Monday, October 29, 2007

Coloana sonoră - primii 30 de ani (III)

Dacă primul album a cărui apariţie am prins-o ca rocker a fost „Black Album” al lui Metallica (Metallica nouăş’unu, cum îi spunem noi), prima noutate aşteptată cu nerăbdare a fost „Fear of the Dark”, marea bucurie a începutului clasei a opta. În acelaşi timp, mult Slayer („South of Heaven” – „before you see the light you must diiiiiiiie”, apoi „Decade of Aggression” şi „Reign In Blood” înregistrate de la unul dintre noii comercianţi din Bacău), Sepultura („Arise”, cu „Dead Embryonic Cells” printre preferate) şi primele experienţe cu death-metal pur, Incubus, „Serpent Temptation” şi „Beyond the Unknown”. Descopăr metal ce cochetează cu hip-hop-ul prin Anthrax, „State of Euphoria”, care mă cucereşte din prima („Now It’s Dark”, „Make Me Laugh”) şi îmi place până astăzi mai mult decât „Among the Living”. Între timp, pe la şcoală se mai ascultă Eros Ramazotti sau Glenn Medeiros, „Nothing’s Gonna Change My Love For You” sau Milli Vanilli. Se întoarce din Germania bunul prieten Dani (ulterior poreclit Bitch), rapper cu geacă de colegiu, CD de gât şi molfăind Mars prin pauze, în timp ce noi ne mulţumeam cu un ecler. Foarte simpatic, dar în acelaşi timp foarte luat în râs pentru preferinţele sale muzicale, ce trec prin Snap, MC Hammer - de la care noi ajungem să-l descoperim şi pe Vanilla Ice - , Army of Lovers şi 2Live Crew. Ferm pe poziţiile sale, îşi găseşte şi o poreclă rap, „Danny D and the FBI”.
În acea perioadă descopăr un spaţiu semnificativ pentru evoluţia mea şi a altor prieteni: Piaţa Romană, cu berăria Grădiniţa, zonă populată de rockeri: zeci de rockeri în fiecare zi. Aici se stă, se fumează, se bea o bere sau o votcă, uneori se mai iscă şi câte o bătaie. Dar, mai ales, se discută despre muzică, se vând şi se cumpără casete, reviste, accesorii, se fac formaţii, se merge la concerte. Se întind tarabele pe trotuar şi aşa se completează încet-încet, în colaborare cu prietenul Alberto, care începea să cânte la ghitară, discografia Iron Maiden. După o perioadă în care sunt reticent faţă de aspectul grafic, îmi cumpăr albumul Death „Human” şi sunt absolut încântat: „Flattening of Emotions”, „Suicide Machine”. Urmează repede „Spiritual Healing” şi urletul din clasă, în pauze: „altering the futuuuuuuuuuuuuuuuuure”.
Într-o zi, îmi cumpăr fără să fi ascultat înainte Obituary, „Cause of Death”. Stând la masa din sufragerie cu tema la română alături, bag caseta, du play, îmi văd de treabă şi... când aud vocea, scap creionul din mână. Concluzie clară: „tre’ să învăţ şi eu să fac aşa”. (Altfel sunt impresionat de solistica melodică a lui James Murphy). Încep să descopăr şi „vechiturile”: Led Zeppelin (IV, ce altceva?), Jethro Tull. Mai repede sunt atras însă de Sex Pistols. Încep, ca toată lumea, cu „Never Mind the Bollocks”, dar de tocit tocesc „Flogging a Dead Horse”, iar piesa preferată devine în timp „The Great Rock’n’Roll Swindle” („and I love you with a knife”). Apar reviste peste reviste: „Rocker”, „Puls”, „Pop Rock & Sport” (ulterior „Pop Rock & Show”, apoi „Vox Pop Rock”) şi „Rock Mania”, cu versuri de piese la sfârşit. Apoi o broşură cu textele unor balade celebre, printre care „One”, Bob Dylan „Blowin’ In the Wind”, Led Zeppelin „Stairway to Heaven”. Începe alergătura pe la magazinul Concord, din zona Bulevardului Unirii, unde vânzători binevoitori îţi ţin „cărticica” CD-urilor sub vitrină, ca să poţi copia versurile. De aici ne luăm, Alberto, Alin şi cu mine, primele tricouri cu Slayer, albe, cu un diavol verde sub care scrie „root of all evil”. La puţin timp, Horaţiu, un coleg, îmi vinde tricoul lui negru cu „Live Undead”. Cu Alberto plănuim şi prima trupă, căreia eu îi spun Mesagerii Morţii şi el îi desenează un logo (un „scris original”) în spatele căruia tronează o cruce întoarsă. „Suntem creştini, dar cântăm despre lucruri ce ţin şi de întuneric, ca avertisment”, e motivaţia mea, dar până la urmă renunţăm la respectivul accesoriu grafic. Ca şi la trupă, de altfel, căci ne certăm, Alberto îmi fură versurile şi scoate o casetă cu el cântând la ghitară rece şi voce, sub care scrie: „all music and lyrics by Bolocan-Dan Alberto”. El şi Alin dau şi un „concert” într-un subsol al liceului, la bustul gol şi zăngănind una-alta, pretext pentru noi să fumăm ca şerpii, să înjurăm în voie şi prilej pentru profesori să fie... consternaţi.
