Thursday, October 30, 2008

"Zeitgeist" sau panorama deşertăciunilor (I)

Cadrul general

În ultima vreme, un filmuleţ ce se vrea documentar face furori printre internauţi. Difuzat cu o tenacitate suspectă – ca spam, cu posibilitatea vizionării şi descărcării gratuite – „Zeitgeist”, ai cărui finanţatori ne rămân până astăzi necunoscuţi, încearcă să ofere o privire asupra lumii ce ar rupe vălul ignoranţei care a făcut din noi subiecte ale manipulării. Filmul are trei părţi. Prima, cu subtitlul „Cea mai mare poveste spusă vreodată” este un atac direct la adresa creştinismului. De fapt, la nivel declarativ sunt vizate în general ceea ce autorii numesc „religii teiste” (adică ce presupun credinţa în cel puţin o deitate), dar ţinta principală a presupuselor dezvăluiri e Hristos, atacurile având efecte prin ricoşeu şi asupra mozaismului şi, în mai mică măsură, a mahomedanismului.
Înainte de a intra în subiectul propriu-zis, „Zeitgeist” stabileşte destul de clar pentru cine are ochi să vadă, cadrul ideologic. Accentul este pus pe trăirea lui „aici şi acum”, fără a da atenţie trecutului sau viitorului, pe amoralism („nu există lucruri bune sau rele în sine”), pe evoluţionism şi o „reconectare cu forţele naturii, cu unitatea universului”. Nu se neagă o anumită spiritualitate, deci poziţia nu este una pur atee – deşi sunt folosite argumente puse la dispoziţie de diferitele forme ale ateismului organizat – ci mai degrabă cu accente de panteism, divinizare a naturii şi contopire a omului în esenţa ei impersonală, toate având o profundă aversiune faţă de religia aşa-zis oficială şi faţă de instituţiile religioase. Toate acestea se identifică cu un curent numit new age, pe care, în 1994, Părintele Symeon de la Essex îl descria în felul următor: „Nu există o mişcare new age, nu există un fondator al ei, dar toate aceste mişcări interesate de spiritualităţile orientale, de magie, de toate aceste lucruri, amestecate cu o răceală a credinţei creştine sunt legate un pic de astrologie. Se crede că omenirea va intra într-o nouă eră, în care elementele pozitive din toate religiile lumii vor forma o nouă religie, în care capacităţile spirituale ale omului vor fi dezvoltate enorm. (...) Din nefericire însă, intrând în acest curent, oamenii devin sclavii unor spiritualităţi false. (...) După perioada de decădere materialistă, omul se întoarce spre spiritual, fără să-şi dea seama că există multe duhuri care nu sunt Duhul Sfânt”. Această spiritualitate mixtă este evidentă în „Zeitgeist”, în momentul în care Jordan Maxwell, specialist independent în astro-teologie, introduce atacul împotriva creştinismului prin afirmaţia că cei ce cred în Dumnezeul creştin se opun dreptăţii divine şi au nevoie „să cunoască adevărul, pentru că adevărul îi va face liberi”. Paradoxal şi ironic, această ultimă parte a propoziţiei nu este altceva decât un citat din spusele lui Hristos (Evanghelia după Ioan, capitolul VIII, versetul 32).

