Tuesday, December 21, 2010

Citind "Scara" (VI)

„Aşază-ţi portari aspri şi neadormiţi la poarta inimii tale. Stăpâneşte-ţi mintea cea nestăpânită în plăcerile care înfierbântă trupul. Câştigă-ţi liniştea minţii în mişcările şi agitaţiile mădularelor. Iar ceea ce este mai minunat, fă-te îndrăzneţ cu sufletul în mijlocul tulburărilor, leagă-ţi limba pentru a nu se avânta nebuneşte în discuţii contradictorii, luptă zilnic de şaptezeci de ori câte şapte împotriva acestei stăpâne. Poartă crucea în suflet şi înfige-ţi mintea (raţiunea) într-însa (scil. în cruce) precum ai înfige nicovala în lemn, ca să reziste la toate loviturile, la toate ispitele, la toate zgomotele ocărilor, calomniilor, batjocoririlor şi nedreptăţilor cu care una după alta poate să fie ciocănită; astfel mintea nu slăbeşte defel, nici pătimeşte vreo zdrobire, ci rămâne mereu liniştită şi nemişcată.” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul IV)
A devenit un loc comun să spunem astăzi „ascultă-ţi inima”. Ca o reacţie la o – mai mult sau mai puţin adevărată – îngrădire a sentimentelor şi trăirilor din trecut, astăzi suntem învăţaţi să le urmăm pe acestea, să ne încredem în ele, să ne lăsăm ghidaţi de ele. Însă după cum aflăm – mai devreme sau mai târziu, fie prin învăţare, fie trăind aceste lucruri pe pielea noastră – „inima” e nestatornică şi schimbătoare. Astăzi vrem una, mâine alta, entuziasmul ni se transformă într-o clipă în lâncezeală, plictis şi apatie. Iar aceasta pentru că nu avem o anumită disciplină, necesară chiar şi în privinţa trăirilor, a lucrurilor venite din inimă. După cum dacă mâncăm orice ne cade în mână, fără o anumită rânduială, în mod iraţional, mai devreme sau mai târziu ne vom strica stomacul şi acesta va deveni extrem de capricios, cauzându-ne nenumărate necazuri, dacă lăsăm să pătrundă în inimă necontrolat toate influenţele şi impulsurile, în numele unei aşa-zise libertăţi, o vom „deregla”, vom deveni noi înşine capricioşi, şi mai devreme sau mai târziu vor apărea şi tulburările psihice. Deci, fie că e vorba despre „plăcerile care înfierbântă trupul” sau despre alte dezordini mai subtile, cele care intră în inima noastră se cer filtrate cu discernământ şi înţelepciune. Iar acestea ne vin din rugăciune.
„De şaptezeci de ori câte şapte” suntem învăţaţi să luptăm împotriva discuţiilor contradictorii. Pentru că acestea sunt o patimă subtilă, despre care se va vorbi şi mai jos. Sub aparenţa apărării dreptăţii şi a adevărului, ne certăm cu cei din jurul nostru într-o discuţie al cărei unic scop devine – dacă nu cumva a fost de la început – să arătăm că noi avem dreptate şi cel din faţa noastră nu. Sfântul Siluan Athonitul, atunci când vorbea cu cineva, îi spunea odată sau de două ori ce avea de spus, iar dacă acela continua discuţia, tăcea. Ne este de folos acest exemplu, pentru noi şi pentru ceilalţi. Dacă discuţia se încinge, nimeni nu va mai ţine seama de adevăr, ci doar de propriul punct de vedere. Astfel încât, chiar dacă unul dintre participanţii la dialogul transformat în ceartă îşi va da seama că celălalt are dreptate, nu o va mai recunoaşte, căci discuţia îi va fi zgândărit orgoliul.
De aceea suntem învăţaţi să „ne înfigem mintea, raţiunea” în cruce. Căci, pe de o parte, crucea înseamnă jertfă, iar pe de altă parte, ea este calea spre înviere. Mintea, tocmai prin înălţimile pe care le poate atinge, este şi cea mai sensibilă la un orgoliu ce se traduce prin orbire. Dacă privim istoria lumii sau panorama zilelor noastre, vedem că, cu câteva excepţii, oamenii care au făcut cele mai mari greşeli – din orice perspectivă am privi – au fost oameni de mare inteligenţă şi cultură. Pentru că, ridicându-se deasupra semenilor lor prin raţiune, au ajuns să se supraevalueze. Şi astfel „chiorul împărat în ţara orbilor” a început să creadă că e ochi-de-şoim până ce a căzut în groapa pe care nu o vedea din cauză că privea doar pe sus. Mintea trebuie supusă crucii, trebuie jertfită, iar acest lucru se aplică şi la cele spuse mai sus. Uneori e bine să tăcem, chiar când ştim că avem dreptate. Să jertfim pe cruce dreptatea noastră, de dragul păcii cu aproapele nostru. Desigur, este vorba aici despre chestiuni personale. Când vorbim despre un adevăr de credinţă, despre dreptatea unui neam sau a omenirii, trebuie să le rostim cu voce tare şi să nu rămânem muţi când sunt călcate în picioare. Asta pentru că, după cum spunea Nicolae Iorga, nu putem ierta decât celor care ne-au greşit nouă personal. Însă jertfa raţiunii poate avea şi consecinţe ulterioare binecuvântate, tot aşa cum moartea lui Hristos pe cruce a adus cu sine mântuirea noastră. Nu vorbim aici doar despre răsplata în viaţa viitoare, ci şi despre o biruinţă mai apropiată în timp. Văzând smerenia noastră, faptul că îl răbdăm chiar când ne contrazice, cel de lângă noi poate cădea pe gânduri, poate avea chiar remuşcări şi astfel, dacă într-adevăr aveam dreptate, poate ajunge singur la acea dreptate, fiind mai degrabă convins de blândeţea şi de tăcerea noastră decât de zeci de argumente care nu ar face decât să-l îndârjească. Să luăm aminte la exemplul sutaşului pe care nu Învierea, ci moartea plină de ocară a lui Hristos l-a convins de divinitatea acestuia. „Iar sutaşul şi cei ce împreună cu el păzeau pe Iisus, văzând cutremurul şi cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte, zicând: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!” (Matei 27, 54)

„Dezbracă-te de voinţa ta ca şi de o haină a ruşinii şi astfel, gol de aceasta, intră în arena luptelor duhovniceşti. Iar ceea ce este mai rar şi mai cu anevoie, îmbracă platoşa credinţei care nu poate fi pătrunsă şi nici spartă de necredinţa faţă de povăţuitor (scil. duhovnic, stareţ); condu cu frâul înţelepciunii senzualitatea care se avântă înainte fără de ruşine, leagă-ţi ochiul prin grija de moarte, căci el voieşte în fiecare moment să iscodească înălţimea şi frumuseţea trupurilor; mintea iscoditoare, care voieşte întru lenevire să-şi critice fratele, redu-o la grija de sine însăşi şi arată în mod sincer aproapelui tău toată dragostea şi simpatia. Atunci, întru aceasta ne vor cunoaşte toţi, o prea iubite părinte, a fi cu adevărat ucenicii lui Hristos, întrucât în comunitate trăind ne vom iubi unii pe alţii (cf. Ioan 13, 35).” (ibidem)
Începutul acestui fragment ne pune iarăşi pe gânduri, pentru că pare a reprezenta o contradicţie faţă de modelul comportamental pe care îl învăţăm astăzi: „Fă ce vrei!” Şi cu adevărat, aceste cuvinte nu sunt total lipsite de temei, pentru că, în cele din urmă, libertatea înseamnă să faci ce vrei. Dar, ca orice lucru bun, ea nu se atinge atât de uşor cum am crede: bând, fumând, cheltuindu-ne zilele la întâmplare, acţionând după fiecare impuls. Căci şi voinţa, pentru a dobândi libertate, trebuie educată. Altfel ne amăgim că facem ce vrem, dar dacă aruncăm o privire în urmă, vedem cât suntem de fapt de conformişti. Toate excesele unor artişti din trecut, despre care se vorbea ca despre fapte ieşite din comun, sunt în perfectă concordanţă cu ideile la modă în vremea lor, ba uneori par dictate de ele. Şi adesea ele i-au transformat pe cei care le-au pus în practică în epave conştiente de propriul lor eşec. Astăzi, într-o lume în care egoismul, tulburarea simţurilor prin metode artificiale, libertinajul sexual sau blasfemia sunt valori cultivate în anumite cercuri intelectuale de „elită”, cei care le practică se socotesc nonconformişti şi liberi, dar de fapt fac exact ce se aşteaptă de la ei, ce le dictează curentul. Iar celelalte valori, „învechite şi prăfuite”, nici măcar nu le sunt cunoscute. În trecut, chiar şi blasfemia era mai nobilă. Un anticreştin ca marchizul de Sade – ridicat azi la rangul de „icoană” a modernităţii – ura învăţătura Bibliei, dar o cunoştea în amănunt. Atonaliştii din a Doua Şcoală Vieneză cunoşteau toate subtilităţile armoniei tonale. Iulian Apostatul era iniţiat în teologia Sfinţilor Părinţi. În schimb iconoclaştii moderni nici nu ştiu că există altceva decât confortul şi plăcerea ambalate în anticreştinism şi „progresism”. Însă se cred liberi. Însă ne credem liberi, pentru că, într-o anumită măsură, cei mai mulţi suntem prinşi în acest joc. Şi atunci autorul „Scării” ne învaţă să renunţăm la voinţa proprie. Sigur, sfatul se aplică mai ales călugărilor, căci ei depun votul ascultării, prin care se leagă să-l urmeze întru toate pe povăţuitorul lor duhovnicesc. Dar şi noi, cei din lume, putem să renunţăm măcar parţial la voinţa noastră, la egoismul nostru, urmând sfatul duhovnicului. Pentru că, dincolo de exerciţiu ascetic, acesta este şi un exerciţiu de credinţă: credem în Dumnezeu, deci credem în puterea pe care i-o dă prin har duhovnicului nostru. „Platoşa credinţei” nu este străpunsă de neîncrederea în el. Credinţa noastră în Dumnezeu trebuie să ajungă acolo încât să nu se mai clatine din cauza nevredniciei unui preot, a bârfelor despre slujitorii Bisericii, sau chiar a unor căderi ale acestora. Pentru că ştim că orice om, fie el preot, episcop sau patriarh, este supus greşelii, în schimb Biserica nu cade, iar „porţile iadului nu o vor birui”. Renunţăm doar temporar la voinţa noastră, pentru a o recâştiga transfigurată. În loc de confuzul şi superficialul „fă ce vrei!” al lumii moderne, punem cuvântul Fericitului Augustin: „Iubeşte şi fă ce vrei!”
Această educare a voinţei merge tot treptat. Porneşte de la ţinerea în frâu a senzualităţii. E un cuvânt folositor pentru cei din lume. Senzualitatea joacă rolul ei, simţurile sunt lăsate tot de Dumnezeu. Dar rolul lor are limite, atât în spaţiu cât şi în timp. Există un loc şi un timp pentru toate, dar trebuie să fim conştienţi de o ierarhie în care mintea să guverneze simţurile şi nu invers. Altfel se produce din nou confuzie. Una dintre trăsăturile esenţiale ale „Scării” este că nu rămâne la planul oarecum inferior al moralei, ci merge direct la cel ontologic, la existenţa noastră practică. Nu atât faptul că e interzis printr-o lege trebuie să ne facă să evităm excesul de senzualitate, cât faptul că produce confuzie la nivel mental şi existenţial, ca orice exces, că ne răpeşte limpezimea prin care ne putem aprecia corect. Puzderia de „crime pasionale” este argumentul cel mai vizibil în acest sens, dar ea este doar vârful aisbergului.
Odată ce am reuşit să ne ţinem sub control simţurile, trebuie să folosim discernământul – susţinut doar de rugăciune – pentru filtrarea unor lucruri mai subtile: „mintea iscoditoare, care voieşte întru lenevire să-şi critice fratele”. Spun că este o patimă mai subţire, pentru că limitele ei sunt greu de intuit. De multe ori, când îi criticăm pe cei din jurul nostru, spunem (şi ne spunem) că o facem spre binele lor, pentru a-i îndrepta sau pentru a le arăta altora ce nu trebuie să facă. Marea problemă este că până la un punct aşa este, dar de la un moment dat lucrurile se transformă în „lenevire a minţii”. În loc să ne batem capul cu propriile noastre probleme, le „iscodim” pe ale aproapelui. Este mai comod, ne mângâie orgoliul şi oferă o anumită plăcere în conversaţie. Plus că nu ne cere să facem niciun efort, pentru că „n-o să-l educ eu acum”. Există diferite grade ale criticii, însă diferenţa între sfat, învăţătură şi bârfă este atât de fină, încât numai cei încercaţi o sesizează. Deci pentru a ne lecui de aceasta e bine să ne întoarcem mereu la „grija de sine”, la propriile noastre defecte. Pentru că atunci când vom vedea câte probleme avem noi înşine, cât de departe suntem de modelul nostru sau de propria imagine despre noi înşine, nu ne va mai rămâne timp să-l criticăm pe cel de lângă noi, ca să nu „râdă ciob de oală spartă”. Şi ştiind că până şi cele pe care nu le-am făcut le-am putea face dacă s-ar ivi un prilej, îi privim cu milă, simpatie şi dragoste pe cei de lângă noi. Aflăm astfel că suntem în aceeaşi luptă cu o viaţă plină de capcane şi că, la fel cum nimeni nu are garanţia că va rămâne mereu bogat, nimeni nu poate spune nici că va fi pururi virtuos, înţelept sau cumpătat. Iar de suntem ucenici ai lui Hristos, ştim că nu trebuie să ne înfundăm unii pe alţii mai adânc în păcat şi deznădejde, ci să ne purtăm poverile unul altuia.

Iar dragostea între semeni merită jertfă, merită să înghiţim batjocurile şi dispreţul lor, ştiind bine, pe de o parte, că acestea ne temperează orgoliul şi sunt rodul suferinţei şi slăbiciunii acelor, iar pe de altă parte că prin fiecare păcat pe care îl facem, Îl batjocorim la rândul nostru pe Hristos, Care ne rabdă din nesfârşită iubire de oameni. Şi după cum spune părintele Arsenie Papacioc, în unison cu alţi părinţi, dacă nu putem să ne iubim vrăjmaşii, măcar să nu-i urâm. Şi să ne rugăm pentru cei mai răbdători decât noi, pentru că dacă toţi suntem una întru Hristos, şi fraţii cei mai slabi primesc câte ceva din puterea virtuţii celor mai puternici:
„(...)Soarbe băutura batjocoririlor în fiecare ceas ca pe o apă a vieţii, căci David, după ce a căutat toate cele plăcute sub cer, în cele din urmă găsindu-se întru impas spuse: ‚Iată cât este de bine şi frumos’, nimic altceva decât ‚a locui fraţii în unire’ (Psalmul 132, 1). Şi dacă nu ne-am învrednicit încă de binele unei astfel de răbdări şi ascultări, cel puţin să ne recunoaştem slăbiciunea; stând în singurătate departe de stadionul acesta al atleticelor exerciţii duhovniceşti, să fericim pe nevoitori şi să ne rugăm lui Dumnezeu să le împărtăşească darul răbdării.” (ibidem)

Wednesday, December 1, 2010

1 Decembrie

Trăiască România dodoloaţă! Trăiască Regele şi Patria!

