Friday, December 25, 2009

Tuesday, December 8, 2009

Sfântul din preajma noastră, Nicolae, Făcătorul de minuni

A vorbi despre Sfântul Nicolae este în acelaşi timp greu şi foarte uşor. Uşor, pentru că toată lumea a auzit de acest sfânt, care este unul dintre cei mai cunoscuţi din Ortodoxie şi pe care cei mai mulţi dintre noi îl recunoaştem imediat când vedem o icoană a lui. Greu, pentru că deşi toţi am auzit de el, de ar fi să ne întrebe cineva cine este cu adevărat Sfântul Nicolae, nu putem să răspundem prea concret. Să încercăm, dar, să aflăm împreună câte ceva despre viaţa acestui om cu adevărat minunat, dar şi despre relaţia lui cu noi.
Sfântul Nicolae s-a născut în jurul anului 270 în oraşul Patara din regiunea Licia, pe atunci parte a Imperiului Roman, astăzi în Turcia. A fost unicul copil al părinţilor lui, doi creştini bogaţi, Teofan şi Nona. Viaţa sfântului s-a arătat minunată încă din fragedă pruncie, căci la naştere a stat trei ore pe picioarele sale în baie, iar apoi a supt numai din sânul drept al mamei sale. Mai mult decât atât, miercurea şi vinerea nu se hrănea de la sân decât o singură dată, după rugăciunea de seară. De când a început să vorbească şi să fie dat la învăţătură, s-a dovedit în acelaşi timp foarte studios şi feciorelnic, mare iubitor de rugăciune şi foarte bun la carte, astfel încât, în ciuda vârstei mici, era socotit de mulţi un înţelept. După o vreme a fost hirotonit preot de unchiul său, care era episcop şi care a profeţit despre el, spunând că acesta va fi în acelaşi timp luminător poporului şi ajutător celor din nevoi, precum s-a şi arătat şi se arată până astăzi.
După moartea părinţilor, Sfântul Nicolae a împărţit săracilor averea care i-a rămas. În această perioadă a făcut una dintre milosteniile cele mai cunoscute ale sale. Un om bogat sărăcise şi rămăsese în mare nevoie, cu cele trei fiice ale sale, fecioare. Disperat din cauza lipsurilor, a hotărât să-şi trimită fetele să se prostitueze. Aflând de aceasta, Sfântul Nicolae a mers noaptea pe ascuns la casa acelui om şi i-a aruncat pe geam o pungă de galbeni, pe care acela, găsind-o, a putut să-şi mărite prima fiică, căci pe vremea aceea îi era greu unei fete să-şi găsească soţ de nu avea zestre. La fel a făcut Sfântul, aruncând o altă pungă de galbeni, şi pentru a doua soră. Şi această faptă o săvârşea pe ascuns, pe de o parte ca să nu ajungă să se mândrească, fiind lăudat, iar pe de alta, ca să nu-l ruşineze pe cel care primea. Iată însă că tatăl fetelor s-a rugat să i se arate binefăcătorul său, iar când Sfântul Nicolae a aruncat şi a treia pungă, pentru ultima dintre fete, tatăl l-a urmărit, a căzut în genunchi mulţumindu-i, şi a fost învăţat de el să nu spună nimic. Iată una dintre întâmplările care ne învaţă câte ceva despre cum se cuvine făcută milostenia şi poate fi exemplu şi pentru noi, astăzi. Gândiţi-vă un pic la cum avem noi obiceiul să-i judecăm pe cei din jur şi priviţi atitudinea contrastantă a Sfântului Nicolae. Cu ce avem de-a face în întâmplarea de faţă? Cu un om, năpăstuit, ce-i drept, dar care vrea să facă o mare fărădelege: să-şi pună propriile fete să-şi vândă trupul. Iar Sfântul Nicolae era preot al Bisericii. Putea deci, aflând despre acestea, să se ducă la tatăl respectiv şi să-l certe de faţă cu toţi. Putea să-i spună că mai bine e să rabzi decât să-ţi vinzi proprii copii şi să-i îndemni să păcătuiască pentru câştigul material. Sau putea, măcar după ce-i dăduse banii, să-i bată obrazul pentru că nu se gândise mai mult înainte de a lua o asemenea hotărâre. Dar Sfântul Nicolae nu face nimic din toate acestea. El îşi arată iubirea de oameni fără să judece, dăruieşte cu bună inimă şi în ascuns, şi astfel câştigă de două ori, pentru că fetele nu mai sunt date spre desfrânare, iar tatăl se întoarce mai vârtos spre Dumnezeu. Fapta bună făcută dezinteresat înmoaie uneori şi cele mai împietrite inimi. Să ne gândim la acestea atunci când aproapele nostru ne cere ajutorul, iar noi, dacă ne hotărâm să i-l dăm, ne facem înainte nenumărate calcule şi-l judecăm în fel şi chip. „De ce a ajuns aşa? Înseamnă că nu s-a organizat cum trebuie? Cu ce sunt eu de vină că e el în nevoie?” şi altele asemenea.
