Saturday, December 10, 2011

O voce din America

“Nu mi-e ruşine să recunosc că sunt creştin, însă nu e nevoie să stai la strană în fiecare duminică pentru a şti că e ceva în neregulă în ţara aceasta de vreme ce homosexualii declaraţi pot face parte din armată, însă copiii noştri nu pot sărbători în public Crăciunul sau nu se pot ruga la şcoală. În calitate de preşedinte voi pune capăt războiului lui Obama împotriva religiei. Şi mă voi opune atacurilor liberale împotriva moştenirii noastre religioase. Credinţa a făcut America puternică. O poate face puternică din nou.” (Rick Perry, guvernator al statului Texas, viitor candidat republican la preşedinţia SUA)

Thursday, December 1, 2011

Nicuşor Dan, o posibilă alternativă pentru Primăria Bucureşti

Despre posibilii candidaţi din partea partidelor şi a mişcărilor politice cred că ştim destule. Ştim cam ce pot face Silviu Prigoană, Sorin Oprescu, Adriean Videanu, Marian Vanghelie sau Cristian Popescu "Piedone": să înfunde Bucureştii mai adânc în mocirlă şi să-şi umple buzunarele. În căutarea unei alternative la acelaşi tip de om cu nume diferite, ar fi poate de folos să aruncăm o privire la ce are de spus acest domn: http://nicusordan.ro/ .

Later update: Alte detalii vezi aici.

Monday, November 21, 2011

Acatistul Maicii Domnului, al icoanei de la biserica Pitar Moş (fragment)

Condacul al 2-lea

Născută eşti din lacrimi şi rodul rugăciunii
Înălţate la ceruri de bunii tăi părinţi
Şi încă din pruncie eşti sfântă între sfinţi,
Căci te arăţi cu totul străină-ntinăciunii,
Smerită-n cugetare şi cu fapte cuminţi;
Şi-a lui Adam greşeală ştergând prin Întrupare,
Dumnezeu de la tine aude-n veci cântare: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Icoana ta, Stăpână, izvor de mântuire,
Ne-ai dăruit-o nouă, ce pururi te chemăm,
Şi revărsând printr-însa har şi tămăduire,
Ne-asculţi în rugăciune, iar noi smeriţi cântăm:
Bucură-te, veşmânt tainic, Domnului îmbrăcăminte,
Bucură-te, că El Însuşi te-a învăţat cele sfinte,
Bucură-te, ajutorul poporului credincios,
Bucură-te, îndurare ce îndupleci pe Hristos,
Bucură-te, că purtându-L pântecele ţi-a sfinţit,
Bucură-te, că-ntru-aceasta cu tine S-a sfătuit,
Bucură-te, bucuria celor ce-n cântări te cheamă,
Bucură-te, că şi nouă pururea tu ne eşti Mamă,
Bucură-te, că-n durere ne dai grabnic ajutor,
Bucură-te, sfinţitoare şi de vindecări izvor,
Bucură-te, sfânt odor,
Bucură-te, că ne sprijini când furtuna ne-nconjoară,
Bucură-te, Preacurată, Maică Pururea Fecioară!

Condacul al 3-lea

Un an având, Marie, s-a făcut praznic mare
Şi preoţii pruncia ţi-au binecuvântat,
Iar mai apoi, cuprinsă de dor înaripat,
Dusă ai fost în templu în alai de fecioare,
Precum se şi cuvine Fiicei de Împărat;
Şi hrănită de înger stăteai în rugăciune,
Lui Dumnezeu Stăpânul cântând cu-nchinăciune: Aliluia!

Icosul al 3-lea

La rugăciune pururi, mereu gustând Scriptura,
Ai cunoscut pe Domnul şi voiai să-I slujeşti,
Iar noi prin tine astăzi primim învăţătura
Şi umiliţi aducem cântări duhovniceşti:
Bucură-te, izvor tainic, ce reverşi apa cea vie,
Bucură-te, mângâiere, bucură-te, bucurie,
Bucură-te, Maică blândă-a Fiului Unul Născut,
Bucură-te, că prin tine Cuvântul trup S-a făcut,
Bucură-te, că-mpreună cu Dumnezeu ai lucrat,
Bucură-te, că prin tine ne-a izbăvit de păcat,
Bucură-te, că-n necazuri eşti grabnic ajutătoare,
Bucură-te, Doamna noastră şi-a îngerilor mirare,
Bucură-te, Maică bună, ce Fecioară ai rămas,
Bucură-te, milostivă, bucură-te, cinstit vas,
Bucură-te, dulce glas,
Bucură-te, izbăvire din robia cea amară,
Bucură-te, Preacurată, Maică Pururea Fecioară!

Tuesday, November 15, 2011

România în căutarea unui... Rost (numărul 103)

Sunt probleme care ne preocupă, dar privite dintr-o perspectivă ce face apel la tradiţie. Este viaţa noastră de zi cu zi, însă sprijinită în eternitate. E literatură, e opinie, e analiză. Rost nu se vrea depozitarul adevărului absolut, ci doar un îndemn la căutare. Noul număr ne propune, printre altele, excelentul articol al lui Răzvan Codrescu, România între două paradigme, în care vedem ce deosebire este între monarhia al cărei ultim reprezentant tocmai a ţinut un discurs istoric în Parlament şi republica ce ne sufocă prin conducători nedemni; o critică acidă şi bine documentată a imposturii numite Noua Republică, o pseudo-alternativă aflată sub umbrela puternicilor zilei; fenomenul depresiei, tot mai răspândit în societatea contemporană, privit din perspectiva unui psiholog, a unui teolog, a unui antropolog creştin şi a „omului care aduce cartea”, scriitorul Dan C. Mihăilescu; o privire de specialist asupra celui mai recent film al lui Lars von Trier, Apocalipsa; figura luminoasă a patriarhului Pavle al Serbiei, evocată de scriitorul Dan Ciachir; consideraţii teologice legate de criza autorităţii, dar şi de praznicul Sfinţilor Arhangheli; un medalion al enciclopedistului român Alexandru Ciorănescu şi un superb portret făcut de acesta lui Iorga; şi încă atâtea altele. În acelaşi număr îmi apare şi mie un umil articol (nepublicat pe blog) despre autoritatea cuvântului scris. Repet, nu este vorba despre răspunsuri definitive. Dar cei care văd în România şi doresc pentru ea un rost dincolo de mizeria cotidiană pot găsi în această revistă ecoul unor suflete-pereche. Mi-ar plăcea să ne putem defini cândva ca fiind căutători de Hristos.

Friday, November 4, 2011

Căutările omului modern şi riscurile "noii spiritualităţi" - Dumitru Constantin-Dulcan, "În căutarea sensului pierdut" (ultima parte)