Thursday, November 18, 2010

Greierele şi furnica - două versiuni

(traduse şi adaptate de pe internet, via http://razvan-codrescu.blogspot.com/)
VERSIUNEA ELVEŢIANĂ

Furnica munceşte din greu toată vara în arşiţă.
Îşi clădeşte casa şi pregăteşte provizii pentru iarnă.
Greierele crede că furnica e proastă, râde, dansează şi se joacă.
Odată iarna venită, furnica stă la căldură şi mănâncă bine.
Greierele tremurând de frig nu are nici hrană nici adăpost şi moare îngheţat.

SFÂRŞIT

VERSIUNEA FRANCEZĂ

Furnica munceşte din greu toată vara în arşiţă. a
Îşi clădeşte casa şi pregăteşte provizii pentru iarnă.
Greierele crede că furnica e proastă, râde, dansează şi se joacă.
Odată iarna venită, furnica stă la căldură şi mănâncă bine…
Greierele tremurând de frig organizează o conferinţă de presă şi întreabă de ce furnica are dreptul să stea la căldură şi să mănânce bine în timp ce alţii, mai puţin norocoşi decât ea, suferă de frig şi foame.
Televiziunea realizează emisiuni în direct care arată greierele tremurând de frig şi difuzează extrase video cu furnica stând frumos la căldruă într-o casă confortabilă, cu o masă plină de provizii.
Francezii sunt şocaţi de faptul că, într-o ţară atât de bogată, bietul greiere e lăsat să sufere în timp ce alţii trăiesc în huzur.
Ziariştii fac interviuri în care întreabă de ce furnica s-a îmbogăţit pe spinarea greierului şi interpelează guvernul pentru a mări impozitele furnicii, astfel încât aceasta să plătească „cât se cuvine”.
CGT, FO, Partidul Socialist, Partidul Comunist, Liga Revoluţionară Comunistă organizează manifestaţii în faţa casei furnicii.
Funcţionarii publici decid să facă grevă de solidaritate 59 de minute pe zi pe o perioadă nelimitată.
Un filosof la modă scrie o carte care demonstrează legăturile furnicii cu torţionarii de la Auschwitz.
Ca răspuns la sondaje, guvernul emite o lege privind egalitatea economică şi o lege (aplicată retroactiv asupra perioadei de vară) anti-discriminare.
Impozitele furnicii sunt augmentate şi furnica primeşte o amendă pentru că nu l-a angajat pe greiere ca asistent.
Casa furnicii este confiscată de autorităţi pentru că furnica nu are destui bani ca să-şi plătească şi amenda şi impozitele.
Furnica pleacă din Franţa şi se instalează în Elveţia unde contribuie la bogăţia economică.
Televiziunea face un reportaj despre greiere care de acum s-a îngrăşat.
Acesta este pe cale să termine proviziile furnicii, chiar dacă primăvara e încă departe. În În casa furnicii se ţin în mod regulat întruniri ale artiştilor şi scriitorilor de stânga.
Cântăreţul Renaud compune cântecul „Furnică, opreşte-te!”
Fosta casă a furnicii, devenită locuinţă socială pentru greiere, se deteriorează pentru că acesta nu face nimic pentru a o întreţine.
Guvernului îi este reproşată lipsa mijloacelor.
Este înfiinţată o comisie de anchetă ce va costa 10 milioane de euro.
Greierele moare de supradoză.
Ziarele şi televiziunile comentează eşecul guvernului de a redresa cum trebuie problema inechităţii sociale.
Casa este invadată de o bandă de gândaci emigranţi.
Gândacii organizează traficul de marijuana şi terorizează comunitatea.
Guvernul se felicită pentru diversitatea multiculturală a Franţei.

SFÂRŞIT

Friday, November 12, 2010

Corul în biserică - reflecţii bucovinene

de AUREL MURARU

Despre muzica corală liturgică bucovineană, la momentul în care ne propusesem să cercetăm această tematică (anul 2006), nu exista nicio lucrare muzicologică cuprinzătoare; singurele surse erau legate mai degrabă de viaţa şi activitatea unor compozitori născuţi sau şcoliţi la Cernăuţi (Ciprian Porumbescu, Eusebie Mandicevschi sau Isidor Vorobchievici). Ca urmare, necesitatea abordării acestei teme a fost dictată în primul rând de multitudinea de creaţii religioase româneşti apărute la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale veacului următor în nordul Bucovinei, precum şi de precaritatea studiilor în domeniul artei muzicale corale liturgice din acel spaţiu geografic.
Deşi, în ultima vreme, cultura muzicală destinată cafasului a început să se bucure de o apreciere din ce în ce mai mare, creaţiile religioase ale compozitorilor din nordul Bucovinei nu au reuşit să iasă din anonimat. Dacă în momentul de faţă muzica corală liturgică, cuprinsă între graniţele actuale ale ţării, este bine cunoscută şi minuţios analizată, creaţiile compozitorilor români din Bucovina au rămas oarecum într-un con de umbră, fiind foarte puţin cunoscute publicului larg.
(..................................................................................)

Au trecut mai bine de două veacuri de la încheierea războiului ruso-turc (1768-1774), conflagraţie în urma căreia Poarta Otomană, în calitate de putere suzerană, a cedat Imperiului Habsburgic întreaga parte de miazănoapte a Moldovei. După pacea de la Kuciuk-Kainargi (10 iulie 1774), trupele austriece au pus stăpânire pe Ţara de Sus a Moldovei, botezând acest colţ nordic de ţară „Buchenwald”, care în traducere din limba germană ar însemna Pădurea de fag, denumire transformată mai târziu în Bucovina.
În urma acestor evenimente, Biserica Ortodoxă a rămas singura instituţie care a încercat să se opună politicii agresive de asimilare şi deznaţionalizare dusă de autorităţile austriece. Susţinerea Bisericii în lupta românilor bucovineni pentru emanciparea culturii naţionale, a început cu adevărat odată cu venirea lui Silvestru Morariu-Andrievici în fruntea clerului ortodox din această provincie (12 martie 1880). În timpul arhipăstoririi sale, s-a încercat păstrarea autonomiei bisericeşti şi a drepturilor pe care le aveau românii din Bucovina, fiind împiedicate încercările din ce în ce mai insistente ale rutenilor de a-şi impune limba în administraţia bisericească.
Deşi poporul român din Ţara de Sus a avut de suportat mai bine de un secol de înstrăinare (1775-1918), Bucovina sub dominaţie habsburgică a reuşit să se transforme într-o provincie prosperă. În această perioadă s-au construit şcoli, s-au tipărit cărţi şi ziare, s-au înfiinţat numeroase societăţi culturale şi ştiinţifice, iar muzica şi literatura şi-au avut în Bucovina reprezentanţi de marcă. Este momentul în care, în cercurile intelectualilor începe să se accentueze problema afirmării identităţii naţionale, iar muzica corală vine în sprijinul acestor aspiraţii. Datorită dezvoltării rapide a acestui nou tip de manifestare artistică, iau naştere mai multe societăţi în sânul cărora mişcarea corală începe să se impună din ce în ce mai mult.
După întregirea ţării, viaţa muzicală din partea de nord a Moldovei a continuat să progreseze, iar acest lucru a fost posibil şi datorită înfiinţării la 3 februarie 1924 a Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din Cernăuţi, capitala Bucovinei devenind unul din marile centre culturale ale României interbelice. Avându-l în frunte pe Alexandru Zirra (1883-1946), această instituţie de învăţământ muzical a reuşit să dea un nou imbold vieţii cultural-artistice din acest colţ de ţară, deschizând un nou capitol în istoria muzicii din Bucovina.
Din nefericire, după cel de al doilea război mondial, partea de nord a acestei provincii a fost din nou răpită (1944) intrând în componenţa unui alt imperiu (URSS), mult mai dur, mai rece şi mai aspru decât cel care stăpânise Bucovina timp de mai bine de un secol. Ca urmare, viaţa culturală, ştiinţifică şi artistică a acestui teritoriu a înregistrat un recul semnificativ, încercându-se în acest fel stârpirea identităţii naţionale a românilor bucovineni. Cu toate acestea, contrar eforturilor depuse de cotropitori, populaţia românească din acele ţinuturi a reuşit să-şi păstreze limba, obiceiurile şi credinţa, iar versurile lui Eminescu, sau muzica lui Porumbescu—ambii născuţi în Bucovina şi şcoliţi la Cernăuţi—au contribuit din plin la conservarea românismului în acel spaţiu geografic.
(...................................................................................)

Deşi este recunoscut faptul că muzica tradiţională a Bisericii Ortodoxe din spaţiul românesc este cea psaltică de sorginte bizantină, în locaşurile de cult din nordul Moldovei influenţa orientală a fost mult mai puţin accentuată decât în celelalte provincii. Situându-se la intersecţia dintre două culturi muzicale—pe de o parte cea monodică de tradiţie bizantină, iar pe de alta cea slavă—cântarea liturgică din Bucovina s-a dezvoltat sub tutela unei amprente specifice.
După cum am mai menţionat, în anul 1775 Bucovina a intrat în componenţa Imperiului Austro-Ungar, fapt ce nu a determinat doar schimbări hotărâtoare în ceea ce priveşte graniţele ţinutului, ci a favorizat şi o apropiere de cultura occidentală. Încă din primii ani de dominaţie austriacă, în oraşele importante ale Bucovinei se face simţit un oarecare interes pentru cultura apuseană, iar acest lucru a impulsionat o bogată activitate creatoare românească în această provincie. Contactul lingvistic, cultural şi spiritual reciproc între reprezentanţii diferitelor etnii şi confesiuni conlocuitoare, a favorizat apariţia unui specific bucovinean. Astfel putem afirma că detrunchierea Ţării de Sus a fost pe cât de dureroasă şi nedreaptă, pe atât de benefică pentru o dezvoltare rapidă pe toate palierele vieţii culturale.
Sfera de influenţă a culturii germane a cuprins şi muzica compozitorilor din teritoriile anexate Imperiului Habsburgic, punându-şi amprenta pe întreaga lor creaţie. În acest fel, atât muzica vocală cât şi cea instrumentală, atât creaţiile sacre cât şi cele profane au fost supuse unor influenţe străine, care în combinaţie cu elementele arhaice autohtone au reuşit să contureze un stil componistic specific compozitorilor bucovineni. Din acest suflu general nu s-a putut sustrage nici muzica liturgică ortodoxă, muzică ce se va inspira atât din stilul coralului protestant, cât şi din muzica barocului muzical german, dezvoltându-se sub tutela sistemului tonal. Dominate de o armonie clară şi transparentă, de o scriitură polifonică bine conturată, dar şi de o melodicitate cu totul deosebită, creaţiile incluse în acest curent reprezintă adevărate capodopere muzicale menite să însoţească serviciul divin ortodox.
(...................................................................................)

Datorită interesului sporit de care începea să se bucure din ce în ce mai mult muzica corală bisericească, încă din perioada ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea, încep să apară în componistica românească un număr tot mai mare de opusuri destinate interpretării în cafas. Astfel, aproape că nu a existat compozitor de muzică corală la cumpăna veacurilor XIX-XX, în a cărui listă de creaţii să nu fi existat cel puţin o Liturghie. Dezvoltarea rapidă a acestei noi forme de cânt liturgic a cuprins întregul teritoriu populat de români, pătrunzând şi în provinciile aflate sub dominaţie străină. În acest fel, cafasul Catedralei Mitropolitane din Cernăuţi a reprezentat cea mai bună „scenă de concert” a acelei epoci, fiind locul ideal în care se puteau afirma creatorii de frumos sonor, dintre care cel mai prolific a fost fără îndoială Eusebie Mandicevschi.
(...................................................................................)

Deşi, în zilele noastre, muzica religioasă a început să se bucure de o apreciere deosebită, mulţi melomani, muzicologi, compozitori, interpreţi sau chiar dirijori, nu văd în această muzică decât o simplă operă de artă, pe care o privesc doar prin prisma valorii ei estetice. Astfel, în ultimii ani au apărut nenumărate partituri aşa-zis „liturgice” din care sacrul lipseşte cu desăvârşire, sau şi mai grav, interpretări ale unor creaţii religioase remarcabile în care latura divină este pur şi simplu trecută cu vederea. În acest fel s-a ajuns la desacralizarea cântului liturgic. Cu amărăciune constatăm că muzica sacră—în special cea corală, dar de multe ori chiar şi cea psaltică de provenienţă bizantină—este distorsionată, uneori chiar negată de către anumiţi cântăreţi sau dirijori de coruri de biserică, care lăsându-se ispitiţi de spectaculozitatea improvizaţiilor de prost gust sau de strălucirea şi penetranţa nuanţelor mari folosite în exces, cântă în cadrul Sfintei Liturghii ca pe scena operei, sau, mai rău, ca la Teatrul de Estradă. Este o condiţie sine qua non ca muzica ce însoţeşte Sfânta Liturghie nu numai să trezească un fior de plăcere estetică, ci să şi pătrundă în sufletele enoriaşilor prezenţi în Biserică, apropiindu-i de Dumnezeu. În cadrul slujbei religioase ortodoxe, corul aflat în cafas are menirea de a crea un climat mistic, specific slujirii divine, care să favorizeze înălţarea spirituală a enoriaşilor aflaţi în Sfânta Biserică. Aceasta reprezintă problema principală pe care trebuie să şi-o pună nu doar compozitorii în momentul conceperii unui opus de muzică religioasă, ci şi dirijorii formaţiilor bisericeşti, cei care au drept scop principal crearea unei atmosfere adecvate slujirii divine.
Ţinem să specificăm că întregul demers analitic trebuie perceput ca un proces indispensabil şi extrem de important în traseul parcurs de către interpretul dirijor în dorinţa de a cunoaşte şi de a-şi însuşi o anumită lucrare muzicală. Deşi nu constituie un scop în sine, analiza amănunţită a partiturii reprezintă primul pas făcut în direcţia elaborării unei concepţii interpretative logice, coerente şi expresive, bazată pe înţelegerea, aprofundarea şi urmărirea de către dirijor a tuturor momentelor importante ale creaţiei muzicale. Procesul analitic reprezintă un demers necesar, extrem de important, vital, dar nu şi suficient. Pentru a-şi atinge scopul, analiza muzicală trebuie să-şi găsească finalitatea în interpretare.
(...................................................................................)

