Friday, December 7, 2012

Un nou început?



Mă gândesc de ceva vreme că, dacă ar exista maşina timpului, mi-ar plăcea mai mult să dau o raită în trecut decât în viitor. Şi prima destinaţie ar fi într-un trecut pe care l-am trăit. Nu, nu m-aş întoarce la minunaţii ani de liceu, nici nu m-aş duce să repar anumite greşeli. Ce e făcut rămâne făcut şi nu poate fi schimbat. Dar mi-ar plăcea să ajung în prima jumătate a anilor ’90. Repet, nu pentru a schimba ceva, ci doar pentru a retrăi, ca martor, cu ochii şi mintea de acum, zilele de atunci. Pentru că, pe măsură ce trece timpul, am impresia din ce în ce mai stăruitoare că la începutul anilor ’90 în România încă era totul posibil, că am ratat o serie întreagă de şanse istorice.
După deceniile de comunism, o schimbare radicală ne-a speriat. Ceauşescu a căzut, ca o consecinţă a planurilor demult ticluite la Bucureşti şi aiurea şi sprijinite pe revolta reală a unor oameni care nu au mai putut răbda. Ne-am bucurat, am sărbătorit, însă apoi ne-am speriat. Deodată au dispărut punctele de reper ale unei realităţi cenuşii, dar cât de cât previzibile. Şi ne-a fost frică să mergem până la capăt.
 În primă fază perestroika românească părea să fie sortită eşecului. Cuvintele istorice ale lui Ion Iliescu din decembrie 1989, când spunea că revoluţia este îndreptată doar împotriva lui Ceauşescu, cel care ar fi „întinat nobilele idealuri ale socialismului”, păreau să rămână în urmă. Imediat s-au reînfiinţat partidele istorice şi însuşi FSN – după ce şi-a încălcat nonşalant promisiunea de a nu se transforma în partid – a trebuit să-şi adapteze din mers discursul noilor realităţi ce vesteau o democraţie (re)născândă. Spaţiul public mustea de energii. Am în minte imaginea vie a acelor zile. Pe străzile murdare şi aglomerate se vindeau ziare de opoziţie, se vorbea la fiecare colţ despre cărţi interzise înainte, se publica cu nemiluita, în condiţii grafice şi de redactare adesea mizerabile, dar cu o fervoare născută din interesul direct al publicului pentru teme tabu sau discutate cu jumătate de gură. Apăreau de-a valma cărţi mai mult sau mai puţin religioase, amintiri din detenţie, mărturii anonime, publicaţii erotice alb-negru, traduceri din clasici ai literaturii în care până şi titlul era transcris greşit (bunăoară „Quo Wadis” – sic!) Şi apoi am început să ratăm şansele. Una câte una. „Podul de flori” ce unea simbolic România de Basarabia a rămas doar amintirea unei comemorări, deşi momentul punerii în discuţie a reîntregirii ţării era cum nu se poate mai bun, în contextul debandadei ce a precedat destrămarea Uniunii Sovietice. Legea lustraţiei a rămas visul neîmplinit formulat în Proclamaţia de la Timişoara. Mihai I, Regele legitim al românilor, a fost alungat de Iliescu, iar valul imens de simpatie cu care a fost întâmpinat mai târziu suveranul nu a reuşit să clintească ultima rămăşiţă stalinistă ce strângea în gheare România.
A urmat apoi acea celebră Duminică a orbului, 20 mai 1990, când regimul cripto-comunist al lui Ion Iliescu, Petre Roman şi al camarilei lor s-a legitimat. S-a vorbit atunci despre fraude şi e clar că au existat, căci comuniştii sunt laşi. După ce au venit la putere prin furt electoral, au rămas cu tendinţa de a se asigura de victorie, fără a lăsa nimic la voia întâmplării. Dar e sigur că şi fără acele fraude, FSN şi Iliescu ar fi câştigat alegerile, aşa cum s-a întâmplat, din păcate, şi la următorul scrutin. Îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri valul de dezamăgire. Îmi amintesc protestele unei întregi generaţii şi sângele mineriadelor care l-a înecat. Şi totuşi, acea efervescenţă a începuturilor de vreme nouă a mai dăinuit o vreme. Se poate spune că a dospit uşor-uşor până în 1996, ducând la rezultatul alegerilor de atunci. Însă şansa mare fusese deja irosită, iar oamenii care le-au luat locul recent răposatului Corneliu Coposu şi alor săi s-au dovedit repede prea mici pentru o pălărie atât de mare. Aşa că regimul Constantinescu-CDR a încununat o dezamăgire ale cărei efecte se simt până astăzi.
