şi s-a căit de ea toată viaţa, aşa cum, cu nespusă durere şi dulceaţă ne descrie într-una dintre puţinele sale scrieri Sfântul Siluan Athonitul. Noi probabil că am fi snopit femeia în bătaie şi i-am fi reproşat în fiecare zi căderea. De altfel, nici Eva n-a făcut altfel decât bărbatul ei. "Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat", răspunde ea la întrebarea Domnului, aruncând totul în spinarea diavolului. Să nu înţelegem greşit, diavolul chiar este marele amăgitor şi cel care doreşte pierderea neamului omenesc. Dar nu poate forţa pe nimeni, aşa cum nu a forţat-o nici pe Eva. Iar salvarea nu vine de la a te lepăda de propria răspundere – chiar dacă pare mai mică decât a altuia – , ci de la a-ţi asuma propriile greşeli, atunci când ai apucat să le faci. Dacă am lucra mai mult la noi înşine, am avea o şansă de redresare.
Problema responsabilităţii aruncate spre altcineva sau altceva duce la confuzii grave între cauză şi efect, ceea ce ne face să tratăm simptomele în loc de boală şi poate duce, în cele din urmă, la leacuri mortale. Cercurile ecologiste au găsit răspunsul la toate problemele planetei – exploatarea iresponsabilă a resurselor. Iar soluţia e schimbarea de atitudine în privinţa acestui fenomen. De aici tot trendul eco din zilele noastre care, sub imaginea unei schimbări benefice de comportament, maschează noi tendinţe dictatoriale în cea mai pură formă comunistă. Paralela este uşor de tras. Există poluare, există consum excesiv, există o atitudine iresponsabilă a omului modern faţă de creaţie? Fără îndoială. Sunt ele sursa tuturor relelor din lume, sau măcar a celor mai importante? Aşa ar vrea să ne facă să credem „trendsetterii” de azi, motiv pentru care şi exagerează anumite efecte. În anii ’70 eram ameninţaţi cu o nouă eră glaciară, acum ni se pune în faţa bau-baul încălzirii globale. Amândouă sunt nişte gogoriţe, cu atât mai periculoase cu cât, pornind de la un sâmbure de adevăr, îl manipulează cum vor. Scopul celor din spatele acestor tendinţe – cel imediat, căci există şi unul mai profund, legat de o viziune păgână, panteistă asupra lumii – este posibilitatea de a crea legi care să înceapă prin a interzice consumul anumitor produse considerate „non-ecologice” şi să meargă până la restricţii care calcă în picioare libertăţile fundamentale, în numele, „binelui planetei”, ergo al omenirii. De ce spun că paralela este uşor de tras? Pentru că la fel a pornit şi comunismul. De la adevărul că în lume există sărăcie şi exploatare, a ajuns la o aşa-zisă eradicare a acestora printr-o ordine coordonată de capii revoluţiei roşii, la o dictatură brutală, cu măsuri asasine şi umilitoare, în numele binelui poporului, pentru a „nu lăsa să se propage exploatarea omului de către om”. Faptul că cercurile ştiinţifice au infirmat deja ipoteza încălzirii globale cauzate de om nu-i înspăimântă pe propagatorii eco. Amintiţi-vă, şi capii comunişti vorbeau despre metodele lor ca despre unele confirmate de cele mai înalte teorii ştiinţifice. La fel cum în comunism o mână de oameni ne spunea ce avem voie să avem şi ce nu, ne „administra” proprietatea comună, noua dominaţie eco vrea să ne administreze libertăţile şi drepturile în numele unor teorii ştiinţifice numai de elita ei ştiute. Repet, nu neg existenţa poluării, nici pe a sărăciei, ci doar absolutizarea lor ca unice responsabile şi crearea de soluţii utopice care duc la dictatură. Iată ce este un statut de asistat, în care statul poartă răspunderea: dacă el poartă toată răspunderea, el are dreptul să ia şi toate hotărârile. Este ceea ce ar trebui să înţeleagă toţi cei care dau vina pe politicieni pentru toate eşecurile lor şi se plâng că „înainte era mai bine”.
Această atitudine se reflectă astăzi pe toate planurile existenţei noastre, de la cele de suprafaţă până în adâncurile structurii noastre duhovniceşti. De aceea am ajuns să luăm lucruri – malefice, fără îndoială – şi dintr-un exces de zel să le transformăm în însăşi rădăcina tuturor relelor. Şi astfel, până şi în cazul mântuirii gândim mecanic. Cum spune personajul unui admirabil film rusesc, „Preotul” („Pop”), sunt şi la noi mulţi care cred că dacă s-au botezat sunt şi mântuiţi. Nimic mai greşit, iată aici pătrunderea perfidă a mentalităţii sectare. Tot astfel, astăzi dăm vina pe lume şi pe controlul din ce în ce mai accentuat pe care îl exercită asupra noastră şi reducem mântuirea la contactele pe care le avem cu una sau alta dintre uneltele ei. Deci tot la ceva exterior.
Nu cred că se cuvine să stăm cu ochii închişi sau cu mâinile în sân. Dar soluţia problemelor noastre, ca şi sursa lor, nu este atât în afară, cânt înlăuntrul nostru. „Noi am trăit pe vremea lui Ceauşescu, când exprimarea liberă era reprimată şi de aceea ne vine greu să fim creativi astăzi”, îi spuneau, acum vreo 15 ani, nişte prieteni unui artist român nonconformist. „Dar vă oprea cineva să gândiţi?” le-a răspuns acesta ironic. „Spunem adesea că nu suntem liberi din cauza regimului. Dar nici Iliescu, nici Constantinescu, nici altcineva, nu ne pot împiedica să trăim în Hristos”, este o lecţie pe care am primit-o de la un preot-profesor în Facultatea de Teologie. Dacă vom insista să vedem doar răul exterior, ignorând faptul că doar printr-o schimbare a noastră lăuntrică ne putem rupe de el, ne vom asemăna lui Pilat din Pont care, spălându-se pe mâini de vinovăţia asupra lui Hristos, a aruncat pe alţii toată răspunderea şi odată cu ea şi pe Cel Care putea să fie mântuirea sufletului său.

Cronică de Mondial... la final

2010-07-12T04:33:00.000-07:00

Iată-ne, deja un pic nostalgici, la final. Pentru ultima oară în această vară, analizăm, discutăm şi intrăm în polemici. Apoi lăsăm amintirea să se aştearnă peste vară şi peste fotbal, iar după ceva timp ne vom întoarce la aceste zile, la cronica lor, la judecăţile greşite emise de noi şi la eventualele învăţăminte. Pentru început, mergem un pic înapoi în timp, lăsându-i cuvântul lui Jean (Şerban Staicu), pentru descrierea celui mai spectaculos sfert de finală.

CRONICA LUI ŞERBAN (I)

Germania – Argentina 4 – 0

Când am văzut golul lui Thomas Müller înscris în minutul trei am crezut că se va repeta meciul cu Anglia şi s-a întâmplat chiar mai rău pentru Argentina.
A fost un meci în care nu existat decât o echipă pe teren, Germania, argentinienii făcând cel mai slab joc de la acest mondial şi, sper eu, pentru binele echipei, ultimul cu Maradona pe banca.
Înfrângerea Argentinei este în primul rând înfrângerea lui Diego, care a fost prea sigur pe el. A început cu tridentul ofensiv Messi – Tevez – Higuain şi într-un sistem 4-3-3, când Germania a jucat toate meciurile sale cu cinci mijlocaşi, dintre care doi defensivi. Nu l-a schimbat pe Otamendi, deşi acesta a fost depăşit la fiecare duel direct cu jucătorii germani. Deşi Higuain nu a jucat nimic, nu a încercat la pauză soluţia Diego Milito. L-a schimbat pe Angel di Maria, jucătorul care a creat, prin şutul său, cea mai importantă ocazie a Argentinei. Toate încercările ofensive ale jucătorilor sud-americani s-au lovit de barajul nemţilor. Messi s-a pierdut la mijlocul terenului, iar Mascherano nu le-a putut face faţă singur celor doi mijlocaşi defensivi germani.
Germania nu a schimbat nimic din sistemul de joc cu care a început acest turneu final şi pare a juca din ce în ce mai bine cu formula 4-5-1. A făcut un joc perfect, pe contre, fără floricele, dar foarte direct şi pragmatic. A profitat de superioritatea clară la mijlocul terenului şi a deschis mereu pe laturi, unde Philip Lahm şi Jerome Boateng au arat terenul. Dintre germani mai poate fi menţionat ca jucând foarte bine Bastian Schweinsteiger, fotbalist care, în acest meci, a lăsat la o pate lamentările şi şi-a văzut de joc, urcând foarte bine pe culoarele create de Klose si Özil.
Personal îmi pare rău de Thomas Müller, care a încasat stupid acel cartonaş galben, din neatenţie, şi va lipsi în semifinale.
Această echipă a Germaniei arată foarte bine, dar trebuie recunoscut că este o echipă de moral, care are nevoie sa înscrie prima. Atunci când au fost conduşi, nemţii s-au pierdut la finalizare, aşa cum s-a întâmplat cu Serbia. Sper ca Germania să nu păţească ce a păţit Brazilia care, după ce a jucat singură cu Chile, a dezamăgit în menciul cu Olanda.

ŞERBAN STAICU

OPINIILE LUI PAUL S. (I)

Revenim mai aproape, la finala mică, acel palid premiu de consolare, care însă poate fi şi un indiciu pentru viitor.
După cum anticipam, a câştigat Germania, însă nu foarte uşor. Thomas Müller, fără îndoială descoperirea acestui Mondial, a deschis scorul în minutul 19. Neamţul are un viitor frumos în faţă. A sărit de pe la echipa a doua a lui Bayern direct la cârma noii generaţii de fotbalişti nemţi, ceea ce arată încă odată, printre altele, ochiul bun al lui Löw şi forţa crescândă a echipei bavareze. Prin minutul 51, după un meci pe contre – pentru a folosi un clişeu care aici se aplică însă foarte bine – Uruguay preluase conducerea, al doilea gol fiind o bijuterie a lui Forlan, un voleu cu pământul care l-a lăsat mut pe portarul Butt, rezerva lui Neuer. Deşi niciun jucător nu a strălucit mult peste ceilalţi – „mai mult a contat echipa”, spune un alt clişeu, pe care îl putem privi, în context fotbalistic, dar şi cotidian, ca pe un îndemn la smerenie – preferatul meu de la acest Mondial este acest Diego Forlan. Văd astăzi în presă că este şi opţiunea FIFA. Sud-americanul a avut un an bun şi la echipa de club. Cu musculatura sa impresionantă şi tehnica excelentă, Forlan trage echipa după el şi ştie să strălucească atunci când trebuie şi să coordoneze din umbră când este nevoie de el în acest rol. Problema Uruguayului este aceeaşi pe care o avea şi selecţionata României în vremurile ei bune: tot jocul este concentrat în jurul unui singur om. La noi era Hagi, la ei Forlan. Amândoi excepţionali, dar când sunt obosiţi sau ieşiţi din formă, echipa suferă. Până la urmă selecţionata Uruguayului a fost învinsă cu 3-2 (la fel ca în meciul cu Olanda), prin golurile lui Jansen – căruia până atunci nu-i văzusem rostul în teren – şi Khedira. Pentru Germania e doar un loc 3, dar această echipă e cea mai bună a nemţilor de mulţi ani încoace. Iar principalul merit îi revine, fără îndoială lui Joachim Löw. Lucrul acesta mă convinge că în fruntea federaţiei germane de fotbal se află cineva care se pricepe la acest sport şi căruia îi pasă de el. Löw a fost mediocru ca fotbalist şi cvasi-anonim ca antrenor, până să ajungă secundul lui Klinsmann. Dacă acesta a fost adus la cârma selecţionatei Germaniei şi datorită numelui, pe Löw nu-l recomanda nimic, în afară de... priceperea pe care se pare că au observat-o cei care l-au menţinut în funcţie. După ce au eşuat (parţial) cu foştii mari jucători, şefii fotbalului german s-au orientat către o muncă aplicată şi iată că nu s-au înşelat. La noi, dacă Răzvan Lucescu va eşua – ceea ce nu-i doresc, dar are multe şanse, dată fiind lipsa de valoare a jucătorilor şi sforile trase de diferiţi şefi şi/sau (pseudo)impresari – parcă văd că vom reveni iar la aceleaşi nume veşnice: Piţurcă, Iordănescu, Hagi... Lui Petre Grigoraş, de exemplu, nu i-ar da nimeni nicio şansă. Dar nu văd de ce vorbim despre naţionala României. Momentan, pe harta fotbalistică a lumii, e inexistentă.