După un pelerinaj în Palestina, în timpul căruia a liniştit furtuna pe mare şi l-a alungat pe diavolul ce încerca să răstoarne corabia, iar apoi a intrat în biserică prin uşile închise, Sfântul Nicolae a vrut să se retragă în pustiu, să se facă sihastru. Dar Dumnezeu l-a oprit, şi chiar după ce s-a întors în patria sa, într-o mănăstire, i s-a arătat în vedenie şi i-a spus: „Nicolae, să intri în nevoinţa poporului, dacă doreşti să fii încununat de Mine!” „Nicolae, nu este aceasta holda pe care trebuie să Mi-o aduci roadă şi pe care o aştept de la tine; ci întoarce-te către oameni, ca să se preamărească prin tine Numele Meu!” Să reţinem aceste cuvinte. Cu adevărat, prin fiecare creştin, Numele lui Dumnezeu fie se preamăreşte, fie se huleşte. Dacă cei care nu au ajuns la credinţă îi vor vedea pe creştini trăind frumos, vor dobândi şi ei respect faţă de această credinţă a noastră. De aceea, fiind foarte blând, milos, ajutător tuturor, Sfântul Nicolae le-a atras tuturor respectul, şi până astăzi este pomenit şi de musulmani, ba chiar şi de necredincioşi, când se află în vreo nevoie mare. În schimb, când îi văd pe cei care astăzi se bat cu pumnul în piept pe canalele media rostind numele lui Hristos cum în acelaşi timp au o atitudine profund necreştină, oamenii se îndepărtează de Dumnezeu, îşi pierd respectul pentru creştinism. Când ne văd pe noi cum venim la biserică şi apoi ne arătăm egoişti, bârfitori, lacomi, mincinoşi, ceilalţi resping din cauza aceasta şi credinţa. E o mare responsabilitate pe care o avem şi de care trebuie să ţinem seama în fiecare gest, în fiecare atitudine, ba chiar în fiecare gând.
Deci fiind îndrumat de Dumnezeu, Sfântul Nicolae s-a dus în oraşul Mira, care astăzi se numeşte Demre şi se află tot în Turcia. Acolo a murit arhiepiscopul, iar celorlalţi episcopi li s-a arătat în vedenie că trebuie să-l hirotonească pe Sfântul Nicolae, pe care înainte nici nu-l cunoşteau. Şi ştim că, smerit fiind, Sfântul ar fi refuzat această demnitate, dar a avut şi el o viziune, în care Hristos îi dădea o Sfântă Evanghelie îmbrăcată în aur şi mărgăritare, iar Maica Domnului îi punea pe umeri un veşmânt arhieresc. De când a fost înscăunat arhiepiscop, Sfântul Nicolae a avut uşa deschisă pentru toată lumea, i-a miluit pe credincioşi şi pe necredincioşi. Sub împăraţii persecutori Diocleţian şi Maximian a fost închis, pentru ca apoi, când Constantin cel Mare a declarat libertatea creştinismului, să fie eliberat.
