Friday, June 22, 2007

Speranţă (Anathema acustic la Cisnădioara)

„Când mă priveşti din veacul tău îţi par poate o arheologie stranie...”
Aşa cânta odinioară Roy Harper, aşa cântă astăzi, după ceva mai puţin de un veac, Anathema. Au trecut 13 ani, şi prietenii noştri din Liverpool s-au întors, acum la Sibiu, la festivalul Artmania. Ne-am (re)împrietenit, ne-am bucurat unii de alţii, şi un oraş întreg a respirat un pic din melancolia unei muzici care în ciuda schimbărilor a rămas în esenţă aceeaşi. Dar nu despre concertul Anathema din Piaţa Mare vreau să vorbesc. Ci despre o seară de vis la Cisnădioara.
Duminică după-amiază – nu contează când, într-o duminică după-amiaza - , timpul a părut că stă în loc. După un urcuş aprig, drumeţul a ajuns într-o poieniţă luminată, ce împrejmuia vechea biserică fortificată, turn de apărare împotriva duşmanilor văzuţi şi nevăzuţi. Şi dacă a auzit zgomot şi zvon de cântec, a păşit uşor prin mulţimea pestriţă şi s-a aşezat tăcut pe un scaun. Lumânări mici ardeau de jur împrejur şi un miros discret de tămâie se ridica spre cer, dar în rest, vocile celor prezenţi nu păreau prea impresionate de solemnul locului şi oamenii parcă nu simţeau că aici... se întâlneau veacurile. Dar cei trei s-au aşezat pe scaune, în dreptul locului unde se va fi aflat cândva altarul, şi deodată s-a lăsat tăcerea. „Suntem doar o clipă în timp...” Şi la auzul acestor cuvinte, călătorul şi ceilalţi oameni au pornit în drumul spre mijlocul poveştii cântate de Daniel şi Vincent Cavanagh şi Duncan Patterson. Unii le spuneau simplu Anathema.
Două ghitare, un bas, un pian, una sau uneori două voci. Şi vechea biserică s-a umplut de o căldură stranie şi de amintiri ale unor vremuri trecute sau viitoare. „Fragile Dreams”, „Far Away”, „Inner Silence”, „Hope”, s-au numit unele dintre capitole. Iar visarea a zăbovit pe acorduri de Pink Floyd, dorindu-şi ca cineva să fie aici, gândul a zburat către oamenii singuri cântaţi de Beatles din Liverpool pe „Eleanor Rigby”,iar cand Danny a rămas singur cu pedala şi pianul, pictând poezia tomnatică a lui Nick Drake, afară a început să se întunece. Aplauzele rupseseră tăcerea şi înainte, dar când Vincent s-a alăturat fratelui său pe „Temporary Peace”, călătorului i s-a părut că aude uşoare bătăi în acoperişul bisericii. Până când întunericul a fost luminat de fulgerele brăzdând cerul şi ploaia a început să se reverse în şuvoaie, câte un strop atingând podeaua bisericii.
Nu vreau să credeţi că spun poveşti, sau că am pornit de la un concert real şi am dezvoltat o meditaţie pe teme obscure. Călătorul meu sunt chiar eu, sau fiecare dintre cei prezenţi, iar concertul acustic al fraţilor Cavanagh cu Duncan Patterson din Cetatea Cisnădioara e jurnalul unei călătorii pe care nu o pot descrie altfel... căci e greu să faci cronica unui vis. Titlurile pieselor sau succesiunea lor au fost doar întâmplări. La Cisnădioara, într-un loc ce respira eternitate, mai mulţi oameni au zburat peste timp şi spaţiu în universalitatea întrebărilor, durerilor şi bucuriilor tuturor veacurilor. Nu a devenit poate nimeni mai mult decât era. Fiecare şi-a păstrat poate egoismul, orgoliul, micile vanităţi sau gândurile pământeşti, prea pământeşti. Dar pentru un pic mai mult de un ceas, am ştiut cu toţii că dincolo de toate ceva ne uneşte. Că nu suntem singuri.
La sfârşit s-a mai cântat un Pink Floyd, „Comfortably Numb”. La mijlocul piesei, un tunet destul de puternic i-a făcut pe toţi să tresară. Muzica a continuat să curgă, iar la sfârşit tunetul s-a repetat, acoperind totul cu zgomotul lui copleşitor, sfârşit teatral al unei seri pe care nimeni din cei ce au fost acolo nu şi-o va putea smulge din suflet. Şi păşind mai departe pe drumul nostru, vom putea spune, prin amintirea acelor clipe de graţie: „Când din acest veac întunecat voi gândi către tine, va fi mereu cu mărinimia că am putea împărţi amândoi speranţa vestirii că nu suntem doar duhuri care pier”.

