E curios cum intră un scriitor sau un artist în general în circuitul public
şi cum, la fel de inexplicabil iese din el. Însă într-un fel e plăcerea
cititorului să găsească o nestemată ascunsă, a cărei strălucire e garantată
doar de intuiţia şi apoi capacitatea lui de a aprofunda, fără girul sau
contestarea venite de la o autoritatea culturală superioară. Într-o perioadă
ideologizată până la paroxism, în general se caută puncte comune pe plan
politic şi abia după identificarea lor se trece la afinităţi culturale. Aşa se
explică succesul unor autori mediocri dar în ton cu un anumit
"zeitgeist" (Paulo Coelho pentru că e foarte new age, Dan Brown
pentru că aruncă urme de can-can peste dezvăluiri de operetă ce lovesc în
temeliile unor vechi tradiţii), lipsa din prim-planul atenţiei publice a
altora, fie vinovaţi reali de greşeli grave, fie opuşi vulgatei gândirii
"corecte" (Pierre Drieu La Rochelle, ca să dau un singur exemplu), în
ciuda măiestriei artistice greu de contestat. Mai mult decât atât, uneori chiar
părţile mai puţin "militante" ale unor artişti altfel angajaţi trec
sub colbul uitării chiar în rândurile celor care-i admiră pentru afiliere şi nu
pentru sensibilitate (câţi dintre iubitorii lui Radu Gyr îşi amintesc oare de
versurile melancolic-dureroase din, să spunem, "Era o casă albă"?).
Sigur, lucrurile sunt mai complexe decât le-am schiţat noi sumar mai sus. Cert
este că anumiţi autori se sustrag unei ideologii dominante nu pentru a
îmbrăţişa o alta, ci pentru a-şi urma chemarea, vocaţia. De multe ori aceştia
sunt trecuţi în subsolul contemporaneităţii, iar posteritatea uită să-i
recupereze, prea ocupată cu propriile-i lupte.
Dacă nu aş fi citit volumul "Ochiul căprui al dragostei noastre"
de Mircea Cărtărescu, probabil că l-aş fi socotit mai departe pe Radu Petrescu
fostul locatar al unei case în care astăzi intru destul de des şi nimic mai
mult. Asta deşi am observat placheta cu numele lui de când nici nu-mi mai aduc
aminte. Şi că îi văd cel puţin o dată pe săptămână unele rude. Nu vreau să
continui, pentru că o astfel de povestire cu iţe nebănuite şi corespondenţe
surprinzătoare ar putea părea o imitaţie a însăşi operei autorului despre care
vorbesc.
În cercurile literare mai mult sau mai puţin ermetice s-a discutat despre
"Matei Iliescu", romanul cu care Radu Petrescu a debutat când deja
era trecut de prima tinereţe. În cheie critică a fost amintită mereu tenta
flaubertiană dată de ţesătura cvasi-utopică a intrigii şi de grija delicată
pentru frază. Şi cum nu sunt critic, nu mă văd nicidecum obligat să merg mai
departe pe acelaşi drum analitic. Simt doar nevoia să spun că de la "Nuntă
în cer" a lui Mircea Eliade încoace, nu am citit în literatura română -
sau universală - o poveste de dragoste mai frumoasă şi mai cuprinzătoare decât
aceasta. Cumva, încă dinainte de a înţelege în ce direcţie duce firul epic, am
simţit la propriu în stomac acei fluturaşi care vestesc turnura emoţională
decisivă a oricărei îndrăgostiri. De la început până la sfârşit cititorul e
condus spre retrăirea unor stări poate uitate, sfâşietoare şi dulci, dureroase
până la limita suferinţei transformate în bucurie, apoi căzute într-un regret
ce dă noi dimensiuni legăturii erotice autodistructive. Şi astfel, cititorul
însuşi se rătăceşte.
Pentru că "Matei Iliescu", unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste
din literatura noastră, nu este un roman de dragoste. Autorului îi place
desigur să se joace cu diferite chei şi straturi de înţelegere - mai limpezi
odată ce îi citeşti şi jurnalul-atelier de creaţie - însă cel puţin un nivel al
lecturii se dezvăluie într-o frază aparent fără legătură cu "miezul"
intrigii: "Sunt plin de forţă şi ştiu că voi izbuti să fac tot ce vreau.
Nimic nu mi se pare însă destul de sus pentru ce pot face, nimic la capătul
căruia să nu fie pustiul şi anularea." Tot romanul este un monument al
subiectivităţii celei mai profunde, autodevoratoare, impregnată de un "mal
de vivre" aparent fără ieşire. Sentimentul - mai măreţ prin formă şi
manifestări decât existenţele vulgare sortite mediocrităţii - este pretext
pentru o explorare a sinelui, care, în lipsa sensului, atinge marginile unui
abis lăuntric nesfârşit în propriul său nimic. Dragostea, prin definiţie
împărtăşire şi jertfă, se transfigurează invers în egoismul suprem, într-o adoraţie
cvasi-demonică a sinelui, până acolo încât "ea şi el" devin
"două feţe ale aceluiaşi lucru, ale oboselii unei după-amiezi cu ploaie,
ale eternităţii vide, monotone, cenuşii, care produce fără rost şi împinge,
prin exasperare, la profanare". De la "vedea frumuseţea în Dora aşa
cum creştinii văd lumea în Dumnezeu" - rezultatul privirii faţă către faţă
a două persoane libere - până la rătăcirea în haosul măreţ şi impersonal,
romancierul captează cu iscusinţă de analist şi cititor de vise eşecul
existenţial al unui individualism care încearcă, în aerul vremii şi în artă, să
înlocuiască cealaltă iluzie, a realismului obiectiv. Trăsătura anti-realistă se
vede şi din aceea că deşi de multe ori apar locuri familiare - iar mie, celui
care scrie, chiar foarte familiare - acestea nu păstrează nimic din aerul
cunoscut, într-atât sunt impregnate de trăirile dereglate şi de halucinaţiile -
în sens ontologic - personajelor.
Dacă cinematograful este, după cum spune marele Andrei Tarkovski, arta de
"a sculpta în timp", de a-l modela ca pe o plastilină aşa cum nicio
altă formă a creativităţii umane nu poate, "Matei Iliescu" este cea
mai cinematică operă literară pe care mi-a fost dat să o citesc. În acelaşi
timp imaginile sunt învăluite în meditaţii în care filosoficul poartă amprenta
oniricului într-un fel care doar în scris poate fi ilustrat. Opera lui Radu
Petrescu ne indică o punte, ruptă parcă odată cu izbucnirea celui de-al Doilea
Război Mondial, între tipurile de sensibilitate artistică din literatura
română. Şi ne dezvăluie, fără să propună soluţia salvatoare, ceva din suferinţa
sufletească ce pluteşte la sfârşitul unei epoci printre frunze tomnatice,
atmosferă impersonală, oaze de linişte şi plăcuţe comemorative pe câte o casă.
No comments:
Post a Comment