Tuesday, February 23, 2016

Un cântec pe săptămână - Ozzy Osbourne, "Mr. Crowley" (live)



Cu greu va găsi cineva o critică la adresa rock-ului în care să nu fie pomenit, mai devreme sau mai târziu şi numele unui personaj "cu miros de sulf", ca să-l cităm pe jurnalistul TRU. Şi dacă este adevărat că britanicul cu învăţătură demonică i-a atras pe unii artişti (de la Jimmy Page la David Bowie, dar şi pe un mare scriitor ca Fernando Pessoa) şi că influenţa lui a fost fără îndoială negativă, asocierea întregului fenomen cu ideologia "crowleyană" e, ca de obicei, o mistificare. Şi dacă personajul cu pricina e calul de bătaie al criticilor sus-amintiţi, cântecul lui Ozzy Osbourne e şaua. Ceea ce dovedeşte că cei mai mulţi nu l-au ascultat cu atenţie.
"Mr. Crowley" apare pe primul album solo al lui Ozzy Osbourne, "Blizzard of Ozz" (1980), înregistrat cu marele chitarist Randy Rhoads (1956-1982). Versurile sunt rodul colaborării dintre Ozzy şi basistul Bob Daisley, dar cel mai probabil primul a venit doar cu ideea, iar celălalt i-a dat formă. De la primul până la ultimul vers, textul nu conţine nici cea mai vagă nuanţă apologetică. Dimpotrivă, este o mirare însoţită de ironie ("Ce a fost în capul tău (...) I-ai păcălit pe toţi cu magia", etc.), descrierea unei existenţe tragice eşuate în propriile iluzii.


Muzical, dramatismul apare încă de la introducerea de orgă, cu tema în bas. Balansul pe strofă e asigurat de contrastul între riff-ul sacadat şi vocea plângăcioasă, monotonă, iar tonal avem de la început până la sfârşit o alternanţă a "pilonilor" re minor şi Si bemol major. Primul solo al lui Randy Rhoads este un moment de virtuozitate memorabil în istoria rock-ului. Al doilea, mai melodios, limpede din punct de vedere tonal, reprezintă practic o nouă temă, care încheie arcul deschis odată cu intro-ul. Varianta propusă aici este înregistrată live în 1981 într-un mic studio de lângă New York. Bob Daisley, textierul şi co-autorul muzicii (alături de Osbourne şi Rhoads) şi bateristul Lee Kerslake fuseseră daţi între timp afară, iar în locul lor îi vedem pe Rudy Sarzo, respectiv Tommy Aldridge.

Friday, February 19, 2016

Cine este Matei Iliescu?