Mă împrietenesc cu Larry, un coleg din clasa paralelă, A, şi una dintre primele discuţii porneşte de la o revistă pe care mi-o arată, cu Anthrax şi Metallica. Pasiunea care ne leagă apoi este însă cea pentru death-metal. Entombed, „Left Hand Path”, şi Lars Goran Petrov devine de pe atunci una dintre vocile mele preferate din gen. Dismember, „Like an Ever Flowing Stream” şi Protector, de la „Leviathan’s Desire” până la o discografie completă. Cu „Necroticism Descanting the Insalubrious” descoperim Carcass. Încântaţi să găsim la Concord un „Thrash’n’Burn”, supliment al „Rock Hard” dedicat segmentului mai dur. Articol amplu despre Death, primul contact cu Cannibal Corpse, Monstrosity, „Imperial Doom”. Le căutăm, le înregistrăm, le savurăm. Dan Dobre din B vine cu Pungent Stench, „Been Caught Buttering”, album gustat din primul moment şi de Alin, pe atunci unul dintre cei mai „cunoscători” rockeri din şcoală.
King Diamond, „The Eye”, una dintre cele mai plăcute surprize ale perioadei. Paşte la Câmpulung cu familia. Privesc din nou „Iisus din Nazaret”, cu aceeaşi emoţie ca prima dată. Din când în când, ascult poveştile horror ale Inchiziţiei sau „Fatal Portrait”. Copiez asiduu versuri. În rafturile unei prietene de familie, rătăcit, nici ea nu ştie cum, „Keeper of the Seven Keys, part 2”. Devine al meu. În preajma treptei învăţ la matematică ascultând „Piece of Mind” (nu s-au lipit calculele de mine, în schimb ştiu până azi pe de rost „O, God of earth and altar, bow down and hear our cry”), iar tata îmi aduce din Franţa „Haunting the Chapel”. Cu o zi înainte de examen, ca să-mi alung stresul, ies pe balconul interior şi slobozesc urlete à la Obituary, până când un vecin mă întreabă cu grai domol: „Ce-ai bă? ...Eşti bolnav?!”.
Vacanţă după treaptă la Câmpulung. Mor de plictiseală. Merg până la un perete pe care scrie cu grafitti „colţul rockerilor”, dar acolo nu e niciodată nimeni. În schimb fac cunoştinţă cu un confrate în ale gusturilor. Îi traduc articole din „Bravo”-ul german despre AC/DC, în schimb el îmi face cunoştinţă cu cele mai multe albume ale trupei. „Highway To Hell” e un clasic, fără îndoială („If You Want Blood” îmi place cel mai mult), dar preferatul meu devine „Dirty Deeds Done Dirty Cheap”. Tot de la acest nou prieten înregistrez single-uri Maiden (câţi mai ştiu piese-rarităţi ca „That Girl” sau „Juanita”?), care îmi întăresc pasiunea pentru această trupă extraordinară.