În subcapitolul „Mari tămăduitori în istorie”, Dumitru Constantin-Dulcan face referire la Hristos şi la câţiva taumaturgi contemporani. Imaginea pe care le-o creionează este însă deformată şi, în cele din urmă, deturnată de la sensul şi realitatea personală a celor în cauză. „Eu personal”, spune domnul Dulcan, „îl privesc pe Iisus nu atât ca persoană istorică, înscrisă la o dată anumită în vreo filă a timpului, cât îl percep ca fenomen”. Tendinţa se observă în multe medii contemporane care, fără să-L conteste făţiş pe Hristos, relativizează importanţa persoanei în favoarea învăţăturii. Dar orice creştin ştie că esenţialul credinţei sale este tocmai Persoana. Adevărul creştinismului nu e un cod de legi, nu e o colecţie de învăţături, ci este un adevăr personal. Omul este persoană, deci nu-şi poate găsi împlinirea decât într-o relaţie directă cu altă persoană. Morala, oricât de frumoasă şi înălţătoare, nu este mântuitoare dacă nu poate fi raportată la un model, la cineva cu care să poţi sta către faţă, într-o relaţie de tip „eu-tu”. În acest sens, învăţătura ortodoxă ne vorbeşte despre un Dumnezeu personal (Trei Persoane, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt). Persoana veşnică a Fiului, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, a luat în Sine natura umană acum 2000 de ani, astfel încât Hristos S-a întrupat în istorie, Dumnezeu şi Om. Este punctul de cotitură, centrul întregii istorii omeneşti, iar realitatea Persoanei şi realitatea Întrupării sunt singurele care ne dau nouă posibilitatea mântuirii, a ieşirii de sub determinismul biologiei şi, în cele din urmă, al morţii. Sfântul Apostol Pavel ne învaţă că „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră” (1 Corinteni 15, 17). După cum scria un teolog contemporan, o morală fără Hristos e, în cele din urmă, inutilă. Însă viziunea domnului Dulcan e împărtăşită în multe medii contemporane, cu dublu scop: relativizarea persoanei, care să ducă la dispariţia lui Hristos într-un noian de „iniţiaţi” şi negarea ideii de Dumnezeu personal, incompatibilă cu panteismul şi cu nedefinita „conştiinţă universală”. Mai departe se încearcă o minimalizare a credinţei tradiţionale, pentru a propaga ideea credinţei în sine însuşi, al cărei ultim rezultat este tocmai auto-îndumnezeirea luciferică, în lipsa totală de smerenie a spiritualităţii de tip new age. „Iisus ar fi putut foarte bine ori să-şi aroge meritul personal, ori să sublinieze forţa Divinităţii atunci când îi vindeca pe bolnavi, dar în loc de toate astea el spune textual şi cu modestie, exprimând un mare adevăr ştiinţific: ‚Credinţa ta te-a vindecat’.” Bineînţeles, credinţa este esenţială în orice proces de vindecare, fie ea spirituală sau trupească. Dar domnul Dulcan inversează în mod subtil sensul acestei credinţe. Hristos le vorbea celor din vremea Lui şi, fiind smerit, nu se punea pe Sine în evidenţă. Însă în cine credeau oamenii care veneau să-I ceară tămăduiri, evreii şi vecinii lor de acum 2000 de ani? În conştiinţa universală? În „sinele” lor? Nu. Credeau în Dumnezeul lui Israel şi în Iisus, de vreme ce veneau la El, care le propovăduia că este Fiu al lui Dumnezeu. Deci când spune „credinţa ta te-a vindecat”, Hristos se referă la credinţa în Dumnezeu. Domnul Dulcan răstălmăceşte mesajul pentru a-şi susţine propria concepţie de sorginte orientală şi pentru a minimaliza rolul lui Hristos, însă dacă privim cuvintele spuse de Iisus în contextul de atunci, vom înţelege adevărul. Minimalizarea „vieţii în Hristos”, cum o numesc Sfinţii Părinţi, este susţinută undeva în carte şi de o minciună făţişă, pe care orice om care a citit Noul Testament o vede din prima clipă: „Iisus spune undeva că înţelege incapacitatea noastră de a respecta întocmai toate imperativele învăţăturii sale, dar este foarte important efortul de a încerca în fiecare clipă să le respectăm”. Este o răstălmăcire şi, mai mult, aceste cuvinte atribuite lui Hristos nu sunt consemnate nicăieri.
Domnul Dulcan recurge la exemplele unor taumaturgi contemporani pentru a demonstra, după cum ne spune că „un om ca Iisus putea exista”. Prin această argumentare Îl pune pe aceeaşi treaptă cu cei care i-au fost doar ucenici – sau cu unii care săvârşesc altfel de „minuni” – şi Îl reduce la calitatea de om, negându-I subtil dumnezeirea, caracterul transcendent. Când vorbeşte despre Sfântul Nectarie de la Eghina, autorul menţionează apariţiile de după moarte ale acestuia, punând semnul egal între ele şi arătările lui Hristos de după Înviere. Aşa o relativizează şi pe aceasta, căci Sfântul Nectarie nu a înviat, ci a dat doar mărturie asupra vieţii veşnice a sufletului, în timp ce trupul său a rămas în aşteptarea Celei de a Doua Veniri. Iisus însă a înviat cu trupul – aşa cred creştinii, în timp ce domnul Dulcan seamănă confuzia, lovind tocmai în ceea ce pretinde a apăra.
Portretul părintelui Arsenie Boca este unul dintre cele mai grosolane falsuri din carte. Se cunosc puterile deosebite pe care le avea duhovnicul supranumit uneori „Sfântul Ardealului”, capacitate sa de clarvedere şi darul vindecărilor, dar mai ales al povăţuirii sufletelor pe calea mântuirii. Pornind de la acestea, domnul Dulcan îi face părintelui un portret de mag, care se foloseşte de „puterea minţii”, se teleportează, vindecă şi cunoaşte tainele naturii şi pe ale oamenilor. Cine nu citeşte decât aceste rânduri este tentat să-l asemuiască fie cu un David Copperfield (iluzionistul) autohton, fie cu un vrăjitor. Este simptomatic pentru direcţia cărţii faptul că în întregul capitol despre părintele Arsenie Boca, autorul nu pomeneşte niciodată numele lui Hristos. Este în acelaşi timp esenţa falsificării unei vieţi şi a unui mesaj sub peniţa domnului Dulcan. Părintele Arsenie nu a lucrat cu puterea proprie, nici cu cea a unui „univers” nedefinit. Toate darurile pe care le-a avut nu-şi aveau izvorul în el însuşi, ci numai şi numai în Hristos. Părintele mărturiseşte acest lucru în fiecare rând din numeroasele cărţi publicate, în fiecare predică, în fiecare sfat. Centrul vieţii, învăţăturii şi faptelor părintelui Arsenie Boca este Hristos. Absenţa Lui din rândurile domnului Dulcan este mărturia cea mai evidentă a interpretării eronate pe care o dă acesta „puterilor” taumaturgice.
Concluzia subcapitolului ţine de acelaşi sincretism dizolvant: „Sunt, aşadar, mai multe drumuri care conduc către acelaşi liman, dacă sunt respectate anumite condiţii”. Care este acel liman? Răspunde mai jos autorul: „o altă istorie, propice armoniei dintre sine şi Univers, dintre sine şi natură, dintre oamenii de pretutindeni, transgresând obstacolele puse de apartenenţa la o religie, ţară, cultură sau sistem politic”. Cu alte cuvinte, ni se spune că, printre altele, religia şi naţiunea sunt obstacole în calea „iluminării” noastre. Pe lângă ecoul deloc întâmplător al ideilor socialiste în aceste cuvinte („opiumul popoarelor”, vă amintiţi?), vedem din nou rădăcinile new age. Socialismul este de altfel un vehicul al acestei mentalităţi. În fond, chiar autorul susţine, în ton cu Marx, că „nici o fiinţă umană nu se poate împlini pe sine dacă societatea nu-i oferă premisele necesare”. „Biserica este o cale, dar nu singura”, ne mai spune domnul Dulcan. Însă de vreme ce Biserica însăşi spune că Hristos singur e „Calea, Adevărul şi Viaţa”, „iluminările” autorului ne indică de fapt, printre rânduri, că Biserica nu e de fapt o cale, ci un obstacol. Scopul devine transparent pentru orice cititor atent.
Capitolul intitulat „Creaţionismul şi evoluţia”, al nouălea al volumului II, „Creierul şi noua spiritualitate”, echilibrat, bine organizat, un bun punct de pornire pentru o discuţie în plină desfăşurare, ne face să regretăm cu atât mai mult faptul că este „rătăcit” în haosul conceptual din restul cărţii. În acest capitol domnul Dulcan păstrează o linie de mijloc, fără a cădea în capcana creaţionismului extremist, care neagă orice fel de evoluţie, trădându-şi rădăcinile protestante, nici în cea a evoluţionismului darwinist, de altfel negat de ceva vreme de noile descoperiri ale ştiinţei. În ciuda unor speculaţii un pic hazardate, se vorbeşte cu autoritate despre absurdul ideii de selecţie naturală ca criteriu absolut sau despre finalitatea naturii, sugerată de unele rezultate ale cercetării. Este o lectură foarte utilă pentru ieşirea din stereotipiile răspândite la nivelul maselor, a invocării în scopuri propagandistice a unor teorii ştiinţifice temporare şi adesea depăşite. Una dintre concluzii e remarcabilă, motiv pentru care o reproducem în întregime: „Ştiinţa este grăbită în a formula concluzii definitive şi a da sentinţe, doar pe observaţii fragmentare, care nu exprimă întregul. Citesc frecvent lucrări cu concluzii ce sună a magister dixit. Şi doar peste câteva luni cineva constată altceva. Mai ales în condiţiile actuale de cercetare, unde performanţele tehnologice scurtează imens timpul de observaţie. Când ştiinţa exprimă sentinţe, care blochează alternativele, nu mai este decât politică.” Cugetările acestui capitol sunt o pată de lumină în oceanul de întuneric al acestei cărţi. Sunt rânduri pe care le-aş recomanda oricând în cadrul unei discuţii despre evoluţionism şi creaţionism, chiar dacă uneori afirmaţiile trebuie luate „cum grano salis”. Din păcate însă, celelalte capitole nu fac decât să semene o confuzie care merge dincolo de graniţele clasice ale evoluţionismului darwinist.
Armonie şi înţelegere/ Compasiune şi încredere din belşug/ Fără falsitate şi dispreţ/ Vise ale unor viziuni vii de aur/ Revelaţii mistice de cristal/ Şi adevărata eliberare a minţii”. Sunt versuri din musical-ul „Hair”, celebru în anii şaizeci, în care, pe fondul unei poveşti despre războiul din Vietnam se desfăşoară o întreagă panoplie new age. Nimic rău în cele spuse mai sus, la prima vedere. Problema apare când ne uităm la sursa acestei „armonii”, a acestei „eliberări”. Este vorba despre o răsturnare a valorilor tradiţionale pentru a reveni la un cult în care elementele orgiastice se îmbină cu un panteism politeist, în care întoarcerea la natură este sinonimă cu coborârea omului la statutul de animal total supus „ciclurilor istorice”. Un rai fără Dumnezeu, dar şi fără personalitate, o uniformizare dizolvantă. La prima vedere o viziune cât se poate de atrăgătoare – şi chiar împărtăşind valori creştine – însă nimicitoare spiritual dacă este privită în adâncime. Noi, românii, ar trebui să fim mai vigilenţi cu asemenea vorbe frumoase: ţara noastră a fost distrusă din temelii tocmai de o ideologie care predica egalitatea, bunăstarea pentru toţi, ruperea barierelor religioase şi o unitate spirituală care nu se traducea decât într-o uniformizare forţată în care orice forţă adversă era nimicită fizic şi spiritual. „Paradisul terestru” ateu al comunismului, „binele poporului” băgat cu forţa pe gâtul celor care mai credeau în libertate nu sunt decât manifestări ale iadului. Filosofia „armoniei” new age – Era Vărsătorului – ale cărei manifestări pot fi văzute la o privire atentă peste tot în Europa şi America nu este decât o altă faţetă a aceleiaşi realităţi. Secolul XX ar fi trebuit să ne vindece de boala încrederii fără margini în om, aşa cum s-a răspândit ea de la Renaştere încoace. Ororile prin care am trecut ne-au arătat faţa hidoasă a omului şi capacitatea lui de a cădea şi de a-i atrage şi pe alţii în căderea lui. Soluţia de ieşire ar trebui să fie marcată de umilinţă şi smerenie. În loc de aceasta, printr-o subtilă deturnare, se continuă opera de desacralizare, depărtarea de Dumnezeu şi autodivinizarea omului. Izvoarele sunt în filosofiile orientale, dar consecinţele lor ultime ne sunt transmise în mod subtil pe mai multe canale, mai ales că structura noastră spirituală este din ce în ce mai fragilă. Trebuie să avem „acces la divinitatea lăuntrică”, susţine domnul Dulcan. Pentru un creştin această gândire poartă un nume: e satanism. Iar amestecul conceptual în care domnul Dulcan vorbeşte ba de Dumnezeu, ba de „Sursa de Univers”, ba de „marele arhitect” nu schimbă cu nimic lucrurile.
Intenţia rândurilor pe care le-am scris nu este îndreptată împotriva lui Dumitru Constantin-Dulcan. Nu adversitatea faţă de un om m-a ghidat, ci pericolul pe care l-am intuit în această scriere. După cum am subliniat în câteva rânduri, nu contest autoritatea ştiinţifică a domnului Dulcan, nici anumite intuiţii pe care le-a avut de-a lungul timpului. De vreme ce nu-l cunosc pe autor, nu sunt nici măcar în măsură să discut caracterul sincer sau nesincer al cărţii. Însă ea se încadrează într-un curent subversiv care, sub masca spiritualităţii, face o puternică propagandă anticreştină. Pericolul vine tocmai din aspectul seducător la prima vedere al ideilor şi – mai ales – din faptul că erorile şi rătăcirile sunt amestecate cu mici „stropi” de adevăr, care nu fac decât să sporească confuzia. În plus, haina intelectuală în care sunt îmbrăcate aceste cugetări din ce în ce mai răspândite în lumea de azi le face atractive pentru mulţi oameni culţi, prea orgolioşi pentru a accepta minunile şi viziunile aparent simpliste din învăţătura de credinţă a Bisericii. Pe de altă parte, este nevoie aici şi de o catehizare mai intensă, de un efort din partea clerului pentru a spori cultura teologică a credincioşilor, pentru a-i face să vadă adâncimea nespusă şi filosofia înaltă a dogmelor creştine. Când clerul şi teologii eşuează în ritualism, în cultivarea formelor al căror fond nu-l mai explică şi, uneori, nu-l mai înţeleg, intelectualul creştin caută în altă parte. Din fericire, pe lângă preoţii buni, mai există şi nenumărate cărţi care zugrăvesc pe limba contemporaneităţii frumuseţea şi adâncimea vieţii în Hristos. Pe acestea le recomandăm. Dincolo de toate, se cade să ne amintim că omul, fiind persoană conştientă şi liberă, nu îşi poate găsi împlinirea decât în relaţie cu altă Persoană, aceasta infinită. Doar Ea poate fi conştientă de sensul întregii existenţe, aşa cum omul e conştient de sensul treptelor inferioare. Este ce ne spune în „Teologia dogmatică ortodoxă” părintele Dumitru Stăniloae, este ce ne învaţă de mai bine de 2000 de ani Biserica. Iar relaţie personală între Divinitate şi om nu găsim decât în creştinism, relaţie dusă la cea mai înaltă treaptă a iubirii prin luarea de către Fiul lui Dumnezeu a naturii umane, astfel încât să putem să ne raportăm la El „ca de la om la Om”, la Dumnezeu şi Om.

Tuesday, November 1, 2011

Căutările omului modern şi riscurile "noii spiritualităţi" - Dumitru Constantin-Dulcan, "În căutarea sensului pierdut" (II)