Merg pe stradă, mă uit la chipurile oamenilor, la murdăria din jur, la afişele electorale care nu-mi spun nimic. Mă uit – rar – la patimile iraţionale dezlănţuite pe posturile de televiziune, la domnia incompetenţei şi la eşecurile guvernărilor din ultimii ani. Văd şi simt lehamite. Dar parcă mai e şi altceva. Nu are rost să ne punem prea multe întrebări în legătură cu rezultatul alegerilor din 2012. Amnezia şi cecitatea politică a mulţimilor sunt o realitate pretutindeni pe mapamond. Astăzi suntem deja în măsură să ştim: vor câştiga cei mai răi. Ion Iliescu va reveni la putere. Nu neapărat Ion Iliescu ca persoană – deşi veghează şi el în umbra alianţei socialisto-liberale – ci Ion Iliescu ca simbol. O cohortă de cripto-comunişti, baroni locali, pseudo-liberali gata să se vândă pentru un blid de linte, securişti dintre cei mai iscusiţi va guverna România în următorii patru ani. Numai că, de data aceasta, alternativa e falsă. Nu există. În partea cealaltă nu e nimic. În ARD găsim aceleaşi categorii de oameni ca cei menţionaţi mai sus, doar că aici au fost scoşi în prim-plan şi ariviştii din noile generaţii. Un haos ideologic şi o necinste consecventă îi domină pe auto-proclamaţii reprezentanţi ai unei drepte care, de fapt, nu există. Singura diferenţă între ARD şi USL este de stil, dar şi aici graniţele tind să se şteargă. Grupul Ponta-Antonescu practică minciuna pe faţă şi la vârf – e o alianţă condusă de un plagiator şi de un incompetent isteric şi vegheată cu grijă de unul dintre cei mai cunoscuţi securişti ai ultimilor ani. În partea cealaltă, minciuna se practică mai cu ştaif. Dar e tot minciună şi impostură. În faţa acestei situaţii fără ieşire, simt cum se naşte o speranţă.
Spre deosebire de anii ’90, acum nu mai avem personalităţi politice de talia unor Corneliu Coposu şi Ion Raţiu, care să contrabalanseze – fie şi numai la nivel moral – aroganţa neo-comunistă. Nu mai avem un lider care să strângă în jurul lui entuziasmul tinerilor – mai ales al studenţilor – cum începuse să facă pe atunci Radu Câmpeanu. Toate aceste repere au dispărut. Dar, în acelaşi timp, a dispărut – în sfârşit! – şi păguboasa himeră a „răului mai mic”. Nu avem ce vota, nu avem ce face la nivelul acestor alegeri pentru a-i opri pe impostorii neo-comunişti şi vânzătorii pseudo-liberali. Şi atunci? De unde speranţa? Ce ne rămâne?
Marea noastră şansă astăzi este să ne trezim din hipnoza în care ne-a cufundat timp de ani de zile o dezbatere politică artificială din care a dispărut pe nesimţite orice urmă de preocupare pentru interesul naţional. Energiile noastre nu se mai pot transforma în patimi politice. Ştim că ne vor conduce cei mai răi, e timpul să ne constituim în opoziţie reală. Regele mai trăieşte, chiar dacă e cu douăzeci şi doi de ani mai bătrân. Este întruchiparea vie a unei legitimităţi pierdute. Pe care încă putem să o recuperăm. E timpul să vorbim mai mult despre România şi mai puţin despre doctrine politice sau unitate europeană. Sigur, toate acestea cu tact şi înţelepciune diplomatică, nu în stilul abrupt şi imbecil al tristului preşedinte al Senatului, oţărându-se la puternicii continentului nu din dragoste de patrie, ci pentru că i s-a luat jucăria, adică acel scaun prezidenţial la care ţine surprinzător de mult pentru unul care se declară monarhist. E timpul să pornim de jos. Putem începe de acum să gândim politic, în sensul căutării alternativei la domnia fărădelegii ce ne stă înainte. Şi e timpul să ne amintim cuvintele lui Corneliu Coposu: renaşterea politică, economică şi socială nu poate exista decât dacă e precedată de o renaştere morală. „Scrieţi, băieţi, numai scrieţi”, îi îndemna cândva Ion Heliade Rădulescu pe cei în care îşi punea nădejdea pentru naşterea literaturii române moderne. Acelaşi îndemn este valabil şi astăzi în domeniul vieţii de obşte. Nu am soluţii. Dar ştiu că, în mod paradoxal, rezultatul trist al alegerilor de peste două zile este şansa noastră să ne eliberăm de cântecul de sirenă al unei clase politice care ne-a dezamăgit în bloc. De acolo nu ne mai poate veni nimic bun. E vremea să căutăm noi înşine viitorul pe care ni-l dorim.

