Biruinţa târzie a lui Ion Iliescu

 

Este un triumf melancolic, venit la crepusculul vieţii, când, vrând-nevrând, zădărnicia puterii lumeşti se arată în toată plenitudinea ei în faţa implacabilei morţi. Putem vedea faptele istorice într-un context mai amplu doar dacă nu suntem în mijlocul lor, forţe active a căror energie se epuizează în făptuire fără să mai lase loc contemplării. Ion Iliescu este astăzi iarăşi învingător, învingătorul oricărui spirit potrivnic, învingătorul nebunilor care au îndrăznit să viseze altceva, învingătorul României. Dar imaginea acestui triumf este una de sfârşit de epocă, în care, precum « Princepele » lui Eugen Barbu, biruitorul vede stingându-se în sine lumea care l-a creat în timp ce el se credea pe sine creator, o ultimă imagine a splendorii deşarte într-un apus de soare vestitor al sfârşitului. Lui Ion Iliescu nu-i mai pasă că a învins. Poate că nici nu ştie. Doar peste cei rămaşi, timpurile noi se aştern ca o pâclă.

 

     Astăzi am aflat, fără îndoială, mai multe despre istoria şi apartenenţele celor din cercul lui Ion Iliescu decât în 1990. Dar chiar şi în « nopţile pline de groază » din decembrie 1989, mulţi au ştiut cine era Ion Iliescu. Au ştiut şi au acceptat. Generaţia părinţilor noştri, care trăise practic doar în comunism, nu mai spera. Ceauşescu era bătrân şi bolnav, şi totuşi oprimarea conştiinţelor durase atât de mult, mizeria morală şi materială deveniseră atât de apăsătoare în ultimii ani, încât ideea de viaţă reprezentată de bătrânul tiran părea de neclintit. Singura palidă consolare despre care se murmura în multe case era că Nicuşor, urmaşul neoficial, avea să fie mai omenos. Sistemul era veşnic, dar poate tinereţea avea să-l facă un pic mai respirabil. Şi, deodată, s-a produs ruptura.

     Ion Iliescu nu a fost niciodată un adversar al sistemului comunist. L-a slujit cu devotament şi doar neînţelegerile de ordin personal cu cuplul din fruntea ţării au făcut să fie marginalizat, fără a dispărea niciodată cu totul din aparatul politic sau măcar din proximitatea lui. Însă această adversitate personală făcea din el o rază de speranţă pentru cei care nu mai aveau deloc speranţă. Până şi unul dintre cei mai mari şi mai pătimitori dizidenţi, minunat poet al închisorilor comuniste, şi-a amintit de el în focul lui decembrie 1989. Ştia şi acela, pe propria piele, aşa cum ştiau din auzite cei mai mulţi oameni trecuţi de 40 de ani şi care se interesau cât de vag de actualitatea zilei, că au de-a face cu un vechi comunist. Dar nu era Ceauşescu. Nici măcar Nicuşor. Ion Iliescu era un Nicuşor Ceauşescu mai bun, un om cu convingeri comuniste dar dispus la compromis în numele acelei « Realpolitik » care făcuse posibilă înţelegerea dintre Gorbaciov şi liderii lumii occidentale şi jucase rolul esenţial în smulgerea Cortinei de Fier, care părea să se mai ţină, firavă, doar în ultimul bastion european post-stalinist, România.