Cuvântul autorului, care deschide al doilea volum al lucrării lui Dumitru Constantin-Dulcan ne îmbie de la bun început cu imaginea „unui Dumnezeu al păcii, al armoniei, al iertării, al iubirii pentru întreaga omenire, indiferent de rasă, religie, sex, stare socială (...), un Dumnezeu dincolo de toate disputele teologice, de toate contradicţiile vechilor texte”. Toate bune şi frumoase dacă în spatele cuvintelor nu s-ar ascunde împotrivirea faţă de învăţăturile „religiilor clasice”, propunând în loc un dumnezeu sincretist şi modelat după conceptele limitate ale omului. Învăţătura creştină ne vorbeşte despre un Dumnezeu al iubirii faţă de toţi, care „face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 45), dar nu relativizează niciodată adevărul. Dacă eliminăm deosebirile între diferitele opinii pentru a-L face pe Dumnezeu să se potrivească unei concepţii „universale”, deci dacă Îl vedem pe Dumnezeu reprezentat în egală măsură de toate religiile şi credinţele, practic nu facem decât să-L relativizăm, să-L modelăm după chipul şi asemănarea fiecăruia dintre noi – adică să ne facem un idol adaptat propriilor noastre slăbiciuni. De fapt, toată concepţia sincretistă a acestor rânduri este bine înrădăcinată în influenţele orientale, după cum vom vedea mai departe. Domnul Dulcan se bazează pe experienţe trăite de oameni din cele mai diverse culturi, însă refuză permanent să accepte că nu orice experienţă vine de la Dumnezeu şi că diavolul e un maestru iluzionist.
Este evident că astăzi „experienţele”, „viziunile”, „contactele” cu diverse forţe spirituale fie s-au înmulţit, fie sunt mult mai cunoscute. Dacă în trecut – mai ales în cel recent, marcat de „dictatura pozitivismului” –, ele puteau fi expediate ca „superstiţii”, astăzi sunt prea clare pentru a fi negate cu aceeaşi uşurinţă. Totuşi, pentru un creştin e esenţial discernământul, iar în acest sens se cuvine reamintit mereu capitolul 24 al Evangheliei după Matei, în care Mântuitorul avertizează cât se poate de desluşit asupra acestor fenomene: „Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi” (Mt 24, 4-5). „Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi” (Mt. 24, 11). „Atunci, de vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeţi. Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24, 23-24, sublinierea noastră). Cine citeşte cartea domnului Dulcan trebuie să o confrunte mereu cu acest capitol din Scriptură – astfel, contradicţiile vor ieşi lesne la iveală. Căci chiar când aceste „viziuni” Îl au în centru pe Hristos Însuşi, ele pot fi rod al amăgirii, aşa cum vedem din experienţa de secole a pustnicilor, cărora nu odată demonii li s-au arătat sub chipul de îngeri ai luminii. Buna comunicare cu duhovnicul – ce are în centrul ei ascultarea şi smerenia – este cheia pentru desluşirea originii acestor fenomene. Dar smerenia nu face parte din „programul” cărţii „Creierul şi noua spiritualitate”, a cărei bază de aderenţă e creată în parte tocmai de orgoliul nemăsurat al intelectualilor fără formare duhovnicească ce intră în contact cu ea.
Una dintre mizele cărţii de faţă este demonstrarea influenţei directe pe care o au gândurile nu doar asupra „emiţătorilor”, ci asupra întregului univers. Ideea apare încă din volumul anterior şi este argumentată ştiinţific prin menţionarea substratului biochimic al gândurilor şi sentimentelor noastre, substrat care poate fi benefic sau nociv. Este unul dintre firele cărţii care merită urmărite, pentru că, în cele din urmă, coincide cu ceea ce spun Sfinţii Părinţi despre omul ca microcosm, care cuprinde în el la nivel potenţial întregul univers şi a cărui acţiune conştientă determină într-o anumită măsură mersul naturii. „Fiecare celulă din corpul nostru conţine întregul Cosmos”, citează domnul Dulcan din fizicianul David Bohm. Din păcate, nu avem decât un început al acestui fir ideatic, a cărui exploatare ar putea duce la concluzii care să coincidă cu cele pe care le-am învăţat din credinţa noastră „tradiţională”, altfel relativizată de autorul cărţii. Citind printre rânduri, vom vedea că ştiinţa modernă tinde să se întâlnească cu înţelepciunea credinţei. De o deosebită importanţă este descoperirea faptului că „creierul nu face o distincţie netă între realitatea trăită şi cea doar imaginată. (...) În ambele situaţii – realitate sau doar imaginaţie – sunt activate în creier aceleaşi arii corticale, aceleaşi structuri şi, în consecinţă, vor avea acelaşi ecou biochimic.” Asceţii creştini vorbesc adesea despre lupta cu păcatul încă din momentul în care acesta ia naştere în gândul omului, bazându-se pe cele spuse de Hristos Însuşi. Ne amintim de Predica de pe Munte şi despre cuvintele legate de păcatul desfrânării: „Aţi auzit că s-a spus celor de demult: ‚Să nu săvârşeşti adulter.’ Eu însă vă spun vouă că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 27-28). Dacă punem aceste cuvinte alături de descoperirile ştiinţifice de mai sus, vom vedea că ele nu au doar valoare morală, ci şi adevăr existenţial, manifest în întreaga noastră structură psiho-somatică. Trebuie spus că aceste pasaje ale cărţii lui Dumitru Constantin-Dulcan sunt demne de cel mai viu interes. Din păcate însă, după cum am mai spus, ele se împletesc cu speculaţii şi reflecţii neştiinţifice şi periculoase din punct de vedere spiritual. Iar modul cel mai simplu de a compromite un adevăr este să-l amesteci cu o seamă de minciuni.
Confuzia este menţinută în mod programatic şi se pune adesea întrebarea dacă avem de-a face doar cu ignoranţă sau cu un plan urmărit pas cu pas. Nădăjduiesc că prima variantă este cea adevărată. Dar iată ce spune domnul Dulcan, făcând referire la un concept al filosofiei taoiste: „După expierea vieţii, Shen-ul nu moare odată cu corpul, ci se întoarce în marele SHEN universal din care a venit. Spune altceva vreuna din religiile lumii?” Da, domnule Dulcan. Spune. Concepţia taoistă îşi găseşte puncte comune cu alte viziuni orientale, în care sufletul nu este decât parte a unui mare „tot” în care se va întoarce la final, un tot impersonal, o „nefiinţă” (nirvana) amorfă. Un anumit ecou se găseşte şi în viziunea apocastazei, erezie creştină care a fost condamnată la Sinodul V ecumenic. Pe scurt, ideea taoistă presupune o preexistenţă a sufletului (shen), care este o „emanaţie” a divinităţii, în care se va întoarce. Pe de o parte, avem aici ideea că omul e consubstanţial cu Dumnezeu, că e de aceeaşi fiinţă, ceea ce ar însemna că şi Dumnezeu e prins în legi deterministe, deci practic nu e nici liber, nici suprem (deci nici capabil să mântuiască), ci supus unei legităţi de dincolo de El. Pe de altă parte, dacă toate sufletele se întorc în „shen”, le este anulată libertatea de a alege, după cum demonstrează părintele Dumitru Stăniloae: „o libertate care duce toate sufletele la mântuire, sau le dă posibilitatea unei eterne treceri de la bine la rău şi invers, nu mai e propriu-zis o libertate”. Iată deci că afirmaţia de mai sus, preluată de domnul Dulcan din scrierile taoiste, este profund anticreştină. De fapt, ideea consubstanţialităţii între om, lume şi Dumnezeu este esenţa panteismului, care pare a-şi găsi un adept în autorul volumului de faţă. Chiar şi atunci când vorbeşte despre un mare duhovnic ortodox, părintele Arsenie Boca, Dumitru Constantin-Dulcan îi deformează trăirea şi, în loc să vadă minunile din jurul său prin prisma legăturii cu Hristos pe care părintele a mărturisit-o în fiecare clipă, le conferă un substrat panteist: „există un punct în perfecţiunea spiritului, care odată atins, indiferent de calea urmată, omul se contopeşte cu energia primară a Universului, căreia totul îi este posibil!” Să reţinem acel „indiferent de calea urmată”. Este motoul „noii spiritualităţi”, ce ni se transmite pe toate canalele. Este suprema relativizare a adevărului, care pune semnul egal între toate religiile şi credinţele (chiar dacă unele sunt în mod evident contrare), pentru a le anula în cele din urmă pe toate în folosul ghiveciului sincretist şi panteist. Însă dacă nu suntem decât părţi ale conştiinţei universale, nu avem nici libertate, nici împlinire personală, căci acestea nu pot fi realizate decât în relaţie directă cu o fiinţă care să fie atât transcendentă, deci nesupusă determinărilor care ne înrobesc, cât şi personală, pentru a putea intra în relaţie directă cu noi. De aceea esenţa creştinismului e relaţia directă cu Hristos şi de aceea concepte precum „conştiinţa universală” sunt eretice şi, în cele din urmă, pierzătoare. De aici până la luciferism nu e decât un singur pas, pe care cartea de faţă îl face: „A găsi căile de optimizare a propriei noastre biologii înseamnă a deveni propriul nostru Demiurg”, ne spune domnul Dulcan. Ce este aceasta dacă nu o reformulare a îndemnului străvechi care le spunea primilor oameni să încalce porunca lui Dumnezeu, pentru a fi „ca Dumnezeu”? Dar dacă citim cu atenţie, vom remarca aici şi inconsistenţa internă a judecăţii domnului Dulcan: pe de o parte suntem parte a conştiinţei universale, în care ne întoarcem cu toţii, fără a putea schimba în vreun fel acest lucru, căci „destinul” ne conduce pe toţi unde vrea el şi unde „trebuie să ajungem”. Pe de altă parte, putem să devenim propriii noştri dumnezei, stăpâni peste lume şi univers. Dar nici acest lucru nu e la îndemâna oricui, pentru că autorul socoteşte că religia (sau credinţa, la modul mai general) e condiţionată genetic. Contradicţia e evidentă şi ne plonjează într-o confuzie în care singurul avantaj al celor „luminaţi” este că ştiu încotro merg, fără ca aceasta să poată schimba contopirea în masa amorfă şi impersonală.
Unul dintre exemplele cele mai concrete ale „metodei” domnului Dulcan, care porneşte de la premise ştiinţifice şi derivate din experienţă pentru a trece aproape pe nesimţite la speculaţii este modul în care sunt descrise aşa numitele NDE (near-death experience). Este vorba despre cele pe care par să şi le amintească oamenii care au trecut foarte aproape de moarte, fie că este vorba despre moarte clinică sau despre alte stări în care legăturile cu viaţa biologică s-au subţiat la maximum. Lucrurile observate sunt foarte interesante şi se cer explicate. Însă dacă cei mai mulţi pacienţi vorbesc despre „lumină”, „tunel” sau despre experienţa nemijlocită a unui anumit „dincolo”, domnul Dulcan trece la interpretarea speculativă a datelor ştiinţifice şi ajunge la concluzia că „evenimentele din vieţile trecute sunt premisele vieţilor viitoare”. Avem din nou teoria respinsă de creştinism a reîncarnării, care nu se sprijină pe nimic din cele relatate de cei care au trăit experienţe în pragul morţii, dar pe care autorul o inserează între datele ştiinţifice şi rezultatele experienţelor ca pe o concluzie de la sine înţeleasă. „În eternitatea timpului omul trăieşte o succesiune de vieţi”, susţine, alături de psihiatrul Brian L. Weiss, Dumitru Constantin-Dulcan. De unde aceasta? Fără îndoială nu din datele ştiinţei, ci dintr-o interpretare unilaterală a lor, care se pune în slujba unei viziuni din ce în ce mai răspândite. Şi astfel, autorul cărţii face exact ce le reproşează – pe bună dreptate! – adepţilor inflexibili ai pozitivismului: transformă ştiinţa în vehicul al propagandei de tip new age.
Când intră în sfera religiosului propriu-zis, Dumitru Constantin-Dulcan face confuzii grave, uneori uimitoare pentru un om cu formarea culturală a domniei sale. Aflăm astfel că „Apostolul Pavel, ca urmare a evenimentului trăit pe drumul Damascului a creat o nouă religie practicată astăzi de o treime din populaţia globului”. Autorul îşi clamează spiritualitatea, dar reia un argument al ateilor de mâna a doua şi al filosofilor anticreştini, care îl socotesc pe Sfântul Pavel, şi nu pe Hristos, întemeietor al creştinismului. Tot despre „apostolul neamurilor”, autorul ne spune că anterior evenimentului de pe drumul Damascului „avea cu totul alte preocupări”. Ignoranţă? Istoria atestă că de la începutul vieţii sale, Saul din Tars, devenit ulterior Pavel, a fost în miezul vieţii religioase a poporului iudeu, iar drumul pe care îl făcea când i s-a arătat Hristos era tocmai pentru a duce la îndeplinire ordinele de persecuţie împotriva creştinilor venite de la marii preoţi ai evreilor. Cum dar putem spune că avea alte preocupări? Mai târziu domnul Dulcan se contrazice şi spune că „Pavel nu face decât să continue să răspândească mesajul lăsat de Iisus. El nu l-a inventat, ci doar l-a transmis mai departe lumii”. Este deci creatorul „noii religii” sau nu? Domnul Dulcan nu pare să ştie, sau cel puţin nu e sigur, şi transmite această confuzie şi cititorilor domniei sale.
Deşi socoteşte că „apogeul superstiţiilor (...) a fost atins în Evul Mediu” – prejudecată desuetă care ignoră înflorirea culturală şi spirituală a acelor vremuri – domnul Dulcan face din cartea domniei sale vehiculul mai multor superstiţii de sorginte parţial orientală, oglinda unei viziuni în care puterea credinţei e descrisă mai degrabă ca un soi de „magie” obscură, iar ştiinţa e smulsă dintr-o limitare pentru a i se impune o alta.

(va urma...)

Thursday, October 20, 2011

Căutările omului modern şi riscurile "noii spiritualităţi" - Dumitru Constantin-Dulcan, "În căutarea sensului pierdut" (I)