Annihilator, „Alice In Hell” şi „Never Neverland”. Judas Priest destul de greu la început, deşi, la apariţia Coca-Cola în România, luasem un afiş, îl lipisem pe perete şi scrisesem dedesubt „Rocka Rolla”. Mulţi dintre prietenii din Piaţa Romană, îmi spuneau însă: „Painkiller nu e Priest. E bun, dar nu e Priest”. În cele din urmă, trebuie să recunosc că îmi place. Următorul e „Sad Wings of Destiny”, şi aşa acopăr practic tot registrul expresiv al trupei. Mama îmi aduce din Franţa discuri cu „Killers” şi cu Black Sabbath, „The Eternal Idol” (album excelent, chiar dacă e cu Tony Martin). Mai departe, îmi achiziţionez eu încet-încet celelalte albume, cu Ozzy şi Dio. Tot mama vine cu primul cd-player şi cu cd-urile aferente, ce a ştiut şi ea: „Nothing Else Matters” (radio edit), primit de la RFI, Maiden, „From Here To Eternity” (single) şi „No Prayer For the Dying”, Motörhead, „1916”. În aceeaşi perioadă, cu prietenul din Romană Adi, zis Câinele Testament, îmi completez discografia King Diamond (la început Mercyful Fate nu-mi place, dar se remediază cu timpul) şi ascult şi „Iron Fist”. Încântat. Running Wild. „We are prisoners of our time, but we are still alive”. Morbid Angel, „Blessed Are the Sick” – devine automat una dintre preferinţe.
Nirvana mi-a plăcut fix o săptămână, când am ascultat prima dată, tot de la Câinele, „Nevermind”. Apoi începe să mă deranjeze asemănarea între piese şi, cu timpul, ajung să detest toată mişcarea grunge, cu vocile plângăcioase şi frustrările de copii abrutizaţi. „Smells Like Teen Spirit” e ok pentru pogo, dar atât. Primele concerte dure: Pansament, Transilvania, Tectonic, în Ecran Club. La fiecare piesă Tectonic mă mut mai aproape de ieşire, speriat de mosh-ul din faţă şi de un coleg, Mihai „Testament” zis „Neamţu’”, pe care îl cred când îmi povesteşte că vine din mijlocul unei bătălii unde s-a luptat cu o rangă. A doua zi, la şcoală, povestim mândri ce viteji am fost... cu ranga.
Începe să se strecoare în raft şi câte o casetă cu clasică. În general, cu excepţia lui Mozart şi Bach, sunt „recomandările” din interviuri. Tom Araya spune că ascultă Haydn ca să se liniştească, iau şi eu la rând câteva simfonii. Jeff Walker de la Carcass se declară fascinat de Stravinski şi Prokofiev, caut şi eu să prind o frântură. Bach mă atrage prin aerul solemn al compoziţiilor religioase. Ascult apoi şi Brandenburgicele, impresionat de ordinea arhitecturală a construcţiei (desigur, pe atunci îmi era greu să mă exprim în acest sens). Vivaldi, „Anotimpurile”. În războiul rock versus Depeche, am aceeaşi poziţie până astăzi: nu-i suport pe DM. Între timp, primesc un nou tricou: Megadeth, „Rust In Peace”. Liceul poate să înceapă liniştit.

Thursday, October 25, 2007

De la american la universal

Scriam, acum câţiva ani, că, dincolo de rock nu mă regăsesc în peisajul cultural american, în ciuda unor admiraţii nedisimulate, de la Poe la jazz sau de la Hemingway la Stephen King. De fapt, acest din urmă autor a constituit dintotdeauna excepţia, cel care pe lângă uimirea înaintea scrierilor sale m-a făcut să mă simt adesea acasă într-un decor altfel străin. În anul în care scriam acestea îl descoperisem şi pe „Marele Gatsby”, prin care Fitzgerald a vorbit nemijlocit inimii şi minţii mele deopotrivă.