     Restul îl cunoaşte oricine a trăit pe viu sau şi-a aruncat o privire peste istoria acelor ani, aşa cum s-a reflectat în presă, interviuri, filme şi cărţi. Ion Iliescu nu era Ceauşescu, desigur, dar nici măcar pe jumătate atât de dizident cum şi-l imaginau, cu o speranţă născută din deznădejde, unii. Cupa Mondială de fotbal din Italia, agitaţia pestriţă, murdară, zgomotoasă şi totuşi nu lipsită de o anumită inocenţă caracteristică fiecărui nou început, adulmecarea libertăţii, muzica nouă, călătoriile şi atâtea altele nu pot şterge talpa ucigaşă care s-a pus pe faţa României: mineriada. Am văzut-o şi eu, prin ochi de copil (aveam 11 ani, nouă luni şi două zile), în forma ei cea mai directă. De pe fereastra locuinţei mele, am privit printre lacrimi cum minerii măcelăreau cu bâte, pumni şi ce mai aveau la îndemână, un tânăr ale cărui singure vini erau vârsta şi, poate, o pereche de blugi. Am încercat să uităm şi, poate, pentru o vreme, am şi reuşit. Şi eu, şi România tânără. La început de viaţă nouă, treci mai uşor prin traume şi energia vitală copleşeşte durerile. Unii, cu 15-20 de ani mai mari, nu au mai putut răbda. Ţara care avusese cu câteva luni în urmă un duşman comun era dezbinată de conducători machiavelici, iar libertăţii i se răspundea cu moarte. Dacă la revoluţie se strigase „Vom muri şi vom fi liberi”, noua conducere a ţării ne arăta că schimbarea avea să se fie anevoioasă, că ea avea să i se opună şi să ceară ca preţ de schimb până şi vieţile noastre. Unii dintre cei mai buni oameni din ţară au plecat. Şi noua Românie pe care o visam a început să se prăbuşească sub apăsarea nălucii celei vechi.

     Au urmat anii dezbinării, „anii urii”, ca să-l cităm pe Horia-Roman Patapievici. Şi ura nu a venit doar dintr-o parte, ci a devenit limbajul comun al politicii şi, prin ricoşeu, al întregii vieţi publice româneşti. Indiferent de partea cui erai, îndemnuri la ură îţi răsunau în urechi. 1996 a părut să aducă o schimbare, dar au urmat trădări peste trădări, compromisuri peste compromisuri. Şi cei rămaşi aici, şi cei plecaţi care încă mai priveau spre România au făcut pas după pas spre deznădejde, iar peste conştiinţe s-a aşternut o zgură groasă. Ion Iliescu era stăpânul unei Românii croite după chipul lui – sau după al tendinţei istorice căreia el îi împrumutase chipul.

     Paradoxal, dintr-un anumit punct de vedere, în 1992, când îşi începea al doilea mandat, personajul istoric Ion Iliescu îşi trăise deja apogeul. Avea să mai stea la putere – cu o aparentă paranteză – încă paisprezece ani, însă îşi încheiase grosul operei, restul nefiind decât o menţinere în viaţă a edificiului clădit în primii ani de după Ceauşescu. Însă din inima tumultului în care clocoteau dezamăgiri şi vieţi irosite, în acea vară a lui 1990, din însuşi miezul primei şi celei mai tragice mineriade, se ridica deja altcineva, un nou centru de putere, care avea să-şi dăltuiască personalitatea publică pe măsura vremurilor noi. În timp ce rezistenţa anticomunistă non-violentă din Piaţa Universităţii era călcată în picioare, un ziarist vehement, cu verb acid şi tendinţe de înfierare proletară – neschimbate până astăzi – condamna manifestanţii în articole scânteietoare, acei manifestanţi pe care nu s-a sfiit să-i numească nici după 15 ani, „adunătură de derbedei”. Se numea Cristian Tudor Popescu şi scria la „Adevărul”, publicaţie care susţinea cu o inflexibilitate demnă de cauze mai bune Frontul Salvării Naţionale şi pe Ion Iliescu, deşi nu era ziarul oficial al partidului, rolul acesta revenindu-i cotidianului „Azi”. Desigur, Cristian Tudor Popescu nu aducea minerilor elogiile deşănţate ale unor confraţi, deşi susţinea sus şi tare că pe 13 iunie existase o încercare de lovitură de stat şi că reacţia celor care au scăldat în următoarele două zile Bucureştiul în sânge erau exagerate, grave, dar inevitabile, ca răspuns la „provocări”. Ziaristul despre care vorbim este un om inteligent şi a ştiut să îmbrace în cuvinte meşteşugite susţinerea unui regim criminal, să-şi lase portiţe de ieşire, pentru ca, eventual, la un moment dat, să poată fi socotit dizident aşa cum fusese şi Iliescu faţă de regimul ceauşist. Dar a spus-o atunci şi a repetat-o inclusiv în documentarul marca Recorder „30 de ani de democraţie”: în 1990 l-a votat pe Ion Iliescu, pentru că „era singura soluţie”. O soluţie la a cărei perpetuare, în forme noi, lucrează şi astăzi.