În ultimii ani, pe plan mondial dar şi la noi în ţară, suntem martori ai unui interes crescând pentru spiritualitate – ca termen generic – indiferent de originea ei. Influenţat de un curent de gândire care în Occident are rădăcini îndepărtate, şi care, începând cu anii şaizeci, s-a extins destul de mult, până la a se strecura şi în cultura populară, acest interes s-a îndreptat foarte mult spre tradiţiile orientale. Însă nici alte tipuri de spiritualitate nu au fost neglijate. Se redescoperă (sau – trebuie spus! – se inventează) vechi tradiţii precreştine, se vorbeşte despre o viziune „holistă” şi – nu în ultimul rând – se remarcă în anumite cercuri o reîntoarcere la creştinism, ce-i drept interpretat în multiple moduri, adesea contradictorii. „În căutarea sensului pierdut”, cartea lui Dumitru Constantin Dulcan, medic neurolog şi psihiatru, profesor doctor, este un ecou al acestor preocupări. Noile descoperiri ştiinţifice, certificările unor fenomene şi trăiri atestate cu mii de ani în urmă de culturile şi credinţele tradiţionale sau fizica cuantică par să deschidă calea unei viziuni spiritualizate a lumii. Perspectiva pozitivistă şi mecanicistă lasă locul unei alte înţelegeri, în care o viziune pur materialistă îşi pierde orice fel de relevanţă. Pe scurt, ateismul radical nu mai poate sta în picioare în faţa ştiinţei de care se prevala până acum, devenind o simplă superstiţie, care face abstracţie de ultimele descoperiri. Desigur, ştiinţa nu oferă decât indicii. Ne arată ce era greşit în vechile premise ştiinţifice, însă nu răspunde la întrebarea veche de milenii: „Ce e adevărul?” Nici nu e rolul ei să facă acest lucru. Însă, pornind de la ultimele descoperiri – în special de la cele legate de creier – domnul Dulcan încearcă să ne arate calea spre un răspuns mai clar. Şi ne vedem puşi în faţa profeţiei lui Valeriu Gafencu, martir al temniţelor comuniste, pe care N. Steinhardt l-a numit „sfântul închisorilor”: „Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit.” În cele ce urmează, vom încerca să vedem dacă domnul Dumitru Constatin Dulcan dă curs acestui avertisment, dacă scrierea domniei sale – reprezentativă pentru direcţia ilustrată – este utilă pentru înţelegerea întrebărilor esenţiale care-l frământă pe om şi în ce măsură lucrurile scrise sunt compatibile cu o gândire creştină. Este evident că unele dintre concluziile lui Dumitru Constantin-Dulcan – în special cele bazate pe o metodă ştiinţifică urmată cu acribie – sunt valabile şi ilustrează lucruri spuse cu sute sau chiar mii de ani înainte de misticii creştini sau de reprezentanţii altor spiritualităţi. Vorbind, de pildă, despre telepatie, autorul spune că „gândurile noastre, chiar nerostite, având şi un substrat bioelectric, nu numai biochimic, sunt emise în spaţiu sub forma de câmpuri electrice modulate în semnale purtătoare de informaţie. Sunt astfel receptate, conştient sau inconştient, de alte creiere.” Avem aici un prim indiciu despre puterea gândurilor noastre de a influenţa efectiv realitatea. Cum materia este, conform fizicii cuantice, concentrare de energie, orice energie şi cu atât mai mult una conştientă, ca a gândurilor noastre, poate avea un efect asupra ei în chipul cel mai concret. Părintele Porfirie, un mare duhovnic contemporan, vorbeşte despre puterea gândului nostru bun de a-l ajuta pe celălalt şi invers, a celui rău de a-i dăuna. Bineînţeles, toate acestea sunt determinate şi de starea „receptorului”, însă ideea de bază este că întreaga creaţie fiind un sistem coerent şi interconectat, faptele fiecăruia dintre noi au efect asupra întregului univers. Este ceea ce ştiinţa numeşte „efectul fluture” (butterfly efect), transpus aici până la nivelul conştiinţei, al gândurilor. Toate acestea fundamentează teoria interacţiunii şi a ordinii din întreaga creaţie, pe care se sprijină, din câte înţelegem de la autorul însuşi, şi cartea „Inteligenţa materiei”. Capitolul despre „Inteligenţa materiei” din „În căutarea sensului pierdut” este singurul prin care am luat contact cu cartea publicată de domnul Dulcan în 1983 şi care reprezintă un punct culminant al activităţii domniei sale. Remarcabilă prin curajul de a pune probleme de acest gen într-o perioadă dominată de axiomele pseudo-ştiinţifice ale ateismului materialist pe care se sprijinea comunismul, lucrarea a fost bine primită atât de o parte a lumii ştiinţifice, cât şi de reprezentanţi de seamă ai clerului, dintre care îi amintim pe mitropolitul Antonie Plămădeală şi pe părintele Constantin Galeriu. Ideea în sine nu este nouă, după cum recunoaşte însuşi autorul, însă exprimarea ei cu argumentele ştiinţei moderne îi conferă un interes deosebit. În plus, spune domnul Dulcan, nimeni nu a mai folosit sintagma de „inteligenţă a materiei”. Autorul citează diferite surse, cărora noi le putem adăuga pe cele patristice. Mai mulţi Sfinţi Părinţi, între care unul dintre cei mai de seamă este Sfântul Maxim Mărturisitorul (sec VI-VII) vorbesc despre o raţionalitate a întregii creaţii. Este înţelesul articolului din Crez care spune că toate s-au făcut prin Fiul. De vreme ce Fiul este Logosul (Raţiunea) lui Dumnezeu, toate lucrurile creaţiei au primit prin El raţiunile proprii care le fac să se mişte coerent spre o finalitate comună. Acelaşi lucru îl spune, în alte cuvinte, şi Dumitru Constantin-Dulcan: „Ceea ce numim materie nu este în esenţă decât o energie dublată de informaţie. Orice parte existentă de Univers nu poate exista decât în interrelaţie cu altă parte de Univers şi poartă în sine o inteligenţă care îi conferă sensul, raţiunea de a fi. Există în consecinţă o coerenţă legic determinată a Universului.” Legătura relaţională al tuturor elementelor creaţiei – evidentă din sensul de „ordine” pe care îl are grecescul „kosmos” – duce şi la ideea unei finalităţi comune a întregului univers. Care este însă această finalitate? Ştim ceva despre ea, sau nu putem decât să speculăm? Este raţională sau o întoarcere în nimic? Acestea sunt de fapt întrebările la care încearcă să răspundă Dumitru Constantin-Dulcan în cele două volume din „În căutarea timpului pierdut”. Şi aici speculaţia îl duce într-un hăţiş în care fărâme de adevăr se împletesc cu rătăcirile pe care le vom analiza în cele ce urmează. Primul volum din „În căutarea sensului pierdut”, cu subtitlul „Întâlnirea cu destinul” este de fapt o autobiografie sintetică a autorului. Crescut într-un mediu tradiţional, cu părinţi simpli dar muncitori şi oneşti, cu un cult pentru învăţătură, Dumitru Constatin Dulcan beneficiază de eforturile acestora de a-l îndrepta spre o carieră pe plan intelectual. Conştiincios şi aplicat, trece prin toate etapele instituţiilor de învăţământ şi ajunge, în ciuda vitregiei vremurilor – a prins practic toată perioada comunistă – un medic şi psihiatru respectat. Preocupările sale culturale sunt încununate în 1983 de apariţia cărţii „Inteligenţa materiei”, care se bucură de reacţii entuziaste între oamenii de ştiinţă, scriitorii, criticii sau clericii vremii, în ciuda unei atitudini circumspecte şi ostile a cenzurii ideologice. Căutările interdisciplinare îl duc pe domnul Dulcan la concluziile pe care le va formula în volumul al doilea al operei sale „În căutarea sensului pierdut”. Trebuie subliniat că, cel puţin din mărturiile existente, aptitudinile medicale ale domnului Dulcan sunt incontestabile şi recunoscute la diferite niveluri. Autoritatea sa ştiinţifică e greu de pus la îndoială. Problemele apar din momentul în care concluziile domniei sale sunt extinse dincolo de indiciile pe care ni le dă ştiinţa, mergând în direcţia unui sincretism speculativ în care lucrurile se amestecă. Tocmai pentru că anumite concluzii la care ajunge domnia sa sunt fundamentate atât ştiinţific cât şi cultural, ipotezele pe care le dezvoltă dincolo de aceste fundamente pot fi foarte seducătoare şi cu o aură de credibilitate. Însă confuzia generată de o lectură superficială poate duce la rezultate dintre cele mai periculoase. Încă din partea autobiografică sunt identificabile câteva dintre liniile directoare ale gândirii domnului Dulcan. Introducerea ne aduce primele semne de întrebare. Spune autorul: „Raţionând în virtutea cunoaşterii convenţionale, înainte de a fi ‚ceva’ eram ‚nimic’, şi înainte de a fi iarăşi ‚nimic’ vreau să înţeleg ce a fost acel ‚ceva’.” Învăţătura Bisericii, aşa cum o avem din Scriptură şi Tradiţie, ne spune că într-adevăr omul a fost creat din nimic, "din nefiinţă". Însă, prin faptul că Dumnezeu l-a făcut cu suflet nemuritor, el nu se întoarce niciodată la starea cea dintâi. Pronia lui Dumnezeu îl ţine în fiinţă veşnic, deci nici moartea nu-l întoarce în „nimic”. Expresia „a trece în nefiinţă” este o invenţie a ateismului aşa-zis ştiinţific aplicat de ideologia comunistă, care socotea că viaţa se rezumă la trup, la materie. Este curioasă coincidenţa între o mentalitate profund atee şi cuvintele unui om care vorbeşte în numele regăsirii spiritualităţii. Una peste alta, am putea spune că este vorba şi despre o metaforă, chiar dacă nu prea izbutită. În fond, domnul Dulcan nu e teolog şi anumite erori de limbaj ar putea fi trecute cu vederea. Evoluţia firului gândirii din carte ne va arăta însă că nu e vorba despre o simplă eroare de circumstanţă, ci de influenţa unui tip de gândire care vede iluminarea supremă tocmai într-un fel de „nefiinţă”. La început de biografie, Dumitru Constantin-Dulcan se arată ferm convins că, după cuvântul unui matematician american de origine română, „chiar dacă suntem convinşi că în viaţă alegem noi, timpul ulterior ne arată că n-am ales decât ceea ce trebuia să alegem”. Iată teoria predestinării. Şi o nouă contradicţie internă: cum poate fi omul chemat la eliberarea spiritului, dacă nu e liber în alegerile sale? Ce rost mai au judecata şi morala, de vreme ce nu avem controlul actelor noastre? Urmărind mai departe firul raţionamentului domnului Dulcan, ajungem la esenţa mesajului pe care încearcă să ni-l transmită prin cartea domniei sale: „omul se află la sfârşitul unui ciclu cosmic şi la începutul unei ere, care va aduce o nouă spiritualitate, o nouă conştiinţă, o eră în care omul îşi va regăsi adevăratul sens al existenţei, pierdut de omul actual.” O idee întrucâtva fascinantă, desigur, dar este ea nouă? Nu, ne răspunde chiar autorul, căci originea ei se regăseşte într-o „mulţime de surse care vin din vechi civilizaţii extraeuropene”. Pe lângă acestea, ideea noii ere este foarte vehiculată în Europa şi în strânsă legătură cu teoriile despre predestinare. „Iniţiaţii” în astrologie şi ocultism vorbesc despre o lume care nu e guvernată de legile unui Dumnezeu personal, ci de ciclicitatea timpului. Conform acestei teorii popularizate, printre alţii, de psihanalistul Carl-Gustav Jung, suntem în pragul trecerii în aşa-numita Eră a Vărsătorului. Dacă până acum am fost în Evul Peştilor, aflat sub semnul învăţăturii lui Hristos, ne aşteaptă o nouă perioadă, în care religiile vechi vor fi „ajustate”, topindu-se într-o viziune sincretică asupra lumii. Este motorul spiritualităţii New Age, care câştigă din ce în ce mai mult teren în zilele noastre şi al cărei instrument devine – întâmplător sau voit – cartea de faţă. Confuzia pe care o introduce această spiritualitate – de data aceasta cu siguranţă intenţionat – se leagă de faptul că ea îl recunoaşte şi pe Hristos printre „iluminaţi”, dar nu ca Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, ci ca pe unul dintre fiii unei divinităţi impersonale, la acelaşi nivel fiinţial cu noi toţi. Implicaţiile teologice sunt profunde şi grave. Dacă Dumnezeu nu S-a întrupat şi Hristos e doar om, deşi „iluminat”, izbăvirea de păcat nu e posibilă şi rămânem prinşi în infinite cicluri temporale, într-un univers închis în el însuşi, de vreme ce nu e nimeni dincolo de el (transcendent) care să ne scoată din acest determinism. „Armonia” Erei Vărsătorului e de fapt contopire într-un „tot” panteist, dispariţie în haosul amorf. După cum bine spunea părintele Arsenie Boca, „cu trecerea vremii, satana s-a mai iscusit în rele. Vicleanul bagă de seamă ce face Dumnezeu şi face şi el la fel. Trimite Dumnezeu slujitori, trimite şi el. Trimite Dumnezeu vedenii, trimite şi el. Propovăduieşte Dumnezeu iubirea de oameni fără deosebire şi hotare, propovăduieşte şi el printre ai lui” (1). Iar dacă Hristos vorbeşte despre un om nou şi o nouă ordine spirituală, face şi cel rău acelaşi lucru, doar că omul lui nu e îndumnezeit, ci contopit într-un amalgam impersonal. Iar această viziune pare în acord perfect cu cea a domnului Dulcan, care vede destinul ca pe o zeitate dominantă („mă înfior la gândul că destinul mi-a permis să trăiesc această clipă”). Urmează o serie de întâmplări neobişnuite, influenţate de viziuni stranii (ale unei „lumini” şi nu numai) şi glasuri ce transmit mesaje din „planuri paralele”. Nu pun la îndoială existenţa lor. Însă, după cum spune părintele Arsenie, semnele şi vedeniile pot veni şi de la diavol. În general, părinţii pustiei – oameni cu o experienţă duhovnicească mult încercată – recomandă maxima prudenţă în legătură cu ele. Unul dintre modurile de a le verifica este cererea sfatului duhovnicului sau al unui ascet mai priceput. În acest sens este grăitor un episod din viaţa martirului temniţelor comuniste, Valeriu Gafencu, care, după ce o vede pe Maica Domnului vorbindu-i, deşi cuprins de o stare de fericire profundă, nu se încrede până la capăt în vedenie, înainte de a-i cere sfat duhovnicesc prietenului său de suferinţă, Ioan Ianolide. Concepţia filosofică a lui Dumitru Constantin-Dulcan se clădeşte pe o realitate spirituală. Însă există două feluri de spiritualitate: cea care vine de la Dumnezeu şi cea care vine de la diavol. Este distincţia pe care autorul pare să o fi pierdut din vedere. Devine din ce în ce mai clar pentru cititor că influenţele care marchează „În căutarea sensului pierdut” vin în mare parte dinspre filosofia şi credinţele orientale, privite mai ales într-o anumită latură a lor. Domnul Dulcan nu contestă posibilitatea reîncarnării – incompatibilă cu concepţia creştină despre mântuire – ba chiar citează direct surse orientale. Coroborând acestea cu faptul că unii dintre cei care îi marchează concepţia dovedesc abilităţi de a pătrunde în „mintea” preopinenţilor fără a le cere permisiunea, ajungem la aspectele de manipulare spirituală de care mulţi europeni s-au lovit în anumite ashramuri din India – unii ajungând să-şi piardă minţile. Nu e nici locul, nici timpul să dezvoltăm aici subiectul, însă celor interesaţi le recomandăm cu căldură cartea grecului Dyonisios Farasiotis, „Marii iniţiaţi ai Indiei şi Părintele Paisie” (tradusă în română), unde autorul ilustrează prin propria experienţă diferenţele fundamentale între hinduism şi creştinismul ortodox. (1) Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovnicească cu lumea, trupul şi diavolul, Editura Agaton, Făgăraş 2009

Tuesday, October 18, 2011

Teatru radiofonic - recomandare

Mâine, miercuri, 19 octombrie, la ora 21.05, la Radio România Actualităţi va fi transmisă piesa de teatru radiofonic "Valeriu Gafencu - Sfântul închisorilor", cu Dan Puric în rolul principal. Am fost la audiţia publică a acestei piese şi o recomand pentru o primă privire în viaţa şi trăirile unuia dintre martirii contemporani.

Tuesday, October 11, 2011

Presă responsabilă, presă vocaţională - "Rost" numărul 102

Numărul pe octombrie al revistei „Rost” oferă un nou exemplu de presă echilibrată, bine scrisă şi ce acoperă un spectru larg, de la politic la social şi cultural, totul pus sub semnul unei viziuni unitare naţional-creştine. Tema de discuţie propusă aici este „Disoluţia sexelor”, cu tot apanajul de schimbări aduse de „revoluţia sexuală” şi de efectele ei asupra mentalului şi a moravurilor contemporaneităţii – de la viaţa de zi cu zi până la Hollywood. Problema este privită şi din perspectivă teologică, iar aici o contribuţie foarte importantă pentru înţelegerea viziunii creştine este cea legată de iubirea divină privită ca eros, aşa cum apare, printre alţii, la Sfântul Dionisie Areopagitul, la Sfântul Nicolae Cabasila sau la teologul contemporan Christos Yannaras.
La nivel social-politic sunt discutate revoltele din lumea arabă, violenţele de pe străzile Angliei, decăderea politicii externe româneşti. Pagini interesante sunt dedicate acţiunii de distrugere a Roşiei Montane, în care şarlatanii de la Gabriel Resources au primit sprijin de la o serie de politicieni români, culminând cu atitudinea preşedintelui Băsescu, cu declaraţiile sale părtinitoare care le-au fost de ajutor „acţionarilor din spatele GR şi nicidecum României”.
Personalitatea evocată în acest număr este Radu Mărculescu, unul dintre supravieţuitorii închisorilor sovietice unde a fost luat prizonier din calitatea de ofiţer al Armatei Regale Române, după dezastrul de la Cotul Donului şi care, odată întors în ţară, a gustat şi din „binefacerile” regimului Dej, care l-a trimis la rândul său în închisorile politice. Licenţiat în Litere şi Filosofie, pictor bisericesc, om de o mare sensibilitate şi cu o memorie uimitoare, Radu Mărculescu – trecut de curând la Domnul – ne-a lăsat în urmă două volume de memorii despre cele două perioade de recluziune, dintre care mai ales primul, „Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică”, ar trebui să se regăsească în bibliografia oricărui pasionat de istorie românească.
Dincolo de acestea, pagini de poezie, recenzii de carte, un frumos interviu cu actriţa Laura Vasiliu (rolul principal din celebrul „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”), meditaţii literare şi filosofice. Printre semnatarii articolelor din acest număr se regăsesc filosoful Sorin Lavric, criticul de film Elena Dulgheru, istoricul Paul Nistor şi neobosiţii Răzvan Codrescu şi Claudiu Târziu. De fiecare dată când am recomandat această revistă, nu am făcut-o pentru că îi sunt colaborator, ci pentru că am citit-o din scoarţă în scoarţă... ceea ce îi sfătuiesc şi pe alţii, în nădejdea că „Rost” va fi o piatră de temelie în edificarea unei conştiinţe publice care să readucă România pe făgaşul valorilor fireşti.