Dacă ne îndoiam până acum că trăim în plin neo-păgânism – şi încă un păgânism dintre cele mai primitive – , cele vehiculate de media în preajma finalei acestei Cupe Mondiale vin să ne amintească acest lucru: ziare, suporteri şi jucători se dau de ceasul morţii în jurul unei caracatiţe-oracol, iar olandezii poartă brăţări care „echilibrează energetic corpul uman”. Asta fără să punem la socoteală idolatria din jurul anumitor fotbalişti sau transformarea unui loc de joacă în „templu”. Oamenii zilelor noastre – în care ştiinţa însăşi devine idol, deturnată astfel de la scopul ei iniţial şi dusă departe de intenţiile celor mai străluciţi reprezentanţi ai ei – sunt gata să îşi creeze dumnezei, viţei de aur, pe care îi devorează rapid a doua zi. Pare hilar, dar este cât se poate de îngrijorător, un tumult new age în care spiritualitatea şi confortul merg mână în mână, cu un singur scop – moliciunea spirituală cu numele fals de „linişte interioară” – şi un singur duşman: libertatea, dublată obligatoriu de responsabilitate.
Încercăm să filtrăm toate aceste manifestări şi să ne uităm cu ochiul şi sufletul doritoare de joc şi metaforă, de fotbal, la meci.

PAUL SLAYER GRIGORIU

Întâi, prin ochii specialistului:

CRONICA LUI ŞERBAN (II)

Din capul locului vă spun că nu sunt un fan al Spaniei, nu iubesc jocul lor prelungit de posesie. Sunt un fan al jocului direct al nemţilor sau al contraatacurilor italiene. Dar, mai mult ca niciodată, mi-am dorit ca trofeul să fie câştigat de Spania. Aceasta datorită jocului urât (ca să nu spun antijoc) al olandezilor, care au distrus în tot acest turneu jocul echipelor adverse, prin cei doi mijlocaşi defensivi, Van Bommel şi De Jong.
M-am bucurat pentru Vicente del Bosque, unul dintre antrenorii mei preferaţi, un om care a creat poate singura echipă a Realului, după cea a marilor Manolo Sanchis, Hierro, Michel, Hugo Sanchez şi Butragueno. El a fost cel dat afară de la Real după ce a câştigat finala Champions League.
Jocul în sine a fost unul de aşteptare, în care ambele echipe au încercat să pândească greşeala adversarului, astfel încât în prima repriză nu s-a jucat mai nimic.
Mie nu îmi place să vorbesc despre arbitraj, dar în acest meci, continuare a celui cu Uruguay, arbitrul a greşit de cel puţin două ori în favoarea olandezilor. Odată atunci când nu l-a eliminat pe Nigel de Jong pentru intrarea de karate din prima repriză şi a doua oară la faza în care Heitinga a comis un fault clar în careu la Villa şi când nu a acordat penalty. Heitinga nu a atins balonul, prin urmare faultul a fost evident, olandezul creându-şi avantaj. În categoria „micului ajutor” acordat Olandei poate intra şi neeliminarea lui Robben atunci când acesta a continuat faza mult după ce arbitrul fluierase. Aici trebuie menţionat faptul că unul dintre spanioli l-a avertizat pe Robben că arbitrul fluierase întreruperea meciului.
Un alt lucru care m-a enervat a fost lipsa de sportivitate a unuia dintre jucătorii olandezi care, în prima repriză, a intrat în posesia balonului în urma unei degajări a lui Casillas, generată de o accidentare a unui spaniol, şi în loc să de balonul înapoi în mod sportiv, a încercat să tragă pe poartă, obţinând un corner. (De menţionat faptul că Van Persie şi-a dat seama de tâmpenia colegului său şi le-a oferit balonul spaniolilor).
Antrenorul Olandei a început cu un 4-5-1 cu doi mijlocaşi defensivi, Van Bommel şi De Jong, cu Kuyt retras în stânga şi Van Persie în atac. Apoi l-a înlocuit pe Kuyt, fotbalist cu profil ofensiv, cu Elija, jucător mult mai defensiv. Modul de joc şi schimbările efectuate m-au făcut să cred că a încercat să ajungă la penaltyuri. Olandezii şi-au creat două ocazii mari de gol prin Robben, dar jocul lor mi-a displăcut total, având în vedere că la fiecare fază defensivă au faultat.
De partea cealaltă, Del Bosque a început tot în sistemul 4-5-1, dar a mutat ofensiv, prin schimbarea lui Xabi Alonso cu mai ofensivul Fabregas. Acesta a avut de altfel o ocazie foarte mare, dar nu şi-a folosit suficient tehnica.
Victoria Spaniei mi se pare meritată. Este victoria unei echipe care a încercat să joace ofensiv în toate meciurile, care şi-a folosit jocul de posesie mult superior şi a reuşit să treacă peste forma deplorabilă a lui Fernando Torres. Este o victorie a unei generaţii crescute de circa zece ani în spiritul acestui joc de posesie specific Barçei. Mi-a plăcut jocul întregii echipe a Spaniei, dar parcă cel mai mult Xavi şi Iniesta, care au creat faze superbe prin combinaţiile lor. În acest meci de la spanioli m-a dezamăgit David Villa şi de la olandezi Robin van Persie, cei doi atacanţi lipsind multe momente total din combinaţiile colegilor lor.

ŞERBAN STAICU

OPINIILE LUI PAUL S. (II)

Şi eu am ţinut tot cu Spania, deşi prima mea impresie a fost că dacă ar fi câştigat Olanda, nu ar fi fost nici ea cu totul lipsită de merite. Dar ibericii au jucat mai bine, spre bucuria mea, şi au hotărât soarta meciului înainte de loviturile de la 11 metri.
Se pot trage deja concluzii? Cred că doar putem schiţa o bază. Europa a fost puternic lovită prin eliminarea a trei favorite, dar a triumfat pentru prima dată pe teritoriu străin. Şi nu prin excelenţii nemţi, „the bosses of the European Union”, aşa cum spunea trufaş un suporter de-al lor pe o terasă din Bucureşti, acum doi ani, ci prin Spania. Nu Uniunea Europeană, ci Europa, reprezentată printr-o selecţionată de fotbalişti talentaţi şi uniţi, provenind în marea lor majoritate de la două cluburi care fac legea pe plan internaţional, Real Madrid şi FC Barcelona. Dacă la acest lucru adăugăm faptul că Joachim Löw a folosit la nemţi numai jucători din Bundesliga, vedem că rolul campionatelor interne pentru echipele naţionale este în creştere. În mod paradoxal, unul dintre fotbaliştii spanioli emblematici ai ultimilor ani, care a luptat pentru o naţională puternică, dar nu a ajuns niciodată atât de departe, Raul, nu a mai prins echipa la acest Mondial. Dar Spania campioană europeană şi mondială i se datorează şi lui. Într-un climat sufocat de interese politice şi financiare, de lipsă de chef din partea unor oameni prea bine plătiţi la cluburile lor sau de calcule extrasportive, fotbalul se ţine tare pe metereze. E puternic lovit, dar nu încă distrus, aşa cum nu este distrus spiritul naţional, pe care încă ar trebui să-l reprezinte aceste echipe care o fac din ce în ce mai puţin. Dar există speranţă. Citeam ieri o avancronică a finalei scrisă de Cristi Chivu. Reţineţi, vorbim despre un fotbalist care a câştigat trofeul suprem cu echipa sa de club, Inter Milano, în schimb cu naţionala României n-a ajuns niciodată prea departe. Şi mai vorbim despre un om cu bun simţ, dar fără pretenţii de mare ideolog, a cărui imagine a fost adesea folosită de sponsori în campanii pline de vorbe dar goale de conţinut, menite doar să poleiască imaginea FIFA, de tipul „Stop racism” şi altele asemenea. Chivu scrie: „Câştigarea unui trofeu ca Champions League te împlineşte ca jucător. Câştigarea Cupei Mondiale te împlineşte şi ca OM. Aici este diferenţa.” Aţi auzit, domnilor Sepp Blatter şi Michel Platini? Aţi auzit domnilor Baroso şi Mircea Toma, aţi auzit voi toţi, sumbri profeţi ai morţii naţiunilor şi ai globalizării, multiculturalismului şi „identităţii colective”, în fotbal şi aiurea? N-aţi auzit, sunt sigur, nu vă stă în fire simţul istoriei, aşa cum, sper, nici istoriei nu-i va sta în fire să vă reţină divagaţiile şi oportunismul altfel decât ca obiecte ciudate de studiu, precum insectele rare ale vreunui entomolog excentric.
Spania încheie frumos o filă de fotbal din ce în ce mai urât. Dar de aceea ne bucurăm că următorul campionat mondial va fi în Brazilia. Pentru că din praful maidanelor şi al plajelor ca cea de la Copacabana se naşte stropul de vis care ne dă voie să vedem viaţa ca pe un meci de fotbal care se decide doar pe teren şi mai sus de el, dar niciodată în culise.
Sper că v-am ţinut viu interesul pentru acest campionat Mondial, Africa de Sud 2010. Le mulţumesc celor care ne-au citit şi ne-au comentat. Dacă veţi mai dori să vă amintiţi de acest început de vară presărat de fotbal, reveniţi la aceste pagini. La secţiunea de comentarii, sub semnătura „Tharabostes” - prieten căruia îi mulţumesc pentru contribuţii - găsiţi şi link-uri către unele dintre cele mai frumoase faze. Şi pentru a prelua forma de adresare a comentatorilor sportivi, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, Şerban Staicu şi Paul Slayer Grigoriu vă mulţumesc pentru atenţie şi speră să ne revedem curând.

PAUL SLAYER GRIGORIU

Cronica de Mondial (XVI) - avancronica de final(e)

2010-07-09T11:39:00.000-07:00

OPINIILE LUI PAUL S. (1)

Iată-ne înapoi cu cronica, după ce s-au jucat sferturile şi semifinalele, când ultimele două meciuri aşteaptă să încheie acest Campionat Mondial.
Începem cu sferturile. Angelo Niculescu, antrenorul naţionalei României de, că Olanda nu „are faţă” de lider mondial, câştigând toate la Mondialul din 1970, spunea într-un recent interviu din Gazeta Sporturilor meciurile pe greşelile adversarilor. Mi-e greu să spun dacă e aşa sau nu, nu mă pricep la subtilităţi tehnico-tactice, dar intuitiv cred că bătrânul selecţioner are dreptate. Brazilia începe sfertul en fanfare şi se pare că trebuie doar să ne uităm la spectacol timp de 90 de minute, pentru că învingătoarea e cunoscută după 10. Robinho deschide scorul destul de repede, Robben nu joacă mai nimic şi mai e şi faultat de sud-americani de câte ori mingea ajunge la el, aşa că numele de „brazilienii Europei” pare o glumă pentru Olanda. Şi totuşi, ceva din deznodământul final se întrevede din nervozitatea excesivă a câtorva brazilieni. E clar, odată rămaşi în zece şi după un autogol de toată frumuseţea –poate cel mai frumos de la Mondial – oamenii lui Dunga nu mai au nicio şansă. Unde pui că de la vestiare s-a întors alt Robben, un fotbalist absolut senzaţional: tehnic, disciplinat tactic, şiret, luptător. Da, portocaliii au profitat de slăbiciunea Braziliei, dar au ştiut s-o speculeze ca nimeni alţii, iar asaltul final la poarta lor nu le diminuează cu nimic meritul de a ajunge între primele patru echipe ale acestui campionat.
Între timp mai răsfoiesc presa. Pele, ca de obicei, n-are ce face şi turuie ca o moară stricată. Că Maradona nu-i antrenor, că nu-i place Brazilia, că ar trebui schimbat cutare şi cutare lucru sau jucător. Fostul mare fotbalist nu mai e de câţiva ani decât o mascotă a lui Sepp Blatter, care-şi dă cu părerea, de cele mai multe ori inept (ţineţi minte că vedea Columbia campioană mondială, atunci când ai noştri treceau în trombă de ea în grupe?), şi e plimbat de colo până colo, pentru că dă bine la imagine. Conflictul cu Maradona – care datează cel puţin din 1986 – e doar un exemplu minor. De la înălţimea fostului mare fotbalist, unul care astăzi nu face nimic, îşi dă cu părerea despre cei care se agită în iarbă sau pe bancă. Protejat de faptul că susţine – măcar prin imagine, dacă nu şi prin vorbe – toate aberaţiile globaliste ale lui Blatter, aruncă noroi în dreapta şi în stânga, cu aerul superior al celui care, spre deosebire de toţi ceilalţi, ştie. Da, Brazilia e departe de spectaculozitatea echipei din anii 70, ba chiar şi a celei de acum două decenii (fotbalul, însă, nu s-a schimbat şi el?), da, Maradona mai are de învăţat, dar toţi aceşti oameni şi-au asumat lupta, sunt încă acolo, în timp ce Pele trăieşte din amintiri şi se întreţine cu bârfe. Maestre, ai fost mare fotbalist, poate cel mai mare (eu sunt contemporan cu Maradona şi îl simpatizez mai mult, poate şi datorită seriei de 10 argumente oferite la sfârşitul cărţii „Frumoasele noastre duminici” de Ioan Chirilă, dar discuţia e deschisă). De ce ţii neapărat să te transformi în măscăriciul regelui Sepp?
Ghana-Uruguay e duelul outsiderilor, pe care sud-americanii îl duc mai cu cap, deşi în multe momente sunt dominaţi. Suarez îşi salvează echipa în ultimul minut de joc, atunci când, la 1-1, opreşte mingea cu preţul unui henţ în careu. Ghanezul Gyan ratează penalty-ul şi, deşi, cu un sânge rece de apreciat, va transforma lovitura de departajare de după epuizarea prelungirilor, în cele din urmă echipa sa va pleca acasă. Cam la aceste secvenţe se rezumă tot meciul, unul de calitate medie, dar în care încrâncenarea şi ambiţia fotbaliştilor ţin parţial loc de spectacol.