 

     În contextul anului 2020, puterea este mult mai fluidă decât odinioară. Presa s-a aservit şi a primit în schimb dreptul de a participa la bal. Justiţia este politică, Parlamentul oferă subiecte tabloidelor, guvernanţii vorbesc ca nişte ziarişti de opinie. Aşa se face că a fi „om de presă” înseamnă a te bucura de o bucăţică de putere. Iar Cristian Tudor Popescu, în calitatea lui de judecător suprem al oricăror fapte din România şi de aiurea, a ajuns la putere. Probabil că acesta a fost motorul său principal – lucru care-l aseamănă nespus cu Ion Iliescu: nu îi motivează averile, tunurile financiare, viaţa de lux. Ei sunt „săraci şi cinstiţi” (cu însemnătatea relativă pe care au dobândit-o, în limbajul nostru desfigurat, aceste noţiuni). Şi creionează prin influenţa lor chipul României de astăzi.

     Ca şi în cazul lui Ion Iliescu, cei mai mulţi oameni nu ignoră trecutul lui Cristian Tudor Popescu, pe care acesta nu încearcă, de altfel, să-l ascundă, ci doar să-l „cosmetizeze”, după chipul fostului preşedinte. Dar sunt gata să-l treacă cu vederea, aşa cum au făcut şi în 1989. Atunci, se întâmpla pentru că, după cum am spus, duşmanul era comun. Iliescu nu era Ceauşescu, măcar de asta putea fi acceptat, lucru care şi-a pus amprenta asupra mai tuturor alegerilor noastre din acea vreme şi până azi: calitatea celor pentru care ne luptăm în alegeri – uneori singura lor calitate – este că nu sunt... celălalt. În opinia publică, în schimb, suntem gata să uităm trecutul cuiva când acela se manifestă hotărât de partea „binelui”. „Bine” care astăzi este dogma îngustă a unei corectitudini politice care dezbină până la sânge în numele unei aşa-numite toleranţe, al unei aşa-numite co-existenţe. Cristian Tudor Popescu, nefiind nici dogmatic, nici stupid, a mai avut mici „scăpări”, dar s-a fofilat abil şi a ajuns „acolo”: o voce publică respectată, un arbitru temut, o conştiinţă vie a societăţii. Este cultivat, cinefil, iubitor avizat de tenis. Nicio legătură cu „gospodinele” isterice care le sărutau minerilor mâinile însângerate. Şi totuşi, în spatele intransigenţei se ascunde aceeaşi voinţă de putere ca cea pe care Ion Iliescu o acoperea cu zâmbetul său contagios. Om de lume, Cristian Tudor Popescu şi-a câştigat dreptul de a fi ascultat, pentru că, deşi dificil, când a fost cu adevărat nevoie, s-a pus de partea binelui. Adică a Puterii.

 

     Cristi Puiu este – sau încearcă să fie, căci vorbim aici despre o luptă care nu se sfârşeşte decât în Împărăţie – un om liber. Cu întrebările, nereuşitele, îndoielile şi greşelile lui. Un artist în adevăratul sens al cuvântului, adică un om. Căci clădirea edificiului uman spre a ajunge la înălţimea ameţitoare către care îl cheamă ieşirea din neant nu este decât suprema operă de artă. Cristi Puiu este – o spun nu doar eu, ci tot felul de cinefili din toată lumea, inclusiv, nu că acesta ar fi un criteriu sine qua non, cei din juriul Festivalului de la Cannes – un mare regizor român. Iar pelicula pe care tocmai a lansat-o, „Malmkrog”, este un film cum nu s-a mai făcut niciodată la noi şi cum rar întâlneşti în cinematografie în general. Lansarea, întârziată din cauza pandemiei, a fost umbrită, aflăm de prin presă, de scandalul din jurul declaraţiilor regizorului de la TIFF. Dar nu este adevărat. O furtună de vorbe nu poate umbri o asemenea lansare. Umbreşte, în schimb, ţara în care trăim. Este aceeaşi umbră care se ascundea cândva în spatele zâmbetului lui Ion Iliescu.