Friday, October 7, 2011

Memoriile lui Marcel Petrişor - ultima parte

(Prima parte a acestei recenzii poate fi citită în numărul 101 al revistei "Rost")
Articolul de faţă se referă la ultima parte a memoriilor lui Marcel Petrişor - observaţii pe care, dintr-un motiv sau altul, nu le-a publicat nimeni.

Al treilea volum trilogiei lui Marcel Petrişor, „La capăt de drum”, descrie o ultimă încercare de reeducare – dar prin alte metode – ce a avut loc la Aiud. Întâlnim aici mari figuri ale închisorilor comuniste, ca părintele Arsenie Papacioc sau Petre Ţuţea. Şi aici au fost oameni care au cedat în faţa „demascărilor”, dar chinurile nu au fost atât de crâncene, iar deţinuţilor li s-a cerut să facă o critică a celor în care crezuseră în trecut şi să-i convingă pe alţii prin discuţii, fără a se ajunge la bătăile şi torturile de la Piteşti. Este o vreme când, prin ispite, oferte şi retractări ale administraţiei, se mai face o încercare a distrugerii esenţei creştine din om. Este însă şi o vreme a întrebărilor fundamentale, a cedărilor unor personalităţi – despre care nu ni se vorbeşte explicit aici, dar care pot fi găsite în scrierile lui Demostene Andronescu – şi despre rezistenţa altora. Sunt pagini de mare frumuseţe, ca cea despre moartea lui Nicolae Pătraşcu, unul dintre cei mutaţi de la Jilava la Aiud, care se stinge în dubă, nu înainte de a-şi revedea firul vieţii şi încercările prin care încă mai trecea şi de a se cufunda în smerenia cu care trece pragul către lumea cealaltă. Şi sunt drumuri spirituale parcurse cu eroism şi bărbăţie, cu asumare propriilor căderi şi recunoaşterea „propriei nimicnicii în cea mai nobilă aventură”. Ţuţea e prezentat în culori vii, în culmea oratoriei sale, aşa cum l-am cunoscut cândva din interviuri sau din consemnările celor care au stat de vorbă cu el, în timp ce părintele Arsenie Papacioc – numit în carte stareţ, deşi nu era încă decât ieromonah – este însoţit la ieşirea din închisoarea unde nu făcuse niciun compromis, în schimb se adâncise în înţelegerea duhovnicească a lucrurilor şi în iubirea de vrăjmaşi, de remarca unui gardian: „Iese sfinţenia pe poartă.”
Citind înţelegem că toată ura sistemului comunist se concentrase împotriva creştinismului. Dincolo de latura văzută, războiul se purta şi într-un plan nevăzut, bine descris mai târziu de părintele Gheorghe Calciu sau de Ioan Ianolide. De multe ori vedem că, dincolo de ura faţă de creştinism şi – pe lângă el – faţă de orice gândire care nu consona cu marxism-leninismul, prigoana autorităţilor acelor vremi pune un accent deosebit pe legionari. Dacă citim cu atenţie, vom putea desluşi faptul că nu atât latura politică a legionarismului stârnea ura roşie, cât faptul că cei mai mulţi dintre legionari, mai ales după ce ajung în închisori, se apropie îndeosebi de latura spirituală. Nu este locul sau timpul să analizăm aici legătura dintre cele două, nici eventualele inconsecvenţe. Ceea este ciudat în zilele noastre este că acelaşi limbaj agresiv al anilor ’50-’60 începe să reapară în diferite publicaţii şi bloguri.
Pe lângă derapajele unora ce se autointitulează neolegionari, remarcăm înverşunarea împotriva oricărui lucru care a avut o legătură oricât de vagă cu mişcarea legionară în articolele unor publicişti creştini, care se revendică de la dreapta conservatoare, sau de la o „Ortodoxie fără ideologie”. Problema în polemicile declanşate de aceştia nu este ce este bun şi ce este rău în legionarism, sau dacă este ceva bun, ci pur şi simplu sunt înfieraţi cu mânie (proletară?) demnă de o cauză mai bună oamenii care păstrează încă o legătură cu un anumit trecut. Avem de-a face cu un alt tip de delict de opinie, sancţionat cei sus-amintiţi prin decretarea sentinţei „legionarii nu pot fi creştini”. Mă întreb, citind amintirile lui Marcel Petrişor, dacă cei care scriu aceste lucruri i le-ar putea spune în faţă şi părintelui Gheorghe Calciu, eventual după ce rememorează episodul în care acesta şi-a stors în gamelă sânge din venă, pentru a-i da limfă lui Constantin Oprişan, în încercarea de a-i prelungi viaţa. Numindu-i fascişti nu doar pe actualii nostalgici ai Mişcării, ci şi pe cei care încearcă să introducă nuanţe în faţa unor discursuri radicale ce judecă în alb şi negru, cugetătorii din zilele noastre întreţin voit o confuzie ideologică de care nu era străină nici propaganda comunistă. Toate acestea nu par a izvorî din dragoste, ci din dorinţa de a strivi adversarul printr-o erudiţie seacă. De altfel, unul dintre cei despre care vorbesc foloseşte în introducerea unui articol chiar un citat din părintele Arsenie Papacioc, cel care, lepădându-se de lume, a luat calea lui Hristos, dar a păstrat mereu un loc aparte în suflet mişcării legionare. De aici până la răstălmăcirile cu care ne obişnuisem din literatura de detenţie nu mai e decât un pas. În fond, suferinţa, chiar dacă nu e neapărat sfinţitoare, nici nu se cere explicată după metoda despicării firului în patru. Nicu Steinhardt îi privea admirativ pe cei câţiva adventişti care erau gata să sufere pedepse pentru că refuzau să lucreze sâmbăta; nu pentru că ar fi împărtăşit rătăcirea acelora întru credinţă, ci pentru că socotea atitudinea în faţa morţii ca definitorie pentru orice om. Deci dacă suferinţa unora nu-i justifică neapărat, oceanul de dureri ca cele prin care au trecut deţinuţii politici – unii dintre ei legionari – ar trebui să ne aducă ceva mai multă smerenie în faţa lor, ceva mai multă reţinere în a-i înfiera, fie şi indirect. Pentru că dacă, de pildă, Răzvan Codrescu, care a încercat doar să introducă nuanţe în discursul radical al unora, este numit extremist sau „obsedat de verde”, cum le-ar spune cugetătorii zilelor noastre lui Petre Ţuţea sau Gheorghe Calciu? Scursuri fasciste? Bandiţi?...
În memoriile sale, Marcel Petrişor evocă un peisaj cumplit, chinuri trupeşti şi sufleteşti greu de imaginat. Însă ce uimeşte este totala sa lipsă de încrâncenare, absenţa oricărui gând răzbunător. Dincolo de arta sa narativă descoperim un om deschis, nu lipsit de o anumită doză de ingenuitate, care ştie să deosebească nuanţe chiar şi în cel mai sumbru peisaj. Iar dacă Bartolomeu Anania le reproşa în memoriile sale lui Soljeniţân şi altor foşti deţinuţi-scriitori faptul că nu au ştiut să descrie umorul ce se năştea în închisorile politice, Marcel Petrişor strecoară în tabloul la vederea căruia ne îngrozim destule anecdote, ceea ce îl face cu atât mai uman. Cele trei volume, „Fortul 13”, „Secretul fortului 13” şi „La capăt de drum” reprezintă şi o lecţie de stil – stil scriitoricesc, dar deopotrivă stil de viaţă –, din care am avea de învăţat. Pentru că dacă stăruim în încrâncenările noastre, riscăm să devenim unelte în mâinile altora, riscăm să ne asemănăm în ton cu maeştrii reeducării, aruncând încă o umbră peste peisajul şi aşa întunecat al României contemporane.
Dintre cărţile scrise de cei care au trecut prin închisorile comuniste din România, cea mai erudită şi, într-un anumit sens, cea mai completă – prin aceea că realizează o continuitate între experienţa din recluziune şi viaţa din libertate – este „Jurnalul fericirii”, opera de căpătâi a lui Nicu Steinhardt; cea mai duhovnicească, după cum a numit-o părintele Gheorghe Calciu, dar în acelaşi timp cea mai cutremurătoare, este „Întoarcerea la Hristos” a lui Ioan Ianolide. Trilogia lui Marcel Petrişor ne înfăţişează nu o altă viziune, ci o privire într-o anumită măsură complementară a celor ce s-au petrecut acum câteva zeci de ani. Pentru că este o mărturie din inima durerii, transpusă sub formă de roman, scrierea aceasta are tot dreptul de a fi socotită în galeria marilor creaţii ale suferinţei româneşti.

Wednesday, September 28, 2011

Actualitatea imnului naţional - răspuns domnului Andrei Pleşu

Un schimb de replici – fie el şi scris, de la distanţă – cu domnul Andrei Pleşu presupune, pentru a fi credibil şi constructiv, o argumentaţie precisă şi clară în exprimare. Îl apreciez pe preopinentul meu pentru statura intelectuală şi pentru tonul îndeobşte măsurat, civilizat, politicos (calitate rară!) al discursului, deşi uneori opiniile mele sunt în dezacord cu ale domniei sale şi am rezerve faţă de atitudinile publice supuse unui „omenesc, prea omenesc” relativism. Însă sunt un cititor fidel al editorialelor semnate Andrei Pleşu din „Adevărul” şi „Dilema veche”, pe care uneori le recomand şi altora. Am simţit nevoia acestei introduceri pentru a mă delimita de cei care-l împroaşcă fără discernământ cu noroi, în general oameni care nu au citit niciun rând din scrierile domniei sale, dar cărora libera exprimare dusă la absurd le permite să arunce cu zoaie în oricine, chiar dacă, măcar pe plan intelectual, ar fi datori cu o atitudine mai reţinută.
Într-un recent editorial din „Dilema Veche” (http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/psihologia-imnului-na-ional), domnul Andrei Pleşu pune sub semnul întrebării caracterul actual şi reprezentativ al textului imnului naţional, „Deşteaptă-te, române”. În analiza pe care o face, autorul încearcă să demonstreze inactualitatea flagrantă a imnului, viziunea sa fatalistă şi defetistă, pe scurt, inadecvarea sa la starea actuală a poporului român. Se spune, cu regret şi dezaprobare, că textul „descrie un neam aflat în stare comatoasă (‚somnul cel de moarte’), asuprit constant, pînă la anihilare, de tirani barbari şi duşmani cruzi.” În privinţa stării „comatoase”, cred că e nevoie să facem apel la realismul atât de rar în zilele noastre. Oare un popor aflat în cel mai de jos moment al istoriei sale, subjugat din afară de un sistem financiar, economic şi politic pe care nici măcar nu-l înţelege bine, obligat să-şi adapteze legile, economia şi planurile militare unei filosofii care nu-i este doar străină, ci adesea de-a dreptul contrară valorilor tradiţionale, nu e într-un fel de „comă”? Oare un popor intoxicat zilnic de cancanuri despre miliardari de carton, curve supranumite vedete, paranoici ajunşi în postura de oameni politici, condus de o pseudo-elită imorală nu trebuie să se trezească din „somnul cel de moarte”? „Intriga” şi „viclenele uneltiri”, pe care domnul Pleşu le plasează într-un trecut cuprins undeva între 1848 şi 1918 nu fac parte din viaţa noastră de zi cu zi? Personal, nu văd altfel înţelegerea reprezentanţilor clasei politice în favoarea celor care vor să exploateze/distrugă în interes personal Roşia Montană. După umila mea părere, rămăşiţele vechilor structuri comuniste care ne conduc de douăzeci şi doi de ani nu sunt altceva decât intriganţi şi vicleni uneltitori, care îşi impun propriile interese şi care le opun propăşirii reale a ţării.
Că nişte „cruzi” vor să ne fure limba nu trebuie să dovedim: auzim zilnic pe stradă, în mijloacele de transport în comun, la radio şi la televizor, cum graiul nostru e siluit, batjocorit, deformat. Toate acestea vin însă de la proprii noştri concetăţeni, de la noi înşine, ar putea obiecta, nu complet lipsit de dreptate, domnul Pleşu. Însă acei „cruzi” din textul lui Andrei Mureşanu, deşi, în principiu, sunt străini, pot fi la fel de bine socotiţi şi cei care se dezic de propriul lor neam, fie direct, fie prin nesocotirea unor valori esenţiale de patrimoniu, ca limba. Iar despre distrugerea nu doar a limbii române, ci a mai multor vechi şi frumoase vorbiri prin impunerea limbajului uniformizant şi abrutizant al corectitudinii politice sau prin obligativitatea de a folosi fără excepţie anumiţi termeni aşa-zis europeni, în fapt barbarisme, s-a scris suficient, uneori chiar de către domnul Pleşu. Nu ne putem aştepta totuşi de la un text literar – căci text literar, chiar dacă nu de mare rezonanţă estetică sunt versurile imnului – să dea indicaţii legate de toate nuanţele şi cheile în care poate fi citit. Dar ne îndoim că domnul Pleşu, un călător familiar în lumea culturii, este străin de nuanţe şi interpretări variate. În fond un imn nu e o platformă-program ce se cere aplicată în literă.
Cât despre îndemnurile la luptă, ele fac parte din ethosul celor mai multe cântece reprezentative la nivelul diferitelor naţiuni. Şi în acest caz, mă îndoiesc că domnul Pleşu nu poate sesiza o metaforă. „Asupra duşmanilor” se poate sări şi cu condeiul, dar faptul că există duşmani trebuie conştientizat. Sau domnul Pleşu crede că trăim într-un spaţiu al armoniei, dreptului şi înfrăţirii? În loc să sesizeze nevoia unui imn (care e, în felul lui, un cântec de luptă) în care sunt exaltate valorile naţionale şi creştine, pentru care ni se cere să mergem chiar până la jertfa supremă, domnul Pleşu se leagă de nişte detalii, despre care sugerează că ar fi nocive pentru... evoluţia copiilor noştri. De parcă imnul ar ţine loc de grădiniţă şi cântec de leagăn şi ar trebui să fie ceva împăciuitor şi dulceag, eventual de tipul „să facem din tun tractoare/ din atomi lumini, izvoare/ să trăim liberi sub soare/ fără arme nucleare”.
Trec peste faptul că – după ştiinţa mea, care s-ar putea să mă înşele – acel „Corvin” din imnul nostru este Ioan Corvin (Iancu) de Hunedoara şi nu Matei Corvin, cel din imnul maghiar, aşa cum susţine domnul Pleşu, pentru a ajunge la concluziile articolului din „Dilema veche”: „Una peste alta, imnul nostru este, prin comparaţie, dintre cele mai întunecate şi descurajante. Mizează, plîngăcios, pe victimizare, lamentaţie şi adversitate generală.” Şi mă simt nevoit să revin la interpretare: nu văd în textul lui Andrei Mureşan nicio urmă de fatalism, de victimizare, de atitudine plângăcioasă. Ci constatarea lucidă a unei situaţii grele, din care trebuie ieşit luptând. Şi nu este aceasta – între anumite limite – situaţia oricărui popor supus vicisitudinilor unei istorii schimbătoare? Nu găsesc cu adevărat nimic plângăcios la voinicii care stau ca brazi în munte, nici la oastea creştină sau la spiritul de jertfă pentru limbă. De fapt, aici s-ar putea să fie problema. Când vine vorba despre jertfă, omul contemporan ridică grăbit din sprâncene, o priveşte ca pe ceva depăşit sau care oricum trebuie depăşit la „masa dialogului”. Inadecvarea faţă de sensurile mai profunde îi va fi fără îndoială cunoscută şi domnului Pleşu.
România a intrat recent în Uniunea Europeană, al cărei imn este Oda Bucuriei, ne spune domnul Pleşu. Cât de nepotrivită este această bucurie vedem astăzi peste tot. Cât de artificială este construcţia economică şi politică ce se ascunde sub muzica triumfătoare a lui Beethoven şi sub versurile lui Schiller ne este dovedit pe zi ce trece de falia crescândă între membrii privilegiaţi şi ceilalţi, dar şi de lipsa unor valori comune, altele decât cele economice, supuse schimbării şi crizelor de la o zi la alta. Paradoxal, multe dintre cele spuse mai sus sunt lucruri pe care însuşi domnul Andrei Pleşu le-a remarcat în nenumărate alte ocazii. Când a scris însă acest articol, a părut contaminat de un optimism triumfalist şi găunos, de o „igienă” exterioară care uită că purificarea interioară presupune jertfă şi că oricărei morţi asumate după cuviinţă îi urmează învierea.
În cele din urmă, lucrurile se referă şi la o problemă de gust şi atitudine. Datorită articolului domnului Pleşu am recitit astăzi textul imnului naţional. Şi nu mi-a pierit nimic din seninătate, atâta câtă am. Nici nu m-am simţit mai deprimat. Iar critica exercitată de discipolul lui Noica nu a făcut decât să mă stimuleze intelectual, lucru pentru care trebuie să-i mulţumesc.
Nu mă agăţ de forme şi nu îmi fac un idol din „Deşteaptă-te, române”. În fond, visul meu pentru România este ca ea să ajungă la momentul în care, în chip firesc, imnul să (re)devină „Trăiască Regele!” Până atunci însă, cuvintele lui Andrei Mureşanu îmi vorbesc cu destulă putere despre lucruri în care cred. Şi măcar nu sunt, ca Marseieza, asociate unuia dintre momentele cele mai sângeroase şi ruşinoase ale istoriei cunoscute.