Lucrurile s-au mai schimbat şi, fără a fi azi – şi nu voi fi, pesemne, niciodată – fan al „the American way”, am găsit în America din ce în ce mai multe mărturii ale marii comori lăsate de Dumnezeu nouă, adâncimea trăirii omeneşti. Privind panorama culturii americane, ochii mi-au căzut pe Faulkner. „Zgomotul şi furia” este una dintre cele mai complexe şi solide construcţii literare pe care mi-a fost dat să le întâlnesc, construită pas cu pas cu măiestrie şi mai ales cu o viziune absolut covârşitoare. Prin ceea ce pare a fi greoi, Faulkner este de fapt măreţ. Scrisul se revarsă ca un torent, ca un Mississipi învolburat, ale cărui ape te iau într-o vâltoare vie. „Zgomotul şi furia” e ca un tablou din care nu vezi la început decât detaliile, şi pe acelea de foarte aproape, astfel încât sfârşitul aduce distanţarea şi privirea de ansamblu ale cărei elemente compoziţionale capătă, în cele din urmă sens.
Sufletul american ţi se relevă, prin Faulkner, netrucat, cu toată măreţia, vanitatea şi nobleţea lui, răpire, bunătate, incest, furie, risipire, putere de a dăinui. Experienţa permanentă a frontierei – ţară nouă, lume nouă, moravuri noi, Sudul cu valorile sale în dezintegrare – ar putea fi una dintre cele mai importante contribuţii ale Americii la spiritualitatea omenească privită ca un întreg atoatecuprinzător. Lupta pentru o statornicie iluzorie, un spirit nomad al celor care s-au aşezat şi neclintirea tăcută şi demnă a unora ce par a fi nomazi, „omul poate fi distrus, dar nu poate fi niciodată înfrânt” (Hemingway). Fluxul nestăvilit al subconştientului nu e aici licenţă gratuită, ci expresie a conştiinţei zbuciumate a omului nepregătit să facă faţă încleştării între vechi şi nou, onoare şi lipsa valorilor, eterna luptă între a fi şi a nu fi. Timpul pare să macine totul, impasibil duşman în mijlocul panoramei deşertăciunilor, cu neputinţă de stăvilit, de înfrânt. „Nici o bătălie nu e câştigată vreodată (...) Nici măcar nu mai există bătălii. Câmpul de luptă nu face altceva decât să-i dezvăluie omului propria lui nebunie şi deznădejde, şi victoria este o iluzie a filozofilor şi nebunilor”. Vorbele amare rostite parcă în răspăr, o luptă disperată dar niciodată abandonată, pe care alţii au dus-o mereu mai departe când primii au căzut pradă amărăciunii. Nimicnicia omenească pare să copleşească totul („Omul este suma a tot ce pofteşti. O problemă a unor proprietăţi impure dusă cu efort până la nimicul invariabil: partidă remiză între dorinţă şi un pumn de ţărână”) dar viaţa, în toată splendoarea şi cruzimea ei, neagă mereu sfârşitul printr-o perseverenţă între instinct animalic şi discretă scânteie divină. Tragedia omenească precum un râu ce sapă în stâncă şi o modelează, dezvăluind frumuseţi nebănuite. Viaţa omului, dusă până la detaliile cele mai mărunte, până la punctul de unire cu vegetalul şi mineralul, este marea pasiune a lui Faulkner şi a lumii sale. Retardaţi, ambiţioşi, lipsiţi de scrupule, devotaţi, curve, doborâţi de viaţă, sclavi, stăpâni fără stăpânire, toţi aceşti oameni, în acelaşi timp chipuri ale unei aceleiaşi naturi omeneşti sunt expresia unei bogăţii parcă fără sfârşit. Lumea văzută prin ochii lor e locul minunii în desfăşurare a vieţii. Şi tocmai pentru că e atât de american, omul lui Faulkner e atât de universal, ca o dovadă că fiinţa nu dobândeşte realitate decât personificată şi că universalul în sine nu poate fi exprimat decât prin particular. Sudul muribund s-a coagulat în mijlocul dezintegrării şi cele mai mărginaşe elemente au ajuns purtătoare de tot. Cuvântul despre ei este cuvântul despre omenire, despre fiecare dintre cei care vor şti să deosebească duhurile în clipa hotărâtoare: „Ei au dăinuit”.