În acea vreme s-a făcut tulburare în Biserică, prin apariţia unei erezii. Arie, ereticul despre care vorbim, nega faptul că Hristos e Dumnezeu. În acest scop împăratul a convocat primul Sinod ecumenic, unde s-a mărturisit cu tărie dogma dumnezeirii Mântuitorului Hristos. Aici se spune că Sfântul Nicolae, participant în calitate de arhiepiscop al Mirei, l-a pălmuit pe eretic. Este o atitudine care la prima vedere pare contrastantă cu blândeţea lui binecunoscută. Dar dacă atunci când vedem oameni care suferă se cuvine să-i miluim cum putem, nu putem răbda când chiar un preot – căci Arie era preot – face dezbinare în Biserică şi astfel Îl batjocoreşte pe Dumnezeu. Aici se impune o anumită intransigenţă, pentru că toleranţa în acest sens poate fi confundată cu o lipsă de convingere în credinţă, care să-i facă pe credincioşii simpli să alunece de la adevăr. Nu înseamnă că trebuie ca noi acum să-i luăm la palme pe toţi cei care predică în adunările lor altceva decât ce ne-a învăţat pe noi Biserica Ortodoxă. Pentru că nici noi nu suntem arhiepiscopi, precum Sfântul Nicolae, nici aceia nu sunt în aceeaşi măsură responsabili ca Arie, pentru că ani de zile, uneori secole, în mediul lor au fost cultivate aceste învăţături greşite. Dar să nu ne amăgim spunând că peste tot unde se vorbeşte despre Dumnezeu este bine. Voi da un exemplu: unii sectanţi spun că ei sunt credincioşi, dar o hulesc pe Maica Domnului şi îi aruncă icoanele. Dar oare cum ai putea spune despre un om că îi eşti prieten şi în acelaşi timp să o înjuri pe mama lui, iar dacă vezi o fotografie cu ea, să o arunci scârbit la coş? Deci să fim atenţi, căci credinţa şi rugăciunea sunt în Ortodoxie, iar la ceilalţi au apărut în timp tot felul de deformări. Se cuvine să-i tratăm pe ei cu iubire, să ne rugăm ca Dumnezeu să-i întoarcă, dar să nu ne amestecăm în nici un fel credinţa cu rătăcirile lor.
Până la sfârşitul vieţii, Sfântul Nicolae a păstorit cu înţelepciune, a risipit idolii din cetate, i-a ajutat pe cei săraci sau osândiţi pe nedrept. Odată a luat el însuşi sabia din mâna călăului care se pregătea să le taie capetele unor tineri asupra cărora se pronunţase o sentinţă nedreaptă, iar altă dată i s-a arătat împăratului în vis, convingându-l să-i elibereze pe trei înalţi funcţionari militari, pe care îi condamnase la moarte în urma unor mărturii mincinoase. Nişte corăbieri care doar auziseră de el l-au chemat în ajutor în timpul unei furtuni, iar el i-a adus la mal cu rugăciunile, unde i-a aşteptat în persoană, dându-le şi îndrumări duhovniceşti şi întorcându-i de la anumite gânduri păcătoase pe care le aveau. În asemenea fapte a trăit, iar în anul 346 a murit şi a fost îngropat într-o zi de 6 decembrie. Trupul său a izvorât mir încă din timpul slujbei înmormântării şi de atunci a săvârşit multe minuni.
Până astăzi, Sfântul Nicolae este unul dintre cei mai iubiţi sfinţi ai creştinismului. Şi când ne întrebăm care este motivul acestei popularităţi, socotesc că, între altele, este atât de iubit tocmai pentru că, după criteriile rigide ce se aplică în vieţile noastre şi uneori şi în Biserică, Sfântul Nicolae pare foarte neserios. Să nu ne smintească acest cuvânt, ştiind că judecăţile lui Dumnezeu sunt altfel decât ale oamenilor. Să încercăm să ne imaginăm un pic cum stau lucrurile: Sfântul Nicolae a fost arhiepiscop. Gândiţi-vă la acest cuvânt şi vedeţi ce vă vine în minte. Un arhiepiscop este un om îmbrăcat în haine de cult strălucitoare, care sfinţeşte, învaţă şi peste tot se arată în mare cinste, căci aşa şi este, fiind pus în slujba sa de Însuşi Hristos. Mai mult, Sfântul Nicolae se află în ceata sfinţilor, în faţa Tronului lui Dumnezeu, alături de îngeri şi de Maica Domnului. Şi cu toate acestea, din marea lui slavă, în