Saturday, September 3, 2011

Revista "Rost" la un nou început

În haosul ce stăpâneşte presa românească a ultimilor ani, cu interese murdare, talente vândute şi trădări meschine, în mijlocul unei denigrări aproape perpetue a valorilor tradiţionale pe care s-a clădit conştiinţa naţională, am găsit revista „Rost” ca pe un reper necesar, un punct de sprijin clădit pe eforturile şi rugăciunile unor autentici trăitori. Girată de autoritatea morală a părintelui Gheorghe Calciu, revista „Rost” a dus ani de zile o luptă surdă cu marginalizarea impusă de opiniile dominante (de stânga, relativiste, adesea antinaţionale) şi, din păcate, şi cu unii dintre fraţii întru credinţă. Nivelul publicaţiei a fost însă menţinut pe de o parte de numele prestigioase care au apărut în ea şi pe de alta de credinţa celor care o scriu. Astăzi, la numărul 101, „Rost” se înnoieşte: apare în condiţii grafice mai bune, cu o gamă diversificată de subiecte, între care orice intelectual, orice om onest, orice român cu dragoste de neam şi credinţă poate găsi puncte de interes. Fără să abdice în niciun fel de la linia Ortodoxiei, „Rost” abordează teme importante pentru un public cu o sferă mai largă de interese, nedelimitată necesarmente de aspectul religios, însă abordarea problemelor economice, politice, culturale, are deasupra sa, ca un corolar, viziunea creştină. Acest prim nou număr cuprinde cronici de cărţi şi mici studii asupra unor personalităţi din trecut şi prezent, dezbateri economice legate de situaţia actuală, politică externă şi internă, ultimul interviu cu unul dintre marii duhovnici ai noştri – părintele Petroniu Tănase, fost stareţ al schitului românesc Prodromu din Sfântul Munte – dar şi o consistentă rubrică literară. În afară de Răzvan Codrescu – scriitor, eseist, traducător – şi Claudiu Târziu – cel care a fost de la început sufletul „Rost” –, în numărul 101 semnează, printre alţii, filosoful Sorin Lavric, actorul Dan Puric şi criticul de film Elena Dulgheru. Cum de ceva vreme am bucuria să fiu colaborator permanent al revistei, noul „Rost” are şi un articol al meu.
Vă recomand cu căldură această revistă, pe care o găsiţi la toate chioşcurile de presă: fie că sunteţi un susţinător al valorilor naţionalismului creştin, fie că vreţi să vă familiarizaţi cu puncte de vedere diverse, diferite de ceea ce livrează media „mainstream”, sau pur şi simplu să vă îmbogăţiţi bagajul cultural. Cum citesc revista mult înainte de a-i fi colaborator, pot spune din această perspectivă că, în contextul României anilor noştri, „Rost” este un act de cultură necesar.



CUM VĂ PUTEŢI ABONA:

Trimiteţi contravaloarea prin mandat poştal pe numele Târziu Claudiu Richard, OP 23 CP 27, sector 6, Bucureşti
sau
Trimiteţi contravaloarea abonamentului pentru care aţi optat în contul RO25BACX0000000107363250, deschis la Unicredit Ţiriac Bank, Sucursala Orizont-Bucureşti, pe numele Asociaţia Rost, cod fiscal 12495302, după care veţi trimite copia chitanţei şi o scrisoare la OP 23 CP 27, sector 6, Bucureşti, prin care solicitaţi abonamentul şi indicaţi adresa la care doriţi să primiţi lunar revista.
Preţul unui abonament în ţară este de 25 lei noi pentru 6 luni şi de 50 lei noi pentru 12 luni, iar în străinătate de 50 euro pentru 12 luni. Abonamentul vă aduce o reducere de 30%.

Monday, June 13, 2011

Eminescu n-a existat...

"Să-l apăraţi pe Mihai!" (Maica Benedicta - Zoe Dumitrescu-Buşulenga, pe patul de moarte)

Misterele femeii ucid şi nasc imperii.
Izbânzi, înfrângeri, doruri şi patimi omeneşti
Hangere-ţi trec prin cuget, pumnale prin poveşti.
Ascunsă ca un cântec în bronzurile serii,
Iubirea ta-i vecernia din care le stârneşti.
Bucură-te’mpătimitul frumuseţii ne’nserate
bucură-te cel ce’n codru i-ai pus dragostei cetate
bucură-te floare ninsă peste pletele bălaie
bucură-te dor ce’ncarcă sfânta nopţilor văpaie
bucură-te boare caldă peste trupuri ca o haină
bucură-te Vis-de-Taină !
bucură-te însetatul sărutării suferinde
bucură-te jind pe care gura dulce nu-l cuprinde
bucură-te limpezime de fântână şi năstrapă
bucură-te că nu-i pânză de izvoare să te’ncapă
bucură-te ochi de apă ce-şi adapă guri de rai
bucură-te’nveşnicirea Eminescului Mihai !


Cu ce drept îl iubesc pe Eminescu? Fără nici un drept. Prin declaraţie unilaterală de voinţă, pentru că oricine are dreptul să iubească, oricît de nevolnic şi de neîndreptăţit este. Pentru că, după cum spun englezii, o pisică poate privi un rege. Tot astfel, fără nici o justificare, iubesc în mod arbitrar şi total poporul român şi “fenomenul românesc”.

Eminescu privea toate lucrurile din punctul de vedere al omului care nu moare niciodată.

Şi totuşi:

Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe
Ca o barbă nepieptănata de crai.
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân,
Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună
Seara în jurul focului poezii-
"Mioriţa" şi "Luceafărul" şi
"Scrisoarea a III a"

Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Si cu turcii.

În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor induioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi muntii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Munteniei
Şi ai altor ţări româneşti.




Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?

Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.

Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toata floarea
Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.

Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.

15 iunie 1889 - 15 iunie 2011 - 122 de ani de la trecerea în veşnicie a lui Mihai Eminescu

(Texte de: Bartolomeu Valeriu Anania, Nicu Steinhardt, Ioan Slavici, Marin Sorescu)

Tuesday, May 10, 2011

Tablou din Bucureştii vechi: Cezar Petrescu - "Calea Victoriei"

„Calea Victoriei” este un minunat tablou al Bucureştilor din interbelic, o panoramă a unei epoci regretate şi hulite, purtătoare de cultură şi stil, preambul al catastrofei care a smuls din matcă vechiul oraş şi ţara.
Cezar Petrescu apare în critica din trecut şi în cea din zilele noastre ca un captiv între propriul avânt de a realiza epopei balzaciene şi popularitatea care îl coboară uneori – atât prin vastitatea operei, necesarmente inegală ca valoare, cât şi prin propria dorinţă de a cultiva gustul publicului – în registre minore. Romanul de faţă, foarte apreciat în epocă, poate părea la o lectură superficială oarecum limitat, prin aceea că înfăţişează doar latura decadentă şi dizolvantă a capitalei, mizeria morală ascunsă sub o strălucire vanitoasă de suprafaţă.
Însă tabloul este cât se poate de convingător şi lectura aprofundată ne dezvăluie autenticitatea lui. Citind „Calea Victoriei” din perspectiva zilelor noastre, înţelegem mai bine critica acerbă a unei societăţi ce cultiva deşertăciunea, critică prezentă pe atunci în predicile de la amvoane şi în punctele de vedere exprimate de vocile din diferite generaţii ale naţionalismului românesc. Lipsa de conţinut a unei morale aşa-zis burgheze, ce se îngrijeşte doar de doar faţada sub care colcăie păcatele şi corupţia spirituală şi materială, deplânsă de Ioan Ianolide într-una dintre cele mai dureroase mărturii din închisorile comuniste, „Întoarcerea la Hristos”, are în Cezar Petrescu un zugrav iscusit.
Un aspect din roman care sare în ochii cititorului de astăzi este o asemănare pe alocuri izbitoare cu situaţia actuală: un puternic al zilei care pozează în adversar al corupţiei pentru a-şi distruge sau şantaja adversarii, un magnat al petrolului obsedat să controleze totul din umbră, intrigi şi trădări, alianţe şi minciună. Dar acestea sunt doar cadrul, căci în miezul romanului se află lumea Bucureştilor, oamenii şi moravurile care îi creează şi îi prăbuşesc. Iar oraşul hulit este, în subtext, de asemenea iubit şi de aceea descrierea capătă accente atât de vii.
Unul dintre cele mai impresionante şi expresive pasaje este tabloul-cronică al nobilului decăzut Anton Muşat care, cu o privire, pornind de la o fotografie veche, cuprinde Bucureştii la interferenţa vârstelor şi a influenţelor, prins între parfumul levantin, „la porţile Orientului”, şi dorinţa obsesivă de occidentalizare a noii înalte societăţi, alcătuită în parte din parveniţi – alte trăsături comune cu lumea de astăzi: „Ca să ne înţelegi, trebuie să înţelegi farmecul acestui Bucureşti aşa cum se afla înainte de pospăiala lui de modernizare şi de occidentalizare. Bucureştii cei mai apropiaţi de Orient decât de Apus. (...) Ca să înţelegi oamenii şi stările de acum trebuie să te întorci la vremea lui Caragea şi a lui Alexandru Constantin Moruz – acolo se află rădăcinile stărilor de azi, acolo năravurile şi tradiţia; tot ce-i bun şi ce-i rău, ce ne-a dat viaţă şi ce ne-a pierdut. Occidentalizarea e numai lustru; a schimbat doar Podul Mogoşoaiei în Calea Victoriei... Încolo? Fă o asemănare între ce-a fost şi ce este!... Atunci cânta un calemgiu serendade cherei Duduca. Chera Duduca există încă, numai serenada sună altfel şi nu mai este cântată de un taraf sub geam. Există şi kiramelele Arghira, Rozalina, Kalmuca, numai că se numesc Dolly, Renée, Mary sau Nina. Şi bucatele cu cheltuială: chebapurile, iahniile şi plachiile, crapii umpluţi cu stafide şi coconari, paporniţa cu anason de Chio, chiar tămâiosul e tot de Drăgăşani!... Iar tarafurile de ţigani, după care aleargă la hale şi la Băneasa cheflii snobi în zori de zi, tarafurile acelea nu atrag oare juneţea ostenită de jazz-band-uri, de banjo şi de havaiane, tocmai fiindcă în larma ţambalagiilor se prelungesc meterhanelele şi tumbelehelurile în jurul cărora se adună toată cască-gura mahalalei în ziua când se îmbracă un nou boier, şi în poarta curţii domneşti, başi-bulucbaşa striga numele şi rangul boieriei?”
Toate modele şi modelele, culturile şi stilurile s-au contopit peste un oraş pe care l-au creat şi l-au schimbat în egală măsură şi care, într-un adânc al său insondabil îşi vede de ritmurile lui organice şi imprevizibile.
Capitala „Căii Victoriei” a existat, cu oamenii şi locurile ei, cu revoltaţii ei (personajul „revoluţionar” din roman e credibil tocmai prin fragilitatea şi lipsa lui de hotărâre în faţa „profesionistului” asasin de tip troţkist), cu veselia de suprafaţă şi descompunerea adâncă. Tabloul nu se vrea exhaustiv şi nici nu trebuie privit astfel. Mici fragmente luminoase sunt prezente şi aici: de la succesul unui mare autor de teatru, ilustrat printr-o schimbare neprevăzută şi deosebit de reuşită de atmosferă, care-l aseamănă pe Cezar Petrescu compozitorilor ce stăpânesc măiestrit arta modulaţiei, până la figura aparent marginală dar de o nobleţe discretă a provincialului Guţă Mereuţă, al cărui nume la fel de ridicol ca înfăţişarea celui ce-l poartă e transformat de vanitatea unei soţii parvenite în la fel de ridicolul Georges Mereutza.
„Calea Victoriei” este romanul de moravuri al unei capitale decadente şi, mai mult, epopeea unor destine înghiţite de ea. Micile momente de nobleţe, meditaţia asupra destinului scriitorului, inocenţa pângărită şi onestitatea îngenuncheată dau viaţă naraţiunii şi autenticitate descrierii. Ar fi pripit să se afirme că lumea romanului spune totul despre lumea reală a acelor zile, însă forţa epică şi trăirea fac din el un fragment de tablou însemnat şi valoros. Iar întunericul nespoit al legăturii dintre lumea afacerilor şi politică şi înfăţişarea terenului fertil pentru naşterea unor revoluţii fratricide rămân până astăzi un avertisment peste ani.