Asemănări şi deosebiri, simboluri şi false simboluri

Urmează apoi argumentaţia anti-creştină propriu zisă. Pornind de la efectele de stand-up comedy, cu râsete pe fundal, ironizând o variantă simplificată şi ridiculizată a credinţei, se afirmă în „Zeitgeist” că învăţătura creştină nu este decât o compilaţie a credinţelor mai vechi care ar avea la bază o schemă evolutivă astrologică, cu soarele în centru şi cele douăsprezece semne zodiacale în jurul lui. Urmează o înşiruire de falsuri grosolane, care se sprijină pe ideea inculturii publicului contemporan şi disponibilitatea de a crede orice are o aură de mister. Astfel, sunt prezentate mai multe zeităţi păgâne, aşa-zis solare, despre care se spune că ar avea exact aceleaşi caracteristici ca Hristos: naşterea pe 25 decembrie, dintr-o fecioară, activitatea publică începută la 30 de ani după un botez, numele divine de „Fiu al lui Dumnezeu” sau „Lumină a lumii”, moartea şi învierea. Privitorul e bombardat cu o serie imensă de nume de zeităţi cărora le sunt asociate aceste caracteristici. O simplă privire critică, eventual dublată de lectura oricărei istorii a religiilor – de găsit şi la un click distanţă, pe internet – arată falsitatea argumentelor înfăţişate. Horus este fiul lui Isis ŞI OSIRIS, iar moartea lui este consecinţa unei lupte şi nu jertfă de bunăvoie, Krishna, avatar al lui Vishnu, identificat în alte variante ale hinduismului cu fiinţa supremă însăşi, este al 8-lea fiu al prinţesei Devaki şi al lui Vasudeva, născut, după calcule care, desigur, nu pot avea pretenţia unei prea mari exactităţi, deoarece în perioadele apariţiei acestor mituri se foloseau alte calendare, pe 18 sau 21 iulie 3228 înainte de Hristos, Dionisos este fiul lui Zeus şi al prinţesei Semele ( în alte variante al zeităţii infernale Persefona). Despre alţi zei enumeraţi în lista autorilor filmului, cum ar fi Thor, nici nu mai are rost să amintim, deosebirile fiind evidente. Că există similitudini între creştinism şi unele credinţe anterioare este de netăgăduit. Dar acestea merg până la un punct şi se deosebesc în esenţă. Explicaţia pe care o dau istoricii religiilor este fondul comun al experienţei omeneşti, din care, ulterior, s-au desprins diferitele sisteme religioase, iar Sfinţii Părinţi vorbesc despre rămăşiţe ale Revelaţiei de la începuturi, care s-a deformat, cu timpul din pricina păcatului oamenilor, şi le-a fost redată în forma corectă întâi prin profeţi, apoi prin însăşi venirea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. De altfel, realizatorii însuşi arată că apologeţii creştini, dintre care ei dau exemplul Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, au cunoscut aceste asemănări şi s-au folosit de ele pentru a-şi transmite mai uşor mesajul. Concepţia lor era aceeaşi ca cea menţionată mai sus, că deformările şi „schimonosirile” adevărului sunt rezultatul păcatelor şi al intervenţiei nemijlocite a diavolului, căci în creştinism cunoaşterea teoretică nu poate exista decât în deplină armonie cu trăirea în acord cu Dumnezeu. Explicaţia din urmă poate fi considerată forţată de cei care nu cred, însă cu atât mai mult sunt forţate similitudinile cu ciclul planetelor şi credinţele astrologice derivate din acesta.
Mai departe, autorii filmului insistă pe simbolismul noii ere (new age!), care ar însemna sfârşitul creştinismului prin ieşirea din era Peştilor şi intrarea în era Vărsătorului (aquarius). Continuă şi aici paralelele imaginare. Se ştie că, la începuturile creştinismului, cei care aparţineau credinţei în Hristos se recunoşteau între ei prin desenarea pe pământ a unui peşte. Acesta nu este însă nicidecum legat de semnul zodiacal cu acelaşi nume. Cum lumea în care s-a răspândit creştinismul la început vorbea cu preponderenţă limba greacă, în care peşte este „ichtios”, acesta era folosit ca semn de recunoaştere pentru că literele sale formează iniţialele de la „Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul”.
În treacăt sunt atacate şi alte persoane sau evenimente biblice, cum ar fi Moise sau Potopul. Despre acesta din urmă, autorii filmului arată, pentru a demonta istorisirea din Vechiul Testament, că se regăseşte în multe alte credinţe, cel mai la îndemână în Epopeea lui Ghilgameş. Lucrul este atestat demult de istoricii religiilor, însă unii dintre ei au ajuns la o concluzie destul de diferită de cea din „Zeitgeist”. Dacă un acelaşi eveniment este descris în mai multe culturi de pe pământ, dintre care unele nu s-au aflat niciodată în contact, nu este oare un indiciu că acel eveniment sau măcar ceva în felul lui s-a petrecut cu adevărat în timpuri preistorice?
Logica internă a credinţei învaţă că, dacă toată istoria omenirii se învârte în jurul evenimentului central al Întrupării lui Hristos, toate întâmplările ei au, pe lângă elementele concrete, faptice, şi o încărcătură simbolică. Mai multe personaje din trecut sunt prototipuri, simboluri, preînchipuiri ale celor ce au fost după ele sau ale celor ce vor fi. Hristos Însuşi îl înfăţişează pe Sfântul Ilie ca prototip al Sfântului Ioan Botezătorul, iar pe proorocul Iona, care a stat trei zile în pântecele unui monstru marin, ca simbol viu al morţii şi învierii Fiului lui Dumnezeu. Sesizând asemănarea (care, de altfel, se opreşte într-un anumit punct) dintre Iosif şi Iisus, filmul încearcă să facă din ea încă o dovadă a falsităţii istoriei creştine. Însă simbolism există nu numai în Scripturi, ci şi în natură, la tot pasul. Ciclul anotimpurilor este simbol pentru ciclul vârstelor omului, însă ar fi absurd să susţinem că, din această cauză, omul e o invenţie!

Iisus Hristos ca Persoană istorică

În cele din urmă, „Zeitgeist” merge, deşi printr-o altă metodă, pe aceeaşi linie pe care au mers, acum un an sau doi, pseudo-dezvăluirile lui James Cameron. Regizorul pretindea că ar fi găsit mormântul Sfintei Familii, ceea, ce, evident, ar fi dărâmat orice învăţătură despre Înviere. Oamenii de ştiinţă au demonstrat repede falsul, dar acest lucru a fost anunţat discret în presă, în timp ce aşa-zisa descoperire a avut parte de o largă acoperire media. Văzând că nu pot dărâma prin argumente „ştiinţifice” Învierea lui Hristos, dar animaţi de acelaşi duh, realizatorii „Zeitgeist” încearcă să ne convingă că Iisus nici măcar nu a existat ca persoană istorică. Deşi istoricii romani Tacit şi Suetoniu Îl menţionează în scrierile lor, noii contestatari susţin că ei s-ar fi referit la un substantiv comun (Hristos, în ebraică Mesia, înseamnă uns, consacrat) şi nu la Persoana lui Iisus. Cu toate acestea, legătura pe care respectivii o fac între Hristos şi cultul creştin este, după părerea noastră, suficientă pentru a înlătura îndoielile. Pliniu cel Tânăr, proconsolul Bitiniei, într-o scrisoare către împăratul Traian, vorbeşte despre creştinii care Îl adorau pe Iisus, argument suficient pentru a demonta teoria conform căreia Iisus ca persoană istorică a fost „fabricat”, din raţiuni politice, în timpul domniei lui Constantin cel Mare. Mai este şi mărturia importantă a istoricului evreu Iosif Flaviu. Despre aceasta ni se spune în „Zeitgeist” că oamenii de ştiinţă i-au demonstrat inautenticitatea. Minciuna devine evidentă. Mărturia lui Iosif Flaviu din „Antichităţile iudaice” are două părţi. Una, la capitolul XX, 9, 1, unde aminteşte despre uciderea lui Iacob, „frate al lui Iisus Hristos”. Aceasta nu a fost contestată niciodată de nici un om de ştiinţă! A doua, la capitolul XVIII, 3, 3, Îl menţionează pe Iisus ca făcător de minuni şi învăţător al adevărului. Doar în privinţa acesteia există controverse, pentru că Iosif Flaviu nu era creştin şi deci este greu de înţeles cum ar fi putut susţine aceste lucruri. Deci oamenii de ştiinţă PRESUPUN – nu au demonstrat fără putinţă de tăgadă – că mărturisirea despre Hristos ca învăţător al adevărului la Iosif Flaviu ar putea fi o adăugire târzie, însă NU PUN LA ÎNDOIALĂ mărturiile istoricului despre existenţa lui Iisus Hristos ca persoană istorică.