Saturday, November 10, 2012

Poezia



Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
Nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
Ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
Pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
Pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
Ci ca să aduni chiuind pe tăpşane
O claie de cer şi-o căciulă de stele,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
Şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
Şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să-ţi pui tot sărutul fierbinte
Pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
Pe toate ce slobode-ţi ies înainte,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri şi funii,
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane,
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Thursday, October 18, 2012

Roman şi psalm: Varujan Vosganian, "Cartea şoaptelor"



     De i se va cere o definiţie simplă, criticul sau cititorul de rând se va găsi în faţa unei dificultăţi insurmontabile. Căci ce este Cartea şoaptelor  ? Ficţiune sau carte de amintiri – ale autorului despre sine, dar mai ales despre amintirile altora –, istorie romanţată, proză sau poezie? Pentru a folosi, de dragul convenţiei, o categorie cât de cât mulţumitoare, vom profita de evoluţiile formelor din ultimul veac şi vom spune că avem în faţă un roman modern, alcătuit ca un puzzle, în care cuvintele altora se contopesc cu cele ale unui autor care, după propriile spuse, nu este decât cel prin care o carte scrisă de cuvintele şi vieţile altora ia formă materială, se întrupează. Putem vorbi despre un soi de intertextualitate, doar că referirile sunt la poveşti rostite prin viu grai. Iar pentru a ne călăuzi înţelegerea, scriitorul ne spune că „deşi vorbeşte cel mai adesea despre trecut, nu este o carte de istorie, căci în cărţile de istorie se vorbeşte mai ales despre învingători; e mai degrabă o culegere de psalmi, căci vorbeşte îndeosebi despre cei învinşi”. Şi cum psalmul era, la bază, un cânt, vom observa şi în Cartea şoaptelor o anumită tehnică muzicală, în care expoziţiile lungi se îmbină cu teme reluate la intervale regulate, pentru ca apoi, prin prelucrare intensă, să pară că dispar pentru a reveni în altă formă, dar identificabile, modulate, augmentate sau diminuate, în funcţie de necesităţile expresive. La început sare în ochi tema sângelui. Despre bunicul matern, Setrak Melichian, autorul spune că era chiar un „filosof al sângelui”. „Sângele e mai nesupus decât carnea. Biruinţa nu e puterea de a vărsa sângele altora – asta e, mai degrabă, nepăsare sau ură –, ci puterea de a-ţi vărsa propriul sânge.” Şi, în fond, toată Cartea şoaptelor e o epopee a sângelui, sânge aprins, sânge vărsat, sângele timpului, sângele neamului, ca un strigăt de viaţă izvorât dintr-o tânguire de moarte. 
     Povestirea – sau mai bine zis povestirile – încep din miezul amintirilor despre o perioadă senină, copilăria întrebătoare, care deschide ochii spre viaţă cu o inocenţă care o ajută să nu perceapă încă nimic din calvarul în care trăiau România, oraşul Focşani şi comunitatea armenească de acolo în anul 1958, când Varujan Vosganian a văzut lumina zilei. Mirosul e la Vosganian simţul prin care se declanşează anamneza evocată în context literar de Proust. „Dintre toate simţurile, mirosul este cel mai încărcat de memorie. E destul să deschizi o uşă prin care pătrunde un iz familiar şi toate întâmplările legate de senzaţia aceea îţi revin în minte. O viaţă întreagă ar putea fi descrisă prin aromele ei. Tot aşa ar putea fi povestită şi copilăria mea.” Iar rolul madlenei este jucat de aluatul cald din castronul bunicii, de fructe, de cărţi şi de aroma cafelei, al cărei minunat ritual ne apare ca o stampă din vremuri îndepărtate, pus în opoziţie cu stilul nostru de a da pe gât în căni fără personalitate această băutură purtătoare de poveşti şi mister. Din copilăria evocată de mirosuri, autorul ne cufundă într-o călătorie în trecutul îndepărtat şi totuşi îngemănat cu prezentul, pentru că timpul nu este aici un flux ireversibil, ci materia maleabilă din care se ţes identităţi şi vise. Iar pasiunea bunicului patern, Garabet, pentru fotografie, e tot un mod de a păcăli trecerea ireversibilă a anilor. „Farmecul este să te-aşezi de-a curmezişul faţă de trecerea timpului. Pe vremea când nu se inventaseră fotografiile color, era o năstruşnicie să le colorezi. Acum, când poţi să le scoţi gata colorate, e mai plăcut să descoperi, în spatele culorilor, tonurile de alb şi de negru.”
     O bună parte a Cărţii şoaptelor pare o colecţie de proverbe, vorbe înţelepte şi tradiţii care nu sunt explicate – căci, „numai ce e ascuns merită cu adevărat să se vadă” – ci trăite. Unul dintre cele mai fascinante episoade este cel în care bunicul Garabet cântă la vioară şi apoi din gură în biserică, astfel încât cântecul să intre în tencuiala proaspătă. Anumite pasaje, ca cel în care este descris un rit funebru, pot avea chiar interes etnografic, dar, ca şi cel istoric stricto sensu, acesta rămâne secundar. Cartea şoaptelor pune cititorul în faţa unor personaje vii şi a unor istorii fragmentate, aparent fără altă legătură decât filonul armenesc. „Fiecare neam se defineşte prin ceva ce nu vine nici de la nume, nici de la locuri, nici de la morţi şi nici de la cetăţi, ci e numai al lui, iar armenii pot fi înţeleşi cel mai bine prin ochii lor, mari, alungiţi, cu gene întoarse, cu sprâncene groase, umbriţi şi melancolici, chiar şi atunci, rareori, când sunt deschişi la culoare.” Pe măsură însă ce poveştile despărţite se întâlnesc, se întreţes şi se despart, atmosferei melancolice şi chiar uşor idilice a primelor pagini îi ia locul un sentiment acut de suferinţă şi durere, dublat din când în când de o revoltă surdă, ca aceea a lui Misak Torlakian în faţa unei lumi gata să renunţe la memoria celor morţi. Încet-încet ni se dezvăluie sub formele sale cele mai crude calvarul cumplit al poporului armean, genocidul la care a fost supus de Imperiul Otoman din 1895 până în 1922, cu un punct culminant în 1915. Miile de oameni mânaţi în pustiu, omorâţi şi lăsaţi să moară de foame, de sete, de epidemii sau de mâna tâlharilor pe care paznicii turci nu făceau nimic să-i oprească, înalţă din paginile cărţii un plâns fără lacrimi, ca un ison ieşit din mai multe glasuri şi îndreptat către un cer în care nu se vede niciun nor care să-i acopere, ca odinioară pe fiii lui Israel. Pentru că armenii nu sunt izgoniţi dintr-un Egipt duşmănos, ci din propriile lor case. Fiecare familie are cel puţin un mort, iar cei mai mulţi dintre bătrânii copilăriei autorului au trăit ei înşişi, copii fiind, măcar un aspect al prigoanei. Unii şi-au văzut părinţii şi fraţii murind, alţii îi aşteaptă încă în zadar.