PAUL SLAYER GRIGORIU

CRONICA LUI SERBAN

Uruguay – Ghana 1 – 1 (5 – 3 dupa penaltiuri)

A fost cel mai dramatic meci de la aceasta Cupa Mondiala, o partida cu un final nebun.
Personal am tinut cu Uruguayul, favorita mea din acest moment, dar mi-a parut foarte rau de tanara echipa ghaneza care a jucat formidabil.
Uruguayenii au incercat in acest meci un sistem 4-4-2 cu Cavani retras ca mijlocas stanga, pentru a contracara cei cinci mijlocasi africani. Din pacate, Edison Cavani mi s-a parut cel mai slab jucator uruguayan din acest meci el nereusind nici sa contribuie bine la fazele ofensive, nici sa il acopere pe Fucile.
De partea cealalta, Milovan Rajevac a inceput cu 4-5-1, sistem care ofera multe recuperari, ghanezii aglomerand foarte bine mijlocul terenului. Sarbul a fost inspirat atunci cand nu l-a utilizat mult in grupe pe Muntari, jucator destul de obosit dupa parcursul lung al Interului. In meciul cu Uruguay a inceput cu Muntari titular si calitatea jucatorului a facut primul gol, cand l-a vazut pe Muslera prost plasat si a tras cu pamantul.
In primele 30 de minute uruguayenii au inceput tare, incercand sa inscrie, dar incet-incet s-au stins. Au avut 2 ocazii importante, la una dintre ele Suarez tragand pe portar in loc sa incerce un sut plasat. Africanii si-au revenit si, inainte de inscrierea golului, au avut doua ocazii mari, prima la un corner a lui Vorsah, balonul ocolind de putin vinclul, si a doua la incercarea frumoasa din foarfeca a lui Kevin Prince Boateng.
Imediat dupa pauza insa Forlan a incris poate cel mai frumos gol de la mondial cu un sut superb. Dupa primirea acestui gol africanii au cedat surprinzator mijlocul terenului, iar sud-americanii au avut o ocazie mare prin Luiz Suarez care din 10 metrii a sutat in bratele lui Kingson. Inspirata a fost introducerea lui Nicolas Lodeiro, jucator care a limpezit mult jocul uruguayenilor.
Apoi au venit prelungirile, in care echipa africana a profitat de tineretea jucatorilor sai si a dominat permanent.
Pentru ca meciul sa aiba si o eliminare, in minutul 121 Luiz Suarez face hent pe linia portii, scotand astfel golul Ghanei si oferindu-i lui Muslera sansa sa apere penaltiul creat. Ghanzeul Gyan rateaza insa sutand peste poarta si astfel se ajunge la loviturile de departajare.
Aici lipsa de experienta a ghanezilor s-a vazut din plin, doi jucatori ghanezi ratand. Nu am inteles de ce Milovan Rajevac i-a dat posibilitatea sa execute lui Mensah, capitanul Ghanei fiind foarte obosit. In locul lui Mensah ar fi putut fi lasat sa bata Boateng, jucator mult mai tehnic.
Scarita “nebunului” Abreu a fost de senzatie si a inchis seria penaltiurilor. Atunci cand era la River Plate, acest jucator a intrat in conflict cu Diego Simeone si Leonardo Astrada, antrenorii lui River din acea perioada, pentru astfel de tampenii pe care le incerca, fiind uneori ghicit de portar.
Din pacate pentru favoritii mei uruguayeni in semifinala cu Olanda vor avea doi jucatori absenti sigur, Luiz Suarez si Fucile, pentru cartonasele primite si doi posibili, Diego Lugano si Alvaro Perreira, din cauza accidentarilor. Avand in vedere banca de rezerve saraca a sud-americanilor, le va fi foarte greu sa treaca de olandezi.

SERBAN STAICU

OPINIILE LUI PAUL S. (2)

A doua zi a sferturilor. Sunt în Egipt şi urmăresc meciul cel mai aşteptat, Argentina-Germania, cu comentariul în arabă. Interesantă experienţă, mai ales că încerc să prind câteva cuvinte. „Hatâr” cred că înseamnă ocazie şi mi se pare un termen potrivit, pentru că atâtea hatâruri câte le apar sud-americanilor după rapida deschidere a scorului nemţească nu vezi prea des. Şi totuşi ceva nu merge. Angel DiMaria nu mai e atât de strălucitor ca până acum, Messi driblează în cascadă dar atacul se poticneşte înainte de gol, Neuer e în formă proastă, dar nu are ce apăra aşa că scapă basma curată.
Înainte de meci Maradona a dat spectacol, cum le place ziariştilor să spună. A vorbit despre voinţa lui Dumnezeu, dar i-a şi ironizat pe nemţi. Problema nu este, cum încearcă să sugereze Maria Andrieş în Gazeta Sporturilor, că Maradona se bazează pe Dumnezeu, iar nemţii pe tehnică şi disciplină. Asta pentru că argentinienii nu duc nici ei lipsă de calităţi tehnice – Messi e probabil cel mai bun, la acest capitol, dintre toţi fotbaliştii prezenţi la Mondial – iar de nemţi nu ştiu, însă nu a zis nimeni de la ei că ar fi străin de Dumnezeu. Maradona a amestecat însă planurile şi atitudinile. Căci atunci când vorbeşti despre lucruri sfinte, trebuie să păstrezi, măcar declarativ, dacă nu poţi mai mult, o anumită smerenie. Or invocarea ajutorului lui Dumnezeu nu merge îmbinată cu trufia de genul „o să stăm doar în jumătatea lor de teren”, nici cu dispreţul faţă de semeni afişat de Diego Armando, atunci când, văzându-l pe Thomas Müller lângă el, a întrebat: „Cine-i ăsta, un copil de mingi? Eu nu stau lângă un copil de mingi!”
Iar „copilul de mingi” i-a răspuns cu vârf şi îndesat: acţiuni în viteză, demarcări, pase. Excepţional. La fel cum excepţionali au fost Klose şi Schweinsteiger, atât de bine integraţi într-o echipă de fotbal unică. Germania nu mai joacă pragmatic, joacă entuziasmant. Gândiţi-vă: a pierdut un meci – cu Serbia – în condiţiile în care mai mult de jumătate a jucat în zece, şi a făcut doar 1-0 cu ghanezii, pentru că mare miză nu mai exista. În rest, tuturor pe care i-a prins, le-a dat câte patru. Patru Australiei, patru Angliei şi acum patru Argentinei. Nu-i sufăr pe germani, iar acum mă „oftic” şi mai tare, pentru că mi-au eliminat favorita. Dar trebuie să recunosc: până la această fază a Mondialului, sunt de departe cea mai bună echipă.
Spania-Paraguay e un meci mediocru, în care ibericii se impun la limită. Sud-americanii au realizat oricum un record personal ajungând în sferturi, iar Europa a ieşit din pasa neagră în care părea să fi intrat prin eliminările Franţei, Italiei sau Angliei: are trei semifinaliste.
Nu văd meciul Uruguay-Olanda, fiind plecat să vizitez Cairo şi zăcând în autobuz, chinuit de o toxiinfecţie alimentară. Dar Jean mă ţine la curent cu evoluţia scorului şi aflu că la pauză e 1-1. Sentimentul de apartenenţă la Europa e destul de slab la mine, probabil ca o contra-reacţie la dezrădăcinarea pe care o practică la scară largă Uniunea. Aş vrea să câştige Urugayul, pentru Diego Forlan, pentru tradiţie şi pentru surpriza pe care ar produce-o acest mic stat sud-american, care are deja în palmares Cupa Mondială. Apropo, ştiaţi că numai şapte ţări au câştigat-o de-a lungul timpului? Într-o ordine aleatorie: Italia, Franţa, Uruguay, Argentina, Brazilia, Germania (şi RFG şi după unificare, nu ştiu dacă şi înainte de război) şi Anglia. Dar în 2010 Olanda e mai puternică decât orice echipă sud-americană şi trece cu 3-2 de Uruguay, după un final ce pare, după evoluţia SMS-urilor de la Jean, destul de încins.
A doua zi, scăpat de durerile de burtă şi de starea de sfârşeală, mă îmbie o răceală cruntă de la aerul condiţionat din autocar. (Vă daţi seama, să răceşti când afară sunt 40 de grade?) Totuşi, mă aşez între ruşi şi egipteni şi mă întreb ce aş fi spus dacă acum câţiva ani mi-ar fi prezis cineva că voi urmări o semifinală de Mondial la televiziunea Al Jazeera sau la vreo surată de-a ei. Germania e de nerecunoscut, Spania a redevenit „la furia roja”. La pauză, televiziunea arabă cu pricina, care probabil are un studio amenajat în Africa de Sud, îi are invitaţi în studio pe Matthäus şi pe fostul selecţioner al Spaniei, cel care a câştigat ultimul Campionat European (îmi scapă pe moment numele lui). Cu ajutorul unei scheme ce apare pe ecrane, cei doi explică (bănuiesc acest lucru, deoarece nu-i aud, sunt dublaţi în arabă) cum atunci când un neamţ atingea mingea, deodată se forma un cerc de spanioli în jurul lui. Ca o paranteză, mă întreb de ce nicio televiziune de la noi nu realizează acest gen de emisiuni cu invitaţi de calibru, de ce îi vedem mereu pe aceiaşi „analişti”, dintre care 2-3 sunt competenţi, în timp ce restul produc concluzii agramate şi proaste din punct de vedere fotbalistic.
Ceea ce au discutat cei doi în pauză se vede pe teren şi în a doua repriză. Soţia mea, suporter al ambelor echipe la acest campionat, dar care trage parcă un pic mai mult spre nemţi, nu-şi mai recunoaşte favoriţii şi se întreabă dacă nu cumva sunt mai mulţi spanioli pe teren. Puyol, unul dintre cei mai buni oameni de pe teren, semnează victoria la limită a alor săi. Emoţiile persistă până în final, pentru că deşi Spania are ocazii imense, jucătorii săi sunt cam egoişti – asta e posibil să-i coste în finală – iar nemţii mai ciupesc din când în când câte o jumătate de oportunitate de a marca. Însă ştiţi cum sunt ei – uneori nu le trebuie mai mult de atât pentru a câştiga cu 3-0.
Urmează cele două finale. Cred că în cea mică va câştiga Germania, pentru că nu este o echipă de moral: nemţii – deşi nu ştiu câţi dintre cei care joacă pentru Germania mai pot fi numiţi aşa – nu şi-o iau în cap la victorii, nici nu joacă mai bine dacă au o serie de rezultate bune în spate, dar nici nu clachează la înfrângere. Redevin maşinăria nemţească ce funcţionează exact şi dă rar rateuri. Cu toate acestea... E prima competiţie internaţională mare din ultimii ani când Germania nu a jucat doar exact. A jucat frumos, a făcut risipă de energie, a plăcut. Asta a costat-o poate prezenţa în finală, dar fotbalul a avut de câştigat. De aceea sunt de părere că Joachim Löw trebuie păstrat, chiar dacă a pierdut cu Spania, chiar şi dacă va pierde cu Uruguay. Dar probabil va câştiga.
Cât despre actul care încheie competiţia, ştim că vom avea o campioană mondială în premieră şi că aceasta va fi din Europa. E pentru prima dată când o echipă de aici câştigă un campionat mondial desfăşurat pe alt continent. Mai e puţin şi vine vremea concluziilor. Ce ştiu deocamdată e că, în ciuda globalizării, a încercărilor de deznaţionalizare cărora le-a căzut victimă şi fotbalul, a corectitudinii politice care duce la desfăşurarea meciurilor în condiţii şi în locuri nepotrivite, selecţionatele oferă încă o paletă frumoasă de spectacol şi sentiment. Nu, domnilor, Champions League nu e noul campionat mondial. Nu sunt specialist, dar sunt un spectator vechi şi ştiu că emoţia meciurilor echipelor naţionale e, cel puţin deocamdată, mai puternică decât strălucirile marilor cluburi cu nume europene şi componenţe colorate. Numele Goga, Drimala, Tănase sau Gayraud nu le spun nimic celor care nu fac parte din cercul meu de prieteni foarte apropiaţi şi/sau foarte vechi. Dar vă dau un indiciu: sunt oameni cât se poate de diferiţi, care merg în viaţă pe drumuri cât se poate de îndepărtate unele de altele. Însă când Hagi dădea gol Columbiei, se îmbrăţişau şi se bucurau împreună ca nişte copii. Real Madrid sau Barcelona sau Chelsea sau Steaua sau Dinamo nu pot încă să ne apropie atât de mult. Şi probabil nu vor putea niciodată.