Tuesday, June 12, 2007

Ce facem cu cerşetorii

"Nu sponsorizez parazitismul." "Să meargă la muncă." "Am văzut eu în Filantropica unde se duc banii." etc etc etc. Aud mereu aceste replici, care pot părea uneori justificate. Şi totuşi, întrebarea rămâne: le dăm sau nu le dăm? Dau aici răspunsul Sfântului Ioan Gură de Aur, mai elocvent decât orice aş putea spune eu însumi.

"...de s-ar apropia cineva cerând un ban, îl batjocorim, îl vorbim de rău şi-l numim şarlatan. Şi nu te înfricoşezi, omule, nu ţi-e ruşine să-l numeşti şarlatan fiindcă îţi cere un colţ de pâine? Dar dacă el dă năvală asupra ta, tocmai pentru aceasta e vrednic de a fi miluit, fiindcă este atât de flămând încât este silit a se îmbrăca cu o asemenea mască. Dar şi aceasta este tot vina cruzimii noastre, fiindcă dacă noi nu suferim a le da cu uşurinţă, atunci şi ei se văd siliţi a inventa tot felul de metode ca să amăgească neomenia noastră, şi să înmoaie sălbăticia care ne stăpâneşte. De altfel, dacă ţi-ar cere argint şi aur poate că ai avea vreun cuvânt de îndoială. Dar când el se apropie spre a-ţi cere hrana de trebuinţă, de ce mai filosofezi degeaba, de ce-l mai descoşi în zadar, acuzându-l de lene şi trândăvie? Dacă ar trebui să se spună acestea, apoi nu altora, ci nouă înşine ar trebui să ne fie spuse. Când tu te apropii de Dumnezeu şi-I ceri iertarea păcatelor, adu-ţi aminte de aceste cuvinte, şi vei cunoaşte atunci că mai cu dreptate ar fi ca tu să auzi asemenea cuvinte din partea lui Dumnezeu, decât săracul din partea ta. Cu toate acestea, Dumnezeu n-a zis niciodată către tine astfel de vorbe, precum: 'Fugi, pleacă de aici, căci eşti un şarlatan de vreme ce, intrând mereu în biserică şi auzind poruncile Mele, totuşi când te duci în târg preferi înaintea poruncilor aurul, şi cârdăşia necurată, şi pofta şi toate celelalte răutăţi. Acum, când te găseşti înaintea Mea, eşti smerit, însă după rugăciune eşti insolent, crud şi neomenos. Scuteşte-Mă deci de aici şi să nu mai vii niciodată!' De acestea, zic, şi de mai mari decât acestea am fi vrednici să auzim din partea lui Dumnezeu, şi totuşi pe nimeni n-a batjocorit în aşa fel, ba mai mult, îndelung rabdă şi toate cele ale Sale le împlineşte şi ne dă chiar mai multe decât cerem.
Acestea cugetându-le, iubiţilor, să potolim foamea săracilor, chiar de ar da năvală când cer, căci şi noi avem nevoie de mântuire, de iertare, de iubire şi de milă multă. Nu este posibil să ne mântuim în alt mod, dacă vom examina cu exigenţă faptele noastre, ci în mod necesar vom fi pedepsiţi şi ne vom pierde cu totul. Să nu ne facem judecători aspri ai altora, ca nu cumva şi nouă să ni se ceară socoteală aspră pentru faptele noastre căci avem păcate mai presus de orice iertare. Când noi miluim pe săraci, ne miluim mai cu seamă pe noi care am păcătuit în fapte neiertate, şi astfel vom strânge şi pentru noi o astfel de milă. Oricât ne-am trudi noi, niciodată nu vom putea să arătăm o asemenea iubire de oameni, pe câtă ne este de trebuinţă nouă a avea din partea lui Dumnezeu. Deci cum nu este absurd ca noi, care avem atât de mare nevoie de iubirea Lui de oameni, să ne facem controlori aspri ai fraţilor noştri şi să lucrăm totul împotriva lor? Prin asemenea fapt, tu nu doar l-ai declarat pe acela ca nevrednic de binefacerea ta, pe cât te-ai declarat singur ca nevrednic de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Cel ce controlează cu amănunţime pe fratele său, cu atât mai mult va fi el însuşi controlat şi cercetat de Dumnezeu. Deci să nu grăim împotriva noastră prin asemenea vorbe, ci când săracii se apropie de noi, fie stăpâniţi de lene sau trândăvie, noi să le dăm. Fiindcă şi noi păcătuim de multe ori din cauza lenevirii, ba chiar totdeauna, şi totuşi Dumnezeu nu ne pedepseşte imediat, ci ne acordă un termen de pocăinţă, hrănindu-ne în fiecare zi, certându-ne, învăţându-ne şi toate înlesnindu-ni-le, ca astfel şi noi să imităm mila Lui cea mare. Să sfârşim deci cruzimea aceasta, să scoatem din noi sălbăticia, căci mai mult nouă înşine ne facem bine decât altora. Acestora le dăm poate argint (bani -n. n.), pâine şi haină, însă nouă ne strângem mai dinainte slava aceea pe care nici nu e cu putinţă a o reprezenta prin cuvânt. Căci noi, primind trupuri nestricăcioase, împreună ne vom slăvi şi împreună vom împărăţi cu Hristos."