Corul bisericesc reprezintă un ansamblu special în galeria formaţiilor vocale, iar acest aspect îl obligă pe dirijor să se aplece cu seriozitate asupra tuturor detaliilor necesare a fi avute în vedere. Conducătorul corului trebuie să conştientizeze înalta misiune pe care o are, cea de a fi mesagerul tuturor enoriaşilor prezenţi la săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii, înălţând în numele tuturor, rugăciuni către Dumnezeu. Dacă în timpul prezenţei pe scenă, dirijorul transmite publicului mesajul încifrat de compozitor în partitură, în cadrul interpretării în cafas acesta nu se adresează credincioşilor, ci Divinităţii. Enoriaşii nu vin la biserică să asculte un concert religios, ci să se roage. Important este ca atât dirijorul, cât şi interpreţii corurilor de Biserică să conştientizeze faptul că în timpul Sfintei Liturghii, muzica depăşeşte cu mult domeniul artistic, devenind calea prin care omul i se adresează lui Dumnezeu. Stilul muzicii sacre este pios şi liniştit, este smerenie, umilinţă, căinţă şi rugăciune, iar frumosul artistic se naşte din sinceritatea şi intensitatea credinţei exprimate în interpretare. Armonia şi polifonia, dinamica şi agogica, forma arhitectonică şi ritmica, timbrul şi sintaxa sunt simple mijloace folosite de compozitori, pentru a-şi exprima mulţumirea, bucuria sufletească şi recunoştinţa faţă de marea şi nemărginita iubire a lui Dumnezeu şi faţă de jertfa supremă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

NOTĂ: Reflecţiile de mai sus sunt fragmente din rezumatul tezei de doctorat "MUZICA CORALĂ RELIGIOASĂ DIN NORDUL BUCOVINEI (Sfârşitul secolului al XIX – lea şi începutul secolului al XX – lea)", în baza căreia lui AUREL MURARU i s-a acordat titlul de Doctor în muzică.

Wednesday, November 10, 2010

Dragi cititori - avertisment

"Comentatorul" amintit într-o postare anterioară, pidosnic şi cam sfruntat, cam prostuţ, deşi blazat, continuă să polueze rubrica de comentarii cu vorbele lui de clacă pline de aluzii homosexuale. Mai nou a început să semneze şi cu numele meu, dar fără a fi autentificat, deci uşor identificabil ca fiind altcineva. Vă rog să nu-i daţi atenţie şi nici replică - cum aţi făcut şi până acum -, să mă scuzaţi pentru vorbele murdare pe care le-aţi putea întâlni la respectiva rubrică şi să-l iertaţi pentru neputinţa lui.

Monday, November 8, 2010

Onomastica Regelui şi aniversarea anticomunistă

În seara de 8 noiembrie, de Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, la Ateneul Român, a fost organizată o manifestare menită să celebreze în acelaşi timp onomastica Regelui Mihai I şi aniversarea a 65 de ani de la una dintre primele demonstraţii masive anticomuniste. Cele două sunt strâns legate prin aceea că oamenii veniţi pe 8 noiembrie 1945 în Piaţa Palatului, fie că erau ţărănişti, liberali, legionari – câţi mai erau în libertate – , elevi, studenţi, funcţionari sau muncitori, l-au susţinut pe Regele aflat în conflict deschis cu guvernul de atunci, susţinut de politica şi armele Sovietelor. După cum spune Radu Câmpeanu, unul dintre participanţii de la evenimentele din 1945, toată mulţimea scanda două lucruri: „Regele şi Patria!” şi „Libertate!” Au venit oamenii comuniştilor, s-a şi tras, dar mulţimea a rămas în piaţă. Astăzi, după zeci de ani, supravieţuitorii, câţi mai sunt în putere, s-au adunat pentru a evoca acele momente şi – unii dintre ei – anii grei de puşcărie ce le-au urmat, şi pentru a-şi afirma ataşamentul faţă de aceleaşi valori: Regele şi Patria!
Las altora sarcina să descrie evenimentul la care au participat Alteţa Sa Regală Margareta şi Principele Radu, membrii partidelor liberal şi ţărănist, Dan Grigore, Mariana Mihuţ, Victor Rebengiuc şi alţii, mai mult sau mai puţin legaţi de eveniment. A fost, pentru mine şi pentru mulţi dintre cei din sală, un moment de speranţă. Şi am înţeles din nou că dincolo de vicisitudinile istoriei şi de slăbiciunile naturii umane, aşa cum spunea Shakespeare, „toate valurile oceanelor furioase nu pot şterge mirul de pe fruntea unui Rege!”

Saturday, November 6, 2010

Complicata posteritate a lui Adrian Păunescu

Cu toţii am uitat un lucru: când moare un om, oricine ar fi el, primul lucru pe care se cuvine să-l facem e să spunem „Dumnezeu să-l ierte!” (sau, dacă nu ne lasă convingerile, „Odihnească-se în pace!”) şi să medităm un pic la tragedia morţii – a lui şi a oricăruia dintre noi. Deci: a murit Adrian Păunescu. Dumnezeu să-l ierte!
Am uitat cu toţii orice urmă de creştinism sau umanism şi ne-am năpustit să-i facem lui Adrian Păunescu Judecata de Apoi. Nici nu a ieşit bine sufletul din trup că presa românească, politicienii şi oamenii de rând se grăbesc să-i hotărască locul veşniciei. De ani de zile mass media ne confiscă viaţa în aşa măsură, încât unii cred că aici e garanţia însăşi a existenţei. Oameni ca celebrele – tristă celebritate! – cupluri Iri-Moni sau Prigoană-Bahmuţeanu există atât de mult prin media, încât existenţa lor reală este stoarsă de orice substanţă. Se căsătoresc, se ceartă, nasc, mor, se împacă şi respiră doar la televizor şi în tabloide. Dacă acestea ar dispărea, şi respectivele cupluri s-ar stinge, s-ar ofili ca o floare lipsită de apă. Mijloacele media caută să se infiltreze în cele mai intime resorturi ale vieţii, vulgarizându-le şi transformându-le în superficialitate dominantă, să devină viaţa însăşi. Şi, mai nou, şi moartea. Pentru că lui Adrian Păunescu i se răpeşte acum moartea, transformată într-un spectacol grotesc, într-o coridă caricaturală care nu ar trebui să provoace decât scârbă, dacă nu ne-am gândi că la mijloc este, în cele din urmă, un om. Intimitatea este o noţiune care tinde să dispară încet-încet dintr-o lume în care ochiul public este prezent peste tot, ca ochiul unui dumnezeu artificial. Şi, cu toate însuşirile adevăratului Dumnezeu schimonosite, ochiul public îşi asumă şi Judecata de Apoi.
Aşa se face că nici nu se răcise bine trupul lui Adrian Păunescu, că au sărit pe el apărătorii şi detractorii, precum îngerii şi diavolii care se luptă pentru sufletul defunctului, punându-i în balanţă bunele şi relele. Desigur, poetului nu-i mai pasă astăzi prea mult de spectacolul grotesc care are loc pentru noi, pentru ca noi să ne depersonalizăm şi să ne aliniem orânduirii impuse din afară – în viaţă şi în moarte. Lupta este pentru ca noi să înţelegem că şi după ce a murit, soarta unui om – s-o numim, oarecum impropriu, posteritate – este definită de cei care au puterea mediatică.
Adrian Păunescu a fost un personaj controversat – pentru a folosi un eufemism – iar moartea lui ar putea oferi pentru prima dată posibilitatea de a-i aprecia corect opera. Dar posteritatea lui Adrian Păunescu va avea mult de aşteptat până la o interpretare corectă, tocmai din pricina vâlvei mediatice în care a fost prinsă persoana autorului. Cel despre care vorbim nu pare să fi fost un poet major şi, mai mult decât atât, volumul imens al operei este, inevitabil, inegal ca valoare. De aceea analiza literară are, în cazul lui, multă bătaie de cap. Cu atât mai mult cu cât, grăbiţi să-şi atribuie o parte din gloria lui, mulţi lăudători îl pun, din motive sentimentale sau din interes, alături de Eminescu. Sigur, aberaţia sare în ochi, dar răspândirea ei în media este greu de oprit. Cred că, în cele din urmă, literatura şi conştiinţa culturală vor reţine ce este valoros din opera lui Adrian Păunescu. Dar judecata publică mai are mult până la a deveni obiectivă, tocmai pentru că poetul a fost unul dintre primii născuţi sub dumnezeul media şi de aceea e judecat cu criteriile false ale acestuia.
Există în memoria iubitorilor de litere amintirea cazului Zaharia Stancu. Plimbat în funcţii şi adulat în timpul unui regim asasin pe care nu se sfia să-l ridice în slăvi, Stancu a ajuns repede din „cel mai mare scriitor contemporan” un „gunoi literar”. De fapt, prozatorul nu este nici una, nici cealaltă, dar fără îndoială trebuie să mai treacă multă apă pe Dâmboviţa pentru a-i putea aprecia corect luminile şi umbrele. „Desculţ” e o maşinărie propagandistică, „Şatra” pare a fi mai mult o operă literară valoroasă. Unde tragem linia între persoană şi operă, ce poate fi iertat, ce trebuie lepădat? Sunt întrebări care se pun şi în cazul Adrian Păunescu, dar pentru a le găsi răspuns trebuie să ne eliberăm de impuls, de mânie şi de pretenţia orgolioasă şi stupidă de a fi, în locul lui Dumnezeu, judecători – atât în bine, cât şi în rău.
Cel mai mare deserviciu i-l fac lui Adrian Păunescu lăudătorii. Cei care-i umflă valoarea literară şi acţiunile umane. Pentru că a spune că Păunescu a fost dizident sau critic al regimului este (încă) o palmă grea dată elitei morale şi intelectuale care a suferit şi a pierit în închisori. Vasile Voiculescu sau Lucian Blaga sunt, totuşi, nume mai mari decât Păunescu. Şi oameni care au refuzat – cel puţin până la un punct – compromisul, şi care au suferit şi au murit pentru acest lucru. Când Ion Iliescu – bătrânul stalinist – apare şi spune că Păunescu a fost „o voce critică”, singura reacţie logică este repulsia, şi cum o extremă o naşte pe cealaltă, imediat apar voci care să desfiinţeze tot ce a însemnat Adrian Păunescu – omul şi opera.
Cenaclul „Flacăra” a fost fără îndoială o rampă de lansare pentru mulţi artişti tineri şi valoroşi, dar în acelaşi timp a reprezentat o supapă pentru frustrările oamenilor, care a servit cât se poate de bine în acest sens regimul Ceauşescu. Nu putem nega suflul de libertate care s-a insinuat pe acolo – deşi, când îl văd azi pe Victor Socaciu în PSD mă apucă greaţa şi îndoiala – dar el este mai degrabă rodul unei evoluţii artistice decât scopul în sine al cenaclului. Nu se poate spune „aşa erau vremurile”. Pentru că, în primul rând, în aceleaşi vremuri au trăit şi alţii – Paul Goma trăieşte şi azi, ignorat de oamenii de litere români care s-au strecurat prin vremuri şi îşi mângâie conştiinţele amorţite cu povestea „rezistenţei prin cultură” – care nu au făcut compromisurile lui Păunescu. Şi, în al doilea rând, pentru că nu aveai voie să critici, dar nu te obliga nimeni să perii. Poetul a spus, după revoluţie, într-un acces de sinceritate, „am fost un porc”. Dar apoi s-a alăturat partidului primului ministru ceauşist Ilie Verdeţ. În cele din urmă, Păunescu a fost, până în ultimele momente, în PSD. Şi argumentul invocat de unii, că ar fi crezut în mod naiv în socialism nu stă în picioare, de vreme ce poetul cunoştea resorturile intime ale castei paranoice care a domnit peste România din 1965 până în 1989. Cineva spunea că după 45 de ani de urgie, cine mai e comunist în România e ori prost, ori lichea. Iar Păunescu prost nu a fost niciodată.
Pentru ca poezia lui să poată fi interpretată corect, autorul trebuie eliberat de povara monumentului mincinos prin care unii vor să îl facă simbol, provocând reacţii dure în cei care ştiu că simbol real şi model pentru viitor a fost Nicolae Steinhardt, nu Adrian Păunescu. Nu o să ajungem niciodată să discernem valoarea şi versurile ce nu fac decât să sune din coadă, dacă suntem asaltaţi de o armată de aplaudaci care ne vorbesc despre al doilea Eminescu, în faţa cărora trebuie să răspundem că de la „Totuşi, iubirea” până la „Memento mori” sau până la „Necuvinte” e distanţă mare.
E deci vremea ca Adrian Păunescu să nu mai fie model pentru nimeni, pentru ca poetul să poată să respire. E vremea să-i citim versurile ca pe ale unui scriitor dăruit cu un mare talent, pe care însă l-a irosit pe drum şi prin osanale închinate opresiunii şi din care ne-a lăsat şi nouă câte puţin. Ziaristul Vlad Mixich scrie într-un articol admirabil, care dacă ar fi avut la început şi o rugăciune pentru sufletul celui răposat ar fi făcut inutile orice alte comentarii: „Adrian Păunescu a fost un om norocos, dar neamul în care s-a născut nu a primit decât firimituri căzute de la masa destinului său.” Astăzi, odată ce a trecut în veşnicie, nu va mai putea fi subminat de propriile slăbiciuni. Iar judecata operei lui trebuie să se sustragă tiraniei media, pentru a se face prin raportare la o scară valorică solidă şi nemanipulată. Abia atunci vom rămâne cu poezii şi cântece frumoase, cei care au fost ajutaţi de poet îi vor purta recunoştinţa datorată, în timp ce ceilalţi îl vor ierta cu inimă uşoară. Modelul Păunescu nu foloseşte nimănui, poetul Păunescu trebuie să-şi găsească locul firesc în galeria literaturii române, cât despre omul Păunescu, pe el rămâne să-l judece doar Dumnezeu, iar nouă să mijlocim cât putem pentru el.
Aceste rânduri sunt scrise în Sâmbăta Morţilor, a doua zi după moartea lui Adrian Păunescu. Într-o asemenea zi, se cuvine să lăsăm toate în urmă şi să ne gândim doar că a mai plecat din lumea aceasta un seamăn al nostru. Dumnezeu să-l ierte!

Thursday, November 4, 2010

Despre ermetism şi prostie în publicitate... şi nu numai

A: Ţie unde-ţi place... (face cu ochiul şmechereşte) ...să bei?
B: În gură!
(Râsete pe fundal)
Voce din off: Ai grijă de igiena ta orală. Spală-te pe dinţi de cel puţin două ori pe zi.