     România i-a primit bine pe aceşti pribegi, care s-au apucat aici de diverse îndeletniciri dintre care negoţul e la loc de cinste. Dar nu au apucat să se bucure prea mult de ospitalitatea băştinaşilor, că a venit, peste ei şi peste noi, tăvălugul bolşevic. Din perspectiva acestei suferinţe, Cartea şoaptelor se citeşte cu un nod de lacrimi în gât. Cu toate acestea, umorul nu lipseşte, chiar când este, atât de românesc şi armenesc deopotrivă, haz de necaz.
             „-Mie, când o fi să mor, zise tânjitor Măgârdici, să chemaţi un american să-mi tragă clopotele. Măcar atuncea să ştiu c-au venit...
        Aşa s-a şi întâmplat, până la urmă. Nu au venit americanii la el, s-a dus el la americani, a emigrat cu toată familia prin anii ’70, nu i-a priit, a murit repede şi, de la cel care trăgea clopotele, până la funie, spijă şi hamburgherii de parastas, totul s-a dovedit cât se poate de american.”
     Nu ne ajung timpul şi locul să vorbim despre toţi necunoscuţii care ne devin familiari în timp ce dăm paginile Cărţii şoaptelor. Despre poetul naţional al armenilor, Daniel Varujan, ucis în persecuţii, despre uimitoarea epopee răzbunătoare a lui Misak Torlakian, un aparent intrus în carte şi în viaţă, care însă reînnoadă multe fire risipite, despre generalul Dro şi  Legiunea armenească, despre testamentului lui Hartin Fringhian – care lasă în urmă un fond asemănător cu cel risipit al moştenirii Gojdu – şi despre nenumăraţii eroi ai unei cărţi şi ai unei epoci, poposiţi, cei mai mulţi dintre ei, pe pământul românesc în care s-a născut Varujan Vosganian. Tehnica prin care toate acestea sunt descrise este descumpănitoare – în sensul bun al cuvântului – plină de prospeţime şi nu lipsită de efecte ludice. Datele exacte se îmbină cu incursiuni în oniric, lungile pagini descriptive sunt întrerupte de dialoguri pline de viaţă sau de fragmente poetice, chipuri doar schiţate într-o primă fază din linii şi reflexii devin portrete ce rămân întipărite în minte, iar personajul autorului-copil apare doar din când în când, ca un spiriduş ce aruncă stropi de lumină în odăile întunecate ale trecutului şi prezentului.
     Începutul capitolului 4 este o rupere aproape brutală de ritm şi atmosferă ce ne introduce într-o analiză sintetică şi exhaustivă în acelaşi timp, de mare forţă expresivă, a anului 1958. Şi de aici se face şi legătura cu cei care i-au primit pe armenii rătăcitori, cu românii supuşi în vremea naşterii autorului aceloraşi urgii. Iar această legătură creşte, cum altfel, prin suferinţă. Aşa se face că martirii colectivizării din Vadu Roşca şi din împrejurimi, între ai căror călăi se numără şi pe atunci tânărul şi zelosul Nicolae Ceauşescu, ajung să fie pomeniţi alături de morţii armeni din toate vremurile. Aflăm, dacă nu ştiam deja, că „în 1958, România a rămas singura ţară unde rezistenţa anticomunistă continua încă. Ea avea să mai continue până în 1962, ultimul erou al rezistenţei fiind un ţăran, pe numele lui Ion Banda, ucis de trupele Securităţii în Munţii Banatului”. Şi în acele vremuri, în care „numele e primul cusur al omului, îl face să se deosebească de ceilalţi”, iar „puşcăria (politică – n. n.) nu vine şi trece, e ca o umezeală care, odată ce te-a pătruns, îţi intră în oase, o porţi pe dinăuntru”, români şi armeni îndură împreună, devenind, odată cu suferinţa, conştienţi că „răul cel mai bun nu există şi alegerea între două rele nu îţi lasă, de fapt, nicio şansă”.
     Scena-cheie a romanului – căci ne-am înţeles să spunem, deşi un pic impropriu, că avem în faţă un roman – este finalul capitolului 11, în care viii şi morţii deopotrivă vin în faţa unei cutii destinate iniţial rudelor deportate în Siberia, şi fiecare pune acolo... un răspuns la întrebarea „Ce-i de făcut?”, repetată obsesiv. Iar răspunsul este însăşi viaţa fiecăruia dintre personaje, cea care ne face cunoscută taina lor, adâncind-o în acelaşi timp. Aici se strânge, transformând cutia în chivot, tot ce au făcut sau nu au făcut oamenii unor vremuri care nu au ştiut să fie blânde cu ei. Şi cum răspunsul este totdeauna „dincolo”, „odată chivotul îngropat, se dovedi că răspunsurile mor ca şi oamenii, lăsând loc vieţii să poată merge înainte”. Scena are caracter alegoric, reunind concluziv toate piesele mozaicului în care străzile din Focşani se umplu de parfumul oriental al mirodeniilor, amintind parcă de Ismail Kadare. Şi, ca un epilog, arcul peste timp se încheie avându-l în centru pe cel care se distinge ca personaj central al cărţii, Garabet Vosganian, cel care a strâns în sine, din destăinuiri, vorbe spuse la cafea, sfaturi şi tăceri, tot tezaurul unei memorii pe care o transmite mai departe nu prin cuvintele rostite în limbi amestecate, ci prin ochii în care se oglindeşte sufletul armenesc. Am spus mai sus că, pentru personajele şi autorul acestei cărţi, timpul nu merge într-o singură direcţie. Memoria este cea care îl învinge, ghidându-l spre un sens care ne rămâne ascuns, dar în care suntem cu toţii contemporani. „Nu vă lăsaţi înşelaţi de faptul că în Cartea şoaptelor se vorbeşte de bătrânii copilăriei mele. Garabet Vosganian, unul dintre eroii acestei cărţi nu este, în ciuda vârstei sale, un om bătrân. Pe măsură ce eu am crescut, bunicii au început să întinerească. Acum, bunica e o adolescentă frumoasă, cu degetele lipicioase de la zeama strugurilor şi cu ochii pierduţi în apusul oferit de malul asiatic al Bosforului, iar bunicul este tânărul care traversează călare Dunărea îngheţată, venind de la Silistra, pentru a o cere pe bunica în căsătorie, cu mama ei Heghine şi sora Armenuhi, cea din urmă lipsind încă din lista părintelui Ignadios, strâmtorate în căsuţa lor de la Galaţi unde, pe lângă lipsa strugurilor şi alunelor prăjite de acasă, mai era deosebit şi faptul că peste ape, ale fluviului şi nu ale mării, soarele nu cobora, ci se ridica.
     Iar câteva rânduri mai încolo, bunicul meu Garabet va fi doar un copil. Astfel, pe măsură ce paginile acestei cărţi se scriu, se răsfoiesc, iar eu înaintez în vârstă, bunicii mei întineresc, iar eu voi fi bătrân şi îi voi legăna, ne vom naşte şi vom muri împreună.”
     Cartea şoaptelor este din mai multe puncte de vedere un hibrid. Un armean povesteşte trăirile şi amintirile unor armeni într-o carte care, prin limba în care este scrisă, devine patrimoniu al literaturii române. Legătura creată astfel odinioară, când grupurile derutate de armeni coborau de pe vapoare la Constanţa pentru a se împrăştia care încotro, capătă caracter organic. Căci bunicul Garabet l-a învăţat odinioară pe nepotul său că „singurul lucru pe care oamenii îl au în comun sunt poveştile. Când spui că doi oameni sunt din acelaşi neam, înseamnă că au ascultat aceleaşi poveşti”. România a fost pentru armeni un loc primitor, iar astăzi i se dăruieşte în schimb o parte din poveştile lor. Este poate pentru că limba română s-a dovedit la rândul ei primitoare a acestor poveşti, căci cele două neamuri ştiu deopotrivă să cânte şoptit despre suferinţă, speranţă şi înviere.