PAUL SLAYER GRIGORIU

Cronică de Mondial (XV)

2010-06-30T02:24:00.000-07:00

OPINIILE LUI PAUL S.

Ziua de nume privind la meci, alături de cei apropiaţi, la un pahar de vin. După o absenţă a comentariilor determinată tocmai de sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel, iată cel mai bun mod de a reveni la fotbal. În treacăt fie spus, cu o zi înainte mi-a plăcut sentimentul smerit al datoriei împlinite, vizibil pe figurile slovacilor eliminaţi de Olanda, şi zâmbetul fermecător al lui Kaka, după ce Brazilia a jucat excelent cu Chile. Sunt curios dacă expresia copilăroasă a coordonatorului brazilian se păstrează şi la înfrângeri. Până una-alta, văd că participă la o campanie unde, evitând capcana moralismului facil, afişează un slogan cât se poate de puternic şi realist: „real men don’t buy girls!” Prostituatele din Africa de Sud sunt foc şi pară, dar orice bărbat cât de cât sincer cu el însuşi trebuie să recunoască adevărul acestor vorbe. Way to go, Kaka!
Să revin însă la ziua de ieri. Paraguay-Japonia este un meci cât se poate de plictisitor, în care nu am nicio favorită. Până când unul dintre prietenii cu care urmăresc confruntarea, absolvent de istorie, îmi spune câte ceva despre sud-americani. Şi astfel aflu că Paraguay este singurul stat cu populaţie majoritar amerindiană. Ţara a fost la bază o republică a misionarilor iezuiţi – de altfel numele capitalei, Asuncion, face referire la praznicul cunoscut în Ortodoxie sub numele Adormirea Maicii Domnului, iar în catolicism ca Înălţarea la Cer a Sfintei Maria – , dar în momentul când în Spania puterea a fost preluată de cercurile masonice, s-a dorit desfiinţarea statului şi exterminarea populaţiei. După cum se vede, nu s-a reuşit. La fel cum japonezii, cu toată măiestria lui Honda, nu reuşesc să-i doboare pe sud-americani nici la fotbal. Mă uit la penalty-uri şi la asiaticii îngenuncheaţi în aşteptarea deznodământului şi îmi amintesc de istorisirea unui călugăr athonit, care spunea cum un grup de japonezi, văzând pe peretele exterior al unei mânăstiri pictat un balaur – parte a unei scene apocaliptice –, s-au înclinat cu respect în faţa lui. De data aceasta însă, cu toţi dragonii lor, nici tenacitatea nu i-a ajutat, căci au ratat un penalty executat aproape foarte bine – în transversală –, trimiţându-i pe paraguayeni pentru prima dată în sferturile de finală ale unui campionat mondial.
Discuţiile se încing, prietenii se înmulţesc în camera cu televizorul, iese la păscut şi broasca mea ţestoasă, fotografiată cu zel de prietenul Alex Rădescu, care o socoteşte un suporter inedit.
Spania şi Portugalia nu oferă, după părerea mea, spectacolul aşteptat. Casillas e excelent, sunt câteva imagini frumoase, iar golul lui Villa vine dintr-o fază superbă, dar e suspect de ofsaid. Oricum, Spania e echipa care a jucat mai deschis, deci victoria e meritată şi încă o mare echipă europeană pleacă acasă. Cristiano Ronaldo i se alătură lui Rooney pe lista marilor dezamăgiri ale acestui mondial.
Între timp, în presa românească, citesc un reportaj despre căderea nervoasă suferită de Petre Grigoraş, un antrenor de la noi, cunoscut mai ales în urma perioadei petrecute la Oţelul Galaţi. Dacă aş fi fost preşedintele FRF, el ar fi reprezentat pariul meu pentru echipa naţională, la fel cum, dacă aş fi avut putere de decizie la Steaua, l-aş fi preferat oricând diferitelor soluţii reciclate din ultima vreme. Nu spun că ar fi rupt gura târgului. Poate ar fi eşuat lamentabil, dar cred că, prin atitudine şi rezultatele de la Oţelul, merita o şansă. Ar fi fost, cum se spune, sânge proaspăt. Numai că la noi şansele li se acordă mereu aceloraşi oameni, care ne lasă dezamăgiţi fără a uita să-şi umple conturile. Prin comparaţie, după eşecul lui Klinsmann, Germania a apelat la secundul lui, Löw, un cvasi-anonim. Dar un cvasi-anonim care nu s-a ascuns în spatele arbitrajelor şi care, atunci când presa l-a călcat în picioare, nu a venit cu eternul dicton conform căruia „la naţională e nevoie de linişte”. Consecinţele se văd cu ochiul liber: Germania face legea pe la mondiale, noi stăm acasă şi citim în ziar cum am fi putut fi în locul Hondurasului sau ce pitici mingicari a mai adus Piţurcă la Steaua.

PAUL SLAYER GRIGORIU

CRONICA LUI ŞERBAN

Argentina – Mexic 3 – 1

Ziua erorilor de arbitraj a continuat şi în acest meci, după imensa gafă din Germania – Anglia venind acordarea unui gol marcat dintr-un ofsaid care se vedea din avion.
Mexicanii au început bine şi toată lumea spera la un meci frumos. Cu un 4-5-1, aceştia au dominat mijlocul terenului în primele 20 de minute. Au avut două ocazii mari de a înscrie, la şuturile lui Salcido şi Guardado. Presingul făcut de mexicani a sufocat jocul de pase al argentinienilor, Messi fiind de fiecare dată blocat la mijlocul terenului. Din păcate, lipsa de experienţă a jucătorilor mexicani s-a văzut după primirea primului gol, când parcă nu se mai găseau pe teren, totul culminând cu faza celui de al doilea gol, când fundaşul mexican Osorio i-a pasat lui Higuain. Trezirea mexicanilor s-a produs târziu, prin minutul 60, când era deja 3-0 şi nu mai puteau face nimic.
A fost primul meci în care Diego Maradona a fost pus sub presiune şi s-a descurcat bine, în primele 20 de minute ţipând la jucătorii săi. Văzând că este dominat pe linia de mijloc în primele 20 de minute, Diego a aglomerat şi el zona, prin retragerea lui Messi şi Tevez aproape de mijlocaşi.
Cred că Argentina învingea oricum, datorită plusului de experienţă, dar primul gol mi-a lăsat un gust amar. Degeaba şi-a cerut scuze “marele” Blatter după meci pentru erorile de arbitraj, dar este normal ca şi fotbalul să evolueze.
După primul gol, marcat de Tevez, jocul Argentinei a funcţionat ireproşabil. Echipa a făcut un presing foarte avansat prin cei trei atacanţi, mijlocaşii au recuperat mult, iar execuţia aceluiaşi Tevez de după pauză a fost rezultatul presiunii continue.
Golul lui Hernandez, deşi foarte frumos, nu a mai schimbat nimic, mexicanii trebuind să mai aştepte patru ani pentru a ajunge în sferturi. Generaţia pe care o au acum are timp să creasca. Jucătorii, mulţi dintre ei promovaţi de la echipa de tineret, joacă în Europa la echipe bunicele şi pot căpăta experienţă.
De partea cealaltă, Argentina va avea un meci greu în sferturi cu Germania, echipă ce joacă asemenea Mexicului, cu un presing sufocant. Maradona trebuie sa îl trezească pe di Maria din beţia transferului la Real Madrid, acest jucător fiind departe de ceea ce a jucat la Benfica în acest sezon.

Brazilia – Chile 3 – 0

A fost un joc în care a existat o singură echipă pe teren, Brazilia.
Echipa lui Dunga, deşi nu foarte spectaculoasă, joacă pragmatic, cu un presing ucigător, cu faulturi la mijlocul terenului, unde specialist este Gilberto Silva, şi cu un joc dintr-o atingere la care brazilienii sunt superiori oricărei echipe.
Au forţat cam 10 minute, când au şi marcat primele doua goluri, după care au aşteptat greşeala adversarului. În ciuda combinaţiilor frumoase ale Braziliei, primul gol a fost marcat din corner de Juan, iar al doilea la un contraatac, de Luis Fabiano. Absenţa lui Felipe Melo din primul 11 nu s-a simţit, Ramires făcând cu succes faţă.
Ce mi-a plăcut în acest meci a fost că Brazilia nu s-a retras după ce a marcat cele două goluri, continuând să atace, lucru îmbucurător la acest turneu final, unde majoritatea echipelor, după marcarea unui gol, încearcă contraatacul. Golul lui Robinho a pus practic punct unui joc în care chilienii nu au mişcat până prin minutul 70.
Urmaşii lui Zamorano nu au creat nici o fază colectiva, au încercat numai şuturi de la distanţă, iar absenţa fundaşilor centrali titulari s-a văzut din plin la combinaţiile rapide ale brazilienilor. Doar David Suazo a încercat câte ceva la finalul meciului, dar cam atât.
Brazilia întâlneşte în sferturi echipa Olandei şi eu cred că are prima şansă, în primul rând datorită plusului de experienţă a jucătorilor utilizaţi de Dunga.

ŞERBAN STAICU

Cronică de Mondial (XIV)

2010-06-28T06:00:00.001-07:00

Zilele acestea nu m-am mai uitat la fotbal şi, sincer, nici nu prea mi-a fost gândul la meciuri. Când "the big four of thrash-metal" plus alte nume mari ale muzicii îşi defilează prin faţa ochilor, e greu să te mai concentrezi la altceva. În schimb Şerban s-a aflat la datorie. De aceea primele meciuri din optimi, culminând cu Germania-Anglia sunt comentate pe larg mai jos în...

CRONICA LUI ŞERBAN

Uruguay – Coreea de Sud 2 – 1

Acesta a fost un meci în stilul celor de la acest Campionat Mondial, în care echipele, după ce înscriu, încearcă să conserve avantajul luat.
Coreenii au încercat să folosească acelaşi sistem 4-4-2 ca în meciurile anterioare, foarte mobil. Au căutat în acest mod să recupereze multe baloane, pentru ca apoi să declanşeze contraatacuri, tactică ce a funcţionat bine în meciul cu Grecia. Planul le-a fost dat peste cap de golul lui Luiz Suarez din minutul 10, la o gafă a portarului asiatic.
De partea cealaltă, Oscar Washington Tabares a folosit sistemul de joc clasic al uruguayenilor, 4-3-3, transformat de această dată în faza defensivă într-un 4-4-2, cu Luiz Suarez şi Forlan sau Cavani avansaţi. De obicei în faza defensivă formula utilizată era 4-5-1.
Dupa înscrierea golului din minutul 10, uruguayenii au încercat şi contraatacul dar, până la introducerea lui Nicolas Lodeiro în locul lui Alvaro Pereira, nu au avut o minte limpede la mijlocul terenului, cei trei mijlocaşi utilizaţi având sarcini mai mult defensive.
Coreenii au avut o bară la o lovitură liberă excelent executată, dar până la faza golului egalizator, marcat pe o gafă a portarului uruguayan, nu au reuşit prea multe. Golul asiaticilor a fost o faza întâmplătoare, pe o greşeală a portarului sud-american şi a lui Diego Lugano, Chung-Yong egalând. După înscrierea golului egalizator asiaticii s-au închis în defensivă, lucru care s-a dovedit a fi un mare dezavantaj.
Imediat după primirea golului uruguayenii au atacat, marcând cel de-al doilea gol prin acelaşi Luiz Suarez, care a înscris cu o execuţie superbă.
Dezamăgitoare mi s-a părut în acest joc evoluţia celor doi portari, ambii greşind la câte un gol primit de echipele lor. De la sud-coreeni, în afară de Park-ji-Sung, care este un jucător vizibil mai bun decât coechipierii lui, mi-au plăcut Lee Yong Pyo şi Cha Duri, cei doi fundaşi laterali.
Omul meciului a fost Luiz Suarez, autor a două goluri. Alături de el mi-a plăcut de la sud-americani mijlocaşul Perez, care a reuşit să recupereze multe baloane. Mă aşteptam la mai mult de la Edison Cavani, atacantul uruguayan făcând un meci destul de slab.
Având în vedere faptu că in sferturi întâlneşte învingătoarea dintre Ghana şi Statele Unite ale Americii, Uruguayul are şanse să ajungă în semifinale.