Această „reclamă” a fost „concepută” de mine cu un prieten pentru a ridiculiza anumite tendinţe din actuala industrie PR. Dar sunt convins că este la fel de bună ca oricare alta. Şi cu siguranţă mai bună decât cea de la care a pornit discuţia. Sau? Să vedem cum a început totul...

Acum câteva zile, printre prietenii mei care au cont pe Facebook, s-a născut o dispută încinsă pe marginea unei campanii care pasămite ar fi promovat nevoia controlului des pentru depistarea cancerului la sân. „Ţie unde îţi place să o pui?” era întrebarea cu evidente aluzii sexuale – „pentru că sexul vinde!” argumentează unul dintre apologeţi – de la care pornea campania. Un pic mai încolo aflai că este de fapt vorba despre unde îţi place să-ţi pui geanta. Şi în urma acestei înlănţuiri bizare – pentru a folosi un eufemism – „ca un semn din ochi între gagici”, cum lămureşte acelaşi apologet, femeile începeau să conştientizeze, cu instrucţiunile de rigoare la îndemână, faptul că trebuie să facă din când în când câte un control. Că unii s-au arătat contrariaţi e lesne de înţeles. Mai greu îmi vine să pricep virulenţa cu care unii oameni inteligenţi au luat apărarea campaniei. Mă gândesc că dacă prin clasa a 9-a cineva din gaşca noastră – fie şi cei pe care îi socoteam pe atunci, cel mai adesea pe nedrept, mai proşti sau mai inculţi – ar fi venit cu o asemenea glumă, ni s-ar fi părut prea cretină chiar şi pentru acela. Adesea copiii sau adolescenţii sunt mai sinceri şi mai autentici. De aceea, în povestea binecunoscută, un copil a fost cel care a strigat primul că împăratul e gol. În fond, faptul că o asemenea campanie – şi sute de mii la fel – există, este dovada îndepărtării noastre de înţelepciunea simplă (aceea care ne învaţă că unu plus unu fac doi) şi a modului alarmant în care ne „educă” şi ne formează prejudecăţile şi tendinţele lumii de astăzi. E un drum previzibil, totuşi. Relativizarea adevărului duce la relativizarea esteticii, a bunului simţ, în cele din urmă la un relativism general în care orice inepţie poate trece drept capodoperă.
Se spune – nu ştiu dacă e real sau doar o povestire apocrifă – că la un moment dat Picasso ar fi exclamat râzând: „Am făcut câteva mâzgăleli şi i-am păcălit pe toţi!” Că Picasso a fost un pictor genial este îndeobşte cunoscut. Că unele dintre lucrările sale nu sunt cu adevărat nimic mai mult decât nişte mâzgăleli este la fel de adevărat. Dar puţini critici se încumetă să spună acest lucru, de teama de a nu fi socotiţi retrograzi, lipsiţi de orizont, sau, pe scurt, în afara tendinţei. Mai departe: Un grup de avangardişti decupează cuvinte din ziar, le lipeşte unele lângă altele la întâmplare şi înfiinţează şi câteva reviste ale noii mişcări, dintre care una se numeşte „Pula”. Genial! sare lumea „bună” şi „destupată”. „Un nou orizont în artă. Eliberarea de vechile clişee. O gură de aer proaspăt.” Toate acestea ca să ilustreze o criză a limbajului, ceea ce mişcarea dada, într-adevăr, a făcut. Din acest punct de vedere i se poate recunoaşte rolul de barometru, poate chiar pe cel de stimulent, pentru că în faţa absurdului unii au început să caute sensuri mai profunde – pentru a-l contracara – dar de aici până la a vorbi despre genialitate e cale lungă. Fenomenele în care absurdul şi provocarea de dragul provocării se manifestă agresiv nu sunt de găsit doar în interiorul mişcărilor care le promovează, ci chiar strecurate subtil în manifestări altfel valoroase. Am văzut recent o piesă de teatru în care, printre altele, erau descrise pilde şi cugetări ale înţelepciunii vechilor evrei, multe încărcate de un sens sfâşietor de profund şi de o înţelepciune greu accesibilă. O parte dintre acestea erau spuse însă de actori care în prealabil se dezbrăcaseră, stând apoi cu faţa la public, altfel încât să nu cumva să rămână vreun spectator lipsit de priveliştea organelor genitale. De ce era necesar acest lucru? Sunt convins că se vor găsi zeci de interpretări care să-l justifice: era vorba despre dezbrăcarea de omul vechi, despre eliberarea de constrângerile sociale sau de cunoaşterea noastră artificială pentru a ajunge la absolut. Iar dacă cineva se va încumeta să spună că poate goliciunea nu avea totuşi niciun rost, acela va fi repede socotit prostul proştilor. Nu vreau să fiu înţeles greşit. Nu neg potenţialul artistic, intelectual – şi uneori chiar moral – al şocului, al provocării. Nici nu spun că goliciunea nu poate fi, în anumite contexte, justificată de scopul expresiv. Tot ce încerc să arăt este că acest lucru, care este de obicei folosit în mod excepţional, a devenit deodată regula. Fără niciun criteriu estetic sau spiritual. Ci din pura nevoie de a epata nişte oameni care, în goliciunea lor interioară, sunt atât de blazaţi încât lucrurile normale, spuse pe şleau, li se par inferioare intelectual. Şi atunci, într-un circ al foamei, al prostiei şi al manipulării, ni se pune şocul pe tavă, ni se răstoarnă orice valoare şi orice concepţie despre valori ferme, astfel încât să putem fi traşi oricând în orice direcţie, de vreme ce binele şi răul, frumosul şi urâtul, înţelepciunea şi prostia sunt oricum ce hotărăsc eu să fie.
Observam acum ceva timp evoluţia publicităţii prin exemple practice. Înainte de război era în Bucureşti o mică întreprindere, „Jeana” sau „Jana”, nu-mi amintesc, care fabrica diferite mărunţişuri. Pe ambalajul lor scria „Consumaţi cu încredere produsele Jeana.” Adică între producător şi consumator se stabilea, dincolo de relaţia comercială, o legătură morală. Noi te îndemnăm să cumperi produsele noastre, să ai încredere în noi că sunt bune. Evident, dacă încrederea îţi va fi înşelată, dacă deci legătura va suferi sub raport moral, se va întrerupe şi partea ei comercială. După un timp, lucrurile au evoluat, ajungându-se la „Cea mai bună ciocolată din lume” (cu varianta, observabilă, de pildă, la detergenţi, „celelalte sunt mai proaste”). Deja lucrurile devin suspecte. Chiar să fi gustat producătorul (sau autorul reclamei) toate celelalte produse, încât ştie că al lui e chiar cel mai bun? „Nu, e pur şi simplu reclamă”, spunem noi azi, fără să observăm cum „reclamă” a devenit pe nesimţite sinonim cu „minciună”. Dar lucrurile au mers mult mai departe. Astăzi, după cum îmi explică un prieten din PR, produsele de firmă sunt de calităţi foarte apropiate, de multe ori diferenţele între un CD player Sony şi unul Samsung, să zicem, fiind insesizabile. Şi atunci fiecare firmă îşi alege un set de valori, o „poveste” cu care să se identifice, astfel încât oamenii care se regăsesc la rândul lor în acele valori să se ataşeze de mărcile respective. Deci minciuna este deja conceptualizată. Pentru că e clar pentru oricine că producătorii de Marlboro nu au nicio legătură cu cowboyul din reclamă, că fabricanţii nu ştiu cărei maşini nu sunt mai ataşaţi de spiritul libertăţii decât alţii, care pasămite sunt mai aproape de valorile familiei. Cu alte cuvinte, suntem îndemnaţi să ne construim imagini mincinoase pe baza unor legături mincinoase între „poveşti” şi produsele cărora le sunt ataşate. E partea noastră de circ. Vrei să te crezi revoluţionar, deşi eşti un amărât de funcţionar, fumezi trabucuri Cohiba şi eşti deja alături de Castro şi Guevara în Sierra Maestra. Vrei să te simţi hălăduind în Alpi, deşi eşti un gras pentru care şi urcatul unui etaj fără lift e un calvar, mănânci Milka. Vrei să pozezi în bărbat fatal deşi mergi şontâc şi îţi curg balele, te dai cu aftershave Axe. Şi aceste lucruri îţi atrag dependenţa faţă de produse şi de mărci, pentru că fără ele te simţi văduvit de imaginea pe care ţi-ai creat-o în ochii altora, dar mai ales în ai tăi. Şi care, ca şi poveştile care însoţesc produsele, e o imagine falsă. Nu e nevoie aici de nicio teorie a conspiraţiei. Eşti învăţat că nu trebuie să faci niciun efort intelectual, fizic sau spiritual ca să te autodepăşeşti, atâta timp cât tot ce îţi doreşti să devii poţi deveni cumpărând una-alta. Suntem atât de legaţi de micile noastre produse încât oricine ne poate face să jucăm precum căţeii cărora li se iau jucăriile preferate.
Arată cam prost imaginea de mai sus? Ştiu. Şi o ştiu şi creatorii de iluzii. De aceea, ambalajul trebuie să fie din ce în ce mai mare şi sclipicios. Şi cui îi place să recunoască faptul că e prost? Sau că nu e mai bun, mai „aparte” decât alţii? Din acest punct de vedere, publicitatea e noua avangardă artistică, mai ales că domeniile se întrepătrund azi halucinant. Şi cum să flatezi mai mult publicul decât convingându-l că e subtil şi plin de o putere de înţelegere care nu e la îndemâna oricui. În scopul acesta apar astăzi producţii artistice şi publicitare care de care mai stupide şi mai lipsite de sens, dar cărora, tocmai de aceea, fiecare poate să le atribuie orice înţeles vrea, lăudându-se apoi că a priceput ceea ce alţii nu au fost în stare. Este noua cultură a falsului, noua artă a autoamăgirii. Cu cât un lucru este mai îndepărtat de ceea ce pasămite vrea să semnifice, cu atât mai subtili sunt cei care îl „înţeleg”.
Şi iată-ne ajunşi înapoi la reclama amintită mai sus. Tot scenariul nu are nicio legătură cu cancerul la sân. Dar tocmai de aceea poate fi catalogat uşor ca fiind „genial”. O campanie care să spună „doamnelor, verificaţi-vă din când în când, singure sau mergând la doctor, pentru că s-ar putea să aveţi o afecţiune şi nici să nu vă daţi seama” ar fi banală. Jignitoare pentru imaginea pe care ne-o facem despre noi. Mergând în absurd, am putea spune că unele femei ar prefera să se îmbolnăvească decât să dea curs unui îndemn atât de vulgar şi banal.
Campania „ţie unde-ţi place să o pui” suferă din două motive. Primul, cel mai evident, despre care astăzi nici nu se vorbeşte, pentru că e „desuet”, e cel moral. „Femeile îşi fac cu ochiul” la o asemenea întrebare. Adică tot ce ne-a rămas din esenţa feminităţii e o aluzie vulgară la activităţile intime. Un banc îndoielnic. Femeile trebuie să rămână sănătoase, ca să poată apoi să o pună unde vor ele... geanta, fireşte. În ritmul acesta, vom ajunge încet-încet să facem filme porno ca să strângem fonduri pentru copiii străzii. Şi sigur vor fi unii care să spună că nu contează de unde vin banii, atâta timp cât respectivii copii sunt ajutaţi. Dar, dacă gândim pe termen lung, contează. Pentru că un copil salvat pentru a deschide ochii spre viaţă într-o lume unde domină pornografia, violenţa şi viciul, se va pierde uşor în ea. Şi nu doar el, ci întreaga generaţie. Şi copiii lui vor ajunge poate să joace în asemenea filme de la vârste fragede. Culmea este că unii oameni care sunt revoltaţi de colecţia de abjecţii din tabloide ca „Libertatea” şi altele asemenea se declară în schimb încântaţi de campania sus-amintită.
În al doilea rând, campania respectivă suferă prin prostie pură. Şi prin potenţialul de a ne minţi pe care ni-l creează când nu vrem să privim adevărul în faţă. Un muzician rock spunea că „muzica contemporană s-a îndepărtat de publicul obişnuit, este scrisă doar pentru specialişti”. Remarca este corectă pentru multe alte domenii ale artei şi nu numai. Cultul specializării face să nu mai putem – să nu ni se mai permită – să ne exprimăm în legătură cu un lucru care teoretic ni se adresează tuturor, dacă nu suntem specialişti în domeniu. Campania „ţie unde îţi place să o pui” nu indică, la niciun nivel de înţelegere, vreo legătură cu subiectul ei. Dar, cum am arătat mai sus, cu cât o formă de expresie e mai îndepărtată de ceea ce vrea să exprime propriu-zis, cu atât lasă loc pentru mai multe interpretări, care de care mai subtilă. Un basm e banal, „O scrisoare pierdută” e desuetă, un peisaj e depăşit, în schimb o băşină... vai! câte sensuri! câte aluzii! câtă subtilitate! cât de deştepţi suntem!
Trec peste faptul că cele mai multe femei aflate în suferinţă se vor simţi jignite de vulgaritatea campaniei luate în discuţie. Concluzia întregii poveşti este că avem încă şansa să ne trezim şi să strigăm că împăratul e gol. Să căutăm valori şi expresii autentice şi reale – nu să le reluăm mecanic pe cele vechi, nici să ne entuziasmăm de tot ce e nou, doar pentru că e nou. Altfel riscăm să ne transformăm în marionetele nearticulate ale oricărei tendinţe şi să eşuăm în fotoliile din faţa televizorului în timp ce resturile hamburgerului ni se scurg subtil din gură. Ce imagine genială, nu? Merită un premiu literar? Sau măcar folosirea într-o campanie publicitară. Pentru vitamina C de pildă. N-aţi prins legătura? Mai căutaţi, încuiaţilor!