NB: M-am bucurat să-l găsesc în paginile cărţii, între armenii din Focşani, pe „Anton Grigoriu, cel bun la toate”, despre care tata spune că e rudă cu noi şi să aflu despre o credinţă populară despre jertfa Mântuitorului: „Copacii poartă semnul crucii unde ramurile se întretaie. Păsările, când îşi întind aripile şi zboară, fac semnul crucii pe cer. Dintre toate câte sunt, numai omul nu are semnul acesta pe trup. De aceea S-a răstignit pentru noi Domnul nostru Iisus Hristos.”

Friday, September 7, 2012

Creştinii, persecutaţi în Marea Britanie



Creştinii trebuie să-şi lase convingerile religioase acasă sau să accepte că o expresie personală a credinţei, ca purtarea unei cruciuliţe, la locul de muncă înseamnă că s-ar putea să trebuiască să demisioneze şi să-şi găsească alt loc de muncă, spun avocaţii guvernamentali.

Câteva cazuri definitorii, printre care cele a doi angajaţi obligaţi să demisioneze pentru că au purtat cruci la vedere, au compărut joi în faţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului (CEDO), urmând ca o hotărâre să fie pronunţată ulterior.
În ciuda promisiunilor mai vechi ale Primului Ministru Dave Cameron, care spunea că va modifica legea astfel încât exprimarea credinţei la locul de muncă să fie protejată, avocaţii guvernamentali au insistat asupra faptului că există “o diferenţă între sfera profesională şi cea privată”.
James Eadie, reprezentant al guvernului, a spus în faţa curţii eruopene că refuzul de a le permite unei asistente şi unui angajat al British Airways să poarte la vedere un crucifix “nu îi împiedica pe niciunul dintre ei să-şi practice religia în particular”, lucru garantat de drepturile omului.
El a susţinut că un creştin care are probleme la locul de muncă din cauza exprimării convingerilor religioase trebuie să reflecteze la poziţia sa şi că nu este discriminat atâta timp cât poate în continuare să renunţe la locul de muncă şi să-şi găsească unul nou.
“Argumentaţia are două aspecte. În primul rând demisia şi schimbarea locului de muncă şi în al doilea rând faptul că există o jurisprudenţă clară şi curpinzătoare conform căreia persoana care îşi revendică drepturile religioase poate fi nevoită să-şi revizuiască poziţia”, a spus acesta.
“Există o diferenţă între sfera profesională unde libertăţile religioase ale cuiva se învecinează şi se lovesc în mod necesar de alte interese şi sfera privată. Căci lucrătorii în cauză puteau să participe la toate manifestările general recunoscute ale credinţei lor în afara sferei profesionale.”
Avocatul a spus de asemenea în faţa Curţii că, spre deosebire de vălul femeilor musulmane, a purta o cruce nu este nu este un act “general recunoscut” al cultului creştin şi că nu este prevăzut în Scriptură. “Foarte mulţi creştini nu ţin deloc să poarte cruci, cu atât mai puţin în mod vizibil”, a spus el.
Nadia Eweida din Twickenham, sud-vestul Londrei, angajată la British Airlines, a ajuns pe prima pagină a ziarelor după ce a fost trimisă acasă în 2006 pentru că a refuzat să-şi scoată un lănţişor cu cruce sau să-l ascundă.
Tribunalul a hotărât că doamna Eweida, creştină coptă cu origini egiptene, nu a fost discriminată religios, dar ulterior compania de zbor şi-a schimbat politica în privinţa uniformelor, permiţând toate simbolurile religioase, inclusive crucile.
Shirley Chaplin din Exeter, a fost transferată din postul de asistentă medicală într-un post birocratic de trustul NHS din Devon după ce a refuzat să-şi scoată un pandantiv cu un crucifix. Între timp şi-a pierdut locul de muncă, după 30 de ani în care a lucrat ca asistentă.
Doamna Chaplin a declarat pentru The Daily Telegraph că s-a simţit « insultată » de argumentul că un creştin căruia angajatorul îi spune că nu poate purta o cruce la locul de muncă îşi poate găsi oricând un alt serviciu.
« E insultător, umilitor şi degradant. Credinţa mea creştină nu e ceva pe care să-l pui pe tine şi apoi să-l scoţi când mergi la muncă”, a spus ea.
“Suntem trataţi în mod diferenţiat. Marea Britanie este o ţară foarte tolerantă, dar se pare că suntem mai toleranţi cu anumite grupuri decât cu altele, iar în momentul de faţă nu suntem deloc toleranţi cu creştinii. Poţi să crezi, dar nu ai voie să te manifeşti.”
James Dingemans, avocatul doamnei Eweida s-a întrebat ce valoare mai are dreptul de a avea o credinţă religioasă dacă nu se aplică şi la locul de muncă, unde un adult îşi petrece 80 la sută din timp.
« Ce valoare are un drept care se opreşte pe pragul locului de muncă ? » s-a întrebat el.
David Davis, parlamentar conservator, a spus că aşteaptă de la domnul Cameron să-şi ţină promisiunile recente de a proteja drepturile religioase.
« Ideea că cetăţenii britanici nu au dreptul să-şi exprime credinţa la locul de muncă este o interpretare ieştiă din comun şi opresivă a legii », a spus el.
" Primul ministru a spus clar în Camera Comunelor că guvernul socoteşte că purtarea simbolurilor religioase la locul de muncă este o libertate fundamentală. De aceea ne întrebăm cum de avocaţii guvernului sunt singurii care nu ştiu acest lucru. »
Discuţia legată de drepturile omului include şi cazurile unui consilier marital concediat pentru că a spus că nu este de accord să ofere consiliere sexuală pentru cupluri homosexuale şi pe al unui ofiţer creştin al ţării civile care nu doreşte să încheie parteneriate civile.
Lilian Ladele, ofiţer al stării civile din Islington, a fost sancţionată când, din motive religioase, a refuzat să legalizeze parteneriate civile între parteneri de acelaşi sex.
Dinah Rose, avocata domnişoarei Ladele, a atacat argumentaţia guvernului, socotind-o “uluitoare”, pentru că sugerează că un angajator poate să discrimineze pe cineva pe motiv de convingeri religioase atâta timp cât angajatul poate să plece şi să-şi caute alt loc de muncă.
“Un angajator ar putea avea o politică prin care să refuse să angajeze evrei pentru că alţii îi vor angaja”, a spus ea.
Într-un caz asemănător, Gary McFarlane, consilier marital din Bristol, a fost concediat pentru că angajatorul său, care privea cu suspiciune creştinismul lui declarat, a aflat că acesta îşi exprimase în privat refuzul de a acorda “consiliere sexuală” cuplurilor homosexuale.
“Sunt consternat de ideea că credinţa mea creştină trebuie să se adapteze cumva slujbei mele, altfel trebuie să demisionez şi să-mi găsesc un alt loc de muncă. Nu e corect”, a spus el.
“Nu vreau să-mi impun drepturile împotriva tuturor celorlalţi. Vreau doar un spaţiu echilibrat de manevră.”
Cei patru creştini britanici susţin că acţiunile angajatorilor lor contravin articolelor 9 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care interzice discriminarea pe criterii religioase şi permite “libertatea gândirii, a conştiinţei şi a religiei”
Paul Diamond, avocatul doamnei Chaplin şi al domnului McFarlane a acuzat instanţele britanice că pun “obstacole insurmontabile” în calea creştinilor care vor să-şi exprime convingerile personale şi credinţa.
“În Marea Britanie, persoanele religioase care şi-au exprimat convingerile la locul de muncă în faţa unor legi vagi privind discriminarea au fost concediate, retrogradate sau sancţionate. Între aceste personae se află medici, magistraţi, profesori, părinţi adoptivi, psihoterapeuţi şi mulţi alţii”, a spus el.
“Situaţia libertăţii religioase în Marea Britanie este critică în acest moment. »

Saturday, August 25, 2012

Scriitor şi agramat


Pe şoferul pe care îl voi angaja îl voi plăti mai bine decât li se întâmplă boschetarilor rutieri (fără şpăgi) şi milogilor deontologi (fără şpăgi), dar nu cât coloneii.
Autorul acestei fraze agramate este cel pe care Varujan Vosganian, economist şi om de litere, membru al Uniunii Scriitorilor, îl ridică în slăvi, dedicându-i o postare în care scrie, scurt şi la obiect, „Bravo ţie, Mircea Badea!” Cam aşa arată susţinătorii cu care se mândreşte USL. QED.