loc să-şi vadă de odihna binemeritată, el ascultă chemările cele mai simple ale credincioşilor şi le vine în ajutor. În Rusia, după războiul civil, a urmat o foamete mare. În timpul ei, o bătrână dintr-un sat a găzduit într-o noapte un drumeţ ostenit, un bătrân mic de statură. Dimineaţa, după ce s-au rugat împreună, l-a condus până la poartă, iar apoi a găsit pe masă două pâini mari. Privind la icoană, şi-a dat seama că-l găzduise chiar pe Sfântul Nicolae. Aşa se arată el de cele mai multe ori: un bătrân îmbrăcat în haine simple, în funcţie de locul unde apare. Oamenii îi spun, cu gingăşie, „bunicuţul”. Prin anii ’80, un musulman din Taşkent a fost înconjurat într-o noapte, în stepă, de o haită de lupi. Disperat, a strigat: „Dumnezeule rusesc şi Nikola, ajutaţi-mă.” Imediat s-a stârnit un viscol care i-a ridicat pe lupi, iar alături de om a apărut un bătrân care i-a spus „Caută-mă în biserica rusească” şi a dispărut. În Rusia, o femeie a intrat într-o sectă şi cei de acolo au învăţat-o să se lepede de icoane, iar ultima pe care a aruncat-o a fost a Sfântului Nicolae. Seara, întorcându-se a găsit un bătrân stând în frig, care i-a spus: „Stăpâna casei m-a alungat.” Atunci şi-a dat seama de greşeala ei şi a adus icoanele înapoi în casă. Tot în zilele noastre, un copil era lăsat în timpul zilei cu o bătrână, care avea pe geamantan o icoană a Sfântului Nicolae, la care se ruga. După un timp, fiind părinţii acasă, dar ocupaţi cu menajul, copilul s-a urcat pe un scăunel şi, văzându-i de la balcon pe cei care se jucau afară, a vrut să meargă la ei şi a sărit de la etajul patru. Părinţii au auzit jos zarvă, dar l-au găsit viu şi nevătămat, iar la mirarea lui, le-a spus: „Bunicuţul m-a prins. Bunicuţul din geamantan.” În alte cazuri, fiind chemat în ajutor, Sfântul Nicolae a vindecat oameni grav bolnavi, aflaţi în spital, astfel încât medicii s-au minunat atât de tare încât au scris şi articole ştiinţifice pe aceste teme. Sunt lucruri întâmplate în zilele noastre, iar cele pe care le-am spus acum reprezintă doar o mică parte a nenumăratelor minuni. Iată că cel pe care ni l-am putea imagina doar între mari rugători, în pustiu, îndrumându-i pe aceia pe calea rugăciunii, aşa cum a făcut, de pildă, cu Sfântul Stareţ Gheorghe de la Cernica, se ocupă adesea şi de micile noastre probleme, de ceea ce am fi tentaţi să numim mărunţişuri. Un credincios povesteşte chiar că, pe când era copil, Sfântul îi trimitea, de două ori pe lună, câte o bomboană. Sigur că minunile se fac după capacitatea de înţelegere a fiecăruia, dar şi după nevoile lui. Un alt Nicolae, Steinhardt, vorbind despre un sfânt catolic spune cuvinte ce i se potrivesc foarte bine şi Sfântului Nicolae, legate tocmai de aceste mărunţişuri: „Există dureri ne-măreţe, ne-tragice, există năpaste caraghioase, necazuri sâcâitoare şi boli care nu ucid însă otrăvesc viaţa pătimitorului. Oare nu şi acestea se cade a fi luate în seamă? (...)Pierderea cheilor casei, ce chin şi ce necaz pentru un bătrân sărac, pentru un neputincios, un neajutorat… Pierderea câinelui iubit pentru omul lipsit de orice prieten, ce nefericire!” Iată că, în mila sa, Sfântul Nicolae se apleacă şi către aceste mici dureri şi este gata oricând să ne vină în ajutor, de-l chemăm cu cât de puţină credinţă. Şi adesea învăţăm de aici că şi noi, neputincioşi şi păcătoşi, dacă nu putem să facem minunile mari ale Sfântului Nicolae, îi putem fi următori în cele mici. Căci în zilele noastre copleşite de egoism, o vorbă bună, un gând către Dumnezeu, un gest de politeţe, un sfat prietenesc, sacrificarea a câteva minute din timpul nostru propriu şi atât de preţios pentru a asculta necazurile mărunte, dar atât de apăsătoare ale celui de lângă noi sunt mici minuni la îndemâna oricui.