Ghana – SUA 2 – 1

A fost unul dintre cele mai interesante meciuri de la acest turneu final, în care s-au întâlnit o echipă foarte tehnică, formată din tineri, cea a Ghanei, şi o echipă solidă, puternică, cu jucători maturi, cea a Statelor Unite ale Americii.
Au fost multe momente în care africanii au pasat în terenul americanilor, fără ca aceştia să atingă balonul. Pe total, mi se pare că victoria a fost a echipei mai ofensive. De fapt, cred că această selecţionată a Ghanei nu ştie să se apere, lucru dificil pentru ea, în condiţiile în care doi dintre fundaşi au aproximativ 20 de ani.
Antrenorul american a încercat o formulă 4-3-2-1, cu Donovan şi Dempsey ajutându-l pe Altidore. Tehnicitatea superioară a africanilor l-a făcut să introducă încă un mjlocaş defensiv şi să treacă la un 4-4-2, prin retragerea în partea dreaptă a lui Donovan. Din echipa americană numai Donovan şi Dempsey au făcut faţă din punct de vedere tehnic jucătorilor africani, restul fiind uşor depăşiţi de ghanezi în duelurile directe. Având în vedere diferenţa de tehnică dintre cele două echipe, americanii au trebuit să apeleze mult la baloane lungi, care apoi să fie deviate de Altidore sau Dempsey.
Ghana are o echipa tânără, foarte tehnică, cu jucători care se înţeleg bine pe teren, reuşind multe pase scurte la rand. Sistemul lor de joc, 4-5-1, le permite să aglomereze mult mijlocul terenului, să recupereze baloane. Primul gol, marcat de Kevin Prince Boateng, a fost înscris pe o recuperare la mijlocul terenului. Acest jucător s-a integrat perfect în stilul naţionalei Ghanei, în acest turneu crescând de la meci la meci. Structura echipei este una puternică, formata din Mensah – Boateng – Gyan, jucători căliţi în campionate puternice din Europa. Al doilea gol ghanez, marcat în prelungiri, a fost opera lui Asamoah Gyan, atacant puternic, care nu a putut fi oprit din pătrundere de către cei doi apărători centrali americani.
Avantajul Ghanei în tot acest turneu este că echipa pe care o are acum este omogenă, reconstrucţia ei începând de acum 3 ani, atunci când au fost promovaţi, printre alţii, Andre Ayew şi Asamoah Gyan. Milovan Rajevac a fost inspirat în acest meci la modul de face schimbările, păstrând pentru final jucători proaspeţi, care au făcut faţă forţei fizice a americanilor.
Mi-a plăcut în acest meci jocul deschis al ambelor echipe, lucru destul de rar la CM din Africa de Sud. Din echipa americană, dezamăgirea meciului şi a turneului pentru mine este Clint Dempsey, un jucător valoros, care a ajuns cu Fulham în finala Europa League, dar care în toate meciurile de până acum de la turneul final nu a arătat mai nimic.

Germania – Anglia 4 – 1

M-au enervat foarte tare comentatorii TVR care, în nota de prostie obişnuită, au repetat mereu că rezultatul putea fi altul dacă arbitrul acorda gol la şutul lui Lampard şi alte tâmpenii din astea, izvorâte din fotbalul nostru frustrat, în care arbitrul este în prim plan.
Chiar şi Steven Gerrard, căpitanul Angliei, a spus după meci că nu se poate da vina pe acea greşeală de arbitraj, deşi este clar că la 2-2 meciul putea fi altul.
După modul în care s-a jucat, cred că Germania se impunea chiar dacă arbitrul acorda acel gol. Echipa Germaniei a intrat foarte motivată, a dominat primele 30 de minute într-un mod categoric.
Capello a început cu obişnuitul 4-4-2, şi de această dată “oferindu-i” sarcina ingrată de mijlocaş stânga lui Steven Gerrard. Italianul a greşit într-un punct important, şi anume în alcătuirea liniei de fundaşi prin introducerea lui Mathew Upson, un apărător bun pentru Premier League, dar care nu face faţă în meciurile internaţionale din cauza jocului său lent şi a lipsei de tehnică. Cred că mult mai potrivit era un cuplu de fundaşi centrali Terry – Carragher. De asemenea, introducerea lui James Milner din primul minut şi păstrarea pe bancă a lui Shaun Wright–Philips nu au fost inspirate, jucătorul lui Aston Villa nefiind conectat la meci. Două dintre golurile germane au fost încasate pe partea dreaptă a defensivei engleze, unde Glen Johnson nu a fost deloc acoperit de mijlocaş. Pentru mine este de asemenea greu de înţeles de ce nu apare din primul minut în echipa Angliei Aaron Lennon, jucător de bandă stângă clasic, Capello insistând cu Gerrard pe această poziţie. Cred că în acest meci un 4-5-1 era mult mai inspirat pentru Anglia, cu Gerrard şi Lampard în centru, alături de Barry, şi două aripi, Lennon şi Wright-Philips. Acest sistem 4-5-1 ar fi contracarat mai uşor 4-2-3-1 german.
De fapt, jocul a fost decis de superioritatea liniei de mijloc germane, cei doi închizători ai nemţilor, Khedira şi Schweinsteiger, recuperând multe baloane pe care apoi le-au furnizat mijlocaşilor ofensivi, care au profitat de spaţiile libere din apărarea engleza. Sistemul de joc al nemţilor le-a oferit o mare libertate de mişcare lui Podolski şi lui Özil, jucători care au facut ravagii în defensiva destul de rarefiată a insularilor. Faza care mi-a placut cel mai mult a fost golul trei al germanilor, un contraatac-şcoala, asa cum practica Milanul antrenat de Capello, care îi avea pe Gullit şi van Basten, doar că acum în rolurile lor au fost Özil şi Klose. La un corner al englezilor, fază la care se bucură jumătate de stadion, un neamţ recuperează balonul şi apoi trimite o minge lungă către extrema stângă, ce pătrunde nestingherită pe lângă fundaşul englez şi îi pasează lui Klose, venit fără marcaj. Această faza a sintetizat întreg meciul, cu englezii încercând să atace şi cu nemţii, pragmatici cum îi ştim, contraatacând rapid şi marcând.
Îmi pare rău de englezi, dar au cam ceea ce au meritat. Lipsiţi de concentrare în faza grupelor, au continuat pe aceeaşi linie şi în meciul cu Germania. S-au bazat excesiv de mult pe Rooney şi nu au încercat aproape deloc jucătorii de pe banca de rezerve, deşi titularii au dat randament slab şi în meciurile din grupe. Singurii jucători care şi-au etalat valoarea şi în acest joc, ca de altfel în tot turneul, au fost Lampard şi Gerrard, fotbalişti care din păcate se cam calcă uneori pe picioare.
De partea cealaltă, Germania a fost pragmatică, s-a bazat pe jocul în forţă, pe care îl stăpâneşte bine, şi a încercat multe atacuri pe laturile terenului. A beneficiat de cele două goluri marcate rapid şi apoi şi-a făcut jocul propriu. De la nemţi mi-a plăcut Mesut Özil, fotbalist tehnic şi cu o bună viziune a jocului, dar m-a dezamăgit portarul Neuer, nesigur pe durata întregului meci.

ŞERBAN STAICU

UPDATE RETROSPECTIV
Iată, pentru Tharabostes, un stop-cadru în care se vede ofsaidul de la primul gol al Mexicului din partida cu Franţa din grupe.
http://cm2010.asport.ro/stiri,foto-si-video:-mexic-a-deschis-scorul-cu-franta-dupa-o-pozitie-suspecta-de-ofsaid,118295

Cronică de Mondial (XIII)

2010-06-25T03:12:00.001-07:00

Scriam deunăzi despre „poetic justice” şi ce poate fi mai poetic justice decât asta? Acum patru ani Italia a luat titlul cam pe nedrept. Împotriva Franţei, care a jucat mai bine – nu mult mai bine, dar ceva mai bine – a inventat tertipul golănesc al lui Materazzi, în urma căruia Zidane a cedat, a luat cartonaş roşu şi ceva din echilibrul „cocoşilor” s-a rupt. Judecând din perspectiva strictă a regulamentului, Zizou a meritat eliminarea. O privire umană nu mă face decât să mă întreb de ce nu i-o fi dat direct un pumn în gură italianului. Dar acum s-a făcut dreptate. Îmi pare un pic rău, recunosc, pentru dăruirea naţionalei lui Lippi din ultima parte a meciului. Pe de altă parte, au fost câteva minute de fotbal frumos, după apatia Italiei şi oportunismul inteligent al slovacilor. Rezumând, prima repriză s-a terminat 1-0, după golul lui Vittek, care, în minutul 73, a majorat scorul. Aici s-au trezit italienii, dar pressingul lor a fost destul de haotic, contracarat de lovituri scurte ale adversarilor. Până la urmă Di Natale a redus din handicap, după ce portarul Mucha a respins şutul lui Quagliarella, intrat la pauză. Aici s-a lăsat şi cu niscai îmbrânceli şi, din ce s-a văzut la televizor, goalkeeperul i-a dat un pumn în faţă unui italian intrat să scoată cât mai repede mingea din plasă. Arbitrul n-a văzut nimic. Ar fi fost păcat, a văzut colegul lui în finala de acum patru ani destul. Slovacii fac o schimbare la trecerea timpului, dar noul intrat, Kopunek, trânteşte un gol absolut superb, după o pasă din aut urmată de lob peste Marchetti. Quagliarella dă un gol în minutul 92, iar Pepe luftează din câţiva metri şi... s-a terminat!
Eşecul mai multor reprezentative europene ar trebui să-i facă pe responsabilii fotbalului să se gândească la programul supraîncărcat al fotbaliştilor de pe Bătrânul Continent, unde Champions League îi stoarce de vlagă pe cei mai buni. Marius Lăcătuş spunea acum câţiva ani, pe bună dreptate, că ar fi normal ca Liga Campionilor să se dispute numai între campioni, fără participarea a mai multe echipe, în funcţie de coeficientul de ţară. Cam aşa ar trebui, ar fi şi mai mult suspans şi competiţii mai încinse şi mai echilibrate. Dar singurul campion din momentul de faţă e „the almighty dollar”. Sau euro, cum vreţi, şi aşa păgânii erau politeişti şi globalizanţii din fotbal şi de aiurea nu sunt deloc departe. O altă explicaţie foarte pertinentă a eşecului european o dă Mihnea Măruţă pe blogul lui, într-o analiză pe care v-o recomand cu căldură. (http://mihneamaruta.ro/2010/06/25/frica-de-sud-20-okada-mare/)
În cealaltă partidă din grupă Noua Zeelandă face încă un punct – nu cred că-şi dorea mai mult – iar Paraguayul merge mai departe. De la sud-americani a început coşmarul italian.
Ioan Chirilă scrie despre Margaret Thatcher, „doamna de fier” a Marii Britanii, că obişnuia să asiste la meciurile lui Arsenal şi, ca o susţinătoare înfocată, să cânte în picioare imnul echipei. O amintire care mă face să-mi doresc Anglia cât mai departe: suporterii ei cântă ca nimeni alţii. Pe de altă parte, ce distanţă între imaginea de mai sus şi preşedintele sud-african – cel cu multe soţii şi copii – moţăind în tribune la ultimul meci al „Bafana-Bafana”. Azi fotbalul e anexat politicului, pe vremuri până şi acesta se retrăgea în faţa lui.
Meciul Olanda-Camerun nu are, practic, nicio miză. Pe un ecran mare dintr-un subsol, în centrul vechi al Bucureştilor, urmăresc un meci cu execuţii tehnice frumoase, lipsit de încrâncenare. La golul lui Van Persie frumos e cum se retrage, în momentul pasei, alt olandez, simţind că e în ofsaid. Mişcarea coordonată: pasă în adâncime-jucător retrăgându-se-alt jucător şutând simplu în poartă aminteşte de o coregrafie, poate de unul dintre micile balete mecanice pe care le priveam fascinat în vreo casă veche unde ajunsesem nu ştiu cum în copilărie. Eto’o marchează singurul lui gol de la acest campionat, din penalty, în minutul 65, iar apoi... apoi intră Robben. Şi, la o fază în care tuturor ni se pare că a greşit şi a intrat într-un unghi imposibil, dă o bijuterie de şut din întoarcere, nimereşte bara, iar Huntelaar reia simplu în plasă. Olanda să fie candidatul-supriză despre care vorbea nea Imi?
Dincolo Japonia îşi continuă marşul disciplinat şi, până la pauză, le dă danezilor două goluri din lovitură liberă. Se termină 3-1, un meci fără istoric şi încă un eşec al unei selecţionate europene. În ritmul ăsta ne-ar putea aştepta o finală Japonia-Ghana. Dacă nu acum, peste patru sau opt ani.
Deocamdată fotbalul trece pe plan secund, pentru că începe festivalul Sonisphere. Azi ne încălzim cu Manowar, dar mâine, dacă dă Dumnezeu să fie totul în regulă, avem Anthrax, Metallica, Megadeth şi Slayerrrrrrrrrr!