E curios cum intră un scriitor sau un artist în general în circuitul public şi cum, la fel de inexplicabil iese din el. Însă într-un fel e plăcerea cititorului să găsească o nestemată ascunsă, a cărei strălucire e garantată doar de intuiţia şi apoi capacitatea lui de a aprofunda, fără girul sau contestarea venite de la o autoritatea culturală superioară. Într-o perioadă ideologizată până la paroxism, în general se caută puncte comune pe plan politic şi abia după identificarea lor se trece la afinităţi culturale. Aşa se explică succesul unor autori mediocri dar în ton cu un anumit "zeitgeist" (Paulo Coelho pentru că e foarte new age, Dan Brown pentru că aruncă urme de can-can peste dezvăluiri de operetă ce lovesc în temeliile unor vechi tradiţii), lipsa din prim-planul atenţiei publice a altora, fie vinovaţi reali de greşeli grave, fie opuşi vulgatei gândirii "corecte" (Pierre Drieu La Rochelle, ca să dau un singur exemplu), în ciuda măiestriei artistice greu de contestat. Mai mult decât atât, uneori chiar părţile mai puţin "militante" ale unor artişti altfel angajaţi trec sub colbul uitării chiar în rândurile celor care-i admiră pentru afiliere şi nu pentru sensibilitate (câţi dintre iubitorii lui Radu Gyr îşi amintesc oare de versurile melancolic-dureroase din, să spunem, "Era o casă albă"?). Sigur, lucrurile sunt mai complexe decât le-am schiţat noi sumar mai sus. Cert este că anumiţi autori se sustrag unei ideologii dominante nu pentru a îmbrăţişa o alta, ci pentru a-şi urma chemarea, vocaţia. De multe ori aceştia sunt trecuţi în subsolul contemporaneităţii, iar posteritatea uită să-i recupereze, prea ocupată cu propriile-i lupte.
Dacă nu aş fi citit volumul "Ochiul căprui al dragostei noastre" de Mircea Cărtărescu, probabil că l-aş fi socotit mai departe pe Radu Petrescu fostul locatar al unei case în care astăzi intru destul de des şi nimic mai mult. Asta deşi am observat placheta cu numele lui de când nici nu-mi mai aduc aminte. Şi că îi văd cel puţin o dată pe săptămână unele rude. Nu vreau să continui, pentru că o astfel de povestire cu iţe nebănuite şi corespondenţe surprinzătoare ar putea părea o imitaţie a însăşi operei autorului despre care vorbesc.
În cercurile literare mai mult sau mai puţin ermetice s-a discutat despre "Matei Iliescu", romanul cu care Radu Petrescu a debutat când deja era trecut de prima tinereţe. În cheie critică a fost amintită mereu tenta flaubertiană dată de ţesătura cvasi-utopică a intrigii şi de grija delicată pentru frază. Şi cum nu sunt critic, nu mă văd nicidecum obligat să merg mai departe pe acelaşi drum analitic. Simt doar nevoia să spun că de la "Nuntă în cer" a lui Mircea Eliade încoace, nu am citit în literatura română - sau universală - o poveste de dragoste mai frumoasă şi mai cuprinzătoare decât aceasta. Cumva, încă dinainte de a înţelege în ce direcţie duce firul epic, am simţit la propriu în stomac acei fluturaşi care vestesc turnura emoţională decisivă a oricărei îndrăgostiri. De la început până la sfârşit cititorul e condus spre retrăirea unor stări poate uitate, sfâşietoare şi dulci, dureroase până la limita suferinţei transformate în bucurie, apoi căzute într-un regret ce dă noi dimensiuni legăturii erotice autodistructive. Şi astfel, cititorul însuşi se rătăceşte.
Pentru că "Matei Iliescu", unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste din literatura noastră, nu este un roman de dragoste. Autorului îi place desigur să se joace cu diferite chei şi straturi de înţelegere - mai limpezi odată ce îi citeşti şi jurnalul-atelier de creaţie - însă cel puţin un nivel al lecturii se dezvăluie într-o frază aparent fără legătură cu "miezul" intrigii: "Sunt plin de forţă şi ştiu că voi izbuti să fac tot ce vreau. Nimic nu mi se pare însă destul de sus pentru ce pot face, nimic la capătul căruia să nu fie pustiul şi anularea." Tot romanul este un monument al subiectivităţii celei mai profunde, autodevoratoare, impregnată de un "mal de vivre" aparent fără ieşire. Sentimentul - mai măreţ prin formă şi manifestări decât existenţele vulgare sortite mediocrităţii - este pretext pentru o explorare a sinelui, care, în lipsa sensului, atinge marginile unui abis lăuntric nesfârşit în propriul său nimic. Dragostea, prin definiţie împărtăşire şi jertfă, se transfigurează invers în egoismul suprem, într-o adoraţie cvasi-demonică a sinelui, până acolo încât "ea şi el" devin "două feţe ale aceluiaşi lucru, ale oboselii unei după-amiezi cu ploaie, ale eternităţii vide, monotone, cenuşii, care produce fără rost şi împinge, prin exasperare, la profanare". De la "vedea frumuseţea în Dora aşa cum creştinii văd lumea în Dumnezeu" - rezultatul privirii faţă către faţă a două persoane libere - până la rătăcirea în haosul măreţ şi impersonal, romancierul captează cu iscusinţă de analist şi cititor de vise eşecul existenţial al unui individualism care încearcă, în aerul vremii şi în artă, să înlocuiască cealaltă iluzie, a realismului obiectiv. Trăsătura anti-realistă se vede şi din aceea că deşi de multe ori apar locuri familiare - iar mie, celui care scrie, chiar foarte familiare - acestea nu păstrează nimic din aerul cunoscut, într-atât sunt impregnate de trăirile dereglate şi de halucinaţiile - în sens ontologic - personajelor.
Dacă cinematograful este, după cum spune marele Andrei Tarkovski, arta de "a sculpta în timp", de a-l modela ca pe o plastilină aşa cum nicio altă formă a creativităţii umane nu poate, "Matei Iliescu" este cea mai cinematică operă literară pe care mi-a fost dat să o citesc. În acelaşi timp imaginile sunt învăluite în meditaţii în care filosoficul poartă amprenta oniricului într-un fel care doar în scris poate fi ilustrat. Opera lui Radu Petrescu ne indică o punte, ruptă parcă odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, între tipurile de sensibilitate artistică din literatura română. Şi ne dezvăluie, fără să propună soluţia salvatoare, ceva din suferinţa sufletească ce pluteşte la sfârşitul unei epoci printre frunze tomnatice, atmosferă impersonală, oaze de linişte şi plăcuţe comemorative pe câte o casă.