Wednesday, August 22, 2012

Cele trei înfrângeri ale USL


Dacă privim din orice unghi situaţia ţării înainte de izbucnirea recentei crize politice, vom constata că existau premisele necesare înlăturării preşedintelui Băsescu şi a camarilei sale. Aflat la un al doilea mandat câştigat la limită în faţa incompetenţei şi a inconsistenţei celor grupaţi în jurul lui Mircea Geoană, preşedintele în funcţie a dezamăgit treptat, înşelând până şi aşteptările unora dintre susţinătorii săi fideli. Lupta împotriva corupţiei s-a transformat repede într-o ciorbă lungă şi doar puţini dintre cei vinovaţi au plătit pe măsura faptelor – şi aici nici măcar condamnarea lui Adrian Năstase, care ar fi meritat probabil douăzeci de ani, nu doi, nu trebuie să ne înşele prea tare – iar corupţilor din vechea gaşcă girată în special de PSD li s-a adăugat o nouă listă a acoliţilor noului regim. Profitând de neoliberalismul dezlănţuit ce umple o parte a „aerului” politico-economic european şi care în România capătă şi un parfum de Fanar, tandemul Traian Băsescu-PDL şi-a creat repede propria oligarhie, atunci când nu s-a mulţumit pur şi simplu să-i recruteze pe unii dintre ciocoii vechi, sensibili oricând la vântul schimbării. În plus, mitul patriotismului preşedintelui, care a luat de câteva ori o poziţie curajoasă în privinţa Basarabiei, s-a spulberat repede, odată cu numeroasele sale declaraţii prin care încurajează cedarea suveranităţii naţionale şi se arată unul dintre cei mai înfocaţi adepţi ai proiectului Statelor Unite ale Europei.
Toate acestea sunt dublate în timpul anilor de domnie ai actualului preşedinte de acceptarea jugului cu tentă neocolonială al Fondului Monetar Internaţional, într-o atitudine slugarnică şi mai ales lipsită de orice interes pentru o posibilă alternativă. Mult trâmbiţata esenţă de dreapta a Partidului Democrat-Liberal şi a mentorului său se dizolvă în faţa relativismului axiologic şi a internaţionalismului politic de care au dat dovadă în repetate rânduri (şi) din 2009 încoace, iar cumetriile cu Bercea Mondialul şi impostorul Paul Lambrino completează imaginea unui proiect de guvernare falimentar pentru România. Până şi punctul luminos al anilor de domnie ai lui Traian Băsescu, condamnarea oficială a comunismului, îşi are umbrele sale. Peste toate acestea se suprapune criza economică mondială, cu efecte directe în nivelul de trai al populaţiei, care duc la nemulţumiri, indiferent cât de rea sau de bună ar fi puterea care gestionează o asemenea perioadă. Iar când măsurile de austeritate – fie ele şi necesare – încep nu cu reducerea numărului funcţionarilor, ci cu hotărâri care, printre altele, afectează familia – într-o societate cu o demografie şi aşa catastrofală – este evident că avem în faţă un cazan care fierbe. Din cauza conjuncturii, dar mai ales a propriilor greşeli, regimul Băsescu era – este – ca un măr putred ce stă să cadă.
Faptul că de pe scena politică actuală lipseşte însă alternativa putea fi bănuit de ceva vreme. În fond şi la urma urmei, lipsa de scrupule şi abilitatea de a se strecura a lui Traian Băsescu nu erau noutăţi pentru nimeni. Şi totuşi, toate partidele care astăzi îl contestă au ales, la un moment dat, să coabiteze cu PDL-ul şi să se înfrupte alături de democrat-liberali din privilegiile puterii. Iar cele imputate actualei guvernări, deşi au fost uneori duse pe culmi de aceasta, nu sunt o invenţie recentă. Atitudinea slugarnică şi nedemnă faţă de o putere sau alta nu sunt apanajul exclusiv al lui Băsescu. Încă stăruie în minţile unora dintre noi momentul jenant în care preşedintele Emil Constantinescu punea la dispoziţia invadatorilor din NATO spaţiul aerian românesc, în vederea bombardării Serbiei, căreia i se răpea o bucată din teritoriul de drept. Nimeni nu-i ceruse (încă) preşedintelui român din acea vreme acest favor, dar el s-a grăbit să se facă preş în faţa puternicilor lumii. Nici acordurile cu FMI nu sunt invenţia guvernului Boc. Chiar dacă la un moment dat au fost întrerupte, primii paşi către împrumuturi păguboase au fost făcuţi de alţii. De dragul altora, guvernele ce s-au succedat după 1989 au renunţat treptat la bucăţele de identitate şi demnitate, au acceptat manifestări opuse credinţelor şi rânduielilor acestui neam, au schimbat legi şi au guvernat cu duşmani declaraţi din interior. Şi, în fond, atunci când a făcut matrapazlâcurile în privinţa moştenirii Gojdu, Mihai Răzvan Ungureanu era ministru PNL. Cu toate acestea însă, pentru că oamenii zilelor noastre uită repede, pentru că o criză economică subminează puterea oricărei guvernări şi – mai ales – pentru că Traian Băsescu şi cei din jurul lui au făcut greşeli peste greşeli, existau, după cum am spus, premisele unei schimbări. Doar că pentru a deveni artizanii acestei schimbări, PSD şi PNL – reunite ulterior în USL – trebuiau să împlinească anumite condiţii. Din neîmplinirea lor rezultă triplul eşec din aceste zile ale acestui hidos monstru tricefal, cu al treilea cap întruchipat de minusculul şi insidiosul Partid Conservator.
Dincolo de erorile şi compromisurile trecutului, USL ca întreg şi partidele care o compun luate separat nu au reuşit să convingă că reprezintă o alternativă reală. Personal mă socotesc un om de dreapta (nu aşa-numita „dreaptă europeană” neoliberală din zilele noastre, dar aceasta este o altă discuţie), deci nu am nicio afinitate pentru social-democraţie – sau socialism, mai pe şleau –, pe care o socotesc, ca Petre Ţuţea, anticamera comunismului. Însă problema principală a PSD nu este aceasta, pentru că stânga este dominantă în mentalităţile contemporane, astfel încât mesajul ei ar putea fi uşor transmis şi în România. Însă este evident că nici oamenii oneşti cu convingeri social-democrate nu se simt şi nu sunt reprezentaţi de PSD. Căci ce credibilitate poate avea un partid care vorbeşte despre dreptate socială şi îi are între rândurile sale pe unii dintre marii bogătaşi ai ţării, cu averi acumulate prin corupţie, şantaj, afaceri dubioase? Tinerii PSD-işti reprezentaţi de Victor Ponta clamează nevoia de a-i ajuta pe săraci şi necăjiţi, defilează sub semnul lui Che Guevara şi urmează obedient linia trasată de Adrian Năstase, unul dintre marii corupţi ai societăţii româneşti contemporane. Şi de aici ajungem uşor la baronii locali pe care atitudinea de latifundiari nu-i recomandă niciunui susţinător idealist al redistribuirii bogăţiei. Şi cum, ca social-democrat onest, să te simţi reprezentat de PSD-ul anilor noştri, când figurile marcante ale social-democraţiei interbelice au suferit în închisorile comuniste, iar astăzi partidul îl are ca preşedinte de onoare – şi eminenţă cenuşie, în alternanţă cu alţii – pe unul dintre cei care figurau la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor ’50 în documentele ambasadelor occidentale cu descrierea „stalinist de linie dură” (hard line Stalinist)? Este vorba, fireşte, despre omniprezentul Ion Iliescu, cel care în 1990 îi punea pe mineri să-i bată şi să-i mutileze pe tinerii din generaţia în numele căreia pretinde astăzi că vorbeşte Victor Ponta.