Cronică de Mondial (XII)

2010-06-23T14:13:00.000-07:00

Era totuşi cazul să se califice Anglia! Nu a strălucit cu Slovenia, dar a jucat frumos. Meciul a avut loc la ora somnului meu şi am moţăit din când în când, dar fazele periculoase m-au trezit. Suferă insularii la finalizare, dar până acolo pasează frumos, se mişcă bine. Golul lui Defoe, tizul celebrului autor al rătăcirilor lui Robinson Crusoe, consfinţeşte o realitate mai mult decât clară. Chiar şi Rooney dă un gol – valabil, spun eu, la prima vedere – anulat pe motiv de ofsaid. Aici se impune o paralelă între Franţa şi Anglia. John Terry are probleme asemănătoare cu ale lui Ribery: aventură extraconjugală cu soţia unui coechipier şi prieten; comentarii împotriva antrenorului, nesusţinute de ceilalţi fotbalişti şi, în consecinţă, scandal cu Capello. Dar toate acestea devin scuzabile puse în faţa unei faze de pe final de meci. Slovenii ajung în careul englez, dar Terry intervine excelent şi blochează un prim şut. Al doilea urmează, iar fundaşul se aruncă în faţa bocancului adversarului. Terry curvarul, Terry adulterul, Terry turnătorul, devine deodată Terry englezul. Cum o fi el, e dedicat echipei şi naţiunii pe care o reprezintă. E o realizare pe care Ribery a ratat-o. Şi motivul pentru care Anglia merge mai departe şi Franţa... Franţa (?) se întoarce acasă.
La 1-0 pentru Anglia şi 0-0 în celălalt meci al grupei, SUA-Algeria, slovenii erau şi ei calificaţi. Aşa că s-au culcat pe o ureche şi s-au mulţumit să se închidă, pentru a nu-şi crea probleme în ceea ce priveşte golaverajul. Numai că în timp ce englezii se îmbrăţişau, în partea cealaltă americanii au dat un gol în prelungiri – minutul 92 – prin Landon Donovan (n-am auzit de el, îmi aminteşte însă de cântăreţul siropos al anilor ’90, australianul Jason Donovan, cu al său „too many broken hearts”). Yankeii câştigă o grupă din care face parte Anglia, ce mai surpriză. Sau nu. Altfel, americanii tot câştigă luptele politice în care insularii sunt numai o anexă... the 51st state.
Ghana-Germania e meciul cel mai aşteptat al zilei şi, până prin ultimele minute, chiar place. Pase legate, atacuri în forţă, ocazii uriaşe. Parcă aşa se joacă la un Mondial. Asamoah şi Gyan strălucesc la ghanezi, Podolski nu joacă mai nimic la nemţi, în schimb compensează Oezil şi Cacau, care, chiar dacă ratează enorm, e prezent în joc. Din grupa asta ţineam cu sârbii, dar se pare că n-au fost în stare să-şi depăşească propria condiţie balcanică. Dacă te bate Australia, chiar şi la limită, cu 2-1, nu ai ce pretenţii să emiţi. Rămâne bucuria că un sârb tot merge mai departe: Milovan Rajevac, antrenorul Ghanei. Şi se loveşte de SUA, pe care poate să o învingă. Germania în schimb joacă împotriva Angliei. Dacă jucătorii depăşesc un pic sfera scorului şi a banilor, poate deveni unul dintre cele mai frumoase meciuri ale acestui turneu final. Dacă nu, rămânem cu speranţele pentru Argentina.

Cronică de Mondial (XI)

2010-06-23T01:04:00.000-07:00

CRONICA LUI ŞERBAN

Olanda – Japonia 2 – 0

Atât antrenorul japonez cât şi cel olandez au început jocul cu formule defensive, un 4-1-4-1 la asiatici şi un 4-2-3-1 la olandezi. Cred că în urma unor astfel de formule este greu să creezi spectacol, ceea ce se aşteaptă de fiecare dată de la olandezi.
Prima repriză a arătat la fel ca cea a meciului Olanda – Danemarca, cu posesie prelungită a olandezilor, dar fără forţă în atac. Olandezii au început tare, au încercat să marcheze rapid, creându-şi două ocazii importante, dar apoi japonezii au reusit să se închidă bine în defensivă şi să blocheze spaţiile. Prima parte a meciului a arătat două echipe fricoase să nu piardă, cei doi închizători olandezi producând multe faulturi tactice care au distrus contraatacurile nipone.
Golul marcat imediat după pauză de Sneijder le-a permis olandezilor să joace pe contre. Japonezii nu au reuşit să creeze o presiune mare la poarta lui Stekelenburg şi prin faptul că Honda s-a pierdut printre apărătorii olandezi. Japonezii au încercat să înscrie prin şuturi de la distanţă, dar nu au găsit prea des poarta.
Către final şi-au creat o mare ocazie, dar cam atât, jocul asiaticilor în ofensivă arătând că echipa nu este în stare să revină după ce a încasat un gol.
În acest meci m-a dezamăgit Robin van Persie, care parcă nu a avut chef de joc, chiar şi atunci când japonezii atacau el lipsind de la combinaţii. Poate dacă era schimbat mai devreme cu Huntelaar jocul în ofensivă al europenilor ar fi arătat altfel.
De partea cealaltă, japonezii muncesc mult, aleargă, dar nu creează faze periculoase de poarta. Au însă o defensivă şi o linie de mijloc bine organizate care se dublează şi nu permit adversarilor să pătrundă uşor.
În ultimul meci japonezilor le este suficient un rezultat de egalitate pentru a merge mai departe, în timp ce Olanda este deja calificată.

Camerun – Danemarca 1 – 2

Acesta a fost primul meci pe care l-am văzut în care ambele echipe trebuiau să câştige, având în vedere înfrângerile din primul lor meci de la mondial.
Paul le Guen a jucat tot cu un sistem 4-4-2, dar a efectuat două schimbări inspirate, care au întărit mult mijlocul camerunez, prin introducerea lui Alexandre Song şi a lui Emana. De partea cealaltă Morten Olsen a început cu un 4-3-3, cu Rommedahl şi Tomasson alături de vârful împins Bendtner. Sistemul de joc al danezilor i-a ajutat să creeze faze foarte periculoase pe contraatac.
Şi în acest meci fundaşii danezi au arătat că sunt cam naivi, în urma unei gafe a lui Poulsen Samuel Eto’o marcând primul gol. Africanii au mai ratat o ocazie foarte bună prin Emana, imediat după deschiderea scorului.
Camerunul a arătat ca o echipă hotărâtă, care a încercat să câştige acest meci bazându-se pe atac, dar lipsa de organizare a jocului şi numărul mare de jucători implicaţi în fazele ofensive au permis danezilor să egaleze la un contraatac şcoală. La faza golului egalizator, fundaşul camerunez Bassong l-a pierdut pe Nicklas Bendtner.
Jocul africanilor arată dezastruos în apărare, fundaşii camerunezi parcă nu se cunosc între ei, jocul la ofsaid nu funcţionează nici de această dată, nu există dublaj din partea mijlocaşilor prea preocupaţi de faza ofensivă.
După primirea golului danez, africanii şi-au continuat jocul ofensiv, Eto’o ratând o mare ocazie.
Schimbarea efectuată de Paul le Guen la pauză prin introducerea unui jucător ofensiv, Jean Makoun, în locul lui Eyong a destabilizat linia de mijloc şi asa fragilă a camerunezilor. De fapt, la o greşeală de marcaj a lui Makoun, africanii au încasat golul doi, mijlocaşul lăsându-i prea mult spaţiu lui Tomasson care a înscris.
După acest gol nu s-a mai prea jucat, danezii închizând bine, iar africanii atacând haotic.
În urma acestui rezultat, Camerunul este eliminat iar Danemarca trebuie să învingă Japonia în ultimul meci pentru a merge mai departe. Sunt foarte curios cum va juca echipa nordică atunci când va trebui să atace, având în vedere că în primele două jocuri a încercat numai contraatacul.

Brazilia – Cote d’Ivoire 3 – 1

A fost un joc spectaculos, brazilienii având posibilitatea să combine, lucru care nu s-a întâmplat în primul meci, cu Coreea de Nord. Ivorienii nu s-au apărat, au încercat să înscrie, formula de joc 4-3-3 utilizată de Eriksson arătând acest lucru. Suedezul a fost inspirat utilizând pe cele doua benzi jucători care fac bine şi faza defensivă, Eboue şi Tiote.
Brazilia a început meciul cu formula clasică 4-4-2, care i-a permis să domine mijlocul terenului şi să recupereze rapid baloane prin Gilberto Silva şi Felipe Mello. Până la înscrierea golului şi-a mai creat două ocazii bune, dar Robinho a fost egoist, şutând peste poartă, deşi o pasă ar fi fost mai inspirată.
În urma unei combinaţii frumoase între Kaka şi Robinho a rezultat golul lui Luis Fabiano, asemănător cu cel al lui Maicon din meciul cu Coreea de Nord, tot un şut din unghi.
A venit apoi, imediat dupa pauză, faza de cascadorii râsului, când Luis Fabiano a încercat să îl imite pe Maradona şi a comis două henţuri la aceeaşi fază, în urma căreia a înscris golul doi al Braziliei.
Cred că acest gol a fost momentul în care ivorienii şi-au pierdut capul, au faultat dur şi nu au mai fost preocupaţi prea mult de joc. Ţinta atacurilor au fost mijlocaşii ofensivi brazilieni, Kaka şi Elano, primul fiind eliminat după ce replicat la atacurile dure ale africanilor, iar al doilea ieşind pe targă.
Imediat după golul doi al lui Luis Fabiano, ivorienii au avut o ocazie bună prin Drogba, dar acesta nu a înscris. Drogba a încercat sa evite duelurile directe cu fundaşii brazilieni şi s-a străduit mai mult să creeze spaţii, acest lucru probabil şi în urma accidentarii suferite.
Tot la o combinaţie în care a fost implicat Kaka a venit şi golul trei al Braziliei, marcat de Elano, după care africanii au încercat să domine, introducerea lui Gervinho dinamizând linia de atac.
Însă dupa golul lui Drogba nu au mai reuşit nimic notabil, brazilienii, chiar şi în 10 jucători, închizându-se bine.
Mi-au plăcut în acest joc combinaţiile rapide între brazilieni şi modul în care au îmbinat contraatacul cu fazele construite din propriul teren. Ceea ce m-a dezamăgit la ambele echipe a fost jocul dur, parcă jucătorii se urmăreau pentru a se faulta.

ŞERBAN STAICU

OPINIILE LUI PAUL S.