     Cristi Puiu nu este un aşa-zis negaţionist. Nu are nicio legătură cu agitaţii susţinători ai diferitelor teorii ale conspiraţiei, nici cu agitatorii lăudaţi de Sputnik. Nu este sub nicio formă pe aceeaşi linie ca cei care scriu pe anumite site-uri de „ştiri active” şi care îi fac un imens deserviciu lăudându-l astăzi (pentru a şi-l însuşi) pe aceeaşi pagină pe care altădată sunt promovaţi Adrian Severin, Ninel Peia, Viorica Dăncilă şi alţii asemenea. Este suficient, pentru a înţelege cât de mare este distanţa între ei, să spunem că în timp ce, chiar în recenta declaraţie, regizorul se înclină în faţa libertăţii câştigate în decembrie 1989, reprezentanţi de vârf ai respectivelor pagini socotesc că atunci ne-am pierdut independenţa.

     Regizorul nu a spus la lansarea celui mai recent film al domniei sale că ar trebui să nu purtăm mască. Nu a negat existenţa pandemiei de Covid, nu a chemat lumea la demonstraţii în Piaţa Victoriei. Cristi Puiu a acuzat tonul pe care ne vorbesc mai-marii noştri, care „ne tratează ca pe nişte vite” tocmai în clipa în care ar trebui să ne fie mai aproape. Se referea, cred, la acele „staţi acasă” şi „nu voi ezita să declar din nou starea de urgenţă” spuse cu expresia profesorului copleşit de zarva din clasa de copii imbecili şi retardaţi. A spus-o răspicat: „Da, există această problemă, există o epidemie, există un virus, dar tonul autorităţilor statului este inacceptabil” (sublinierea mea). Nu a spus că trebuie să luăm în glumă virusul, ci că ar fi bine să ne fie teamă de alte lucruri, mult mai grave. Poate de acea „nesimţire sufletească”, de care spune o mare voce (smerită) a României contemporane că trebuie să ne vindecăm.

     Dar chiar şi aşa, pentru paznicii noii conformităţi, asemenea afirmaţii sunt inacceptabile. Deşi se declară site de ştiri, Hotnews îşi asumă rolul de trompetă a gândirii corecte şi adoptă titluri de tabloid, în care declaraţiile lui Cristi Puiu devin „halucinante”. Dictatura părerii unice revine insinuant: dacă spui altceva nu mai eşti adversar politic sau ideologic, nu eşti nici măcar un om care gândeşte altfel, ci un atentator la binele general, un adevărat „duşman al poporului”. Adevărul proclamat pe canale oficiale a revenit, cu faţă umană şi bază zisă ştiinţifică (dar nu era, oare, şi socialismul tot „ştiinţific”?). Cristian Tudor Popescu taxează prompt abaterile de la dogmă: „Dl. Puiu (...) a făcut o măgărie agitatorică menită să-i promoveze filmul. (...) Cu cât o să iasă mai mult scandal, cu atât poate se mai duce cineva să vadă filmul ăsta de 3 ore şi 20 de minute.” Distinsul jurnalist este şi cinefil, de aceea impostura spuselor domniei sale este cu atât mai mare. Cristian Tudor Popescu ştie bine că filmele lui Cristi Puiu nu sunt nici „Last Action Hero”, nici „Die Hard” şi nici măcar „Pe aripile vântului”. Niciun „agitat” nu se duce să vadă trei ore şi ceva de dialog filozofic despre Antihrist pus în scenă cu cele mai subtile şi de aceea mai lipsite de artificii mijloace cinematografice doar de dragul unor declaraţii. Dar rebelul trebuie înfierat, este preţul păstrării influenţei jurnalistice, este preţul puterii, Cei care îl aplaudă şi îl aprobă pe Cristi Puiu sunt „hominizi cretini sau ticăloşi”, aşa cum, în 1990, cei care nu credeau în varianta oficială a regimului Iliescu – că în 13 iunie se încercase o lovitură de stat – erau, în cuvintele aceluiaşi jurnalist, fie cretini, fie candizi.