Faulkner e un cioplitor în stâncă, fondator al unei măreţii ce proiectează spiritul american în galeria universală a omenirii. Şi dacă unul dintre sfârşiturile ce ne bântuie va pustii America ca în „Apocalipsul” lui Stephen King, printre ruine părăsite, ţinându-se cu greu, un ultim fugar va vedea o tăblie care se încăpăţânează să nu cadă, inutilă şi vană, cu un nume poate demult uitat: William Faulkner. (Încerc să creez o nuanţă care să deosebească, în acest context, „vanitatea” de „deşertăciune”, iar „vanul” să capete, în inutilitatea sa, o aură de nobleţe, nobleţe care-L sensibilizează pe Dumnezeu Însuşi, în mărinimia Sa. „Dumnezeu e un boier, un gentleman”, spunea Steinhardt. „Dumnezeu este nu numai un gentleman dotat cu simţul umorului, ci şi originar din Kentucky”, cugetă un personaj al lui Faulkner. Şi oare nu are dreptate?)

Wednesday, October 17, 2007

Coloana sonoră - primii 30 de ani (II)

În perioada post-revoluţionară, muzica a explodat, şi cum atunci deschideam într-un nou fel ochii către viaţă, m-a învăluit. La doar câteva zile după 22 decembrie 1989, Petre Magdin apărea la televizor şi anunţa triumfător şi entuziasmant: „Pentru prima dată la televiziunea română, Scorpions şi Van Halen”. Încântarea mi s-a transmis, mai ales pentru Scorpions şi deja cunoscutul „Rock You Like A Hurricane” (astăzi versuri ca „so what is wrong with another sin” mă deranjează, dar piesa continuă să fie una dintre preferatele mele). Începe pentru mine perioada de trecere dinspre Michael Jackson, care rămâne în prim plan până spre începutul lui 1991, spre metal. Deocamdată, lucrurile sunt oricum amestecate, informaţia multă şi călătoria sonoră cât se poate de surprinzătoare şi plăcută. Europe, „The Final Countdown”, „Open Your Heart” şi, un pic mai târziu, „Carrie”. Din nou Petre Magdin şi a sa întâlnire de la miezul nopţii. Filmare din concert: un om care arde de nerăbdare să urce pe scenă, îşi face cruce şi pleacă în faţa publicului. Îl ştiam deja din auzite, acum îl şi văd: Ozzy Osbourne şi „Shot In the Dark”. Prima casetă rock cumpărată, Scorpions, „Crazy World”. Cu „Wind of Change” se declanşase deja exuberanţa, dar reţin şi „Tease Me, Please Me” sau „Send Me An Angel”. Tot la Petre Magdin văd pentru prima dată thrash metal: Kreator şi Sabbat. Nu-mi plac. Slayer, „Hell Awaits”, cerută insistent de fani. Nu mă lămureşte, nici nu mă deranjează.
La polul opus, „duşmanii”, muzica detestată dar nu mai puţin prezentă. Rap. Snap şi MC Hammer. „Oops Up”, „The Power”, „The Cult of Snap”. „Can’t Touch This”, „Pray”. Nu le suport, dar există şi răsună prea des din diferitele boxe. Scriu primele versuri cărora le adaug rudimente de melodie. „Man On the Moon” (copie Michael Jackson), „Atacul”, „Glorie”, dar şi balada „Remember You Girl”, cu un text din care prietenul Ţache foloseşte (cu acordul meu) fragmente în scrisorile sale timpurii de dragoste.
Jon Bon Jovi, „Blaze of Glory”. Merg, pe 1 iunie 1991, împreună cu tata, cu prietenul şi colegul meu de clasă Mihnea şi cu un alt băiat la Rock 91. Puhoi de rockeri, imagini dure (portrete rupte ale lui Ceauşescu), o nouă revistă. Iron Maiden mă cucereşte întâi prin grafică, nu apucasem să ascult mare lucru. Dar sunt deja rocker intolerant, nu prea mai înghit altceva. Totuşi, la televizor se perindă una-alta, care îmi rămân întipărite în memorie, unele pentru a fi apreciate mai târziu, altele pe care nu le apreciez nici azi... dar care îmi amintesc de vremuri frumoase. Elton John, „Sacrifice”, Phil Collins, „Another Day In Paradise”, „Dirty Cash” (nu ştiu cine o mai cânta şi pe asta) sau Allanah Myles, superba „Black Velvet” („black velvet in the slooow southern style”). Între, strecurat, un şlagăr rock. Whitesnake, „Here I Go Again”.