Pe acestea se cuvine să le facem şi să nu pregetăm, pentru toate, să cerem ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului şi al Sfântului Nicolae. Căci noi rar îi chemăm pe sfinţi, deşi ei mereu ne văd, mereu ne sunt aproape şi mereu vor să ne ajute. Aşadar să devenim şi noi din nou precum copiii, căci Hristos spune că doar cei ce se fac precum ei vor moşteni Împărăţia Cerurilor. Şi să nu încetăm să-l chemăm pe blândul Moş Nicolae, care tuturor ne aduce darurile de trebuinţă, de suntem şi noi, măcar pentru o clipă... cuminţi.

Thursday, December 3, 2009

Poemul zilelor stranii - The Doors (Epilog)

Când Jim Morrison pleacă la Paris, ceilalţi trei membri lucrează deja la un nou album, care va apărea la 3 luni după moartea solistului vocal, ale cărui sarcini sunt preluate de Robby Krieger şi Ray Manzarek. Marele merit al lui „Other Voices” este că nu încearcă să recreeze o muzică şi o atmosferă cărora doar Morrison ştia să le dea strălucirea finală. Piesele sunt proaspete, deşi parcă mai conformiste faţă de tradiţia psihedelică a epocii hippie, marcată de visare, călătorie şi o bucurie de a trăi ce se vrea simplă şi colorată. Nu lipseşte nici blues-ul şi nici încorporarea unor elemente eterogene, ce merg până la jazz-ul îmbinat cu muzică de cabaret al anilor 30. Vocile suprapuse amintesc uneori de Simon and Garfunkel ceva mai bluesy, schimbările de atmosferă sunt surprinzătoare. „Ships With Sails”, piesa cea mai psihedelică, este în acelaşi timp şi cea mai Doors, ilustraţie a direcţiei în care ar fi evoluat probabil trupa dacă amprenta lui Morrison n-ar fi fost atât de puternică şi, în acelaşi timp, mostră a creativităţii lui Ray Manzarek. Peste toată veselia acestui album – poate cel mai jovial al trupei – pluteşte o undă de tristeţe şi neîmplinire. „Other Voices” este zâmbetul în spatele căruia se ascunde un dor nemărturisit. Al lor şi al celor care îi ascultă.
Tendinţa retro de pe „Other Voices” se accentuează pe „Full Circle” (1972), pe care rock’n’roll-ul este împins spre varianta sa cea mai jazzy, sau spre un potpuriu din care nu lipsesc rădăcinile folk, aceeaşi omniprezentă muzică de cabaret european şi o tentă de country, ca pe „Hardwood Floor”. „The Mosquito”, o glumă muzicală cu versuri de o simplitate absolută, încadrate de un joc muzical improvizatoric, a devenit chiar un hit cu oarecare succes. Blues-ul, care în perioada Morrison era expresia laturii rudimentare a trupei, devine acum cizelat, pe „Good Rockin’” se aud reminiscenţe din Elvis Presley, iar arta improvizatorică psihedelică îşi găseşte ilustraţia pe „The Piano Bird”, cu un pasaj instrumental prelung ce are în prim plan flautul, suprapus pe o armonie cvasi-obstinată, ce nu aduce însă decât vag aminte de „When the Music’s Over”, la fel cum riff-ul de pe „4 Billion Souls”, deşi asemănător cu cel de pe „Strange Days”, este integrat şi transfigurat în noul sound mult mai deschis şi jovial ce defineşte albumele acestei perioade. În cele din urmă, nici Robby Krieger, John Densmore şi Ray Manzarek nu au acordat mare atenţie creaţiei The Doors fără Jim Morrison, dovadă fiind faptul că „Other Voices” şi „Full Circle” au apărut pentru prima dată pe CD abia în 2006. O soartă poate nemeritată pentru două albume bune, dar greu de încadrat în continuitatea unei creaţii care, în toate aspectele ei, a fost marcată definitiv de vocea, versurile şi melodiile lui Morrison.