Thursday, October 28, 2010

La miting, naţiune!

de Paul Slayer Grigoriu

O zi mohorâtă îşi revarsă valurile de frig şi ploaie peste Bucureşti, de sărbătoarea Sfântului Dimitrie cel Nou, patronul oraşului. În vreme ce pe Dealul Mitropoliei se aud încă ultimele ecouri de clopote după Liturghie, iar coada pentru închinare la sfintele moaşte şerpuieşte tăcută până pe strada 11 iunie, pe bulevard e agitaţie. Oameni din toată ţara se strâng la miting. Nu e prima dată în luna aceasta, dar acum miza e mare: răsturnarea guvernului Poc cinci. Sau şase, nimeni nu mai ştie exact.
Primul ministru Poc nu pare făcut să rămână în istoria ţării altfel decât ca un om mic la trup şi la înfăptuiri, cu însuşirea de a cădea mereu în picioare, precum Hopa Mitică, de care aminteşte şi prin gesturi. Amalgamul de măsuri foarte rele şi prea puţin bune şi lipsa de curaj în faţa mai-marelui său şi a vocilor străzii au făcut mereu să i se spargă în cap toate păcatele lui şi ale predecesorilor săi, nu mult mai înzestraţi, dacă ne gândim bine. Iar astăzi poporul muncitor, cum le spun sindicatele celor câteva mii de oameni strânşi de pretutindeni în fel şi chip, pare hotărât să ducă la căderea domnului Poc şi a miniştrilor săi. Pentru că astăzi muncitorimea are şi susţinere în parlament. Opoziţia a supus la vot o moţiune de cenzură.
Pe la ceasurile prânzului, Liviu D. şi Adrian T., doi cetăţeni responsabili, se întâlnesc pentru a merge şi ei la miting. Se salută jovial şi purced la drum.
-Uite că o facem şi pe asta, spune, cu oarecare satisfacţie, Adrian.
-O facem, mama lor de nenorociţi, răspunde cu obidă Liviu.
-Nu se mai poate! Nu mai pot trăi aşa, îţi spun cu toată convingerea. Şi acum eu zic că cedează. Păi să nu mai avem noi cu ce ne cumpăra hrana de toate zilele, că nu zic de altceva. Şi eu ca eu, dar un om cu capacităţile tale intelectuale...
-Inadmisibil!
Din vorbă în vorbă, cei doi ajung la locul de adunare. Grupuri răzleţe de muncitori, profesori, ţărani şi pensionari agită pancartele şi strigă nişte lozinci, la început timid, apoi din ce în ce mai puternic, ajutaţi şi de liderii sindicali. Huiduielile se înteţesc, iar Liviu şi Adrian se alătură corului de fluierături când cineva scoate la iveală o fotografie a lui Poc şi o alta, a preşedintelui Bănescu, capul tuturor răutăţilor.
-Jos tiranul! izbucneşte Liviu.
-Jos tiranul, fir-ar să fie! sare şi Adrian.
Când lucrurile se liniştesc la răstimpuri, în piaţa mare se încheagă discuţii. Câţiva indivizi dubioşi, infiltraţi de guvern, trag cu urechea şi încearcă să ghicească starea de spirit a oamenilor. Nu par să-şi facă griji prea mari. Între timp, în parlament, domnul Poc se vede îngropat în dosare de petiţii şi reclamaţii ale opoziţiei şi ale cetăţenilor. Începe să ţină un discurs, dar vorbele îi sunt atât de plictisitoare, încât un deputat al puterii, după o luptă grea, cedează, pune capul pe masă şi adoarme tulburat. Mai e mult până la vot, iar unul dintre liderii opoziţiei pleacă din mijlocul dezbaterilor şi se hotărăşte să dea o raită prin piaţă, să se alăture mitingului.
Gheorghe Monta, tânărul lider al socialiştilor, poreclit în tinereţe de colegii care intuiau în el un oarecare talent poetic micul Minulescu, este numit astăzi pe la colţuri, poate din cauza înfăţişării, dar şi pentru anumite purtări, domnul Goe. I-a fost greu să ajungă până sus, dar a răzbit. Iar astăzi le va dovedi tuturor că poate fi un conducător adevărat pentru poporul său. Ajunge în piaţă grăbit, cu ploaia şiroindu-i pe părul negru şi pe figura lunguiaţă. Imediat face rost de un microfon şi începe să vorbească mulţimilor.
-Ştiu că aici e România majoritară şi de aceea vreau să fiu aici, fie că sunteţi votanţii noştri fie că nu. Aici e locul nostru, în mijlocul poporului pe care încercăm să îl reprezentăm!
Uralele sunt răzleţe. Printre demonstranţi, Liviu strâmbă uşor din nas:
-Nu-i mare lucru nici de capul ăstuia, dar trebuie pornit de undeva.
-Sigur, îi răspunde Adrian, ştim că oarecum există nişte legături oculte la toate nivelurile, însă posibilitatea de a scăpa de cei mai crunţi, de cei care ne dezbină şi ne subjugă, trebuie exploatată la maximum.
Gheorghe Monta aruncă o privire peste mulţime. Să tot fie vreo patru mii de oameni.
-Suntem în stradă alături de voi, iar apoi vom duce vocea voastră, a oamenilor simpli şi cinstiţi, în parlament. Aşteptările noastre au fost depăşite. Vă văd aici, mai multe zeci de mii de oameni, şi ştiu că vor mai veni. Vă mulţumim pentru atitudinea civică responsabilă!
-Asta e, măi Liviule, se întoarce Adrian către prietenul său: atitudine civică. Mai rar vezi aşa ceva în România.
-Păi de unde? Ăştia şi-au infiltrat oamenii peste tot. Se vede că le e frică. Ia să iasă acum toţi ăia care ne dau lecţii prin ziare, să-i vedem aici. Dar de unde, stau la cald.
-Tu crezi că e şi un interes financiar la mijloc?
-Haha, dar naiv eşti! Păi bineînţeles că e! Şi-au luat banii şi au tăcut.
-Ce trădători mizerabili!
Deodată, o tânără cu microfon urmată de un vlăjgan cu o cameră de filmat în spate intră în mulţime. Se îndreaptă spre Liviu şi Adrian:
-Bună ziua, cu ce vă ocupaţi dumneavoastră? începe brusc, fără nicio altă introducere, tânăra reporteriţă.
-Cum adică cu ce ne ocupăm? sare Liviu.
-Cum adică cu ce ne ocupăm? se aude ca un ecou Adrian.
-În ce domeniu lucraţi, cu ce sindicat aţi venit aici?
-Cu niciun sindicat! răspunde repezit Liviu.
Pentru o clipă pare încurcat, apoi figura i se luminează şi îi aruncă în faţă tinerei obraznice:
-Noi, duduie, suntem jurnalişti!
-Aşa, aşa! Jurnalişti! îl întăreşte Adrian.
-La ce publicaţie?
-Eu am gazeta mea proprie, răspunde Liviu, uşor în zeflemea.
-Mai există şi alte gazete în afară de alea pe care le ştiţi şi le promovaţi voi!
-Deci sunteţi aici în calitate de ziarişti, continuă netulburată reporteriţa. Şi ce speraţi să obţineţi?
-Suntem aici în calitate de cetăţeni, domnişoară..., începe hotărât Adrian, dar este întrerupt de Liviu:
-Ia las-o băi, ce-i aici, interogatoriu? Ce vrem să obţinem? Întreabă-i mâine dimineaţă pe şefii dumitale! încheie tânărul şi îl smulge pe prietenul său mai încolo. După câteva clipe de răgaz, acesta îi spune:
-Dar să ştii că ai avut dreptate. Ce mă luase ea pe mine la întrebări? O fi fost securistă, cine ştie? Dar bine i-ai zis-o, auzi, să-i întrebi pe şefii tăi.
Şi începe să râdă.
-Cu ăştia aşa trebuie procedat, răspunde sigur pe el Liviu.
- Astea sunt tactici vechi, dar nu şi-au găsit ei omul cu mine!
Mulţimea merge zgomotoasă pe străzi, între proteste şi măscări la adresa guvernului. Circulaţia e blocată. Şoferii înjură. Oamenii rămaşi pe acasă cască gura din balcoane. Câţiva aplaudă de pe margine. La un moment dat, cordonul de jandarmi e rupt de câţiva demonstranţi mai curajoşi, care scandează sloganul cu mesaj subliminal împotriva opresiunii din toate timpurile:
-M... Dinamo!
Jandarmii îi bruschează şi îi reţin.
-Ia uite unde e statul de drept! se indignează Liviu.
Încet-încet se lasă seara. Veştile din parlament sunt proaste. Moţiunea de cenzură împotriva guvernului a căzut, Gheorghe Monta a promis imediat că va mai face una, iar primul ministru Poc a mai debitat nişte platitudini. Unul ce se vrea urmaş al lui Brătianu se mulţumeşte să scuture din capul pe care odinioară se făleau timid nişte plete, în timp ce blonda reprezentantă a puterii se hlizeşte şi îşi aranjează cu un aer grav coama bălaie. Mâine e încă o zi, iar ea nu e atât de bătrână încât să nu-şi permită să se pieptene, chiar când ţara arde. Liviu şi Adrian pornesc un pic abătuţi spre case.
-Vai de ţărişoara asta, se plânge cu glas stins Adrian.
-Ce? Doar n-o să ne dăm bătuţi? Luptăm până la capăt, i-o întoarce Liviu.
Odată ajuns în cameră, se întinde îmbrăcat în pat şi stinge lumina. Mâine nu va scoate gazeta de dimineaţă, lasă că pot citi oamenii şi mai pe seară, conţinutul contează. Somnul îl fură pe nesimţite gândurilor despre miting, greve şi naţiune, până când adoarme cu conştiinţa lină, legănat de sentimentul datoriei împlinite.
...........................................................................................................................
Pe deal, la mitropolie, ultimii pelerini îşi aşteaptă rândul tăcuţi, în timp ce din biserică se aud când şi când cântările slujbei de seară. Zgomotul s-a topit şi oraşul adoarme, vegheat de sute de ani de rugăciunile Sfântului Dimitrie cel Nou.

Sunday, October 24, 2010

Dragi prieteni şi cititori,

Intra din cand in cand aici un personaj care semneaza cu diferite nume fictive si care, probabil dintr-o suferinta profunda si dintr-o nevoie bolnavicioasa de atentie, isi imprastie tristetea si frustrarea in cuvinte obscene si aluzii homosexuale. Cum nu am timp sa verific comentariile din ora in ora si cum nu vreau (inca), sa le moderez, va rog sa treceti peste povestile lui si sa ma scuzati daca intalniti din cand in cand vorbe de claca, de mahala si de bordel pe care nu am apucat sa le sterg.

Wednesday, October 20, 2010

România fără acte de identitate electronice - reacţionaţi!

România fără acte de identitate electronice



Forul Ortodox Român consideră că măsurile de introducere în România a actelor de identitate electronice constituie un grav abuz, care pune bazele unui sistem de supraveghere permanentă a cetăţenilor aşa cum nu a mai existat niciodată până acum în istorie. Este în lucru şi cardul de sănătate, un document electronic ce cuprinde istoricul bolilor şi starea sănătăţii tuturor oamenilor din România, iar la Ministerul Sănătăţii se pune la punct un program de soft care să gestioneze fişele electronice de sănătate ale tuturor cetăţenilor ţării – o iniţiativă care oferă unor oameni acces la date strict personale. Lucrurile devin şi mai sumbre dacă ne gândim că dezvoltarea controversatului proiect e-România poate duce la un grad de supraveghere care, după ştiinţa noastră, nu are precedent în altă ţară – prin acest proiect intenţionându-se crearea unei interfeţe electronice care să cuprindă totalitatea interacţiunilor dintre stat şi cetăţean dar şi, ceea ce este şi mai important, dintre cetăţean şi cetăţean.

Chiar responsabilii statului implicaţi în aceste proiecte logistice recunosc faptul că singura garanţie ca sistemul electronic de identificare a cetăţenilor să nu fie folosit în mod abuziv este calitatea celor care îl administrează. Dar niciodată, într-un stat de drept constituţional, garanţia respectării libertăţilor civice nu va sta în calitatea morală a conducătorilor, ci în garanţiile instituţionale concrete prin care exerciţiul puterii este limitat în întindere, amploare şi manifestare. Inacceptabilă este şi ideea prelevării datelor biometrice ale persoanei, procedură practicată, până recent, doar în cazul infractorilor. Acest lucru îi transformă pe cetăţeni în „suspecţi de serviciu”, o viziune tipică dictaturilor, în care cetăţenii sunt bănuiţi aprioric de atitudini antisociale, fapt fără precedent însă într-o societate ce se denumeşte deschisă şi care se ghidează după norme juridice ce pun pe primul plan libertatea persoanei.

Întrebarea pe care orice cetăţean al României şi-o poate pune este: de unde provin banii pentru acest proiect al introducerii actelor electronice, ale cărui costuri se ridică la zeci de milioane de euro? Din bugetul statului? Considerăm însă că pentru statul român ar fi mult mai utilă şi mai urgentă remedierea problemelor structurale ce ameninţă principalii piloni ai sistemului românesc (sistemul de asigurări sociale – pensiile, sistemul educaţional, sănătatea). Dacă banii provin din surse private, aşa cum afirmă unii oficiali, de ce nu se orientează aceşti bani spre ajutorarea familiilor nevoiaşe, a celor care mor întrucât nu au bani de medicamente sau pentru operaţii costisitoare? Care ar fi interesul (economic, politic) al unor persoane private pentru implementarea acestui sistem în România?

Uniunea Europeană nu ne obligă să introducem cărţile de identitate electronice (CIE). Dimpotrivă, vedem că din cele 30 de ţări ale Uniunii Europene doar 12 au introdus acest tip de documente, iar 9 sunt pe cale să-l adopte. În multe state care au CIE statutul lor nu este obligatoriu, făcându-se paşi mici în adoptarea lor de către populaţie (Italia e un exemplu). Atunci ne întrebăm în chip firesc, ce interese se ascund în spatele acestui proiect? Este absurd ca, în condiţiile în care trăim o criză profundă, autorităţile române să investească sau să atragă fonduri enorme pentru un proiect pe care nu îl cere nimeni şi ale cărui costuri vor fi permanente, având în vedere necesitatea up-gradărilor, a securizării continue etc.

În ceea ce priveşte argumentul tehnic, al aşa zisei securităţi sporite a datelor personale, datele problemei sunt, în realitate, cu totul altele. Un sistem care nu-i va permite cetăţeanului să efectueze anumite operaţiuni sau care nu-i va permite să se identifice complet în faţa unei instituţii oficiale decât dacă este posesor de act de identitate electronic, este unul greşit conceput şi fundametat. Pe lângă constrângerile ce decurg din aceasta, orice astfel de suport electronic este supus unor riscuri de clonare şi/sau de deteriorare, riscuri cu o probabilitate statistică foarte mare (defectare prin expunere la presiuni mecanice, prin expunere la câmpuri electrice sau magnetice, prin contactul cu diferite substanţe chimice uzuale etc.).

De asemenea, ne asumăm un mare risc expunându-ne datele personale, biometrice, într-o bază de date centralizată la nivel naţional şi operată de anumite instituţii oficiale ce au probleme interne majore, recunoscute oficial, la nivelul organizării şi al gradului de corupţie. Riscul acesta este cu atât mai mare cu cât se preconizează o integrare la nivel internaţional, într-o primă fază european, a acestor date. Nu există în acest moment, din păcate, nici măcar la nivel de proiect, o politică naţională de securitate informatică menită să ne asigure nouă, cetăţenilor români, protecţia datelor personale în momentul în care acestea vor fi expuse într-un mediu internaţional care este de asemenea dominat, în multe cazuri, de corupţie la nivel instituţional sau este marcat de atitudini rasiste/xenofobe in raport cu anumite comunităţi etnice şi chiar naţionale. Avem, din nefericire, precedente periculoase în acest sens: o parte din baza de date de CNP-uri a Poliţiei Române este disponibilă pe reţelele informatice publice de transfer, la fel şi mai multe hărţi militare detaliate ale României. Din câte ştim, nimeni nu a intervenit în vreun fel până acum pentru a remedia aceste scurgeri de informaţii.