    

     Gândirea unică îşi cere din nou drepturile. Iar triumful târziu al lui Ion Iliescu aici este: mulţi dintre cei care în 1990 i se opuneau, fie făcând aici opoziţie, fie fugind, astăzi au ajuns să-l aplaude pe Cristian Tudor Popescu şi să-l hulească pe Cristi Puiu. Regizorul este stigmatizat în cor de cei care se vor rezistenţi pentru libertate. Mijloacele şi repertoriul sunt aceleaşi: ploaie de injurii, contestarea valorii artistice (amintiţi-vă ce spunea Corneliu Vadim Tudor despre Ana Blandiana, de pildă) şi stigmatizarea. Ceauşescu spunea că demonstranţii de la Timişoara sunt elemente fasciste şi legionare. La fel spunea şi Ion Iliescu despre cei din Piaţa Universităţii. Astăzi, dacă nu te aliniezi părerii dominante, eşti pesedist sau vândut ruşilor. Nu ţi se oferă alternativă, pentru că, la fel ca altădată comuniştii, astăzi corecţii politic au uzurpat dictonul hristic şi îl repetă în cel mai pur sens leninist: „Cine nu e cu noi e împotriva noastră”. Şi poate că nu este decât o ironie subtilă – a istoriei? a artei? a adevărului? – că „Malmkrog” înfăţişează o oază de căutări autentice în cadrul istoric al răsturnării firescului pe care stătea să o aducă marea revoluţie bolşevică.

 

     Astăzi, Ion Iliescu nu mai este băgat în seamă nici în PSD. Dar când foştii duşmani îşi dau mâna cu prietenii dintotdeauna, „oameni de bine” uniţi de idealul unicului lor adevăr politic şi ideologic, Ion Iliescu a învins, încă odată, România. Apăsat de povara anilor, poate că nu înţelege acest lucru sau, chiar dacă îl înţelege, nu-i mai pasă. Doar peste noi apasă acelaşi întuneric greu ca acum 30 de ani.

Guest post: Cugetările cetăţeanului turmentat, "Uite dreapta, nu e dreapta"

Vă daţi şi voi seama, stima-ţi cititori, că nu sunt chiar acelaş cetăţean descris de Carageale în opera lui „O noapte pierdută”, dar, însă, am anumite trăsături comune, cu acela şi cu toţi români, dacă stăm să ne gândim. Îmi place, adică, şpriţu şi nu prea ştiu cu cine să votez. Acu n-aşi fi visat eu în viaţa mea să ajung să scriu la ziar, dar domnu Ion Minţoiu, de la revista „Live Chicken” (am aflat şi eu cum se scrie zilele astea, când am primito acasă), a zis că sunt un cetăţean „standard” şi că aşi putea să reprezint o opinie care o au mai mulţi ca mine, deci mi-a oferit această rubrică în perioada electorală.

Acum treaba urgentă, care arde, cum se zice, în afară de cea cu covidu, binenţeles, este cu alegerile locale. Eu unul sunt bucureştean. Şi ştiu că până acum am avut pe doamna Firea, care ar vrea să mai fie încă patru ani, dar are, cum e normal, de fapt, şi nişte contracandidaţi. Am vrut să ştiu şi eu cine sunt şi cu ce se mănâncă, aşa că am luat ziarele şi saiturile la puricat şi am aflat că, auzi-ţi, „Dreapta şi-a anunţat candidaţi”. Tot aud şi eu, ca tot românul, de fapt, de ani de zile treaba asta cu dreapta şi stânga şi n-am prea înţeleso niciodată. Eu când eram mai tânăr am învăţat că dreapta sunt ăia răi, fascişti, hitlerişti, legionari, americani şi imperialişti. După revoluţie tot cam aşa a fost o vreme, apoi au apărut nişte oameni deştepţi şi intelectuali care zic că de fapt dreapta e bună, ba chiar şi stânga, dar numai să nu cumva să fie extremişti. Dar uite, nu ştiu cum se face că niciodată nu mi-am pus eu problema mai aşa, pe bune, pe cinstite, şi acum m-am gândit că de ce să îmbătrânesc chiar degeaba, i-a să văd şi eu ce e cu astea.