Concluzia filmului şi concluzia noastră

Concluzia primei părţi a filmului este, după cum am amintit, că învăţătura creştină a fost fabricată şi oficializată în scopul consolidării puterii politice de împăratul Constantin cel Mare. Este un argument preluat – paradoxal! – de la secta neoprotestantă a adventiştilor, care deşi Îl mărturisesc pe Hristos, susţin că instituirea duminicii ca zi de cult datează din timpul acestui împărat roman. Cu toate acestea, încă din primele secole creştine ni se păstrează nenumărate scrieri creştine, iar miile de martiri ucişi de puterea romană în timpul persecuţiilor (dintre care, printre cele mai sângeroase, cele ale lui Nero şi Diocleţian) demonstrează clar că învăţătura şi credinţa existau cu mult înainte de anul 313, când le-a fost acordată libertatea de către Constantin cel Mare. Mai mult primul Sinod Ecumenic, ce a avut loc la iniţiativa acestui împărat în anul 325, la Niceea, nu a „inventat” noua învăţătură oficială a Imperiului, ci doar a precizat un punct important al credinţei în faţa apariţiei unei erezii. Mai departe, „Zeitgeist” ne spune că Vaticanul deţine adevărul, dar că se foloseşte în continuare de creştinism, pentru a controla societăţile. Lăsând la o parte faptul că este ignorată în întregime Ortodoxia, deşi aceasta reprezintă, chiar şi din punct de vedere strict numeric, o importantă parte a creştinismului, care nu a practicat persecuţiile sau cruciadele de care e plin catolicismul, filmul nu reuşeşte să explice cum este controlată societatea contemporană prin creştinism, atâta timp cât se poate observa cu ochiul liber că valorile prin care sunt guvernate atât piaţa cât şi viaţa oamenilor sunt complet străine învăţăturii creştine despre iubirea de Dumnezeu şi de aproapele.
Prima parte a filmului „Zeitgeist” este un atac slab argumentat şi incoerent împotriva creştinismului, dar cu toate acestea un atac ce se bazează pe scenografia prezentării argumentelor, ca într-un spectacol de sunet şi lumini, şi pe pretenţiile ştiinţifice ale acestora, uşor de înghiţit de un public ale cărui singure surse de informare sunt reprezentate de televizor şi internet. Oricine cercetează atent şi onest va vedea, chiar dacă nu este un adept al creştinismului, că argumentele filmului sunt bazate strict pe scoateri din context, conexiuni forţate şi, mai ales, pe minciuni şi falsuri istorice şi mitologice. Acestea sunt cu atât mai periculoase, cu cât scopul lor este dublu, de a-i îndepărta pe oameni de învăţătura lui Hristos şi de a-i face receptivi la un alt fel de spiritualitate, „în care omul vrea să devină Dumnezeu prin el însuşi. Deci, în realitate (...) o formă de gnosticism care poate merge până la a lua forme de păgânism, ca de exemplu cultul naturii, astrologia, magia şi toate formele de spiritualitate orientală şi credinţe”. (Pr. Symeon) Părţile a 2-a şi a 3-a ale filmului arată o evoluţie cu atât mai tulburătoare.

Monday, October 27, 2008

Gingăşia sfinţilor

Se spune despre Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştilor, ale cărui sfinte moaşte se află la Patriarhia Română, că, păscând odată vitele, a călcat din greşeală peste cuibul unei păsări, omorând puişorii. A fost atât de mâhnit încât timp de trei ani, fie vară sau iarnă, a umblat cu piciorul cu care călcase cuibul desculţ, aşa cum îl înfăţişează şi unele icoane.

Wednesday, October 22, 2008

CA TOŢI SĂ FIE UNA

-un altfel de gânditor şi artist contemporan-

Arta, ştiinţa şi religia s-au aflat adesea, în mintea contemporanilor noştri, pe poziţii antagonice. În secolul XX şi în cel abia început, lucrurile s-au amestecat ameţitor şi, pe de o parte prăpastia s-a adâncit, pe de alta confuzia a sporit şi am ajuns să nu mai înţelegem mare lucru. De aceea ne limităm la „felia” noastră de viaţă, la specializarea noastră, şi am renunţat la înţelegerea globală a lucrurilor. Dar separaţiile sunt adesea doar rezultate ale neştiinţei, obtuzităţii şi habotniciei noastre. Încă există oameni care ştiu să le depăşească în chipul cel mai firesc, prin cuvântul şi viaţa lor.
„Într-o duminică, la prânz, treceam pe lângă Muzeul de Arheologie. Aveam puţin timp şi m-am gândit să intru. Am străbătut sălile privind statuile. (...) Mergeam de la o statuie la alta. La un moment dat, am ajuns la statuia lui Zeus. Zeus era pe tronul său şi arunca un fulger spre oameni. După ce le-a spus câte ştia, ghida s-a întors la mine şi mi-a zis:
-Dumneavoastră ce spuneţi, părinte? Cum vi se pare statuia?
-Eu nu ştiu lucruri de felul acesta, am zis. Numai aşa, precum văd, mă minunez atât de lucrarea artistului, cât şi de făptura lui Dumnezeu, care a creat-o atât de desăvârşit. Şi înţeleg că artistul care a făcut-o avea o adâncă simţire a dumnezeiescului. Îl vedeţi pe Zeus: deşi aruncă fulgere peste oameni, faţa sa este liniştită. Nu este mânios. Este nepătimaş.
Ghida a fost foarte mulţumită de comentariul meu, ca de altfel întregul grup. Ce ne spune acest lucru? Ce spune? Că Dumnezeu este nepătimaş, chiar şi atunci când pedepseşte.”