Primul album dur, „Master of Puppets”, excelent, foarte iubit până astăzi. La puţin timp după, Manowar, „Kings of Metal” şi Iron Maiden, „No Prayer For the Dying”. Pietre de hotar. Până astăzi. În completare la Maiden, Megadeth, „Holy Wars”. Trupa rămâne o prezenţă nu foarte evidentă, dar extrem de apreciată. Apuc să ascult şi Sepultura, „Beneath the Remains” (piesa) şi fragmente sporadice (dar deja interesante) de Slayer. În tabără la Muntele Roşu îmi scriu pe trening „Slayer SS” pentru a le şoca pe profesoare (nu reuşesc) şi mă bucur enorm de caseta originală a lui Mihnea: Guns’n’Roses, „Appetite for Destruction”, de pe care ştiam deja „Welcome To the Jungle” şi „Paradise City”. Mihnea vine şi cu primul tricou „tare” negru, cu Iron Maiden, „The Trooper”. Fetele din tabără, cu un an mai mari, ne găsesc simpatici, „dulci”, dar de ascultat ascultă New Kids On the Block, „Go For It”, Timmy T („One More Try”) sau Bonnie Tyler („Total Eclipse of the Heart”, printre altele; frumoasă piesă, dar pe atunci nu aveam urechi pentru ea). Regăsesc o parte din această muzică la petrecerile ulterioare ale lui Mihnea. Mă cert cu el pe Roxette („It Must Have Been Love” şi altele). „Nu e rock!” îi spun. „Ba e! E rock-sette.”
La mare dau iama în fonoteca Radiovacanţei. Kreator, „People of the Lie” – acum îmi place, şi încă cum! Motley Crue, „Smoking in a Boysroom” (astăzi detest trupa). Alice Cooper. „House of Fire” şi „Poison”. Dar cea mai mare surpriză mi-o face Horia Pătrăhău de la Radio Constanţa, care mă cheamă într-un studio şi îmi pune să ascult un disc negru în colţul căruia se intuieşte un şarpe. Nedumerit. Dar „Enter Sandman”, „Holier Than Thou” şi „Nothing Else Matters” îmi rămân întipărite. Am o lună să mă şcolesc. Perioada coincide (sau poate nu e coincidenţă) cu întoarcerea mea spre creştinism şi spre muzica clasică. Prietenii austrieci îmi fac cadou „Master of Puppets”, iar mamei o ediţie jubiliară „200 de ani de la moartea lui Mozart”. Le ascult cu drag pe amândouă, chiar dacă din cea din urmă înţeleg... cât pot. Odată cu „Dangerous”, pe care include elementele din rap-ul pe atunci detestat, Michael Jackson cade în dizgraţie. Reţin totuşi „Heal the World”, „Who Is It” şi „Give In To Me”.
Într-una dintre primele zile de şcoală, un coleg, Octav Vosu, îmi împrumută Slayer, „Seasons in the Abyss” – e începutul unei pasiuni ce dăinuie până astăzi. Între timp se stabilise şi prietenia cu colegii din clasa paralelă (C-ul) şi gaşca de rockeri se cristaliza, încet dar sigur. Văd pe video concertul Kreator în Berlinul de Est, „Extreme Aggression”. Îmi place, dar... A doua zi opţiunea este definitivă: sunt fan Slayer. Începea clasa a opta. Au trecut 16 ani...

Sunday, October 14, 2007

Coloana sonoră - primii 30 de ani (I)

Peste 11 luni se împlinesc 30 de ani de când m-am născut. Şi ascultând acum ceva timp muzică aproape uitată din copilăria mea, am început să-mi privesc viaţa de până acum acompaniată de o coloană sonoră personală. Unele lucruri au trecut astăzi, altele rămân peste ani prin valoare, câteva doar ca puncte de reper ale unor amintiri dragi. Dar de nenumărate ori, sunt sigur, mă întâlnesc cu mulţi dintre voi. Ce scriu aici e între un remember uşor nostalgic şi dorinţa de a păstra o muzică ce m-a însoţit mereu. Dacă vă regăsiţi, urmaţi-mă în călătoria sonoră şi poate ne vom ajuta să redescoperim unele lucruri.