Pe de altă parte, PNL, în ciuda erorilor comise atât în timpul guvernării CDR cât şi în „perioada Tăriceanu”, îşi păstra un anumit capital de simpatie nealterat în rândurile populaţiei sătule atât de PSD cât şi de PDL. Nici măcar alianţa din spatele lui Mircea Geoană de la alegerile prezidenţiale din 2009 nu a reuşit să distrugă în sine acest capital. A făcut-o însă şi o face conducerea liberalilor, atât de ilustrativ reprezentată de Crin Antonescu. Pentru că ceea ce se putea doar bănui în 1999 a devenit de câţiva ani buni o certitudine. Pe atunci Crin Antonescu, tânăr ministru al sportului în cabinetul Radu Vasile, era luat la întrebări de ziariştii de la un cotidian de sport în legătură cu investiţiile exagerate pentru un hotel pentru sportivi la Piatra Arsă. Investiţia era mai veche decât funcţia de ministru a liberalului, care însă, nestăpânind problema, a început să se răstească la ziarişti şi mai târziu i-a numit „bolnavi psihic”.[1] Totul ar putea fi privit ca o neînsemnată rătăcire datorată tinereţii şi lipsei de experienţă – mai ales că cel în cauză şi-a cerut ulterior scuze – dacă acest gen de răbufniri nu ar fi revenit în actualitate acum, când Crin Antonescu este – sau a crezut că este – pe cai mari.
Pentru că tonul arţăgos şi ieşirile aproape isterice sunt caracteristice preşedintelui PNL, iar sub ele se ascunde o uimitoare lipsă de substanţă. Intransigentul Crin Antonescu, care nici nu mai voia să audă de Mona Muscă în partidul domniei sale, din cauza că respectiva doamnă dăduse în tinereţe două note informative mai degrabă neutre la securitate, nu are astăzi nicio problemă în a se alia cu Dan Voiculescu, despre care recunoaşte el însuşi că a fost „securist, nu un biet informator”[2]. Mai mult decât atât, îl primeşte cu braţele deschise în propriul partid pe Sorin Roşca Stănescu, unul dintre primii ziarişti români a cărui colaborare cu poliţia secretă comunistă a ieşit la iveală după 1989. Iar despre alţi membri ai PNL cu legături directe cu securitatea nu are rost să insistăm, pentru că cele două exemple dovedesc fără doar şi poate o inconsecvenţă devenită obicei în politica de la marginile Orientului.
Dar chiar dacă trecem şi peste aceste aspecte, PNL nu se arată a fi, sub conducerea lui Antonescu, alternativa la care visează atâţia români, pentru simplul motiv că, în ultimii ani, singurul „program” pe care l-a avut a fost „Jos Băsescu!” Nu vorbesc aici despre măsuri izolate, despre eventuale opinii exprimate în scris de către un membru al liberalilor – care au destui oameni competenţi în rândurile lor, ca şi celelalte partide – ci despre mesajul programatic transmis potenţialilor alegători. Aici avem un zero barat. Ne amintim, de altfel, şi de celebrul „proiect Johannis” pe care îl trâmbiţau Antonescu şi aliatul lui de atunci, Mircea Geoană, în faţa oricui era dispus să-i asculte. Dacă îi întrebăm astăzi pe cei care s-au entuziasmat în faţa acelui proiect-fantomă în ce consta el, nu vor putea să spună nimic. Sau vor înşira nişte generalităţi fără nicio noimă. Pentru că nu a existat un proiect coerent Johannis, ci doar un nume şi un om folosite pentru a da un plus de credibilitate unui program inexistent dincolo de obsesia răsturnării lui Băsescu. Astăzi, de altfel, înţelegând poate puţin acest lucru, Crin Antonescu a încercat să joace cartea naţionalismului şi a independenţei. Însă nu-l prinde, pentru că direcţia din politica externă a României este aceeaşi – cu vagi nuanţe – de mai bine de cincisprezece ani şi nici liberalii nu au încercat vreodată să o schimbe. Ba chiar şi PSD – sub Năstase! – s-a supus indicaţiilor de la Bruxelles şi Strasbourg, provocând false uimiri când puterea de stânga a luat măsuri de „dreapta” pentru a se apropia de structurile euro-atlantice. Repet, au existat nuanţe, de pildă în încercarea de a retrage trupele româneşti din zone de conflict care nu ne privesc, dar ele au fost mai degrabă rodul luptei politice interne decât al unui program coerent de politică externă.
Toate acestea puse la un loc arată de ce nici PSD, nici PNL nu reprezintă o alternativă reală pentru România, ci doar o altă manifestare a aceleiaşi boli. Însă decizia cu adevărat falimentară pentru PNL o reprezintă noua alianţă cu social-democraţii. Practic, fără să punem la socoteală traseismul politic, PSD şi PDL sunt două mlădiţe ale aceleiaşi tulpini – FSN. Prin platforma comună a USL sunt trecute cu vederea nu doar toate scrupulele ideologice, ci şi speranţele celor care încă mai credeau într-o posibilă scăpare de sub spectrul FSN prin „uşiţa” PNL. Acum s-a dus şi aceasta, iar alipirea liberalilor de odiosul PC îngroapă orice vagă urmă de credibilitate a celor grupaţi astăzi sub conducerea lui Crin Antonescu, cel care, în vremurile de aur ale liberalismului românesc n-ar fi ajuns probabil, după cum spunea cineva, nici şoferul vreunui Brătianu. Aceasta este prima mare înfrângere a USL.
Cu toate acestea însă, parcă în ciuda tuturor evidenţelor, Ponta-Antonescu-Voiculescu şi acoliţii lor şi-au mai păstrat un capital politic şi nu doar între cei cu interese bine definite în sfera politică şi economică, ci şi între unii oameni oneşti, care nu doresc decât să-i fie României – şi implicit şi lor – ceva mai bine. Încă sunt oameni care cred că Victor Ponta reprezintă noua gardă social-democrată care nu mai are legături cu tandemul Iliescu-Năstase, încă există simpatizanţi ai liberalilor care văd în alianţa cu duşmanul tradiţional o necesitate politică, în ciuda faptului că faţă de ea s-a manifestat o opoziţie puternică inclusiv în interiorul partidului. Una peste alta, USL şi-a păstrat ca prin miracol un capital politic, în ciuda gravelor inconsecvenţe. Iar acest capital urma să fie arma alianţei în tentativa – legitimă sau ilegitimă, este o altă discuţie în privinţa căreia mi-am exprimat punctul de vedere – de a-l înlătura din scaunul prezidenţial pe Traian Băsescu. Faptul că şi-a tăiat şi de data aceasta craca de sub picioare este a doua înfrângere a USL.