Vă rog să citiţi cu atenţie tot înainte de a face eventuale comentarii.

Thursday, June 7, 2007

Fudulul satului

Scriam, acum câţiva ani, că cel mai bun mod de a compromite un adevăr este să-l pui în gura unui om pătat, care eventual să-l amestece cu o suită de minciuni şi enormităţi. Mă gândeam atunci la marele nostru ideal naţional, România Mare, terfelit prin propaganda pe care i-o face Corneliu Vadim Tudor, cel ce slugărea la Ceauşescu şi apoi a ajuns să pozeze în naţionalist şi să înglobeze într-un discurs halucinant naţiunea, creştinismul şi propriile lui răzbunări, deşeuri verbale, fantasmagorii legate de new-age-ista eră a vărsătorului şi altele asemenea.
Astăzi acea meditaţie îmi revine, ajutată şi de un editorial al lui Cătălin Tolontan, în care se vorbeşte despre noul pseudo-mesia al românilor, Gigi Becali. Spune gazetarul: "Suntem în faţa unui fanatic charismatic şi care de multe ori rosteşte adevărul, adică exact personajul care face praf cauzele bune în numele cărora vorbeşte". Sublinierea îmi aparţine şi ea stă la baza acestor rânduri.
Sunt creştin-ortodox practicant şi, în limbajul actual al corectitudinii politice, sunt homofob. Desigur, termenul e greşit întrebuinţat, dar îl voi menţine ca pe o convenţie. Homosexualitatea este un păcat, iar propagarea ei, instituţionalizarea ei şi ridicarea ei la rang de normalitate trebuie combătute. Nu voi intra aici în seria de argumente scripturistice şi medicale în favoarea acestei poziţii. Ce trebuie subliniat este că poziţia creştină nu are nici o legătură cu violenţa, cu uciderea homosexualilor. Un om cu acest păcat (sau cu această boală, dacă vreţi, ceea ce în fond este acelaşi lucru, păcatul fiind boală sufletească) este şi el chemat la pocăinţă şi la întoarcerea în Biserica lui Hristos. De aceea, se cuvine să-l tratăm cu smerenia care ne învaţă că niciun om nu este fără păcat şi că trebuie să ne purtăm unii altora slăbiciunile. Cum a spus cândva un mare gânditor, să urâm păcatul, dar să-i iubim pe păcătoşi. Nu spun prin aceasta că trebuie tolerată homosexualitatea. Sub nici o formă! Cei care o afişează în public şi se mândresc cu ea sunt personaje jalnice şi trebuie împiedicaţi, pentru că propagă o boală asupra întregii societăţi. Dar atitudinea de tip "kill the faggots" nu e soluţia. Nu e soluţia creştină.
Am făcut această paranteză pentru a ajunge înapoi la Gigi Becali şi la modul cum compromite cauzele bune în numele cărora vorbeşte, fără să priceapă nici jumătate din ce se ascunde în fondul problemei. În zilele noaste, când mentalitatea coruptă a unui ateism uşor colorat în roşu ne bagă pe gât toate aberaţiile ca semne ale diversităţii, este nevoie de o poziţie creştină trăită şi coerentă. E datoria noastră de creştini să ne ridicăm, măcar cu cuvântul, împotriva paradelor gay, împotriva noului iconoclasm sau