Întâmplarea de mai sus mi s-a părut rod al unei viziuni remarcabile. Unde sunt cei care creează dihotomii între artă şi credinţă? Căci, iată, un creştin ortodox a găsit sclipiri de divin într-o sculptură păgână. Fără să amestece, ipocrit şi prea modern, credinţele, dar găsind sub stratul gros de rătăcire, umbra unei cunoaşteri a adevărului. Dar să nu teoretizăm prea mult, căci aici nu este vorba despre un teoretician, ci despre un artist aventurier, pe numele său Porfirie Bairaktaris, cunoscut şi ca Porfirie Kavsokaliviotul. Dintr-o familie numeroasă, cu tatăl plecat la muncă în America, a luat-o de la 12 ani pe drumul pribegiei. A mers din Muntele Athos până la diferite sate greceşti, mutându-se destul de des, a ajuns la Atena unde a slujit pe lângă un spital, a trăit un timp într-o rulotă şi a murit, la aproape 86 de ani, tot în Athos, în locul numit Kavsokalivia. Ce este această viaţă dacă nu traiectoria unui aventurier, care, după cum vom vedea, a avut şi o deosebită intuiţie artistică? Şi desigur, cel care la 14 ani a devenit călugăr, a pornit în cea mai aventuroasă călătorie dintre toate: cea în căutarea lui Dumnezeu.
De multe ori lumea îşi închipuie că un creştin e un personaj ursuz şi mohorât, şi mulţi creştini cred şi ei aceasta, de vreme ce adoptă o figură acuzatoare şi severă, despre care cred că e necesară pentru evlavie. Nicolae Steinhardt, cel care şi-a numit însemnările detenţiei şi încreştinării „Jurnalul fericirii”, a fost unul dintre cei mai cunoscuţi adversari ai acestei poziţii. Iar părintele nostru, Porfirie, ne descoperă valenţele poetice ale credinţei în Hristos: „Sufletul creştinului trebuie să fie delicat, sensibil, să zboare, să tot zboare, să trăiască printre visări. Să zboare în nemărginire, în stele, în măreţiile lui Dumnezeu, în tăcere. Cel ce voieşte să devină creştin trebuie mai întâi să devină poet. Asta e! Trebuie să te doară. Să iubeşti şi să te doară. Să te doară pentru cel pe care îl iubeşti.”
Arta s-a deformat şi se deformează pe zi ce trece. Îşi trădează scopul, uită cu totul de scop, sau nu mai are nevoie de el. Estetica e răsturnată în numele unei libertăţi care îngrădeşte, căci astăzi tot ce altădată era socotit – prin educaţie, dar şi prin înclinaţie firească – frumos, a devenit desuet, perimat, retrograd. Sensibilitatea însă, aşa pervertită cum e, păstrează ecouri ale frumuseţii originare. Părintele Porfirie nu neagă arta, ci reorientează simţul artistic către alte dimensiuni, cele din care, odinioară, a izvorât. „Ca să devină cineva creştin, trebuie să aibă suflu poetic, trebuie să fie poet. Hristos nu voieşte lângă el suflete ‚grosolane’. Creştinul, chiar şi numai când iubeşte, este poet, petrece în poezie. Inimile poetice îmbrăţişează iubirea, o aşează înlăuntrul lor, o simt în adâncuri.”
N-aş vrea să credeţi că toate acestea sunt rodul unuia dintre acei „visători-stas”, de inspiraţie romantică, cu care ne îndoctrinează azi şi Hollywood-ul, acei tineri plăpânzi şi bolnăvicioşi, neînţeleşi şi complexaţi, care-şi petrec ziua în reverii, departe de o lume care îi respinge şi pe care o resping. Viaţa părintelui, încă de la început, când trebuia să muncească pentru a se întreţine, a fost plină de greutăţi, de boli şi necazuri. Dar în loc ca acestea să nască frustrări, s-au topit în rugăciune. „Aşa trebuie să cugetăm mereu. Aşa trebuie să trecem prin greutăţi şi nenorociri. Pe toate să le socotim prilejuri bune pentru rugăciune, pentru apropiere de Dumnezeu. Aceasta este taina: cum omul lui Dumnezeu face din toate rugăciune.” Şi astfel scăpăm şi de acele chipuri bosumflate pe care mulţi le asociază creştinismului. Printr-o libertate totală, căci Hristos nu ne impune nimic, ci ne cheamă să ne bucurăm în iubirea Lui. „Postiţi cât puteţi, faceţi câte metanii puteţi, desfătaţi-vă de câte privegheri puteţi, numai să fiţi bucuroşi. Să aveţi bucuria lui Hristos.”
Pentru cei ce nu cred, sau cred în altceva, părintele Porfirie avea aceeaşi iubire către care îi îndemna şi pe cei care îl ascultau. „Habotnicia n-are legătură cu Hristos. Să fii creştin adevărat. Atunci nu vei răstălmăci pe nimeni, ci iubirea ta pe toate le va suferi. Şi pe cel de altă religie. Adică să-l cinsteşti fără legătură cu religia lui, într-un chip nobil. Poţi să îngrijeşti un musulman, când are nevoie, să-i vorbeşti, să te întreţii cu el. SĂ EXISTE RESPECT PENTRU LIBERTATEA CELUILALT. Precum Hristos ‚stă la uşă şi bate’, fără să silească, ci aşteptând ca sufletul singur, liber, să-L primească, tot astfel să stăm şi noi dinaintea oricărui suflet.” Este aici un ecou din Sfântul Siluan Athonitul, care fără să se abată cu o „iotă” sau o „cirtă” de la credinţa adevărată în Hristos, Ortodoxia, îi primea cu dragoste pe toţi oamenii şi se ruga pentru toţi. Este o măsură la care nu ajunge fiecare printre noi, dar acesta e semnul adevăratei desăvârşiri creştine. Căci, cum spune părintele Porfirie în altă parte, „suntem una chiar şi cu oamenii care nu sunt aproape de Biserică. Ei sunt departe din neştiinţă. Să ne rugăm ca Dumnezeu să-i lumineze şi să-i schimbe, ca să vină şi ei la Hristos.” Cuvânt firesc pentru Bătrânul, care, la un moment dat, a vrut chiar să se ducă să trăiască împreună cu un grup de hippies, „bineînţeles fără (a face) păcate”, pentru a le arăta iubirea lui Hristos.
Dialogurile în care părintele Porfirie îşi povesteşte viaţa şi experienţa sunt cuprinse într-o carte, publicată şi în limba română la editura Egumeniţa, cu titlul simplu „Ne vorbeşte părintele Porfirie”. Este una dintre acele cărţi pe care cel mai adesea le trecem cu vederea, fie pentru că nu ne interesează sfaturile duhovniceşti, fie pentru că nu mai ştim ce să alegem dintre atâţia părinţi care caută să ne îndrume. Însă lectura descrierilor, în cel mai pur stil oral, ale drumului prin viaţă parcurs de acest contemporan al nostru (a murit în 1991), este pasionantă pentru credincioşi şi necredincioşi deopotrivă. Undeva între crez de viaţă, crez artistic şi roman modern de aventuri, dincolo de toate acestea prin dimensiunea ei întru Hristos, „Ne vorbeşte părintele Porfirie” este o bijuterie ascunsă în mormanul de maculatură ce invadează piaţa şi librăriile noastre.