Nu în ultimul rând este important să conştientizăm faptul că actele de identitate electronice au mari şanse de a deveni în viitor propriile noastre dosare de securitate pe care le vom purta peste tot şi la care noi nu vom avea acces decât indirect, prin intermediul instituţiilor.

Având în vedere toate aceste lucruri, cerem în mod ferm Preşedintelui ţării, reprezentanţilor MAI şi tuturor instituţiilor abilitate ale statului român următoarele:

Să oprească introducerea în România a oricărui tip de document electronic de identitate (carte de identitate, permis de conducere) şi a cardului electronic de sănătate.

Să se asigure în mod temeinic baza juridică a paşapoartelor aşa zis temporare, pentru a nu se putea reveni în mod abuziv asupra acestei alternative. Să se prelungească termenul de valabilitate al acestui tip de paşapoarte la 3 ani şi să nu existe nici o presiune financiară sau morală asupra persoanelor care nu accepta documentele ce conţin datele personale incluse în mediul de stocare electronic.

Să se angajeze un dialog real cu reprezentanţii societăţii civile pentru a se stabili o linie clară de demarcaţie până la care un proiect de tipul e-România, ce include şi componenta Cărţilor de Identitate Electronice, poate fi derulat astfel încât să nu pună în primejdie libertăţile civice specifice unui stat de drept constituţional, precum şi libertatea de conştiinţă a cetăţeanului.

După ce am văzut în secolul trecut cât de uşor pot să apară dictatorii, după ce am traversat 50 de ani de ideologie comunistă şi 20 de ani de tranziţie lipsită complet de viziune, credem că este firesc să tragem un semnal de alarmă şi să chemăm pe toţi românii ca să se opună măsurilor amintite. Acestea, pe lângă faptul că nu pot fi prioritare în contextul socio-politic actual, nu fac altceva decât să creeze premisele unui sistem totalitar de supraveghere şi control al persoanei umane. Tehnologia trebuie să fie folosită în scopuri creative, iar nu în slujba controlului (sau a manipulării) oamenilor. Libertatea este un dar dumnezeiesc ce trebuie apărat cu trezvie, aşa cum s-a întâmplat în perioada comunistă când mii de eroi şi de martiri din închisori sau din munţi şi-au dat viaţa, opunându-se dictaturii. Jertfa acelor tineri, care au strigat în decembrie 1989 „Vom muri şi vom fi liberi!”, ne responsabilizează şi ne obligă la atitudine. Captivitatea electronică nu este cu nimic mai bună decât aceea în lanţuri. Statul nu mai trebuie să intervină în viaţa privată a oamenilor, sub nici o formă.

Organizaţiile reunite în Forul Ortodox Român adresează societăţii civile un apel la unitate pentru a face conştientă opinia publică în faţa acestor provocări. Chemăm toate ONG-urile şi persoanele care împărtăşesc îngrijorarea noastră să semneze acest apel pentru libertatea şi demnitatea românească. Adeziunile se pot trimite pe adresa de mail a FOR-ului.

18 octombrie 2010

Contact: forul.ortodox@gmail.com


Sprijină acest demers:

Asociaţia Rost

Alianţa Familiilor din România

Asociaţia Pro-Vita Bucureşti

Asociaţia Christiana

Asociaţia Ziariştilor şi Editorilor Creştini

Liga pentru Utilitate Publică

Editura Predania

Thursday, October 14, 2010

Trenul

de Paul Slayer Grigoriu



„The road to nowhere leads to me”
Ozzy Osbourne

I
Drumul spre Iaşi, deşi lung, nu fusese nicidecum obositor, mai ales că în ciuda hurducăturilor trenului vechi şi neîngrijit dormisem aproape tot timpul, insensibil la frumuseţile ce aşteptau să mi se dezvăluie. Nu pentru frumuseţi pornisem în această călătorie singuratică. Fusesem în pericol să rămân corigent la istorie, şi mai mult gândindu-mă la durerea mamei decât fiindcă mi-ar fi păsat cu adevărat, încercasem toate metodele omeneşti pentru a ieşi din această situaţie. În cele din urmă, deşi nu eram prea credincios, îi promisesem solemn Sfintei Parascheva, pe a cărei icoană îmi căzuseră întâmplător ochii la noi în casă, că dacă mă va ajuta să iau un cinci, voi merge să mă închin la moaştele ei. Trecusem anul, dar în euforia creată şi de căldura acelei veri, îmi uitasem repede făgăduinţa, de care mi-am amintit abia într-un sfârşit de săptămână, în care mă plictiseam singur acasă. Aşa că am pornit la drum, şi după şase ore mers cu trenul am ajuns în târgul Ducăi-Vodă şi al atâtor alţi voievozi. Un taximetrist m-a dus până la mitropolie, luându-mi, după cum am aflat mai târziu, mult mai mulţi bani decât s-ar fi cuvenit. Mi-am împlinit cu întârziere promisiunea, închinându-mă cu toată evlavia pe care mi-o putea da credinţa mea oscilantă la sfintele moaşte, apoi mi-am tras cinci minute sufletul într-o strană şi, după toate acestea, am ieşit din biserică, căutând un...

II
-Taxi!
-Pentru dumneavoastră oricând, domnule Alexandrescu. Nu e nevoie să-mi mai spuneţi...
Deşi nu mă mai deplasam fără şofer, la Iaşi, la Sfânta Parascheva, îmi plăcea să merg cu trenul şi apoi cu taxiul, aşa cum făcusem prima dată, cu treizeci de ani în urmă, pe când eram doar un elev necăjit de dificultăţile istoriei. Taximetriştii mă cunoşteau deja atât de bine, încât nici nu mi-ar fi luat bani, dacă nu aş fi insistat de fiecare dată să le răsplătesc bunăvoinţa.
Am intrat ca de obicei în catedrala mitropolitană şi, după o aşteptare de câteva minute, am ajuns în faţa moaştelor Sfintei Parascheva, în care dobândisem de-a lungul anilor încredere desăvârşită. Am simţit pe când mă rugam o întristare ciudată, ca atunci când murise bunicul şi mă simţisem despărţit de o parte din mine, dar nu i-am dat atenţie. După ce am trecut pe la toate icoanele m-am oprit ca de fiecare dată într-o strană, pentru a-mi trage sufletul şi a-mi pune ordine în gânduri. Catedrala era imensă dar nu rece, ci învăluitoare, cu acea căldură dumnezeiască, amestec de teamă şi nădejde, de smerenie şi putere. L-am zărit imediat pe monahul bătrân şi mărunt fără să fie gârbovit şi am strigat după el, tulburând pentru o clipă liniştea:
-Părinte Arsenie!
Dar faţa care s-a întors către mine îmi era necunoscută.
-A murit părintele Arsenie, frăţia ta.
-Cum a murit? am rămas ca lovit de trăsnet.
-A murit de ziua Întâmpinării Domnului, frăţia ta. A adormit chiar după Liturghie, ca un sfânt, Dumnezeu să-l primească în cereştile lăcaşuri.
Am plecat pe jos, abătut, mergând până la gară, unde trenul nu sosea decât în două ore. M-am aşezat pe un scaun în sala de aşteptare, nevrând decât să fiu singur în durerea mea, când un bătrân, păstor după înfăţişare, s-a aşezat lângă mine şi a rupt deodată tăcerea:
-Încotro, fiule?
-La Bucureşti, unde? i-am răspuns enervat, dar apoi, când şi-a dezvăluit faţa, mânia s-a transformat în uimire.
-Părinte Arsenie?
-Nu puteam pleca fără să te văd, fiule.
-Nici nu ştiţi cât mă bucur să vă văd în viaţă! Un călugăr de la mitropolie mi-a spus că aţi murit.
-Fiule, a continuat, parcă fără să bage în seamă spusele mele cel care de ani buni îmi era duhovnic, de când ai venit prima dată aici ai făcut de toate. Ai citit cărţile sfinte, te-ai spovedit, ai făcut milostenie, ai dobândit credinţă. Un lucru îţi lipseşte. De-l vei dobândi pe acela, mă vei urma şi tu.
Şi apoi, fără un cuvânt de rămas bun, s-a ridicat şi s-a urcat în trenul care tocmai sosea în gară şi care a plecat după câteva clipe, mistuindu-se în întuneric.

III
-Domnule Alexandrescu! Domnule Alexandrescu!
Taximetristul mă zguduia cu putere şi când am deschis ochii l-am văzut privindu-mă îngrijorat, de parcă mă socotea nebun.
-Pleacă trenul în cinci minute şi dumneavoastră dormiţi aici de o oră, de parcă aţi fi mort.
-Lasă, i-am spus eu după ce m-am dezmeticit. Nu mai iau trenul.
Am dat telefon şoferului în Bucureşti şi i-am spus să vină urgent să mă ia. Bietul Marian a rămas surprins dar s-a supus fără să crâcnească şi aşa am ajuns acasă cu maşina. Din ziua aceea nu am mai mers niciodată cu trenul. Nici măcar la moaştele Sfintei Parascheva. Dar în fiecare an zăbovesc o vreme în gară, privind pentru câteva minute şinele goale, nemişcate, netulburate de nici un zgomot. Şi de fiecare dată îmi răsună în gând ultimele cuvinte ale Părintelui Arsenie:
-Când îţi va fi iubirea desăvârşită, vei vedea trenul tău sosind.

15 februarie 2001, după un pelerinaj la moaştele Sfintei Parascheva

Thursday, October 7, 2010

Agitaţie socio-politică în Bucureşti

UPDATE: După trei zile, experimentul a luat sfârşit. Iată concluziile.

La îndemnul unui ieromonah-scriitor, m-am apucat să-l recitesc pe Caragiale. Pentru că în vremurile noastre, când pe adevărul absolut au exclusivitate purtătorii de opinie şi bloggerii, unui călugăr nu-i rămâne decât să ne trimită, cuminte, la nenea Iancu. Şi tot răsfoind eu, am găsit un text care mi s-a părut a oglindi situaţii foarte asemănătoare cu cele din zilele noastre. Aşa că m-am hotărât să-l public, fără să indic autorul, scoţând din el expresii ieşite din uz, ca „apelpisiţi” şi schimbând puţinele pasaje care ar fi dat de înţeles că cele descrise se petreceau acum mai bine de o sută de ani. Schimbările au fost minime. Am înlocuit gazetele cu site-urile, berăria cu barul, legea monopolului pe alcool cu măsurile de austeritate. Intenţia mea a fost să fac un experiment: să văd cum ar reacţiona publicul de astăzi la un asemenea text. Un amic comentator, plin de zel şi iscusit foarte în ştiinţa întrebuinţării motorului de căutare „Google”, a dat să-mi zădărnicească planul şi, vrând să împărtăşească şi cu alţii darul sădit în el din fire, a scos totul la iveală. Iar vocea lui răzbătătoare a răsunat ca un strigăt al raţiunii în întunericul ignoranţei: „Plagiat!” Curat plagiat, coane Marinică!
Cu toate acestea, lumea lui Caragiale nu s-a estompat din comentarii. Unii au râs, alţii ne-au avertizat împotriva unui viitor sumbru. „Un om de bine”, care – cum altfel? – primeşte să semneze dacă-i anonim, probabil simplu calomniator, ca atâţia din vremea lui Caragiale şi de acum, dar care, după numele şi locurile pe care le cunoaşte, ar putea fi şi unul dintre cei care s-au mâniat pe critica făcută de aici apucăturilor lor pidosnice, încearcă să mă facă în fel şi chip. Caragialesc i se răspunde: „Amice, eşti idiot.” Dar nota doi, primită ceva mai jos de la alt participant la dezbatere, îl lasă repetent pe omul nostru „de bine”, aruncându-l din cafenelele politice în mijlocul altor schiţe. Pentru că, nu-i aşa, omul nici nu avea nevoie să semneze, doar l-am recunoscut cu toţii pe domnul Goe.
Şi de aici ajungem la altceva. Multe s-au schimbat, dar parcă mai multe au rămas la fel ca pe vremea lui Caragiale. Însă nu mai trăim doar în Bucureştii populaţi de „Mitici” şi de „domnul X”. Nu, bravi concetăţeni! Domnul Goe s-a făcut mare şi el este noul personaj principal al urbei noastre: căutaţi-l cu un ochi atent, la putere şi în fruntea opoziţiei, în comentarii şi pe bloguri, în gazete şi la televiziuni. Iar dacă vă apucă lehamitea, nu vă grăbiţi să disperaţi sau să daţi bir cu fugiţii. Mergeţi frumuşel până la noua Piaţă Obor, luaţi un mic şi un must sau o bere „Azuga” şi închinaţi în cinstea lui nenea Iancu, chibiţul care ne face cu ochiul peste veac. Pentru că există între comentarii o întrebare-concluzie care e demnă de orice noapte furtunoasă: „Plagiat unde? Pe blog sau în mitingurile de pe străzi?”

(Textul original, publicat în 1900, se găseşte, printre altele, la acest link: http://www.globusz.com/ebooks/Caragiale/00000035.htm ).