În ziare scria că dreapta asta care şi-a anunţat candidaţi e PNL şi USR-PLUS şi era şi PMP dar nu mai e acum, că nu s-au înţeles de la unul, Neamţu, cea ce pe mine mă mulţumeşte, că eu stau chiar în sectorul 3, unde trebuia să fie domnul ăsta, şi parcă prea mondocoloră mi-ar fi fost existenţa, neamţ şi la ţară, neamţ şi la sector, că parcă suntem Germania, dar fără servisurile alea bune de maşini. Şi am întrebat eu un vecin care a fost profesor, să mă lămurească ce e cu dreapta şi cu stânga astea şi să văd şi eu cum e USR-PLUS ăsta, că de PNL mai ştiam.

Profesorul de care vă ziceam, care e un om deştept şi intelectual aproape la fel ca CTP sau ca doamna Monica Tatoiu, dacă nu cumva şi mai şi, la început m-a cam zăpăcit când mi-a zis că de fapt la noi nu prea există dreapta, că de fapt sunt mai la dreapta unii, dar tot de stânga şi alte lucruri de-ăştia complicate, dar până la urmă a explicat pe înţelesul meu. Tot m-a pus să reţin că sunt unele lucruri de dreapta economice, adică de bani şi cât ai strâns şi ce faci cu ei, şi altele politice, adică ce crezi când faci politică şi cam cum vrei să fie atmosfera în general.

Dreapta economică înseamnă, zice dom profesor, proprietatea privată, adică ce-i al tău şti că el al tău, şi iniţiativă privată, adică ce se face în ţară se face fiindcă unii vor şi alţi au, adică cerere şi ofertă. Eu fac ce mă pricep şi ce am învăţat, iar tu dacă vrei cumperi. Nu numai pantofi sau chibrituri sau votcă sau mai ştiu eu ce dintre astea de le găseşti la magazin, ci chiar şi străzi, parcuri sau cărţi. Şi statul face doar reguli şi oameni trebuie să le respecte şi de-aia sunt judecători dinamovibili şi toţi ceilalţi care mai lucrează la tribunal. Acum, mie aici a început să nu mi se lege treaba. LA USR-PLUS ăştia, sunt vreo doi-trei care susţin privaţiunea asta, cum îmi place mie să-i zic. Da ce-i mai mulţi au ca stâlp al activităţi lor viitoare sau prezente sau, de ce nu, şi trecute, fonduri europene, care sunt tot bani de stat, că şi Europa e tot un stat, doar că mai mare. Deci nu hotărăşte omul, privatul, în economie, ci tot de sus se intervine, nu după cerere, ci după cum cred domnii de acolo. Mai e şi domnul ăsta un pic agitat, Caramitru, care taică-său era Făt-Frumos pe un disc cu „Tinereţe fără bătrâneţe” pe care l-am ascultat la un prieten cu picap când eram copil, aşa, deci domnul ăsta, Caramitru, nu Făt-Frumos, fisu, când îl supără vreunul cu păreri care cică sunt de evul mediu, zice să-l raporteze la superiori lui şi să se dea legi săl pedepsească. Adică statul nu doar în economie să hotărască, dar şi în ce cred şi zic eu. Nu prea e dreapta aicea, dar m-am gândit că poate oameni sunt încă buimăciţi, că mi-a zis tot dom profesor, şi, de fapt, am văzut şi eu, că în România se tot plimbă politicienii ca tot omul de la dreapta la stânga, de la Internazionale Socialista (asta e o organizaţie de la stânga, nu echipa din Milano) la Populari Europeni (asta e mai de dreapta şi a avut întâlniri şi în România, dar eu n-am văzut nici un popular dintre cei care îi ştiu eu, adică Furdui Iancu, Laura Lavric şi mulţi alţi, nu mă apuc să-i scriu pe to-ţi). Zic gurile rele că chiar unul care a fost comisar la agricultură acolo, la Europa, a vrut să facă drumul invers, de la populară la socialistă, dar eu nu plec urechea chiar la toate bârfele, deci să revenim...