Monday, October 13, 2008

Cântarea zilei

Întru tine, Maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip, căci luând crucea ai urmat lui Hristos, şi lucrând ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioasă Maică Parascheva, duhul tău.

(14 octombrie - Sfânta Cuvioasă Maică Parascheva de la Iaşi)

Pentru detalii vezi: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsoct/10-14-cv_parascheva.html

Thursday, October 9, 2008

Poveste de iubire

În vremea lui Teodosie cel Mare, împăratul grecesc, era un om în Antiohia anume Andronic, care se îndeletnicea cu meşteşugul de zlătar (lucrător de aur şi argint). Acesta a luat de nevastă pe fiica altui zlătar, pe care îl chema Ioan. Numele acestei femei era Atanasia, care însemnează "nemurire", căci, cu adevărat, slavă nepieritoare şi-a cîştigat prin viaţa ei cea sfîntă, precum va arăta sfîrşitul vieţii ei.

Andronic şi Atanasia, vieţuind cu cinste şi cu dumnezeiască plăcere, s-au înfrumuseţat cu toate bunătăţile, iar bogăţia lor, întru care erau îndestulaţi, o împărţeau în trei părţi: o parte o dădeau la săraci, alta o dădeau pentru împodobirea bisericii, iar alta o ţineau pentru trebuinţa casei lor. Şi erau cinstiţi şi iubiţi de toţi ceilalţi cetăţeni pentru blîndeţea şi faptele lor cele bune. Ei au avut un fiu căruia i-au pus numele Ioan. Iar după aceea li s-a născut şi o fiică căreia i-au dat numele de Maria. Apoi, după naşterea celor doi copii, n-au mai voit a se cunoaşte trupeşte, ci vieţuiau ca frate şi soră, iar sîrguinţa şi grija lor cea mare era pentru săraci, pentru că-i cercetau pe cei bolnavi, îi spălau, îi hrăneau, îi îmbrăcau şi cu averea lor erau mîngîierea străinilor şi săracilor. Şi în toate săptămînile, miercurea şi vinerea o petreceau în post şi în rugăciuni. Vieţuind ei aşa, a voit Dumnezeu să-i cheme la viaţa cea mai desăvîrşită ca, lăsîndu-le toate, să meargă după Domnul lor Iisus Hristos, Care ne-a lăsat nouă pildă să urmăm paşilor Lui. După doisprezece ani ai vieţii lor casnice, a venit într-o zi Atanasia de la biserică după cîntarea de dimineaţă şi i-a găsit pe amîndoi copiii ei gemînd, iar ea, tulburîndu-se, a stat aproape de patul lor. Andronic a venit mai tîrziu de la biserică şi a început a o striga pe femeia lui, iar ea a răspuns: "Nu te mînia pe mine, domnul meu, de vreme ce copiii noştri sînt cuprinşi de febră mare". Şi, pipăindu-i, Andronic i-a aflat aşa cum îi spusese Atanasia şi suspinînd, a zis: "Fie voia Domnului". Apoi s-a dus afară din cetate, la biserica Sfîntului Mucenic Iulian, pentru că acolo erau îngropaţi părinţii lui şi zăbovind în biserică la rugăciune, pînă la al şaselea ceas, în acea vreme au murit amîndoi copiii lui: fiul său, Ioan, care avea doisprezece ani, şi fiica sa, Maria, care avea zece ani.

Întorcîndu-se Andronic de la rugăciune, a auzit în casa sa plîngere şi tînguire şi, mîhnindu-se, a alergat în grabă şi a găsit acolo multă lume adunată în curtea lui, iar amîndoi copiii zăceau morţi. Intrînd în camera sa de rugăciune, s-a aruncat înaintea chipului Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, zicînd cuvintele dreptului Iov: "Gol am ieşit din pîntecele maicii mele, gol mă voi duce. Domnul a dat, Domnul a luat, precum a voit Domnul aşa a făcut, fie numele Domnului binecuvîntat în veci". Atanasia, plîngînd pentru fiii săi, atît de mult a slăbit din pricina mîhnirii încît era aproape de moarte, pentru că zicea: "Să mor şi eu ca fiii mei". Iar cînd au fost îngropaţi fiii lor s-au adunat toţi cetăţenii şi a venit însuşi patriarhul cu tot clerul său. Copiii au fost îngropaţi în biserica Sfîntului Iulian, acolo unde erau îngropaţi şi bunicii lor.