Sunday, April 24, 2011

Hristos a înviat!

Îngerul a strigat către cea plină de har, Curată Fecioară, bucură-te! Şi iarăşi zic, bucură-te, că Fiul tău a înviat a treia zi din mormânt şi pe morţi i-a ridicat, veseliţi-vă, popoarelor. Luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit. Saltă acum şi te bucură Sioane, iar tu, Curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru Învierea Celui născut al tău!

Wednesday, March 23, 2011

An vechi, an nou (Bucureşti - Cracovia şi retur, 6)

În Cracovia 2010 se scurge încet pe fundalul unui peisaj cu zăpadă şi vreme închisă, însemnând trecerea încă unui an din cronica veacurilor pe care le-a văzut frumosul oraş polon. Pe străzile deja cunoscute, trecem pe lângă biserici vizitate şi intrăm într-un lăcaş de cult al dominicanilor. Mare şi somptuoasă, biserica Sfintei Treimi e fără îndoială un obiect de studiu fascinant pentru arhitecţi. Mie îmi rămâne întipărită însă o icoană a Întrupării din care Maica Domnului şi Pruncul Sfânt zâmbesc către trecători şi închinători, către cei evlavioşi şi către vreun nepăsător prea grăbit.
Azi mă pierd deja în contemplarea unui oraş care mi-a devenit pentru scurt timp casă şi, înainte de orice privelişte istorică sau arhitectonică, încerc să reţin detalii, mici bucăţi de stradă, poliţişti înfofoliţi care ne spun să schimbăm trotuarul sau turişti entuziasmaţi de statuia balaurului legendar de la poalele Wawelului, scuipând foc pentru cei uşor impresionabili sau visători. În această dispoziţie renunţ să cumpăr o pizza poloneză de la geamul unui chioşc unde nu se arată nimeni şi intru alături de Diana în biserica Sfântul Bernard. Aici e o iesle miniaturală realizată cu multă migală şi candoare pe care mi-ar plăcea să o am şi eu acasă, o transpunere a istoriei sfinte într-un peisaj rural familiar oricărui polonez. Pe o suprafaţă foarte mare, Pruncul Iisus, Preacurata Fecioară şi Dreptul Iosif sunt înconjuraţi de gospodării ţărăneşti, peisaje montane, câini, pisici, găini şi alte orătănii, de o moară de apă şi chiar de o clopotniţă din care un călugăr gras şi rumen în obraji face să sune din când în când clopotul, într-o anacronie voită, uşor naivă şi totuşi adevărată în sensurile ei copilăreşti şi atemporale.
Mergem pe străzi mai înguste, vizităm curtea unei biserici mari, unde, printre alte personalităţi, regăsim statuia aceluiaşi omniprezent papă polonez, apoi o luăm agale spre Kazimierz, cartierul evreiesc unde se păstrează cele mai multe semne ale trecerii unei populaţii cândva foarte active în viaţa oraşului. Pe drum ne mai oprim în cea mai fastuoasă biserică din Cracovia, Corpus Christi, unde în lumina filtrată de vitralii odihnesc osemintele unui sfânt catolic însemnat pentru locuitorii oraşului, Stanislaw. De la cele sufleteşti la cele ale trupului şi înapoi, găsim şi un magazin benedictin cu tot felul de mâncăruri şi băuturi mânăstireşti, din care ne alegem cu două beri, dar mai ales, spre bucuria mea, cu o sticlă de cvas.
Cartierul evreiesc Kazimierz este unul dintre locurile cele mai pitoreşti ale Cracoviei. Intrarea simbolică în el se produce printr-o librărie cu tot felul de cărţi legate de istoria veche sau mai recentă a închinătorilor Legii Vechi, unde din păcate nu am timp să scotocesc destul după niscai scrieri de filosofie şi mistică.
La Sinagoga Veche ne întâmpină un afiş care ne anunţă că locaşul, transformat în muzeu, e închis. Însă intrăm în micuţa sinagogă Remuh, a evreilor tradiţionalişti, unde prima mea mirare vine din aceea că cel care ne întâmpină la intrare, asigurându-se că nu intră bărbaţi cu capul descoperit – în cazul celor care nu au altceva, există destule chipe – pufăie dintr-o ţigară, iar fumul se strecoară discret şi dincolo de uşa din corpul principal al clădirii. Apoi, bineînţeles, sentimentul straniu pe care îl am stând într-un loc al rugăciunii cu căciula în cap. Clădirea e veche şi parţial deteriorată, dar patina timpului are farmecul ei, dându-i un aer nobil şi încăpăţânat, ca al acelor bătrâne doamne care ţin cu stricteţe la manierele şi obiceiurile lor, în ciuda unei lumi tot mai grăbite şi mai vulgare. Ochii îmi cad din nou pe cărţi, rânduite în mici rafturi cu geamuri de sticlă pe marginile pereţilor. Scrutăm locul unde este ţinută Tora – aflu că se numeşte Aron Kodesh – apoi aruncăm o privire în cimitirul vechi şi ros de vreme, cu pietre funerare pe care nu mai are cine să le întreţină.
Printre magazine şi mici localuri sau cafenele ajungem la sinagoga Tempel, aceasta a evreilor progresişti, unde intrăm după ce plătim o taxă modică, şi privim pentru câteva clipe clădirea asemănătoare unei biserici protestante, aşezaţi pe băncile de lemn de unde zăbovim o clipă cu privirea pe picturile decorative ce împodobesc tavanul şi pereţii.
Încet-încet, la fel ca anul care trece, nu mai am răbdare. Găsim un local argentinian unde ne facem o rezervare pentru cina festivă de diseară, apoi ne întoarcem la un locşor pe care pusesem ochii ceva mai devreme, un local din vremuri vechi, vremuri când evrei şi polonezi îşi desfăşurau aici împreună micile lor activităţi comerciale. „Once Upon a Time in Kazimierz” e un restaurant construit pe locul unde s-au aflat cândva, perete în perete, un mic magazin universal, o croitorie, o tâmplărie şi o băcănie. Nu foarte luminat, locul păstrează unelte de lucru, tejghele, rochii vechi sau o sobă cu steaua lui David. Chelneriţele sunt îmbrăcate şi ele ca pe vremuri, în timp ce mâncarea este o delicioasă îmbinare a tradiţiilor culinare evreieşti şi poloneze. Ne bucurăm de un prânz tihnit cu vin şi bere fiartă – nu, nu e o greşeală, are chiar şi cuişoare şi e în continuare acidulată – o supă de usturoi, miel în sos de miere şi raţă în sos de coacăze, iar la sfârşit o felie de tort cu nucă şi miere şi o plăcintă cu brânză. O experienţă cu adevărat memorabilă.
Vremea e din ce în ce mai mohorâtă. Traversăm un pod lung şi aproape pustiu peste Vistula, în timp ce geamurile locuinţelor încep să se lumineze. Printre şine de tramvai şi zloată, mă gândesc la cei care stau în aceste clădiri, şi îmi amintesc cum, nu de prea multă vreme, în locuri aproape mereu întunecate de mizeria atotcuprinzătoare, nişte copii deschideau ochii spre viaţă şi, în ciuda a tot ce-i înconjura, erau fericiţi.
Mai aruncăm ochii în bisericile din drum şi ajungem în Podgorze, locul transformat în ghetoul de unde evreii erau adesea trimişi spre lagăre. Prin locuri deja pustii, pe sub calea ferată, mergem să aruncăm o privire pe dinafară fabricii lui Oskar Schindler, destul de discretă în ciuda plăcuţelor comemorative. Încerc să-mi închipui cum, în seri mohorâte precum aceasta, oamenii care încă nu ajunseseră să fie mânaţi la moarte, îşi trăiau în cercul acesta închis al ghetoului suferinţele, dar şi micile bucurii. Bucurii ca de pildă aceea că aveau în jurul lor oameni curajoşi, ca acest Tadeusz Pankiewicz, farmacist care a refuzat ordinul prin care toţi polonezii trebuiau să părăsească zona şi a rămas pe loc, ajutându-i după puteri pe semenii lui oropsiţi. Farmacia sa, „Farmacia de sub vultur”, dăinuieşte până astăzi.
Pregătiri, telefoane, felicitări timpurii. Din apartamentul nostru polonez mergem să luăm cina festivă într-o atmosferă destul de intimă, în restaurantul argentinian aflat în cartierul evreiesc. Ce mai potpuriu! Mai străbatem odată o parte a oraşului, luăm câte un colac de la vânzătorii ce îngheaţă la colţ de stradă şi, bine încotoşmănaţi, o pornim cu votca sub haină către Piaţa Mare. Aici e ca peste tot, cu bucuria inexplicabilă a oamenilor în faţa trecerii timpului, o celebrare a faptului că deşi moartea e cu siguranţă mai aproape, suntem încă vii. Aşteptăm focul de artificii şi bem votcă poloneză, ne îmbrăţişăm şi ne bucurăm şi noi cu toată lumea. Printre chiote şi muzică zgomotoasă, sticle goale şi oameni căzuţi de atâta băutură şi oboseală, printre speranţe pentru viitor şi clădiri din trecut, intrăm în 2011.

Iar Diana vede lucrurile aşa: http://mad.ablog.ro/2010-12-31/cracovia-ziua-6.html

Thursday, February 17, 2011

Wieliczka şi Auschwitz (Bucureşti - Cracovia şi retur, 5)