Dreapta, la politică, e tradiţionalistă, adică vrea să ştim de unde venim, cine ne-a făcut aşa cum suntem adică cultura cu alte cuvinte, să păstrăm ce e bun şi să aruncăm doar ce e rău. Stânga, că nu, e revoluţionară, vrea progresul, nu mai stăm pe ce e vechi, că alea sunt vremuri de care trebuie să ne fie ruşine, că îi exploatam pe alţii şi femeile şi animalele şi oameni ca Buhuceanu, vrea ca totul să fie nou sau înnoit, adică pe englezeşte Renew, cum se cheamă partidul ăsta mare din care face parte USR-PLUS la Europa... şi iar ma-m încurcat. Dar merg mai departe.

Dreapta zice că şi în politică trebuie să fie morală şi etică (nici nu ştiţi cât mam chinuit să ţin minte cuvântul ăsta, e un cuvânt deştept şi intelectual), adică să fie omul de treabă, să respecte ce l-a învăţat acasă în cei şapte ani mama şi tata, ba chiar şi popa pe la biserică, chiar când ia decizi politice. Omul de stânga zice că nu-i aşa, că ce legătură are politica, că acolo, e progres, e ştiinţă, şi de aceea nu e loc de bine şi de rău, vrem spitale, nu catedrale, cel mai bine e să fie tehnocraţi, cum a fost în guvernul ăla cu domnii care apoi şi-au făcut partid şi partidul ăla e... PLUS. Nu m-ai înţeleg chiar nimic.

Tot la astea cu morala intră şi cea ce mult s-a discutat pe la noi cu legebeteaichiuplus. Şti-ţi şi voi, dragi cititori, de referendumul de acum ceva vreme, la care uni vroiau să se zică clar la lege că dacă te însori te însori cu o femeie, iar femeia se mărită cu un bărbat. Asta este tot o treabă care ţine de tradiţie, deci de dreapta. Multe partide au cam dat-o la întors, iar alţii au zis că e tradiţie şi la ceilalţi, că nu degeaba îi zicea la treaba asta de o fac oameni cu cur-cubeul „amor grec” pe vremea lui Marcelică Proust, că există de pe vremea când erau grecii mai vechi. Doar că nici atunci nu se căsătorea bărbat cu bărbat, nici femeie cu femeie, plus că nu exista decât legebe, că teaichiuplus ori erau exploataţi, ori nu ajunsese ştiinţa să poată să le facă operaţii prin care să modifice adânciturile şi pro tuberanţele din născare şi să pună altceva în loc. Oricum ar fi, singuri care s-au opus pe faţă la referendumul ăsta, pentru că au zis că e al urii şi incompatibil (alt cuvânt de la dom profesor) cu progresul, iar noi trebuie să fim progresişti, au fost tot cei de la USR-PLUS, că de atunci s-a supărat fostul lor preşedinte şi actualul candidat şi a plecat din partid.

Şi uite aşa am terminat spaţiul care mi l-a dat domnu Ion Minţoiu pentru acest editorial şi tot nu am reuşit să găsesc unde e dreapta la USR-PLUS ăştia care şi-au ales candidatul împreună cu PNL-ul. Dar dacă oameni mai deştepţi şi mai intelectuali decât mine spun că aşa este, cine sunt eu săi contrazic? Până la urmă, dacă mi se zice unde, eu pun ştampila, şi cu dreapta şi cu stânga, că nu s-o împiedica progresul ţării în gândurile mele încâlcite şi turmentate. Ma-ţi înţeles?