Începuturile au fost marcate, în mod paradoxal, de perioade muzicale alternând cu unele în care muzica a lipsit sau a fost înăbuşită cu totul de alte căutări. Unul dintre primele cântece pe care mi le amintesc din copilărie era cântat de bunicul meu, şi avea legătură cu Pruncul Iisus şi viziunea sfârşitului. Singurul vers pe care îl ţin minte e "ai Iudei fii". Înainte şi după au fost însă piesele franceze, cu discuri cu coperţi colorate de pe care am descifrat, în jur de 3 ani şi ceva, şi textele. Pierre Perret, cu un cântecel ironic despre "Les jolies colonies de vacances", în care era aşa cum aveam să văd şi eu, după câţiva ani: mizerie, frig, mâncare proastă. Carlos. Un bărbos simpatic, cu figura reprezentată în benzile desenate ce-i însoţeau mini-discurile. "Bonsoir Véronique", un pic trist, "Ma gym en musique", care mă convinsese într-un timp să fac dimineaţa un pic de mişcare în dreptul patului, "Dis pourquoi papa", cu melodie curgătoare, lentă, şi de aceea un pic tristă - tristeţe pe care atunci doar o intuiam - , "L'auto du papa de Toto", "Croak the Monster" sau "La maison en chocolat", cu robinetele unde curge suc de struguri şi uşi dulci şi crocante, la care visez uneori şi astăzi.
Aveam foarte multe discuri franţuzeşti, unele cu poveşti însoţite de text. Şi cele mai multe negre. De aceea, singurul vinyl roşu a fost mereu foarte special. Printre cântece vesele se strecurase unul pe care mi-l amintesc până astăzi - şi cât mi-aş dori să-l regăsesc pe undeva, cu o tânguială melodioasă pe la mijloc şi un text despre un Paul născut în sud, care visase toată viaţa să facă sporturi de iarnă. În cele din urmă, fusese găsit într-o seară de iarnă mort, aşezat în frigider. Şi totuşi, copilăria mea a fost foarte fericită.
"Cu cine ţii, cu Angela Similea sau cu Corina Chiriac?" Vecinul meu de etaj, Iustin Popescu, fan al Universităţii Craiova şi al Corinei Chiriac. Evident, trebuia să existe echilibru, deci eu am început să "ţin" cu Angela Similea şi cu "Trenul galben fără cai", dar până la urmă m-am oprit la Mirabela Dauer, iar primul meu disc, primit cadou de la bunici, a fost "În zori" de pe care am iubit "Roboţel". La televizor i-am văzut pe Ştefan Hruşcă şi Vasile Şeicaru, pe atunci duet. N-am mai ascultat "Frunze" de nu ştiu câţi ani, dar ţin minte până acum tema fluierată de la început. Şi tot ei au fost primii la care am insistat să merg la concert, la Teatrul de Vară din Mamaia. Cu Mirabela Dauer m-am întâlnit, pe holurile Radiovacanţei şi m-am fâstâcit tot, deşi cineva a încercat să facă prezentările. M-am prefăcut că nu o recunosc şi am spus că cel mai mult îmi place Ştefan Hruşcă. Mihai Constantinescu, "O lume minunată", puţin Dan Spătaru: "Drumurile noastre" şi "Ţărăncuţă".
Încet-încet, am lăsat toate acestea în urmă, pentru a nu le redescoperi decât recent. Locul lor a fost luat de muzica de limbă engleză. Tabăra la Padina, clasa întâi. Discoteca pentru prichindei. "Suzanna", de câteva ori în fiecare seară, până când eram trimişi la culcare. Stevie Wonder, "I Just Called To Say I Love You" - pentru mine, la acea vreme, pur şi simplu "agescon".
Radiovacanţa şi fonoteca ei. Auzeam mereu de Abba, dar n-am ascultat conştient decât prin adolescenţă şi nu mi-a plăcut decât după ce trecusem de 25 de ani. În schimb, pe atunci, numărul 1 a fost un timp Modern Talking. "You Can Win If You Want" şi mai ales "Locomotion Tango", de pe care înţelegeam deja - sau aşa mi se părea - 2-3 cuvinte: "tango", "rainbow", "hero". "Almanahul copiilor" publica fotografii şi câteva rânduri despre unii cântăreţi la modă. Încântat să găsesc poze cu Modern Talking, curios cum or cânta Michael Jackson sau Cindy Lauper.