E o zi posomorâtă de toamnă. Pe străzile principale este o mişcare febrilă neobişnuită. Mulţimea circulă cu mare greutate; grupuri se aglomerează la răspântii, unde discută fierbinte; toata lumea e cuprinsă de nervozitate... Miroase în aer, nu după expresia clasică, a praf de puşcă – din nenorocire, moravurile poporului nostru sunt mai blânde decât ale altor popoare, mai civilizate chiar. Miroase a... ghiontuială. Dar ce e? De ce fierbe lumea? E plănuită o mare manifestaţie populară contra guvernului, care vrea să treacă prin camere la repezeală niscai măsuri de austeritate! De când ne bucurăm de binefacerile regimului parlamentar, n-a trecut această ţară printr-o agitaţie mai grozavă.
Drept să spun să merg la manifestaţie, n-am curaj, fiindcă am aflat că guvernul este hotărât să reprime cu toată energia mişcarea populară, şi n-am poftă să-mi stric vreun os pentru o simplă curiozitate de gură-cască. Pe stradă să mă plimb, e foarte frig; şi afară de asta, te pomeneşti că mă încurc în vreo discuţie şi-mi capăt beleaua... Cine ştie dacă nimeresc să mă adresez în mulţime cuiva de aceeaşi părere cu mine; şi-n astfel de împrejurări, un om ca mine, care nu înţelege mândria eroismului civic, trebuie ori să discute cu oameni de aceeaşi părere, ori şi mai bine, să n-aibă nici o părere. Dar dacă n-ai nici o părere, în astfel de împrejurări, când mai toată lumea are o părere, eşti în primejdie să superi pe oricine are una. E mai bine aşadar să mă retrag discret într-un colţ
Şi să tac. Intru într-un bar şi aştept să se realizeze conexiunea la net. Sunt tare nerăbdător să aflu ce a fost la manifestaţie.
E lume destulă şi-n bar. Un cunoscut mi se aşează alături.
– Ei! ce zici?
– Ce să zic?? răspund eu... Bine!
– Cum bine? Asta e bine?
– De! ?zic? Ştiu şi eu?
– Cum, ştiu şi eu? Dacă tu, care te pretinzi...
– Ba – zic – mă iartă, nu mă pretind deloc.
– Nu e vorba că te pretinzi, dar eşti; eşti un om mai instruit, şi ai datoria, mă-nţelegi; fiindcă, dacă unul ca tine stă indiferent şi nu se interesează, atunci să-mi dai voie să-ţi spun...
– Nene, zic eu...
– Ce, nene?... Aoleu! vai de biată ţara asta! O să ajungă rău, domnule! o să ajungă rău! Fiindcă nu mai este patriotism şi totul se vinde, şi sunt oameni, mă-nţelegi, care ar meritá...
Şi omul meu ridică tonul aşa de tare, încât toată lumea dimprejur îşi întoarce privirile către masa noastră... Eu aplec ochii şi cu tonul foarte blajin:
– Să mă crezi că şi pe mine... El, ridicând tonul şi mai sus:
– Ce, şi pe tine?... Când vine, mă-nţelegi, un guvern ca bandiţii, fiindcă n-are cine să-l oprească de a lovi în tot ce e mai scump, pentru care nu mai există nici o apărare, fiindcă tăcem toţi, şi eu şi tu şi ăştia (arată pe cei de la mesele apropiate) ca nişte laşi, fără nimic sfânt, mă-nţelegi! fireşte că o să-şi bată joc de poporul întreg... A! dar nu mai merge! Poţi tu să zâmbeşti şi să ridici din umeri, parc-ai fi străin, nu...
– Da' nu ridic din umeri, domnule! nu zâmbesc, domnule!
– Nota! strigă omul meu foarte supărat... Chelnerul n-aude.
– Lasă – zic – plătesc eu...
– Mersi! Las' că avem şi noi cu ce plăti atâta lucru!... Nu ne-a jupuit până acum de tot guvernul bandiţilor voştri!
– Al meu! guvernul meu?...
– Las' că ştim noi... Nota!!! surdule! Plăteşte şi pleacă foarte necăjit.
Nu se mai face conexiunea... N-apuc să-mi aduc aminte de net, şi iată o altă cunoştinţă se apropie şi-mi cere să-i permit să stea lângă mine.
– Ei?
– Ei? repet eu.
– Îţi place ce fac mizerabilii?
– Care mizerabili?
– Ei, care mizerabili! derbedeii! bandiţii, care socotesc că dacă se strâng două-trei sute, beţi, gata de scandal... Oameni disperaţi, domnule, care pentru o bere omoară pe tat-său. Dar astă dată li s-a-nfundat... Auzi tu!... Fără milă o să-i bată, fără milă !
– De, nene! zic eu...
– Dar adică voi ce vreţi? Adică, cum o ieşi e ceată de desculţi, de haimanale de-ale voastre pe stradă cu bâta, guvernul...
– Iartă-mă, zic; înţeleg să le combaţi pe haimanale, dar să susţii că sunt ale mele...
– Ce să te iert!... Voi, oamenii inteligenţi, sunteţi de vină, fiindcă staţi indiferenţi. Ia să fi mers tu cu mine şi cu dumnealor toţi (arată pe cei de la celelalte mese dimprejur), să fi mers să facem şi noi o manifestaţie... Dar nu! Noi stăm ca blegii în cafenele, şi-n berării, şi-n cluburi; şi lăsăm pe toţi paraziţii, care ard să pună iar mâna pe joburi uşoare, să-şi facă de cap şi să răstoarne sub felurite pretexte...
– Nene – zic – te superi, nu te superi, eu în astea nu mă bag, pentru că...
– Pentru că?
– Pentru că... mi-e frică...
– Frică?... bravo!
Şi omul meu începe să râdă
– Atunci, dă-mi voie să-ţi spun că eşti un papagal...
– Sunt un om obişnuit, frate...
– Tocmai de-aia, trebuie să aperi guvernul...
– Da' ce ? zic eu, cam plictisit...
Omul meu îmi da cu tifla, se scoală şi pleacă grăbit, fără să-şi plătească berile, pe care le-a băut una după alta... Las' că i le plătesc eu! Şi nu-mi pare rău: mai puţin costă două beri decât lecţiile lui de civism...
Dar iată că se stabileşte şi conexiunea. Intru şi eu pe două site-uri : unul al PDL-ului şi unul pesedisto-mogulist. Îmi place să am o imagine obiectivă şi ştiu să o caut. De mult mi-am făcut reţeta cu care, în materie politică, o poţi obţine aproape exact. De exemplu, site-ul opoziţiei zice:
„... La această întrunire au fost 6 000 de cetăţeni, tot ce are ţara mai harnic şi muncitor. »
Site-ul pedelist zice:
„... La această întrunire a lor, de-abia s-au adunat 300 de elemente turbulente, derbedei, haimanale...“
Atunci, zic eu, au fost la acea întrunire 3 000 şi ceva de oameni, fel de fel, şi mai aşa şi mai aşa.
Pe când deschid site-ul pedelist, să mă uit la ultimele informaţii asupra scandalului şi să aflu că nu s-au mai strâns sindicaliştii, iată că, intrând pe uşa din dos, vine la masa mea un domn ca de vreo treizeci şi cinci de ani şi mai bine, cu o barbă neagră foarte bogată, însoţit de un tinerel de vreo paisprezece ani – probabil fiu-său. Amândoi, tatăl şi fiul, se aşează nepoftiţi, la masa mea, şi tatăl, foarte răguşit, îmi zice cu ton de aspru reproş:
– Ce citeşti căcatul ăla, domnule?
– Păi, zic eu...
– Dar până să-i mai zic ceva tatălui, fiul îmi trânteşte capacul de la laptop şi scuipă dezgustat pe jos...
– Domnilor! vreau să zic eu...
– Ce domnilor? ţipă băiatul... Crezi că n-o să plătiţi?
– Ce să plătesc, frate?
– O să vă arătăm noi dv. tuturor, care vă solidarizaţi cu hoţii ăştia...
– Cu legea pensiilor lor! adaugă tatăl. Înţelegând că un tată aşa de răguşit n-ar putea ţine niciodată cu cei care-i ameninţă pensioara, zic:
– Mă iertaţi, domnilor, dar... cu cine am, vă rog, onoarea?
– Cu studenţi! strigă băiatul.
– Bine, dumneata se vede... dar tatăl dumitale…
– Care tată?
– Dumnealui!
Şi arăt pe omul cu barbă.
– Nu-i sunt tată, domnule, strigă, omul răguşit...
– Suntem colegi...
– Colegi!! strig eu. Colegi? – Şi încep să râd.
– Bre! strigă bărbosul, nu-ţi permit să-ţi baţi joc de noi fiindcă nu ştii ce-i aia o facultate !
Eu chem chelnerul, plătesc repede şi plec, după ce-i salut frumos pe cei doi tineri colegi.

Thursday, September 9, 2010

Bunicii

Ferice de cel care are bunici, care se poate bucura de cuvântul, privirea, poveştile şi căldura lor. Astăzi calendarul creştin îi prăznuieşte pe Sfinţii Ioachim şi Ana, părinţii Maicii Domnului. Este obiceiul ca, după o mare sărbătoare, a doua zi să fie închinată celor care au participat, alături de figura centrală, la evenimentul celebrat. Aşa se face că a doua zi după Crăciun e Soborul Maicii Domnului, a doua zi după Bobotează Soborul Sfântului Ioan Botezătorul şi, iată, a doua zi după Naşterea Maicii Domnului, pomenirea părinţilor ei. În cult, la sfârşitul fiecărei slujbe, dar şi în alte ocazii, ei sunt numiţi Sfinţii, Drepţii şi Dumnezeieştii Părinţi Ioachim şi Ana. Fiica lor, Preasfânta Fecioară Maria, cel mai nobil vlăstar al omenirii, L-a născut pe Hristos, deci Iisus e Nepotul lor. Şi îmi place să mă gândesc că acesta este unul dintre darurile pe care omenirea I le face. Hristos-Dumnezeu S-a făcut Om pentru noi. Şi a coborât astfel în adâncul deznădejdii noastre, primind o fărâmă din tandreţea şi gingăşia noastră. Pentru că, începând cu Naşterea din peştera Betleemului, Dumnezeu are bunici.

Friday, September 3, 2010

Cum un mare muzician vorbeşte prost, sau avatarurile lui Johnny Răducanu

Acum vreo două zile Guns N’Roses a avut concert la Dublin, în Irlanda. Dintr-un motiv sau altul, trupa a apărut pe scenă cu o oră întârziere, în huiduielile publicului. Nici nu începuse bine piesa de deschidere şi dinspre spectatori au început să zboare sticle, lucru ce l-a făcut pe Axl Rose să ameninţe că va pleca acasă dacă acest lucru continuă. A continuat şi trupa şi-a încheiat concertul după doar câteva piese.
Îmi place foarte mult Guns N’Roses, sunt un mare admirator al lui Axl şi consider că cel mai nou album, „Chinese Democracy” este una dintre cele mai valoroase realizări ale scenei rock din ultimul deceniu. Dar în acelaşi timp sunt de părere că talentul, devotamentul faţă de propria artă şi bucuria pe care o răspândeşti prin ea nu te transformă în statuie intangibilă. Cu alte cuvinte, bunul simţ rămâne obligatoriu chiar şi atunci când eşti genial. Iar când dai dovadă de lipsă de respect faţă de alţii, e bine ca aceia să te readucă cu picioarele pe pământ. De aceea, la o primă vedere – pentru că nu ştiu totuşi exact care au fost motivele întârzierii care i-a înfuriat pe fanii irlandezi – sunt de acord cu publicul din Dublin. Axl Rose a primit ce merita.
Am evocat această întâmplare dintr-un domeniu cu care sunt familiar – muzica rock – pentru a vorbi despre o atitudine detestabilă a unuia dintre muzicienii de jazz de la noi.
Talentul lui Johnny Răducanu este incontestabil şi oricine se poate convinge de valoarea lui mergând la un concert, ascultând un album mai nou sau mai vechi. Dintr-o meteahnă a lumii muzicale de la noi, dar poate şi din alte părţi şi dintr-un orgoliu nemăsurat manifest mai ales în cercurile jazzistice, uneori lauda de sine o ia înaintea calităţii artistice. Aşa se face că maestrul Johnny Răducanu, fără îndoială o valoare, ajunge să fie considerat – şi în urma publicităţii pe care şi-o face singur – cel mai mare interpret român de jazz. Dacă e să mă întrebaţi pe mine, Harry Tavitian, ca să dau doar un exemplu, este cu cel puţin o clasă mai sus. Dar nu sunt specialist în domeniu, aşa că accept să fiu contrazis şi chiar înjurat. Dincolo de valoarea sa muzicală – incontestabilă, repet – maestrului Johnny Răducanu i s-a dus vorba şi că ar fi foarte bun de gură, mucalit şi în acelaşi timp direct, fără menajamente, un om care-ţi spune verde în faţă ce crede, fără să se teamă de interdicţii, tabu-uri şi convenţii artificiale. Toate bune şi frumoase până aici, aşa se şi cuvine să fie un spirit liber, iar unui mare artist, dacă nu i se permite totul, i se pot totuşi accepta o atitudine mai extravagantă şi un limbaj aşijderea.
Numai că într-un interviu recent din „Formula As”, Johnny Răducanu trece dincolo de barierele îngăduite şi cade în mitocănie, ireverenţă şi, dacă ar fi să judecăm prin comparaţie, prostie. Pentru că aceasta din urmă este, după cum bine spune vorba românească, rezultatul fuduliei. Concret, Johnny Răducanu spune că Gheorghe Zamfir ar fi „un bocciu”. Da, aţi citit bine, este vorba despre acel Gheorghe Zamfir pe care îl ştiţi cu toţii, naistul fabulos ale cărui CD-uri se găsesc peste tot în lume, de la magazinele din New York-ul mult-iubit de Johnny Răducanu până la oaze uitate de lume din Egipt, unde nu sunt decât câţiva beduini. Este vorba despre acel Gheorghe Zamfir care are albume de folclor armonizat de el alături de orchestra populară a lui Nicolae Botgros, una dintre cele mai valoroase din lume. Albume care, dincolo de virtuozitatea instrumentistului Zamfir beneficiază şi de talentul armonistului Zamfir, putând fi privite ca lecţii de compoziţie. Este vorba despre acelaşi om care în Canada avea la un moment dat mai multe discuri vândute decât Michael Jackson.
Sigur că notorietatea şi vânzările nu sunt indicatori infailibili ai valorii. Există o mulţime de impostori celebri, de la Dan Brown la Milli Vanilli. Spre deosebire de aceştia, Gheorghe Zamfir este apreciat atât de public cât şi de cele mai mari autorităţi în domeniul folcloristicii şi al muzicii în general. Etno-muzicologi, instrumentişti, compozitori, profesori, artişti din alte domenii decât muzica, iubitori de muzică populară sau rockeri sunt aproape unanimi în a recunoaşte aportul imens pe care Zamfir l-a avut în arta interpretativă a naiului – de altfel el a contribuit mult şi la dezvoltarea instrumentului în sine – a folclorului românesc şi a muzicii în general. Cu toate acestea, lui Johnny Răducanu nu-i place. E corect, e dreptul fiecăruia să aibă gusturile libere de orice constrângeri exterioare, şi, mai ales în calitate de muzician, poţi vedea lucruri care privirii şi auzului superficial al celorlalţi le scapă. Pot să nu-ţi placă Gheorghe Zamfir, Brahms, The Beatles sau Guns N’Roses – că tot veni vorba – şi poţi să o spui în gura mare. Nimeni nu ar trebui să te blameze. Dar de aici până la a-l face bocciu pe unul care, cel puţin în privinţa erudiţiei muzicale, îţi este superior, e o distanţă a cărei unică unitate de măsură e megalomania. E ca şi cum Dan Grigore s-ar apuca acum să spună că „oameni buni, Mozart a fost un afon”. Pentru că ceea ce surprinde e şi lipsa de argumente a lui Johnny Răducanu. Dacă ar fi explicat de ce după părerea dumnealui Gheorghe Zamfir e un interpret lipsit de valoare – cu argumente concrete, demne de ştiinţa muzicală cu care se laudă, nu printr-o simplă comparaţie cu Fănică Luca – poate, chiar fără să fim de acord, l-am fi ascultat şi am fi încercat să-i înţelegem punctul de vedere. Altfel însă, ne-am convins doar încă odată cât de repede un mare talent poate îmbrăca haina de „văcar”, pentru a folosi un termen depreciativ obişnuit în mediile muzicale.
Voi asculta şi de acum cu aceeaşi mare plăcere muzica lui Johnny Răducanu şi nu mă voi sfii să-i laud talentul şi harul. Dar maestrul ar trebui să-şi aducă aminte că nu are nimic ce să nu fi primit şi că marea artă nu trebuie să excludă o doză mică de ponderaţie. Altfel, vrând-nevrând, o să se nască în conştiinţa publicului o comparaţie nedreaptă şi, ascultându-l pe Gheorghe Zamfir, mulţi îşi vor aminti de vorbele lui Johnny Răducanu şi se vor gândi la el nu ca la un instrumentist valoros de jazz ci ca la un simplu... bocciu.