a ateismului predat în şcoli. Tot acest efort de a face opinia publică să conştientizeze vocaţia creştină a omului îşi găseşte în Gigi Becali un adversar de temut. Un om care se slujeşte de bani cu cam multă convingere pentru un ucenic al lui Hristos, care crede că banii cu care şi-a cumpărat partid şi notorietate sunt suficienţi şi pentru a deveni respectabil şi purtător de cuvânt al Bisericii, ia în gura sa plină de venin, trufie şi necunoştinţă, numele Mântuitorului, pe al ţării şi pe al unor cauze care, formulate în mod corect, ar putea fi bune. Imaginea la noi se cumpără. Iar Becali nu-şi cumpără propria imagine, ci - simonie! - încearcă să o cumpere pe a lui Hristos. Adrian Georgescu a sesizat foarte bine joaca de-a Dumnezeu a latifundiarului. Sigur, faptele lui bune există, dar intenţia din spatele lor e discutabilă. De va fi bună, rugăciunile celor pe care i-a ajutat îl vor ajuta la rândul lor. Dar cumva parada de fapte bune e străină însuşirii fundamentale a creştinului: smerenia. Cuviosul Siluan Athonitul vede smerenia ca pe dreptarul vieţii creştine, însuşirea fundamentală fără de care celelalte sunt praf în vânt. Iar când auzi formulări de genul "acest vis al României care se numeşte Becali", şi pe de altă parte te gândeşti că adevăratul vis românesc, de la Ştefan cel Mare şi Sfânt până la martirul Constantin Brâncoveanu şi la elita naţionalist-creştină din temniţele comuniste s-a numit întotdeauna Hristos, parcă începi să vezi înşelătoria.
Dar, cum am spus, imaginea se cumpără. Şi ochii noştri sunt adesea nepricepuţi. Mântuitorul ne avertizează că în vremurile de pe urmă vor apărea mulţi hristoşi mincinoşi, dar avem discernământul să-i recunoaştem? Nu sunt în măsură să-l judec pe Gigi Becali, dar pot vedea roadele lui, care sunt, pentru mulţi, o discreditare prin asociere a idealurilor creştine şi naţionale. Cărora le face mult mai mult rău decât duşmanii făţişi. Şi până la judecata istoriei care l-ar putea arunca la gunoi, naţiunea continuă să sufere în prezent şi să fie derutată de minciunile în compania cărora este plasat astăzi adevărul. "Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert".

Nota bene: Un semn de iubire creştină şi smerenie este să ştii să apreciezi cum se cuvine frumuseţea creaţiei unor mari artişti, în ciuda păcatelor lor. Detest homosexualitatea, dar iubesc vocea lui Freddie Mercury sau scrisul lui Oscar Wilde. Ca să nu mai vorbesc de muzica lui Ceaikovski, o parte din ea liturgică şi cântată în bisericile ruse. Un creştin adevărat luptă împotriva păcatului, deci şi a homosexualităţii, dar numai un tont ar putea cere ca în numele acestei lupte să se dărâme Capela Sixtină. Cum spune Eminescu în "Scrisoarea I", oamenii mărunţi văd în oamenii mari doar josniciile - pentru că acestea îi aseamănă. Egalitarism ideologic, comunism biografic.