Recunosc, la început am fost reticent. Ce puteam vedea la nişte mine de sare? Că sunt mari, bine întreţinute şi impresionante prin munca depusă în ele? Cinste celor care le-au făcut, dar ce am eu cu asta? Şi cu toate acestea, insistenţele Dianei şi câteva rânduri dintr-o broşură m-au convins, aşa că, a doua zi după vizita la Tarnow, am luat iar un tren foarte matinal şi am coborât după mai puţin de o oră în gara Wieliczka, de unde numeroase indicatoare ne-au dus către intrarea în mine. O ghidă vorbitoare de limba engleză a preluat grupul căruia ne-am alăturat şi noi şi, după câteva instrucţiuni sumare, am început coborârea spre adâncuri. Scările din lemn destul de solide par să nu se mai sfârşească până ajungem la începutul rutei noastre de aproximativ doi kilometri, reprezentând mai puţin de unu la sută din suprafaţa minei. Culoarele luminate de becuri slabe îţi poartă paşii într-o altă lume, ale cărei resorturi poţi doar să le intuieşti. Este o viaţă aici, diferită de cea pe care o trăim la suprafaţă, fascinantă şi înspăimântătoare în acelaşi timp: oamenii au trăit aici ore, zile, luni, ani, departe de lumina zilei, dar ţinuţi în viaţă şi în comuniune de o căldură tainică, de sentimentul de a fi pururea legaţi între ei întru explorarea măruntaielor unui pământ darnic şi nemilos. Pornim la drum prin încăperile în care totul este din sare: pereţii, tavanul, sculpturile. Chiar dacă uneori ai impresia că păşeşti pe marmură, doar stâlpii de susţinere sunt din lemn, singurul material care nu se degradează din cauza sării, devenind, dimpotrivă, mai solid odată cu trecerea anilor. Aşa se face că, de pildă, Puţul Antonia, se sprijină pe aceiaşi piloni din secolul XIII şi stă în picioare până astăzi. La începuturi, pentru a realiza o încăpere era nevoie de treizeci până la patruzeci de ani în care se săpa şi se săpa... Sala Copernic, din secolul XVIII este prima în care ne oprim mai mult pentru a admira construcţia zveltă din sare stâncoasă şi statuia făcută în 1973 a omului de ştiinţă care-i face să se zburlească pe cei ce măsoară fidelitatea faţă de Ortodoxie în funcţie de poziţia soarelui.
Minerii din zonă au fost mereu – lucru destul de firesc pentru Polonia – foarte credincioşi, iar salutul lor tradiţional este un fel de „Doamne ajută”. Mărturie stau numeroasele capele, dintre care prima, imagine a scurgerii timpului, este închinată Sfântului Antonie. Aici vedem primele statui din sare, însă din pricina aerului acestea sunt destul de deteriorate, ca nişte edificii de zăpadă ce au început să se topească, stând totuşi mărturie a veacurilor trecute printre stalactitele de sare, ca nişte eremiţi din care au rămas trupurile ce aşteaptă în tăcere învierea cea de obşte.
La una dintre opriri, din difuzoare se aude o mică scenetă ce reproduce legenda minei. Spune-se că prinţesa maghiară Kinga a primit ca zestre o mină de sare în Maramureş, în care şi-a aruncat inelul de logodnă, care a călătorit în chip minunat până aici, apărând în florile de sare pe care proaspăta soaţă a regelui polonez Boleslaw le-a primit de la oamenii locurilor. Sigur este că minele de aici au fost unul dintre bunurile cele mai de preţ ale Poloniei, deşi uneori şi-au cerut sacrificiile. Pe măsură ce păşim prin încăperi şi culoare, vedem reproduse scene din viaţa de mină, cu oameni şi instrumente în dimensiuni naturale. La o oarecare înălţime sunt reproduşi unii dintre minerii cu cea mai riscantă îndeletnicire: pentru a stăvili infiltraţiile de metan, aceştia ardeau cu foc gazul prin zonele unde se strecura. Desigur, dacă dădeau peste o cantitate prea mare, plăteau cu viaţa tributul adus minei. Acest lucru nu se mai întâmplă de ceva vreme, de când au fost introduse metodele moderne de ventilaţie. De altfel, prezentul minei e neclar. Ghida noastră ne spune că nu mai funcţionează de ceva ani, în timp ce una dintre sursele de pe internet susţine că sarea se extrage din ea până astăzi. În tot cazul, zonele pe care le străbatem noi sunt doar pentru vizite şi pentru aducere aminte. Trecem pe lângă vagonete trase cândva de câini ungureşti şi prin mai multor unelte de exploatare a bogăţiilor minei. Roţile mari de sare ajungeau pe vremuri la o valoare incredibilă, fiind utilizate ca monedă, precum aurul şi argintul. Cu o asemenea roată proprietarul cumpăra, în acele timpuri, un sat. Astăzi, după cum ne spune ghida, nu i-ar mai ajunge nici pentru un apartament de bloc. Unele dintre mecanisme erau acţionate de caii reproduşi astăzi aici, ce îşi trăiau toată viaţa în mină şi dintre care ultimul a ieşit acum opt ani, vieţuind până astăzi la lumina pe care strămoşii lui cabalini o uitaseră. Pe toate acestea le vedem într-o încăpere în care tronează bustul lui Cazimir cel Mare, apoi purcedem la drum.
Coborând până la următorul nivel pe trepte întortocheate de-a lungul cărora veghează o „roată Pater noster”, pitici din sare şi mici izvoare de mină despre care se spune că au fost descoperite încă din neolitic, intrăm mai adânc în lumea basmului, învăluiţi – dincolo de ceea ce vorbim între noi – de o tăcere fără ecouri, dată de acustica deosebită a minei. Trecem prin capela Sfintei Cruci, una dintre cele 40 existente în acest subteran, sprijinită pe piloni de lemn din secolul XIV, şi ajungem la cel mai important lăcaş de cult, închinat reginei Kinga, stăpâna din vechime a minei, canonizată în catolicism. Este cea mai mare capelă subterană din lume, lungă de 54 de metri, întinsă ca o sală de bal şi cu un rând de scaune la balcon. Aici, în fiecare duminică, are loc slujba de la ora opt dimineaţa, dar se organizează adesea şi nunţi sau concerte. Luminată de candelabre imense, a căror strălucire gălbuie pune în evidenţă culoarea ceva mai închisă a sării, biserica este cu adevărat maiestuoasă, cu pereţii ei sculptaţi şi altarul măreţ. Aflată la 100 metri adâncime, capela aceasta a fost sculptată de trei mineri, timp de 67 de ani, începând cu 1896. Numele lor se cer menţionate, pentru că odată ce ai văzut crucifixele, ieslea, reproducerea după Cina cea de Taină a lui Da Vinci sau alte scene nou-testamentare, un pios respect la adresa celor ce le-au făurit te cuprinde. Jozef Markowski, Tomasz Markowski şi Antoni Wyrodek sunt cei ce şi-au trecut de la unul la altul împodobirea acestui edificiu, însă doar ultimul a studiat la un moment dat artele plastice, ceilalţi fiind simpli mineri. La intrarea în sală tronează o statuie a lui Ioan Paul al II-lea, care a vizitat mina în calitate de arhiepiscop al Cracoviei, nu şi de papă. Pe peretele din dreapta, Dumnezeu-Tatăl este sculptat din aşa-numita sare-gheaţă, cel mai pur soi, care însă nu se găseşte la Wieliczka, ci a fost adus din altă ocnă. Un pic mai încolo, Mântuitorul în iesle este sculptat din sare roz.
Ieşim din capelă, trecem pe lângă un lac subteran artificial pentru a ajunge într-o încăpere înaltă de 35 de metri care a fost redeschisă abia în 2010, realizată într-un singur bloc vertical de sare. De aici în jos, preţiosul minereu este aşezat în straturi. Parchetul a fost realizat de tâmplari şi dă încăperii un aer solemn, amintind de rugăciunile rostite de mineri înainte de a porni la lucrul care le aducea pâinea de toate zilele şi, uneori, moartea. Într-unul dintre coridoare ne întâmpină o statuie a lui Johann Wolfgang von Goethe, care a vizitat mina pe când era ministru al minelor în Weimar. De aici ajungem în cea mai nouă încăpere, realizată cu ajutorul unor explozii controlate, deasupra unui lac. În acustica excelentă răsună fragmente de Chopin, dar şi zgomote de explozii, iar undeva, la înălţime, se arată o imagine a duhului minei, despre care unii credeau că li se arată lucrătorilor pentru a-i preveni înaintea unor calamităţi.
Însă tragediile nu se limitează la mineri. De-a lungul unei întinderi de apă pe care o privim de pe un pod, asemănător într-o oarecare măsură cu cele de piatră din Cişmigiu, o statuie a Sfântului Ioan Nepomuk străjuieşte locul ultimei plimbări a unor soldaţi austrieci din Primul Război Mondial. Veniţi aici în permisie, în 1915, aceştia s-au urcat într-o barcă, mult mai mulţi decât ar fi trebuit, cântând şi chefuind, până când au răsturnat-o. Şapte dintre ei au rămas prinşi dedesubt şi s-au asfixiat, neputând nici să se scufunde pentru a ieşi la suprafaţă, din cauza salinităţii apei, bieţi ostaşi, pe care o clipă de veselie nesăbuită i-a răpit acestei vieţi pe care o salvaseră din calea gloanţelor şi obuzelor...
Ultima sală de interes turistic, înaltă de 36 de metri – pe care o admirăm şi de sus, urcând cu un ascensor - este cea a existat până în 1944 o fabrică de arme la care munceau mai ales evrei, dar şi locul unde au avut loc primul zbor cu balonul şi prima săritură de tip bungee-jumping dintr-o mină, consemnate de Cartea Recordurilor. De jur împrejur se află mici tarabe cu suveniruri, cele mai multe din sare, dintre care luăm câteva pentru a ne aminti o vizită şi aşa memorabilă. Trecem pe lângă încăperea de bal şi prin capela Sfântului Ioan pentru a ajunge la liftul care ne duce la suprafaţă. Şi ieşim la lumină...

*

Afară lucrurile se schimbă în mai multe privinţe, iar cea care ne apasă cel mai mult este că, exceptându-l pe un bătrân librar, nimeni nu vorbeşte altceva decât poloneză. Aşa că ţine-te şi întreabă de gară în diferite limbi, fă semne, scoate onomatopee, doar-doar om ajunge la tren. Într-un târziu un bărbat la vreo patruzeci de ani căruia îi arătăm biletul ne indică drumul, iar de pe panoul de sosiri şi plecări aflăm că avem tren direct spre Oswiecim, numele polonez pentru Auschwitz. Ne trecem timpul moţăind, iar eu alternez lectura din Alexander Schmemann cu trasul cu urechea la convorbirea în engleză a trei tineri, care trec rapid de la amintiri la Narnia şi la alte amintiri.
După o vreme, trenul încetineşte şi intră în gară. Privesc pe geam peisajul alb şi destul de pustiu şi încerc să îmi închipui ce simţeau cei care, prin crăpătura vreunui vagon de marfă, vedeau aceste locuri care aveau să fie destinaţia lor finală pe acest pământ. Este ora două şi jumătate, iar un taximetrist care dă târcoale staţiei de autobuz ne anunţă că „in winter Auschwitz closes at three”. „Lasă-ne, prietene”, gândesc, „şmecheri de-ăştia avem şi noi la Bucureşti.” Două staţii de autobuz, un pic de bâjbâială – pe lângă noi mai e cel puţin un grup – şi apoi informaţia că... taximetristul avea dreptate. Sprintăm cu aerul rece biciuindu-ne plămânii până la intrare şi păşim pe uşa lagărului la trei fără câteva minute. Mai puţin de cinci.
Mulţimea de turişti nu poate umple golul de care este cuprins totul, de la copacii singuratici şi golaşi până la bariera de sub inscripţia „Arbeit macht frei”. Locul e mort, într-un sens înfricoşător. Inscripţiile – foarte numeroase – ne indică de la început locurile unde cădeau adesea cei internaţi în lagăr: fie că încercau să fugă, fie că erau condamnaţi la moarte pentru diferite infracţiuni închipuite. Barăcile se întind de-a dreapta şi de-a stânga, sumbre, ameninţătoare. Citim că foarte mulţi dintre cei „internaţi” aici erau patrioţi polonezi, prizonieri de război ruşi, evrei – mulţi dintre aceştia ajungeau direct la Birkenau (Auschwitz II), unde erau exterminaţi – germani, ţigani, cehi... Un frig apăsător pătrunde în oase şi, deşi am bocanci şi ciorapi groşi, îmi simt picioarele îngheţate. Pe locurile acestea, cândva sute de oameni erau scoşi aproape dezbrăcaţi la prezenţă, ţinuţi ore în şir în picioare pe ger şi uneori udaţi cu găleţi de apă. Frigul din oase se insinuează uşor şi în suflet.
Totul e foarte bine păstrat sau reconstituit. Inscripţiile „Halt!” cu capete de mort sunt la locul lor, la fel şi cele care indică funcţia diferitelor barăci de cărămidă roşie. Mai multe dintre ele, infirmeria şi sala de operaţii, erau folosite şi de Joseph Mengele pentru experienţele sale pe oameni, menite să aducă beneficii ideii păgâne nebuneşti de puritate rasială. Fotografii cu ţigănci scheletice şi aproape desfigurate de suferinţă amintesc despre studiile lui Mengele legate de sterilitate, fertilitate şi posibilitatea de a le influenţa. O amintire peste care trecem uşor astăzi, când lumea rămâne indiferentă sau priveşte chiar cu simpatie propunerile de măsuri pentru controlul populaţiei. „Angel of death, monarch to the kingdom of the dead”...
Intrăm pe uşa barăcii 11, carcera, unde erau aruncaţi cei condamnaţi la moarte prin înfometare. Bărbaţi şi femei îngrămădiţi în beciuri întunecoase aşteptau ore, zile, poate săptămâni, moartea care întârzia să vină, pradă disperării. Orice descriere e o bagatelă faţă de realitate. Pentru că locul păstrează până astăzi ceva din ecourile unei suferinţe în care limitele umanului sunt sfâşiate cu ură diabolică. Muzeul înfăţişează celulele aşa cum erau, cu priciuri pe care se înghesuiau deţinuţii, cu celule reci pe podeaua cărora stau câteva mâini de fân, cu spânzurători mobile sau fotocopii după scrisori deznădăjduite ale creştinilor şi evreilor care sufereau împreună moartea din partea semenilor lor cu chipul lui Dumnezeu desfigurat în ei.
Una dintre celule, destinată aşteptării celor condamnaţi la moarte, păstrează semnele trecerii acestora. O cruce scrijelită în perete, cu Hristos zugrăvit în detaliu, mici fragmente de versuri, nume. Pe un afiş e copia unei partituri, un cântec de închisoare, pe care, cum nu am voie să-l fotografiez, îl solfegiez şi-l înregistrez. Aflăm din muzeu că Auschwitz era singurul lagăr unde deţinuţilor li se tatua numărul, însă de la o vreme evreii nu au mai foşti ţinuţi în evidenţă. Vedem note ale unor ofiţeri în care sunt descrise „faptele de indisciplină” ale deţinuţilor şi propuse pedepsele. Fotografii mari îi înfăţişează pe cei găsiţi aici când aliaţii au eliberat lagărul: schelete pe două picioare, oameni cu chipuri alienate şi priviri mate de suferinţă. În drumul spre ultima oprire, crematoriul, trecem pe lângă un zid reconstituit unde erau executaţi prin împuşcare condamnaţii. Cred că erau cei mai norocoşi. Mă întreb cât de mult rău se poate afla în om, apoi mă gândesc la celelalte lagăre, la cele din Germania, apoi la cele duse la un soi de perfecţiune malefică din Uniunea Sovietică. Unii dintre cei care au scăpat din lagărele naziştilor au murit în gulagul sovietic. Peste Auschwitz s-a lăsat de-acum înserarea. Întunericul a fost aici de la început. Şi e tot mai frig.

*

Străbatem pe jos drumul de întoarcere spre gară, pe strada principală pustie, cu blocuri rare şi lumini puţine. Ajunşi la Cracovia adormim repede, copleşiţi de amintirile unei zile în care am văzut cât pentru un sejur întreg.

Perspectiva Dianei: http://mad.ablog.ro/2010-12-30/cracovia-ziua-5.html