Thursday, August 26, 2010

Marele roman al eliberării: Petru Dumitriu, "Incognito" (II)

Meditaţia filosofică pe care o propune romanul merge până la apropierea de misterul ultim al existenţei, acela de care ne ascundem în micile noastre preocupări. Deşi a fost publicat în 1962, „Incognito” este poate mai actual astăzi, când grijile mărunte determinate de un egoism atât de superficial încât transformă chiar şi căderea din tragedie universală în moarte de struţ cu capul ascuns în nisip. Toate preocupările noastre vane sau utile doar în planul imediatului sunt ridicate – de noi şi de lumea în care trăim – la rang de probleme existenţiale, ascunzându-ne astfel mereu de privirea către Dumnezeu, care este în cele din urmă şi privire către noi înşine, căci suntem chip al Celui Veşnic. Teama cronică de singurătate a omului modern e teamă de sine însuşi şi de propriul abis interior. De aceea, aproape toate eforturile noastre sunt îndreptate spre exterior, iar din plenitudinea noastră umană nu atingem decât epiderma. „Cine nu se simte în stare să se transforme pe sine încearcă să transforme lumea; cine se cunoaşte pe sine cel mai puţin este primul gata să creadă că el cunoaşte lumea. Iar această lume, care oricum s-ar fi schimbat, pare că se lasă modificată; această lume mereu alta dă senzaţia că se lasă prinsă în plasa unei imagini definitive. Dar, deodată, de sub degetele sculptorului, în locul imaginii surâzătoare, senine şi încremenite pe care voia s-o plămădească, apare chipul viu, enigmatic şi năprasnic al lui Dumnezeu, imposibil de recunoscut altfel decât prin simpla sa însuşire statornică: independenţa faţă de voinţa noastră. Mereu diferit de Mine, el ne priveşte în faţă aşa cum Duhul Pământului îl priveşte pe Faust: insuportabilă vedenie. Şi atunci ne construim în grabă o nouă imagine închipuită şi limitată, şi prin ea contemplăm chipul Domnului aşa cum fac copiii când se uită printre degete la ceva ce-i sperie. Dar iată că vine din nou clipa când Dumnezeu smulge mâna cu care ne apărăm faţa şi ne obligă să-l privim, să ne aducem aminte de el. Şi ne pironeşte cu privirea, viu enigmatic, năprasnic, insuportabil, prin orificiile măştii sale. Nenumărate sunt măştile pe care le poartă mânia Domnului, din toate ştiu câteva: războiul, revoluţia, mişcările sociale, neprevăzutul, nenorocirea, trufia omenească şi inevitabilele sale umilinţe, urâtul, neastâmpărul şi prostia omului, răutatea şi nebunia semenilor, moartea. Dar viziunea este de neîndurat şi atunci întoarcem capul aşa cum fac animalele când omul se uită fix la ele, şi ne vedem de micile noastre treburi, de micile noastre combinaţii care ni se par uneori îndrăzneţe sau nemăsurate şi definitive(...)” În această viziune, toate explicaţiile mărunte pe care căutăm să le dăm unor fenomene politice şi sociale devin doar lămuriri parţiale legate de efecte, fără să atingă niciodată cauza. A devenit o obsesie să păstrăm starea de lucruri într-un status quo căldicel, dar uităm mereu că, după cum îi spune Sebastian fratelui său, „nu poţi să stai pe loc, nu există decât ascensiuni sau căderi foarte lente şi ascunse ce par nemişcare”. Sau, în cuvintele Apostolului, „cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă”(I Corinteni 10, 12).
Realismul lui Petru Dumitriu din „Incognito” se depărtează de cel de influenţă socialistă din „Cronică de familie”, dar şi de cel cu accente naturaliste sau ancorat strict în faptele văzute ale vieţii cotidiene ce se găseşte la mai mulţi autori occidentali ai perioadei. Din acest punct de vedere se poate spune că scriitorul român este precursorul unei direcţii ce va reda literaturii posibilitatea miraculosului şi a revelaţiei întâlnite la fiecare pas. Dar demersul lui este departe de amalgamul postmodernist ce duce la confuzii sau sincretism axiologic, apropiindu-se mai degrabă, într-un chip modern şi unic, de o sinteză între manifestările sacrului sub „stratul” profan, evocate de Mircea Eliade în studiile sale de istorie a religiilor şi elementul creştin care subliniază interdependenţa între trăire şi cunoaştere. „Dar răsplata – nemeritată, gratuită ca orice răsplată – pentru strădaniile mele nu s-a oprit aici. Reuşisem să ajung pe o altă treaptă a destinului, acolo unde începeau să mi se întâmple acele lucruri banale, perfect raţionale şi explicabile, anume miracolele. Pe această treaptă miraculoasă a lumii, deodată, anumite gesturi ce par obişnuite, mici evenimente prosteşti şi fără importanţă dacă le analizezi din alte unghiuri, dobândesc o aură miraculoasă: o vede însă doar cel care are ochi să vadă, cel care a înţeles că miracolul se învecinează şi se întâlneşte cu lucrul raţional, că el este de fapt raţionalul şi încă ceva pe deasupra, tot aşa cum obiectele aşezate în faţa noastră au toate şi o altă faţă pe care nu o zărim decât dacă ne învârtim în jurul lor. Miracolul nu poate fi surprins dacă ne lăsăm pradă pasivităţii critice a spiritului care aşteaptă ca lumea să i se reveleze: anumite feluri de viaţă, de gândire şi simţire ne dezobişnuiesc să mai vedem miracolul, ne îndepărtează de el şi ne determină să considerăm drept miracole vulgare gesticulaţii profanatoare. Dacă am avea la îndemână tot soiul de maşini şi aparate care ne-ar permite să nu ne mai deplasăm şi am ajunge astfel să nu mai vorbim cu prietenii noştri decât printr-un fel de televiziune, fără să ne mai ridicăm din fotoliul nostru, am sfârşi prin a-l acuza de animism sau de superstiţie pe cel care ar veni într-o zi să ne spună că prietenii noştri, al căror chip îl vedem pe ecranul luminos, au şi ceafă. Miracolul este obrazul drept al unei lumi pe care noi o vedem mereu din stânga; doar rugăciunea ne ajută să o putem privi în faţă.” Ce poate fi mai actual astăzi, într-o vreme în care comunicarea virtuală îi ia din ce în ce mai mult locul celei reale, banalizând, desacralizând întâlnirea între doi oameni ca expresie supremă a comuniunii personale?
Ca şi pentru Soljeniţân, pentru Petru Dumitriu Occidentul nu reprezintă răspunsul, ieşirea din falsitatea existenţială a comunismului. Şi nici viaţa veche, dinainte de război, nu mai e o alternativă, din momentul în care eşti confruntat cu un război interior atât de dur. În cartea sa despre suferinţa îndurată în vremurile comuniste, Ioan Ianolide critică decadenţa la care se ajunsese în preajma războiului, confortul care dusese la o profundă alterare a moralităţii şi a vitalităţii celor pe care îi numeşte „societatea burgheză”. „Incognito” merge pe aceeaşi linie, însă aici autenticitatea care lipsea din „Cronică de familie”, din pricina maniheismului agresiv impus de gândirea socialistă, este prezentă, iar imaginea devine credibilă. „Mă revedeam la noi, la ţară, cu acea stare de ignoranţă radioasă a adolescenţei şi cu nemulţumirea radicală pe care am trăit-o în vremea aceea. Mobilele de rafie, căldura uscată, soarele care se strecura printre jaluzele, cretonul înflorat, voluptatea tihnei, cărţile frumoase, partidele de înot şi de pescuit, goliciunea, mesele îndestulate, sufletele bolnave din jurul meu, plictiseala, acea uşoară adiere de incest şi masturbare vlăguită pe care o simţeam în preajmă, acea lume unsuroasă şi cu sclipiri întunecate – mi se pare că am auzit că plăgile leproşilor sunt vag fosforescente – şi până şi revolta mea, tulbure şi dementă, ce făcea parte din acelaşi univers fericit în josnicia lui, asemeni unei plante carnivore ce prinde în mrejele ei alte fiinţe spre a le digera în deplină tihnă, în miresme şi seve – oh, da, iată-mă acasă, îmi spuneam.” Schimbarea spirituală presupune ruperea de tot ce e vechi, de tot ce a cauzat, fie chiar şi într-o mică măsură, căderea, pentru ca apoi, în lumina noii cunoştinţe, elementele pozitive să fie recuperate. De partea cealaltă, lumea aşa-zis liberă se descompune şi ea uşor, copleşită de „răsturnarea tuturor valorilor” şi de relativismul coroziv. Cuvintele lui Erasmus către Sebastian scot la iveală un vizionarism dureros, pentru că descriu lumea pe care o vedem noi astăzi, lumea spre care tindem şi care, în inerţia ei, este gata să fie din nou subjugată în mod mai subtil de un comunism ce ia astăzi tot felul de alte forme, fără a-şi schimba însă esenţa. Dacă următoarele cuvinte, scrise în anii 1960, ar fi apărut pe un blog din 2010, nimeni nu s-ar fi mirat: „...am făcut parte din delegaţiile noastre oficiale la ONU şi alte drăcovenii cu iniţiale de-astea, am văzut Parisul, Londra, Roma – şi am făcut o descoperire extraordinară: Occidentul nu mai există! În Occidentul pustiu, tristeţea m-a cuprins! Sunt devastaţi interior, secătuiţi, dezumanizaţi, nu mai există decât infrastructură tehnologică, economică şi biologică, restul a fost erodat de propria lor critică ştiinţifică, de bunăstare, de uzura valorilor muribunde. Sunt goliţi şi complet întorşi spre exterior. Ar vrea să alcătuiască Statele Unite ale Occidentului, cu ideologia lor deschisă ca picioarele unei târfe bătrâne, şi asta numesc ei pluralism, tot aşa cum o femeie care nu are bărbat ci mai mulţi amanţi îşi zice liberă: le-aş propune o constituţie pe măsură; Articolul unu: nu există nimic. Articolul doi: nimic nu merită nimic. Articolul trei: nimeni nu are nici o autoritate în nimic. Articolul patru: nimic nu e adevărat sau totul e adevărat. Articolul cinci: nimic nu e serios. Ultimul articol: cineva din afară e rugat să vină să ne salveze. E foarte plăcut să trăieşti acolo şi în acelaşi timp complet insuportabil. Ca la noi la ţară, pe vremuri, îţi aminteşti?”
Concluzia filosofică şi teologică a romanului „Incognito” este, trebuie spus, ratată. În ciuda intuiţiei, viziunea de ansamblu a lui Sebastian – sau a lui Petru Dumitriu – eşuează tocmai la final în ceea ce priveşte coerenţa. Atunci când totul duce spre o privire personală a relaţiei între om şi Dumnezeu şi spre o manifestare personalizată a universului, Sebastian nu face ultimul pas, nu urcă ultima treaptă a scării, ci cade într-un fel de panteism care, prin însăşi confuzia între esenţa divină şi creaţie, nu poate duce decât la determinism. Iubirea nu se poate manifesta decât în mod personal. De aici ne putem crea propriile scenarii, de vreme ce sfârşitul lui Sebastian rămâne învăluit în mister, la fel cum stăruie regretul că o evoluţie ideatică admirabil zugrăvită îşi pierde punctul central tocmai la final. O relaţie de tipul eu-Tu între Dumnezeu şi om este singurul mod de a depăşi solitudinea, necunoaşterea sau determinismul. Însă dacă din acest punct de vedere finalul este o neîmplinire – am putea spune, judecând foarte strict din punct de vedere teologic, o erezie – pe plan literar „Incognito” este o capodoperă. Scriitorul a cărui irosire o deplângeam citind „Cronica de familie” se regăseşte în toată măreţia lui în acest roman al exilului, cel datorită căruia l-a cunoscut Franţa şi apoi Occidentul. Personajele şi imaginile, arta naraţiunii şi planurile suprapuse l-au consacrat definitiv, făcându-l pe criticul şi istoricul literar francez Pierre-Henri Simon să noteze că „domnul Petru Dumitriu are geniu epic”. Dincolo de acestea, socotesc că „Incognito” rămâne, în mare parte, un roman neînţeles în profunzimea sa de publicul occidental şi din ce în ce mai greu accesibil cititorilor autohtoni care se hrănesc cu tiparele de gândire a noii intelectualităţi de stânga ce se inspiră din curentele venite din „lumea civilizată”.
I s-a reproşat lui Petru Dumitriu faptul că, după ce a dus-o bine aici, sub comunişti, s-a apucat să-i lovească odată ce a trecut Cortina de Fier. Cred că este foarte riscant să pronunţăm judecăţi fără cunoaşterea resorturilor intime ale unui om, însă, mai mult, socotesc reproşul nejustificat şi din alt motiv. Asumându-şi lipsa de curaj, absenţa dimensiunii eroice – chiar şi personajul autobiografic din roman este temător, incapabil de revolta lui Sebastian, pe care poate doar să-l admire – măcar Petru Dumitriu a vorbit atunci când a avut posibilitatea. Şi marele lui merit, încă nerecunoscut, este că, departe de a lovi doar în inechităţile politice şi sociale ale sistemului de care profitase şi din care evadase, el pune în evidenţă substratul spiritual al comunismului. Este o dimensiune pe care mulţi dintre noi nu o văd nici astăzi şi de aceea sunt deschişi în a face anumite concesii „vremurilor vechi”. Răul intrinsec al comunismului, natura sa nefastă din punct de vedere duhovnicesc, este latura sa cea mai puţin studiată. Iar Petru Dumitriu a desluşit-o cum puţini alţii au reuşit să o facă, contribuind astfel, pentru cine are urechi de auzit, la o exorcizare necesară a Europei şi a lumii. Altfel, istoria se va repeta. În ceea ce priveşte latura artistică, putem răsufla uşuraţi spunând: şi totuşi, un mare scriitor!

(Îi mulţumesc domnului Nicolae Arcan care, citind în "Rost" articolul meu despre "Cronică de familie", mi-a dat spre lectură "Incognito")