Una dintre primele casete. Cerusem Michael Jackson şi pe cealaltă faţă mi se înregistrase nişte country. N-am fost niciodată sigur care dintre cântăreţi era Michael, dar parcă îmi plăcea mai mult cel de country, deci am presupus că el trebuie să fie. Câteva piese Elvis Presley, plăcute dar un pic greu digerabile pe atunci. C C Catch, patru piese, îndelung ascultate. "'Cause You Are Young". Foarte puţin Sandra.
Iris, "Noaptea". În cardexul Radiovacanţei, la artist era trecut Cristian Minculescu, pentru a păcăli cenzura care nu prea dădea voie să fie difuzate formaţii, prefera interpreţii solo. Compact. "A mai trecut un an prin noi, a fost şi soare, au fost şi ploi, dar important este c-ai stat cu mine". Holograf, o singură piesă, "Te voi iubi totdeauna".
Tot la mare, la nişte prieteni ai părinţilor, gaşcă pestriţă, printre alţii soprana Florenţa Marinescu. O casetă video cu clipuri, raritate şi bijuterie. Sunt unul dintre puţinii care o privesc cu gura căscată de la un capăt la celălalt. Whitney Houston, "I Wanna Dance With Somebody" şi George Michael, de care rămân absolut fascinat. La puţin timp după cineva vine cu un interviu filmat cu acelaşi. "I Want Your Sex" şi povestiri din viaţa artistului. Mă uitam şi pluteam de fericire. Am dat fuga în artizanat şi mi-am cumpărat o insignă. Cred că în privinţa lui George Michael am avut prima dată atitudine de fan.
Nu-mi plăcea deloc ideea de muzică simfonică. Atunci am făcut una dintre cele mai mari greşeli, refuzând cu obstinaţie lecţiile de pian. Dus cu forţa la Ateneu, la a V-a de Beethoven, m-am zvârcolit mereu pe scaun. "N-are cum să uite tema, ta-ta-ta-tam", spune mama. Şi n-am uitat.
Descoperirea reală a lui Michael Jackson. Prietenul Bitch aduce din Germania două casete. "Bad" şi un album C. C. Catch, care însă începe să cadă în uitare. Concurenţă cu alt coleg şi prieten, Ţache: cine e cel mai mare fan. "The Way You Make Me Feel", "I Just Can't Stop Loving You", "Man in the Mirror". Din nou casetă video - "Moonwalker". Iubire totală. Îmi lăsasem o şuviţă pe frunte, nu tocmai în ton cu faţa grăsuţă şi tunsoarea mai degrabă tip castron. Încercam să imit mişcările de dans. Strângeam postere. Tot pe atunci, artista care astăzi îmi repugnă cel mai tare, madonna. "Like A Prayer", "La Isla Bonita" (poate singurele două piese care îmi mai spun şi acum ceva), albumul "Like a Virgin", disc-pirat rusesc sau bulgăresc.
Insinuant, discret la început, Scorpions. Colegul Alin Buhnilă îmi împrumută "World Wide Live", iar Ştefan Negrilă, alt coleg, o casetă înregistrată a surorii sale. Îmi rămân în minte "Rock You Like a Hurricane" şi "Blackout", "Is There Anybody There" şi Holiday". Cu câteva luni înainte de revoluţie, descopăr Iris, încântat de acutele de pe piesa omonimă, şi merg cu tata la primul concert rock, Riff, discret, pe o terasă nu prea săritoare în ochi, la Mamaia. Văd tricouri negre cu Iron Maiden.
Prima ieşire din ţară, în Austria, îmi consolidează pasiunea pentru Michael Jackson. Cumpăr Bravo, Popcorn şi PopRocky. Primesc, ceva mai târziu, de la prietenii austrieci, discuri originale cu "Bad" şi "Thriller". Încet-încet mă apropii de rock şi în acelaşi timp încep să am un pic de bucurie şi de la clasică.