Iată că am aflat şi primele meciuri din optimi, în vremea în care grupele îşi întocmesc, încet-încet, clasamentele finale. Ştiu că mulţi mă vor interpreta greşit, dar nu mă pot împiedica să fac anumite reflecţii. Franţa. O ţară cu o cultură şi o istorie fabuloase, una dintre marile puteri ale vremurilor vechi, cu poate cea mai lungă domnie din istoria Europei: Ludovic al XIV-lea a stat pe tron 72 de ani. O ţară care a trecut prin multe încercări, prin războaie şi printr-o revoluţie ce avea să însemne semnalul unei evoluţii catastrofale pentru întreaga omenire. Oraşe în care vechile vestigii creştine au dăinuit, chiar dacă uneori furia atee a revoluţionarilor de tot felul le-ar fi vrut făcute una cu pământul. Ţara filosofului-cârcotaş Voltaire, a poetului decadent, dar atât de dăruit, Baudelaire, a enciclopediştilor şi a lucifericului de Sade, dar şi a scriitorului harului învăluitor, George Bernanos, ţara despre care Sfântul Serafim de Sarov a spus că în momentul prăbuşirii Occidentului va dăinui pentru marea iubire ce o poartă Maicii Domnului. În faţa imaginii ei, o alta: Bilal Yusuf Mohamed, convertit la islamism, într-un context în care mulţi dintre adepţii acestei religii sfidează ordinea şi tradiţia capitalei franceze, agresiv, implicat într-o relaţie extraconjugală cu o prostituată. Nu se cuvine să judecăm omul, avem toţi slăbiciunile noastre. Dar vă puteţi imagina speranţele echipei naţionale a Franţei puse în el? Poate oare Franţa să spere că un om aflat astăzi în situaţia aceasta delicată va înţelege sentimentele patriotice care ar trebui să-l ghideze pe un fotbalist când joacă pentru echipa naţională? A înţeles Bilal Yusuf Mohamed ceva din măreţia Franţei şi dacă da, vrea el să poarte această povară şi onoare, chiar şi transpusă pe un banal teren de fotbal? Rezultatele albaştrilor la acest turneu final şi jocul lui spun că nu. Mohamed nu s-a izbăvit prin dăruire şi nu şi-a salvat echipa, chiar dacă mulţi conaţionali, care îl cunosc după numele său anterior trecerii la islamism, Franck Ribéry, şi-au pus speranţele în el.
Sigur, nu a fost Ribéry singurul vinovat, poate nici principalul. Dar reflecţia de mai sus încearcă să oglindească o stare de spirit prezentă în naţionala cocoşului galic. Fotbalul reflectă societatea şi uneori chiar anticipează evoluţiile ei. Dezastrul fotbalistic al Franţei, învinsă şi în ultimul meci, cel cu Africa de Sud, care a învins cu 2-1 dar nu merge mai departe, arată, la scară mică, dezastrul unei mentalităţi şi al unei orânduieli sociale începute de prin 1789. Iată unde duce revoluţia... La haos şi anarhie, la domnia incompetenţilor, la amestecul valorilor şi, în cele din urmă, la dispariţie. La revedere, echipa naţională a Franţei. Europa, ia aminte.
Uruguay-Mexic a fost un meci curat, în ciuda suspiciunilor. Nu foarte spectaculos, din câte am auzit. Suarez i-a menţinut pe „bianco-celesti” în fruntea grupei, iar colegii sud-americani merg mai departe alături de ei. Şi vor întâlni Argentina!
Africa de Sud este prima echipă gazdă a unui turneu final care nu trece de faza grupelor. Atât a putut la ora actuală „Bafana-Bafana”. Nu s-a făcut de râs şi poate să spere pentru viitor. La fel cum putem şi noi să sperăm că de acum se vor împuţina vuvuzelele. Şi se va înmulţi fotbalul.
Înaintea meciului Grecia-Argentina mi-am făcut socoteala cam aşa: mi-ar plăcea să bată grecii, iar Nigeria să câştige în faţa Coreei de Sud. Astfel echipa lui Maradona, favorita mea, ar fi mers mai departe oricum, dar duşul rece ar fi ajutat-o să se smerească un pic, ceea ce ar fi însemnat un joc mai bine pus la punct în optimi şi, deci, mai multe şanse să ajungă în sferturi. S-ar fi calificat şi grecii, pe care îi simpatizez pentru Ortodoxie, pentru situaţia grea în care se află şi pentru Kapetanos. În plus, aş fi câştigat pariul cu un bun prieten. El spunea că bate Coreea de Sud, eu mergeam pe mâna africanilor.
Până la urmă, deşi s-a menajat, Argentina a câştigat şi de data aceasta. Meciul a fost plăcut fără a străluci, cu câteva ocazii frumoase de ambele părţi. Portarul grec Tzorvas a prins o zi foarte bună, dar degeaba. Messi a jucat cu răbdare, nu a strălucit nici el, dar a onorat statutul de cel mai tânăr căpitan de echipă la o cupă mondială. A şutat puternic la golul doi, portarul grec respingând şi veteranul Palermo – pentru convocarea căruia Maradona a fost criticat vehement – a băgat-o în aţe. Cât despre primul gol, l-a dat Demichelis, cel care greşise grav la reuşita sud-coreenilor din precedentul meci şi pe care Maradona l-a consolat atât de frumos. Uneori acest turneu final, cu toate slăbiciunile lui, pare o ilustrare excelentă a ceea ce anglo-saxonii numesc „poetic justice”.
Celălalt meci din grupă a fost mai încins şi mai dramatic, cu răsturnări de scor şi ocazii imense ratate de nigerieni. Până la urmă s-a terminat 2-2, pariul cu prietenul meu a rămas fără câştigător, iar Coreea de Sud va juca în optimi cu Mexicul. Azi urmează un meci cu miză uriaşă: Germania-Ghana.

PAUL SLAYER GRIGORIU

Cronică de Mondial (X)

2010-06-22T05:39:00.000-07:00

Tocmai când n-am putut să mă uit la meci s-au găsit şi portughezii să facă scorul campionatului. 7-0 cu Coreea de Nord! Când scriam zilele trecute despre ploaia de goluri pe care o aştept, mă refeream la scoruri ca pe vremuri, relativ echilibrate: 5-4, 6-3 şi aşa mai departe. Dar nu mă deranjează nici un asemenea festival. Nu pot să mă bucur până la capăt, pentru că mă gândesc ce consecinţe ar putea avea asupra bieţilor nord-coreeni corecţia sportivă aplicată de Cristiano Ronaldo şi compania. Apropo de Cristiano, a dat şi el primul gol, într-o fază copiată parcă din vreun clip publicitar. Şi cu asta sper să ne fi lecuit de inepţiile predicate de unii antrenori şi jucători care ne povestesc că „nu mai există echipe mici”.
A început să se joace fotbal, au apărut şi greşelile de arbitraj. Cea mai discutată e, fireşte, nesancţionarea celor două henţuri ale lui Luis Fabiano de la golul împotriva Coastei de Fildeş. Poate am fost prea blând în aprecieri, după cum mi-a reproşat prietenul Alex Rădescu, dar nu pot să nu observ că, totuşi, faza a fost tare frumoasă. Mai puţin frumoase sunt justificările ulterioare, în care protagonistul simte nevoia, ca Maradona odinioară, să-L invoce pe Dumnezeu şi mâna Lui. Are omul contemporan un mare talent: Îl izgoneşte pe Domnul din toate domeniile vieţii lui şi când e cazul să-şi asume o răspundere sau să-şi recunoască o greşeală, aruncă repede vina pe Creator.
Chile-Elveţia a fost un nou meci greu de urmărit, cu puţine faze şi cu o eliminare. Uşor acordată! a sărit presa de pretutindeni. Mie mi s-a părut justificată. Sigur că zilele astea mulţi fotbalişti şi-au descoperit un real talent în a se tăvăli pe jos la cea mai firavă atingere a adversarului, dar Behrami a lovit de două ori. În schimb, echipa lui a doborât un record – interesant doar pentru statistici – de timp fără gol primit, rezistând cu poarta intactă 558 de minute. Portarul Benaglio
a fost într-adevăr foarte bun în cea mai mare parte a timpului. A ajuns o singură ieşire aiurea ca chilianul Gonzalez să-şi ducă echipa la un pas de optimi.
Între două meciuri răsfoiesc presa zilei. Un articol al lui Andrei Vochin despre atitudinea de antrenor a lui Maradona îmi prilejuieşte deschiderea unei paranteze. Maradona îşi tratează fotbaliştii ca un părinte înţelegător, explozivul sud-american care n-a ezitat să le spună ziariştilor că pot „să o sugă”, purtându-se cu elevii săi curtenitor, politicos, elegant. Iar aceştia îl adoră. Se tot vorbeşte despre calitatea lui Maradona de antrenor. Până acum mişcările i-au ieşit foarte bine. Însă pariul câştigat este cel privind atitudinea faţă de cei cu care lucrează. La polul opus se situează un tehnician de pe la noi. M-au apucat iar nervii când am văzut ieri o fotografie în Gazeta Sporturilor: Piţurcă trece pe lângă Argăseală, care îi întinde mâna, şi răspunde la salut în sictir, fără să se oprească şi uitându-se în altă parte. Nu mi-e simpatic Argăseală şi abia aştept să plece de la Steaua, cu patronul lui cu tot. Dar un singur instantaneu surprinde întreg caracterul lui Piţurcă. Se spun vrute şi nevrute despre români, dar cred că un defect real al lor este memoria scurtă. Doar aşa se explică faptul că un antrenor fără rezultate notabile e prezentat la intervale regulate ca geniul fotbalului autohton. La Steaua a stat patru ani şi a luat un singur titlu. Dacă mai stătea zece, cred că la aceeaşi cifră rămânea. La naţională a obţinut o primă calificare, dar i-a jignit pe jucătorii care s-au revoltat (nici cu asta nu sunt de acord), apoi o a doua, cu chiu cu vai. Ce a urmat ştim cu toţii: la Euro 2008 puţine au fost echipele care să joace mai urât decât România. Iar acum, după ce a stat doi ani pe bară, aruncând din când în când în dreapta şi în stânga vorbe „de duh”, se întoarce la Steaua – un proiect pe care l-a mai început şi care nu i-a ieşit – şi steliştii exultă, duşmanii tremură, Gigi tace şi colaboratorii îl privesc ca pe un zeu. Oameni buni, împăratul e gol! Piţurcă ştie două-trei scheme, pe alea le-a învăţat bine, şi de aceea îşi surprinde adversarii la început. Odată ce i-ai prins stilul, îl blochezi. Pentru că nu e un antrenor care să se documenteze, ca Dan Petrescu, nici unul care să accepte sfaturi. Şi toate astea îi vin din convingerea că e alfa şi omega în fotbal, dar că pleava şi presa şi huliganii de suporteri nu-l înţeleg. Pe toţi îi tratează cu dispreţ suveran atunci când îşi permit să-l deranjeze în atotştiinţa lui. Principalul motiv al eşecurilor lui Piţurcă e orgoliul, atitudinea suficientă faţă de toţi şi de toate. Fotografia despre care scriam mai sus ilustrează motivul pentru care a eşuat în trecut şi pentru care va eşua şi în noul său mandat. Dacă Piţurcă citeşte aceste rânduri şi dovedeşte prin rezultate că sunt greşite – ambele ipoteze foarte improbabile – voi recunoaşte public că m-am înşelat şi-i voi scrie în acest sens. Deocamdată sictirul lui este unul dintre motivele pentru care deşi sunt stelist de mic, nu mă prea interesează Steaua de azi. În timp ce Argentina lui Maradona mă entuziasmează.
Să revenim la cupa noastră mondială. Spania joacă în sfârşit bine. Cu Honduras, ce-i drept. Sper că nu ne apucăm iar să facem calcule, că riscăm să ajungem la concluzia următoare: noi am bătut Honduras cu 3-0, Spania cu doar 2-0, deci suntem mai buni decât spaniolii. Nu m-ar mira să aud asemenea raţionamente prin vreo crâşmă, că la calcule de genul acesta, pe marginea unei sticle de bere, ne pricepem. Căpitane...
2-0, deci. Scurt şi la obiect. David Villa marchează ambele goluri şi imediat îi creşte mândria şi insistă să execute şi un penalty, pentru a realiza hat-trick-ul. Dă pe lângă. Excelentă lecţie de viaţă, dacă el şi coechipierii au învăţat ceva din ea, au şanse să ajungă sus şi la acest Mondial. Pe cei smeriţi Dumnezeu îi înalţă, iar pe cei mândri îi smereşte.