Atanasia, după îngroparea copiilor, nu mai voia să meargă în casa ei, ci şedea lîngă mormîntul lor, plîngînd, iar la miezul nopţii i s-a arătat Sfîntul Mucenic Iulian, în chipul unui călugăr, şi i-a zis: "O, femeie! pentru ce nu laşi pe cei ce sînt aici să se odihnească!" Iar ea a răspuns: "Nu te mînia pe mine, Sfinte Iulian, de vreme ce sînt mîhnită, pentru că doi copii am avut şi i-am îngropat astăzi pe amîndoi". Iar el a zis: "Cîţi ani aveau copiii tăi?" A răspuns ea: "Unul avea doisprezece ani, iar celălalt avea zece ani". Şi a întrebat-o sfîntul: "Dar de ce plîngi pentru dînşii? Mai bine ai face de ai plînge pentru păcatele tale. Căci îţi zic ţie: în chipul în care firea omenească caută mîncare, pe care trebuie s-o aibă, aşa şi copiii se hrănesc cu bunătăţile cereşti de la Hristos, pe care Îl roagă, zicînd: "Dreptule Judecător, ne-ai lipsit de cele pămînteşti şi pentru aceasta nu ne lipsi de bunătăţile cereşti"". Iar ea, auzind acestea, şi-a schimbat mîhnirea în bucurie, şi a zis: "Dacă fiii mei vieţuiesc în ceruri, apoi de ce plîng eu?" Apoi s-a întors ca să vorbească mai mult cu cel ce i se arătase şi nu l-a mai văzut şi l-a căutat prin toată biserica, dar nu l-a mai aflat. Apoi l-a întrebat pe portarul care păzea uşa bisericii, zicînd: "Unde este părintele acela care a vorbit acum cu mine?" Portarul i-a răspuns: "Nu vezi că uşile sînt încuiate şi nu a intrat nimeni aici? Apoi de ce zici că a vorbit cineva cu tine?".

Atunci Atanasia a cunoscut că aceea a fost vedenie şi s-a înspăimîntat şi, ducîndu-se la casa ei, a povestit bărbatului ei ceea ce văzuse şi auzise şi apoi s-a mîngîiat şi s-a liniştit. Şi Atanasia a zis către Andronic: "Domnul meu, încă de cînd trăiau copiii noştri voiam să-ţi spun, dar mă îndoiam şi iată că acum, după moartea lor, te rog să mă duci pe mine la o mănăstire, ca să-mi plîng acolo păcatele mele, căci Domnul, luîndu-i pe copiii noştri, ne va face pe noi mai buni la slujba Sa". Iar el i-a zis: "Să mergi să-ţi cercetezi gîndul tău o săptămînă şi de nu-ţi vei schimba acest gînd, ne vom sfătui despre aceasta amîndoi". Iar ea, aşteptînd multe zile, nu şi-a schimbat gîndul, ci cu mai mult dor s-a umplut de viaţa singuratică şi cerea voie de la bărbatul ei s-o lase la mănăstire. Iar Andronic a vorbit cu tatăl ei şi i-a zis: "Iată, noi vrem să mergem la sfintele locuri ca să ne închinăm, iar ţie îţi încredinţăm casa şi toată averea noastră şi ne rugăm ţie, de ni se va întîmpla ceva rău pe cale, să împarţi averea noastră la cei care au trebuinţă, iar casa noastră s-o faci bolniţă pentru săraci şi gazdă pentru străini".

Andronic, încredinţîndu-şi casa şi averea socrului său, i-a eliberat pe toţi slujitorii săi. Apoi, într-o noapte, Andronic şi Atanasia s-au sfătuit amîndoi, au luat puţină avere pentru călătorie şi, nefiind ştiuţi de nimeni, au ieşit din casa lor şi au apucat calea străinătăţii, încredinţîndu-se voinţei lui Dumnezeu. Şi, trecînd de cetate, fericita Atanasia, întorcîndu-se, a văzut de departe casa sa şi căutînd spre cer a zis: "Dumnezeule, Cel ce ai zis lui Avraam şi Sarei: "Ieşi din pămîntul tău şi din neamul tău şi mergi în pămîntul pe care ţi-l voi arăta ţie", Tu caută şi spre noi şi du-ne pe noi întru frica Ta. Iată, pentru Tine am lăsat casa noastră deschisă, deci să nu ne închizi nouă uşile împărăţiei Tale". Apoi, plîngînd amîndoi, au mers în calea lor.

Ajungînd la Ierusalim, s-au închinat la sfintele locuri şi, vorbind cu mulţi părinţi, au luat binecuvîntare de la dînşii. Apoi s-au dus şi în Alexandria, ca să se închine Sfîntului Mucenic Mina. Andronic a văzut pe un mirean sfădindu-se cu un călugăr şi a zis către mirean: "De ce te sfădeşti cu călugărul?" Mireanul a răspuns: "Călugărul a închiriat dobitocul meu ca să meargă la schit şi eu i-am zis: "Să mergem acuma, ca să călătorim noaptea şi dimineaţă, la ora zece, vom ajunge la schit mai înainte de a se ivi arşiţa cea mare", iar el nu vrea să mă asculte". Apoi Andronic l-a întrebat: "Mai ai şi un alt dobitoc?" Omul a răspuns: "Mai am". Iar Andronic a zis: "Mergi şi adu-l ca să-l închiriez de la tine, de vreme ce şi eu vreau să merg la schit". Si Andronic a zis soţiei sale: "Tu să rămîi aici, pînă ce voi merge la schit, ca să mă binecuvînteze părinţii". Iar ea i-a răspuns: "Ia-mă şi pe mine cu tine". El i-a răspuns: "Nu este obiceiul să meargă şi femeile la schit". Apoi ea, plîngînd, i-a grăit lui: "Dă-ţi cuvînt în faţa Mucenicului Mina că mă vei duce şi mă vei lăsa în mănăstirea de maici". Iar el a făgăduit să-i îndeplinească dorinţa, apoi au mers la schit şi au fost binecuvîntaţi de către părinţii schitului.

Auzind de părintele Daniil, a mers la dînsul şi s-a plecat cu smerenie înaintea lui, iar după rugăciune, vorbind cu el, i-a spus toate cele despre dînsul şi despre soţia lui Atanasia. Apoi cuviosul Daniil i-a grăit: "Să aduci pe soţia ta şi vă voi scrie carte la Tebaida, ca să o duci pe ea acolo şi să o aşezi în mănăstirea de femei". Şi, mergînd, Andronic a adus-o noaptea pe fericita Atanasia la sfîntul stareţ Daniil, care, vorbind cu dînşii cuvinte de mîntuire foarte folositoare, le-a scris o scrisoare, i-a binecuvîntat şi i-a trimis la mănăstirea Tavenisiotului. Şi mergînd acolo, fericitul Andronic a aşezat-o pe sfînta sa soţie, Atanasia, în mănăstirea de femei şi îmbrăcîndu-se în chipul îngeresc (adică s-a făcut călugăriţă), petrecea o viaţă îngerească. Iar Andronic s-a întors la cuviosul părinte Daniil care l-a făcut călugăr şi, învăţîndu-l viaţa cea îmbunătăţită, i-a dat o chilie ca să vieţuiască liniştit şi singur într-însa.