Din punct de vedere statistic, istoria The Doors mai înregistrează mişcări vagi. Sunt editate albume live şi filmări. În 1993, trupa se reuneşte, cu Eddie Vedder de la Pearl Jam la voce, şi cântă trei piese. Acelaşi lucru se întâmplă şi în 2001, de data aceasta cu mai mulţi solişti vocali, între care Ian Astbury (The Cult), socotit de mulţi cel mai potrivit înlocuitor al lui Jim. Părere împărtăşită se pare şi de Ray Manzarek şi Robby Krieger, care în 2003 formează The Doors of the 21st Century, cu acelaşi la voce, dar fără John Densmore, care fie nu este chemat, fie nu vrea să participe la această cvasi-reuniune. Bateristul este şi cel care îi dă în judecată pe ceilalţi, obţinând interdicţia de a folosi numele şi obligându-i să continue sub titulatura Riders On the Storm, activă până anul acesta (2007), când Ian Astbury a reformat The Cult. Tot John Densmore, cel care se pare că nu vrea să cânte într-un nou The Doors decât cu Eddie Vedder la voce, refuză cu încăpăţânare orice solicitare de a folosi muzica trupei pentru reclame. Ultima mărturie în acest sens este răspunsul negativ dat companiei Cadillac, care oferea 15 milioane de dolari pentru a folosi „Break On Through (To the Other Side)”. Astăzi Ray Manzarek spune că „sfârşitul e mereu aproape” şi de aceea el şi ceilalţi doi membri fondatori ar trebui să cânte piesele vechi, pentru că Jim Morrison, ca poet, ar dori ca versurile sale să fie auzite.
Am lăsat intenţionat la urmă „An American Prayer”, apărut în 1978. Versuri recitate de Jim Morrison peste care cei trei membri supravieţuitori au suprapus muzică. Mărturia finală şi definitivă The Doors. Muzica i-a atins pe oameni, dar uneori nu poţi gândi decât că a fost o interfaţă, un intermediar pentru versurile unui poet american ajuns cumva într-un grup rock’n’roll. Înregistrarea cuprinde fragmente din cele trei volume de poeme ale lui Morrison, „The New Creatures”, „The Lords (Notes On Vision)” şi „An American Prayer”, peisaj discontinuu şi cu o coerenţă internă ascunsă în spatele incoerenţei formale a unei personalităţi artistice încă nedesluşite. Venice Beach, ruperea de vechea existenţă, sărbătoarea nouă. Povestea accidentului cu indienii morţi pe autostradă, versificată dar şi brută. Cine va încerca un studiu serios al poeziei lui Morrison va trebui să pornească de la simbolismul acestui episod al sufletelor care au zburat prin aer şi „au intrat într-al meu”. Viaţa şi moartea ca un joc. „Îmi plac activităţile lipsite de scop”, spunea poetul pe când trăia. Peste tot, îmbinate şi asimilate, muzici noi sau fragmente din „Peace Frog”, „Blue Sunday”, „Unknown Soldier”, „The Wasp”. O poezie a jocului, aluzii sexuale, călătorie, scene în întuneric. Blues. „Pace pe pământ. Mori. Mănâncă-mă. Pe aici. Sfârşitul”. Viziunea cinematică a vieţii (exploatată genial de Oliver Stone). Onomatopeele de pe „Roadhouse Blues” (live) trimit la aceeaşi lipsă de scop în spatele căreia înţelesul ascuns rămâne inefabil, ca existenţa însăşi. „Riders On the Storm” suprapus peste versuri din „The Hitchhiker”, scenariul neterminat care a stat la baza piesei.
Şi după toate acestea... o rugăciune americană. Un rudiment de „Ghost Song” şi o uşoară influenţă orientală introduc Adagio-ul atribuit lui Tomasso Albinoni, genială ornamentare sonoră a ultimelor cuvinte care ne-au rămas de la James Douglas Morrison. Albumul „An American Prayer” este omagiul pe care ceilalţi membri The Doors i-l aduc celui care a trecut fulgerător prin viaţa lor şi prin epoca unui secol de coşmar, o reverenţă către cuvintele unui rătăcitor care încă aşteaptă răspuns, dar care a întrebat atât de frumos... „Ştiţi de înaintarea caldă de sub stele? Ştiţi că existăm? Aţi uitat Cheile Împărăţiei? V-aţi născut oare, şi sunteţi vii? Unde sunt serbările ce ni s-au făgăduit, unde e Vinul cel Nou? (moare în vie). O, mare Făcător al fiinţei, mai dăruieşte-ne un ceas să ne împlinim arta şi să ne desăvârşim vieţile”.
Stigmatizarea sau idolatria sunt deopotrivă rătăciri. Când îl admiri pe Jim Morrison, înţelegi că uneori nu poţi să-l scuzi. Şi nu-ţi rămâne decât să-l iubeşti şi să gândeşti cu speranţă că îl vei regăsi. „Nu voi pleca. Prefer o petrecere între prieteni familiei uriaşe”.