Cronică de Mondial (IX)

2010-06-21T02:44:00.000-07:00

Am luat o pauză de o zi, ca să las evenimentele să se decanteze un pic. În ciuda câtorva semne destul de palide de revigorare, cele mai multe meciuri rămân în nota mediocrităţii. Specialiştii spun că Olanda se mişcă excelent şi că devine încet-încet o candidată serioasă la fazele superioare. Tehnico-tactic batavii par într-adevăr foarte stăpâni pe situaţie, dar din punctul de vedere al spectacolului, victoria lor asupra Japoniei a fost un meci plictisitor şi previzibil. Olanda a controlat, Japonia s-a organizat, a înscris la una dintre puţinele greşeli ale asiaticilor şi gata meciul. Avem practic prima calificată în optimi. Şi aşteptăm în continuare fotbalul încântător.
N-am văzut Australia cu Ghana, dar mă aşteptam ca africanii să facă scor. A ieşit însă egal, aşa că grupa cu Germania rămâne una dintre cele mai echilibrate. În primă fază aş fi vrut să meargă mai departe Serbia şi Ghana, dar parcă prea se împuţinează europenii, cei care, cel puţin teoretic, ar trebui să adauge o doză de rafinament peste fantezia sud-americană şi forţa africană.
Camerun-Danemarca a adus primul gol al lui Eto’o de la acest campionat mondial. Gol care nu i-a ajutat prea mult pe coechipierii lui, dezorganizaţi deşi nu lipsiţi de calităţi, aşa că Danemarca a lovit de două ori şi a făcut din africani prima echipă cu toate motivele să înceapă să-şi facă bagajele.
Pe lângă meciurile văzute, duminică aflu şi despre revolta din naţionala Franţei. Încet-încet, spiritul agitaţiei politice care domneşte pe străzile Parisului, grevele şi mişcările de sorginte socialistă par a cuprinde şi echipa de fotbal. Să ne înţelegem, eşecul lui Domenech e evident, de aceea schimbarea sa urmează să se producă imediat după încheierea parcursului selecţionatei la mondiale. Dar până una-alta el e conducătorul tehnic al echipei şi are şi mai multe fire de păr alb. Dacă un jucător ca Anelka, care, după cum relata şi Şerban, nu a jucat nimic – dar nimic! – îşi permite să-l înjure şi să-l insulte, excluderea din lot mi se pare măsura cea mai blândă posibilă. Când colo, coechipierii lui, petardele de fotbalişti care fac de râs culorile sub care au jucat Platini sau Zidane, se solidarizează cu cel exclus şi – inimaginabil! – refuză să facă antrenament. Greva unor fotbalişti în pragul ratării, asta e tot ce mai lipsea! Anarhia şi haosul s-au instaurat în tabăra franceză, căpitanul se înjură cu preparatorul fizic, directorul delegat al federaţiei demisionează. Cam astea sunt consecinţele unor drepturi supraevaluate şi prost înţelese. E o lecţie din care avem de învăţat, pentru că i se poate întâmpla şi naţionalei noastre... sau ţării noastre. Cât despre viitorul echipei Franţei, dacă cineva ar avea cap i-ar exclude din lot pe toţi răzvrătiţii, chiar cu riscul de a pierde câţiva ani şi câteva turnee finale cu reconstrucţia. Altfel, Platini nu e veşnic în forurile superioare ale fotbalului şi pasele cu mâna se vor întoarce pe terenurile de handbal.

În afara celor două goluri ale sud-americanilor, Slovacia-Paraguay a fost un meci previzibil. Nimic de adăugat.
Cu totul altă poveste la Italia-Noua Zeelandă. La o privire rece, lucrurile sunt simple: o mare supriză, echivalentă cu dezamăgirea italiană şi cu istoria în desfăşurare pentru „all whites”. Mergând mai în detaliu, pot spune că meciul mi-a plăcut, pentru că a fost o confruntare deschisă şi imprevizibilă între două stiluri. S-a văzut mereu cine e echipa profesionistă. Cu toată criza lor de idei, italienii aveau în priviri şi gesturi siguranţa celui care ştie bine ce face. Dacă ar fi câştigat cu 3-1, nimeni nu s-ar fi mirat. Dar istoria meciului s-a scris mai interesant după cele două goluri – al neozeelandezilor din ofsaid, al peninsularilor din penalty. M-a impresionat, de pildă, Paston, un portar care de obicei se află între buturile unei echipe numite Wellington Phoenix sau ceva de genul acesta. S-a arcuit şi a plonjat cu disperare, scoţând toate şuturile unor fotbalişti de la Inter sau Juventus. Neo-zeelandezii aveau privirea speriată a celor care ştiu că joacă împotriva unei echipe evident superioare, dar speră şi se luptă, împotriva evidenţei, să ciupească un rezultat bun. Şi au reuşit cu brio, pentru că au jucat, pentru că şi-au amintit că dincolo de profesionalismul educat cu zeci de preparatori, chestia asta e totuşi o joacă pe care trebuie să o accepţi ca atare. Italia a căzut victimă statutului de favorită – ştiu că sună ca un truism, dar e singura concluzie în urma acestui rezultat. Noua Zeelandă începe să semene cu Sportul Studenţesc de odinioară, doar că îi lipsesc jucătorii tehnici ai echipei din Regie.
Şi cum toată lumea apelează repede la un clişeu când trebuie să scrie cronici rapide, să spunem că Brazilia-Coasta de Fildeş a fost mult-aşteptatul derby al grupei morţii. Un meci spectaculos şi, în ciuda scorului, foarte echilibrat. Cel puţin până la un moment dat. Drogba intră titular şi poartă banderola, iar echipa lui construieşte harnic şi consistent. Brazilia e un pic mai periculoasă, dar are nevoie de o sclipire a lui Kaka – cel criticat după meciul cu Coreea de Sud – pasă la Luis Fabiano şi... 1-0. Ivorienii sunt probabil cea mai bună echipă africană şi, dacă ar fi avut o grupă mai uşoară, ar fi putut merge fără probleme în fazele superioare. Aşa, Brazilia domină, din ce în ce mai evident, arată că în ciuda criticilor e în revenire de formă şi îi lasă pe africani la mâna rezultatelor, cu şanse destul de mici. În repriza a doua dominaţia sud-americană produce o fază care va fi luată cândva etalon dacă cineva se va decide să modifice regulile fotbalului şi să-l apropie de spiritul Copacabanei. Acelaşi Luis Fabiano a făcut o fază superbă, i-a întors în stil de mare artist pe fundaşii adverşi, a dat gol, dar... s-a ajutat de două ori cu mâna. Departe de henţul evident al lui Henry din preliminarii, a fost totuşi... dublu-henţ. Arbitrul a văzut ceva-ceva, dar nu a avut curajul să anuleze demonstraţia de fotbal frumos şi incorect. Entuziastul Elano a dat şi el gol în minutul 62, iar de la 3-0 pentru Brazilia ivorienii au dat drumul instinctelor primare, faultând, lovind, sărind la harţă cu arbitrul. Chiar ultimul marcator brazilian a ieşit accidentat după un fault de roşu clar, neacordat. Până la urmă a fost eliminat tot Kaka, care a plătit o poliţă, dându-i unui adversar enervant un cot în piept şi generând un mic meleu. În toată această poveste, golul de 3-1 al lui Drogba a rămas aproape neobservat. Păcat de finalul violent care a stricat un joc frumos – dar acesta sporeşte calitatea fotbalului de oglindă a vieţii de zi cu zi, în care happy end-urile hollywoodiene sunt destul de rare. Amestec de tină şi mărire. Brazilia merge înainte, în căutarea gloriei ce a aureolat-o ani de-a rândul.

PAUL SLAYER GRIGORIU

CRONICA LUI ŞERBAN

Anglia - Algeria 0 – 0

M-am bucurat la acest meci nu atât datorită jocului, care nu a oferit mari realizări, cât datorită faptului că vuvuzelele nu s-au mai auzit atât de puternic şi ne-au permis să auzim corul suporterilor englezi.
În acest meci echipa Angliei mi s-a părut mai slabă decât în cel cu Statele Unite. Jucătorii englezi, ca şi cei italieni şi spanioli, sunt destul de obosiţi, având în vedere numărul mare de meciuri pe care un fotbalist trebuie să îl dispute, peste 50, în regim miercuri – sâmbătă.
Mi se pare că ceea ce îi lipseşte Angliei cel mai mult în Africa de Sud sunt tocmai mijlocaşii cu idei. Deşi numele lor sună bine, Gerrard, Lampard, Barry sau Lennon, aceştia suferă de lipsă de imaginaţie. Este adevărat că primii doi se cam calcă pe picioare, Capello trimiţându-l pe căpitanul lui Liverpool în banda stângă, poziţie pe care nu prea s-a simţit bine. Capello încearcă să modifice modul de joc al insularilor, baloanele lungi fiind rar utilizate. Se încearcă un joc de posesie, care vine oarecum în contradicţie cu ceea ce joacă echipele de club engleze. În meciul cu Algeria nu au fost scoase la fel de multe baloane în margine ca în cel cu Statele Unite. Poate cel mai grav este faptul că englezilor le lipseşte ultima pasă, pasa decisivă către atacanţi, în special către Rooney. Emile Heskey s-a mişcat destul de bine, a creat multe culoare pentru mijlocaşi. Însă cei doi fundaşi laterali englezi nu au reuşit să îşi depăşească în dueluri unu la unu adversarii direcţi şi poate că din această cauză jocul pe benzi a suferit. Englezii au avut două ocazii bune de a înscrie, prin Frank Lampard şi Steven Gerrard, totuşi cam puţin pentru o echipă ce îşi doreşte titlul.
De partea cealaltă, Algeria a fost o echipă foarte motivată de înfrângerea cu Slovenia şi trebuia să obţină un rezultat bun. Algerienii au muncit mult în acest meci, au închis jocul foarte bine şi nu le-au oferit spaţii englezilor pentru combinaţii. De fapt, ocaziile englezilor au fost create la fazele fixe şi la şuturile de la distanţă.
Mi-au plăcut de la algerieni fundaşii Belhadj şi Yebda, jucători de mare travaliu, Ziani, jucător cu o viziune bună a meciului, dar care a dispărut din joc în repriza a doua şi portarul utilizat în partida cu Anglia, mult mai bun decât cel din meciul cu Slovenia, care a greşit nepermis la golul sloven.
În urma acestui rezultat şi având în vedere remiza 2-2 dintre Statele Unite şi Slovenia, grupa se joacă. Angliei nu îi rămâne decât să îi învingă pe foştii iugoslavi şi să meargă mai departe, iar algerienii trebuie să bată echipa Statelor Unite pentru a îi însoţi pe englezi.

Ghana – Australia 1 – 1

Personal mă aşteptam la mai mult de la naţionala Ghanei, mai ales datorită faptului că africanii erau obligaţi să câştige meciul cu Australia pentru a face 6 puncte, iar în ultima etapă să aibă un joc mai uşor cu Germania. Prin acest egal africanii şi-au complicat mult viaţa.
Australienii au început bine, introducerea lui Kewell în partea stângă şi a lui Holman vârf împins dinamizând linia de atac. Au înscris repede prin Holman iar apoi au încercat să joace pe contre.
Ghinionul lor a fost indecizia în apărare la faza din care au ieşit penaltiul şi eliminarea lui Kewell. Consider că penaltiul a fost corect acordat, australianul având braţul într-o poziţie anormală. Nici în privinţa eliminării nu cred că se poate discuta prea mult, Kewell evitând, prin modul în care şi-a poziţionat mâna, un gol iminent.
Din acest moment meciul s-a animat, ghanezii au încercat haotic să deschidă apărarea australiană, iar cangurii au încercat să contraatace rapid.
Nu am înţeles de ce Rajevac nu l-a titularizat din primul minut pe Muntari, fotbalist care are o viziune bună a jocului şi ar fi cristalizat un pic atacul african. A insistat să joace cu Kevin Prince Boateng care nu a făcut un joc prea bun. De fapt, ceea ce nu a funcţionat în acest meci la ghanezi a fost tocmai linia de mijloc care a pierdut prea uşor baloane. Au încercat să trimită mingi de angajament către Asamoah Gyan, care a fost blocat de înaltul Moore. De asemenea, fundaşii laterali ghanezi nu au ajutat suficient de mult în faza ofensivă. Cred că în acest meci punctul forte al ambelor echipe au fost portarii, atât Kingson cât şi Schwarzer făcând meciuri foarte bune. La africani este vizibilă lipsa de experienţă, jucătorii fiind prea uşor depăşiţi în duelurile directe şi atacând decisiv în condiţiile în care aveau şi posibilitatea de a-şi tatona adversarul.
În ciuda faptului că au jucat cu un om în minus, australienii au făcut un joc mult mai bun decât cel cu Germania. După eliminarea din minutul 25 a lui Kewell s-au închis bine în apărare şi au contraatacat rapid. Un jucător care m-a dezamăgit şi în acest meci, la fel ca în cel cu Germania, a fost Emerton, fotbalistul lui Blackburn izolându-se prea mult în banda dreaptă.
Introducerile lui Cheperfield şi Kennedy au permis australienilor să joace în modul lor clasic, cu baloane lungi. Au avut două ocazii mari către finalul meciului, dar portarul ghanez a avut intervenţii foarte bune.
Ceea ce am constatat la această echipă a Australiei este indisciplina, jucătorii folosindu-şi prea mult braţele, comiţând astfel multe faulturi şi comentând prea mult la deciziile arbitrului, lucru destul de rar la acest Campionat Mondial.
Având în vedere acest rezultat şi înfrângerea din meciul cu Germania, australienii sunt ca şi eliminaţi, iar ghanezii trebuie să obţină minim un egal cu Germania pentru a merge mai departe, în cazul unei înfrângeri şi a unei victorii a Serbiei cu Australia africanii plecând acasă.

ŞERBAN STAICU