Fericitul Andronic a petrecut în linişte doisprezece ani, nevoindu-se în călugărie. După aceşti ani, a rugat pe părintele Daniil să-l lase să se ducă la Ierusalim, să se închine sfintelor locuri, iar părintele Daniil, făcînd rugăciune şi binecuvîntîndu-l, l-a lăsat să plece. Apoi părintele Andronic, mergînd în părţile Egiptului, a stat să se odihnească puţin sub un molift şi, după rînduiala lui Dumnezeu, a văzut-o pe fericita Atanasia, femeia lui, care mergea în chip bărbătesc şi s-a închinat ca altui părinte. Şi Atanasia l-a recunoscut pe bărbatul ei, dar el nu a recunoscut-o căci cum era cu putinţă să o mai recunoască, cînd faţa i se vestejise de înfrînare şi era neagră şi pe lîngă acestea îşi schimbase şi portul, luînd îmbrăcăminte bărbătească. Şi l-a întrebat pe soţul ei, zicînd: "Oare nu eşti tu ucenicul părintelui Daniil, care te numeşti Andronic?" Iar el a răspuns: "Eu sînt". Apoi iarăşi l-a întrebat: "Unde mergi, avvo Andronic?" Iar el a răspuns: "Merg la locurile sfinte pentru a mă închina acolo. Dar tu - a întrebat Andronic - unde mergi şi care îţi este numele?" Ea a răspuns: "Mă duc şi eu la sfintele locuri şi mă numesc Atanasie" (pentru că acum îşi schimbase numele din Atanasia şi se numea Atanasie). Şi a zis Andronic: "Să mergem împreună", iar Atanasie a răspuns: "De voieşti să mergi împreună cu mine, apoi să pui pază gurii tale, ca să călătorim în tăcere". Iar el a zis: "Bine, aşa să fie precum voieşti tu". Atunci a grăit Atanasie: "Să mergem dar, şi rugăciunile sfîntului tău stareţ să ne întărească".

Ajungînd la sfînta cetate a Ierusalimului, au înconjurat toate sfintele locuri şi au mers în Alexandria ca să se închine Sfîntului Mucenic Mina. Rugîndu-se acolo, Atanasie a zis către părintele Andronic: "Părinte, voieşti să stăm amîndoi într-o chilie". Andronic a răspuns: "Să stăm, însă mai întîi îl vom întreba pe sfîntul dacă ne va da voie ca să petrecem împreună". Iar Atanasie a zis: "Mergi şi întreabă, iar eu te voi aştepta în schitul ce se cheamă al optsprezecelea. Şi de-ţi va da voie părintele să vii la mine, precum am călătorit în tăcere, tot aşa să petrecem în tăcere şi în chilie. Iar de nu vei putea să petreci în tăcere, să nu vii la mine, căci chiar dacă părintele va porunci, nu vreau să vieţuiesc acolo unde nu ar fi tăcere". Şi mergînd Andronic la avva Daniil, i-a spus toate cele despre Atanasie, iar Daniil i-a zis lui Andronic: "Mergi şi să petreci cu Atanasie în tăcere, de vreme ce este un călugăr desăvîrşit". Apoi Andronic l-a luat pe Atanasie şi l-a dus în chilia sa unde au petrecut în tăcere şi cu frica lui Dumnezeu alţi doisprezece ani; iar Andronic n-a cunoscut că Atanasie este soţia lui, pentru că dînsa se ruga cu tot dinadinsul lui Dumnezeu să nu fie recunoscută de bărbatul ei. Avva Daniil venea deseori la dînşii şi îi învăţa.

Odată, fiind la dînşii şi vorbindu-le mult despre folosul sufletului, după ce a terminat, se întorcea la chilia lui şi mai înainte de a ajunge la chilie, l-a ajuns fericitul Andronic şi i-a zis: "Părinte Daniile, părintele Atanasie se duce către Domnul". Întorcîndu-se înapoi părintele stareţ, l-a găsit pe părintele Atanasie cuprins de febră mare, iar acesta a început a plînge şi stareţul i-a zis: "Trebuie să te bucuri, de vreme ce mergi să-L întîmpini pe Hristos, iar nu să plîngi". Atanasie i-a răspuns: "Nu plîng pentru mine, ci pentru părintele Andronic. Dar să ai dragoste, părinte, căci după îngroparea mea vei găsi o scrisoare sub căpătîiul meu şi după ce o vei citi să i-o dai părintelui Andronic". Apoi Atanasie, făcîndu-şi rugăciunea, s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine şi s-a dus către Domnul.

Cînd au venit fraţii ca să-i îngroape trupul au aflat că era femeie cu firea, iar avva Daniil a găsit sub căpătîiul ei scrisoarea şi, după ce a citit-o, i-a dat-o lui Andronic. Abia atunci acesta a cunoscut că părintele Atanasie era femeia lui şi toţi au preamărit pe Dumnezeu. Apoi aceasta s-a auzit în toate lavrele şi avva Daniil a chemat pe toţi părinţii din Egipt şi din pustiul cel mai depărtat, şi s-au adunat toate lavrele Alexandriei şi călugării care purtau haine albe (pentru că aşa era obiceiul unora de a umbla în haine albe), şi au îngropat cu mare cinste sfîntul trup al fericitei Atanasia, preamărind pe Dumnezeu care i-a dat o astfel de răbdare. După îngroparea ei, părintele stareţ a rămas cu Andronic pînă la a şaptea zi, făcînd pomenirea celei ce murise, şi a voit să-l ia pe părintele Andronic în chilia sa. Însă Andronic l-a rugat, zicînd: "Lasă-mă părinte, ca să fiu îngropat şi eu aici, lîngă doamna mea, Atanasia". Şi lăsîndu-l, stareţul s-a dus, dar n-a ajuns pînă la chilie, cînd un călugăr ajungîndu-l din urmă, i-a zis: "Părintele Andronic se duce către Domnul". Stareţul a trimis pe cineva pe urma călugărilor care plecaseră şi le-a zis: "Întoarceţi-vă cu mine înapoi la părintele Andronic". Iar ei, întorcîndu-se, l-au găsit pe părintele Andronic încă viu şi au fost binecuvîntaţi de dînsul. Sfîrşindu-se cu pace părintele Andronic, s-a ivit neînţelegere mare între părinţii schiteni, pentru că locuinţa Cuviosului Andronic şi a fericitei Atanasia fusese între două schituri: între schitul cu numărul optsprezece şi între schitul celor ce purtau haine albe; de aceea cei cu haine albe ziceau că al lor este fratele Andronic şi îl vor lua la schitul lor, ca să le ajute cu rugăciunile lui, la fel şi părinţii din schitul cu numărul optsprezece ziceau că al lor este fratele Andronic şi sora lui Atanasia şi că la ei trebuie să rămînă. Iar schitenii cei cu haine albe ziceau: "Ceea ce va zice arhimandritul de la schitul cu numărul optsprezece, aceea vom face". Stareţul a poruncit să-l îngroape pe Andronic lîngă Atanasia, dar călugării în haine albe nu voiau să-l asculte, pentru că ei erau mai mulţi şi ziceau: "Stareţul este mai presus de patimi şi nu se mai teme de lupte; noi, fiind tineri, voiam să avem lîngă noi pe fericitul Andronic, fratele nostru, ca să ne ajute cu rugăciunile sale, căci este destul că v-am lăsat-o pe Atanasia". După aceasta abia s-au potolit şi au îngropat pe Cuviosul Andronic cu fericita Atanasia, lăudînd pe Dumnezeu cel minunat întru sfinţii Săi, Căruia I se cuvine mărirea în vecii vecilor. Amin.

(Preluat de pe http://paginiortodoxe.tripod.com/vieti.html)

Sunday, October 5, 2008

"De bun augur", numărul 2

Senior editor: Atilla

Din sumar:

Editorial: "Portretul unui erudit: profesorul Cornel Dinu" de acad. CONSTANTIN BĂLĂCEANU-STOLNICI

"De la 2 lei la 50 de bani, dramele unui mare parior" - DAN-ADRIAN BITCH BĂDESCU (autor al prefeţei cărţii "FC Progresul în Champions League", de Isaac Asimov)

"Feminitate şi distincţie" de TEREZA HOLTIER

"Ziua intelectual, noaptea huligan" - povestea lui MIHAI ZODIAN, devastatorul apartamentelor din centrul Bucureştilor

"Cursuri de dans, astăzi stilul unduitor" de prof. ALEX "GRASU'" ŞTEFAN

"De mic copil m-am adăpat la izvoarele tradiţiei", interviu cu BOGDAN "HYPNO" MOLDOVEANU

"Istoria Napalm Death" de ALEX "THE THRASHER" RĂDESCU

"Metodă rapidă şi eficientă de învăţare a limbii germane", de SORINA TOPCEANU

"Cele mai bune întrebări la conferinţele de presă" - mini-curs de jurnalism cu DIANA DIACONESCU

"Simbioza dintre om şi şoricar", video-reportaj de MATEI VÂRTOSU şi FLORENŢA MIRCEA

Colţul culinar:

"Eu nu le amestec niciodată" - despre regimuri disociate cu ALINA CRUCERU

"Să mâncăm sănătos şi echilibrat", îndrumar pentru păstrarea sănătăţii şi a siluetei, de LARRY GOGA şi PAUL SLAYER GRIGORIU

"Cotlete şi death-metal" - preferinţele culinar-muzicale ale MIRELEI IANCU

Thursday, October 2, 2008

Înţelepciunea ficţiunii - extrase din "Mântuitorul Dunei" (Dune Messiah)

"Raţiunea e prima victimă a oricărei emoţii violente."

"Folosirea forţei brute te face infinit mai vulnerabil la acţiunea unor forţe superioare." (axiomă Bene Gesserit)

"Nu în momentul creării lor suferă imperiile de lipsa unui scop, ci mai târziu, când sunt ferm stabilite şi când obiectivele sunt date uitării şi înlocuite de ritualuri lipsite de orice temei" (Fragment din "Spusele lui Muad' Dib", de Prinţesa Irulan)

"A te suporta pe tine însuţi este, poate, cea mai grea corvoadă din acest univers."

"Când te trezeşti, dimineaţa, prima geană de lumină îţi dezvăluie o lume nouă - o suprafaţă virgină care aşteaptă să-ţi aşterni urmele."

"Formulările întortocheate ale legalităţii s-au dezvoltat în jurul nevoii de a ne ascunde nouă înşine violenţa pe care o plănuim împotriva altora. Între faptul de a-i lua unui om o oră din viaţă şi acela de a-i lua viaţa nu e decât o deosebire de nuanţă. Şi într-un caz şi în celălalt recurgem la violenţă, îi consumăm acelui om energia. Eufemisme sofisticate pot disimula intenţiile noastre ucigaşe, dar orice folosire a puterii împotriva altuia se traduce, în ultimă instanţă, prin simplul enunţ: 'Mă hrănesc cu energia ta'."

"Ce-i legea? O formă de control? Legea filtrează haosul, lăsând să treacă... ce? Acalmia? Legea... idealul nostru cel mai elevat şi natura noastră cea mai josnică. Nu privi prea îndeaproape legea. Dac-ai s-o faci, vei descoperi interpretările raţionalizate, cazuistica legală, precedentele comode. Şi vei descoperi acalmia, care nu-i decât un alt cuvânt pentru moarte."