Cum s-a întâmplat acest lucru? Să încercăm să luăm lucrurile pe rând. Una dintre principalele acuzaţii – juste – aduse lui Traian Băsescu este dezbinarea societăţii româneşti. Prin ton agresiv şi acuzaţii unidirecţionale – corupţii voştri sunt răi, ai noştri sunt motoare ale economiei, de pildă –, prin vocea diferiţilor purtători de cuvânt care transmiteau mesajul la diferite niveluri ale societăţii şi prin propria carismă folosită manipulator, preşedintele a reuşit să reînvie acel „cine nu e cu noi e împotriva noastră” în miezul unei societăţi şi aşa dezorientate. La acest lucru au contribuit în egală măsură şi oponenţii lui, însă în acest moment, cu capitalul politic pe care îl aveau la dispoziţie, ar fi putut să întoarcă foaia. Şi acest lucru le-ar fi făcut un mare bine. Însă reprezentanţii USL au ales să meargă pe aceeaşi cale bătută de ani de zile. Deodată „ceilalţi” – nu politicienii, ci oricine avea altă opinie decât a lor – au devenit duşmani, corupţi, securişti, handicapaţi sau vânduţi. A avea o altă părere s-a transformat în delict sau în infracţiune. Infracţiune de care se fac vinovaţi toţi cei care nu au sprijinit încercarea de preluare a puterii de către USL: ziarişti, procurori, judecători, scriitori, sportivi, oameni de pe stradă. Sub coordonarea canalelor media ale lui Dan Voiculescu, un întreg segment al populaţiei s-a transformat în ţintă vie. Evident, adversităţile au crescut. Au fost neutri care şi-au revizuit poziţia şi s-au transformat în adversari ai USL. Anumite adevăruri au fost compromise pentru că s-au amestecat cu minciunile şi cu delirul verbal, în cea mai bună tradiţie vadimistă, dar fără oratoria iscusită a lui Vadim. Discursul despre identitatea naţională riscă să devină desuet atunci când este asociat cu isteria şi calculul politic. Iar faptul că după referendum unul dintre conducătorii PNL i-a grupat pe cei care s-au opus USL în categoria „ungurilor şi a tupilaţilor”[3] dovedeşte că nici în ceasul al treisprezecelea liberalii n-au înţeles nimic.
În plus, USL a eşuat tocmai acolo unde dăduse greş şi Traian Băsescu, pierzând astfel punctele pe care le-ar fi putut acumula din cauza slăbiciunilor acestuia. Guvernul „cel mai cinstit”, cum s-a autointitulat cabinetul Ponta, s-a confruntat cu o cascadă de incompatibilităţi încă din primul moment. Reformei haotice de la educaţie a ministrului Funeriu, USL nu a fost în stare să-i opună decât un plagiator, înainte de a o reactiva pe Ecaterina Andronescu, simbol al unei perioade dominate de eşecuri şi abuzuri. În plus, Andrei Marga, un intelectual specialist în şcoala neomarxistă de la Frankfurt, cu rezultate îndoielnice ca ministru al educaţiei în timpul guvernării CDR, a ajuns ministru de externe, până când gafele repetate au făcut imposibilă menţinerea lui în funcţie. USL s-a dovedit incapabilă să legitimeze propria putere, să gestioneze relaţia cu celelalte puteri din stat sau să aibă un minim suport intelectual. La capitolul acesta, Băsescu a fost net superior. Horia-Roman Patapievici, autointitulat „intelectualul lui Băsescu”, s-a dovedit fără îndoială în repetate rânduri oportunist şi având uimitoare lacune de discernământ când a fost vorba de sprijinirea guvernării PDL. I se poate reproşa şi o anumită linie de orientare cvasi-ideologică la Institutul Cultural Român, a cărui conducere i-a fost încredinţată. Însă dincolo de acestea şi dincolo de ponegrirea juvenil-iconoclastă a României din scrierile sale mai vechi, calitatea sa intelectuală este incontestabilă. Despre moralitatea lui Patapievici se poate discuta la nesfârşit, despre cultura sa nu. Şi tocmai aceasta îi dă un anumit prestigiu în mediile intelectuale, prestigiu de care a ştiut să se folosească Traian Băsescu. La fel a făcut de altfel şi cu oameni care din oportunism sau convingere l-au sprijinit la un moment dat. Aşa se face că Andrei Pleşu sau Gabriel Liiceanu sunt percepuţi în continuare ca „intelectuali ai lui Băsescu”, deşi între timp s-au distanţat, măcar într-o anumită măsură, de acesta. Însă preşedintele a ştiut să-i împingă în prim plan când a fost nevoie, cucerind astfel redutele unei lumi a culturii căreia îi place să se simtă parte a preocupărilor puternicilor zilei.
La acest capitol USL arată jalnic. Deşi există şi în rândurile celor două mari partide din alianţă sau între susţinătorii lor intelectuali de marcă, conducătorii nu s-au folosit deloc de capacităţile acestora. Neagu Djuvara, membru PNL, s-a arătat repede scârbit de aroganţa lui Crin Antonescu, devenind, aparent paradoxal, mai degrabă un susţinător al lui Băsescu. Varujan Vosganian s-a adâncit atât de mult în lupta politică încât riscă să-şi piardă şi credibilitatea ca om de litere şi scriitor sensibil şi rafinat – ceea ce este. Doar istoricul şi scriitorul Marius Oprea a mai fost scos în faţă de USL, sau mai degrabă de trustul de presă al lui Voiculescu, dar prea puţin faţă de potenţialul său excepţional. În schimb, USL s-a bazat pe lobby-ul de presă al unor personaje de tipul lui Mircea Badea, pseudo-ziarist incult, agresiv, lipsit de talent şi vulgar, omniprezent în campania pentru demiterea lui Băsescu, slujitor conştiincios al lui Dan Voiculescu şi ridicat în slăvi ca port-stindard de liderii alianţei. Repet, vorbesc aici strict despre calitatea intelectuală a celor în cauză şi despre potenţialul de imagine ce derivă sau ar fi putut să derive din această calitate. Nu despre moralitate. La acest capitol, USL a pierdut dovedind că nu este alternativa mult-aşteptată. Acum însă mă refer la eşecul strategic, a doua mare înfrângere a alianţei tricefale, care s-a manifestat în plenitudinea ei când, în grabă şi pe nepregătite, românii au fost chemaţi la urne.
Toată campania pentru votul la referendum a fost un imens fiasco. Accentul a fost pus în continuare pe umori, nu pe argumente, pe dorinţe de răzbunare, nu pe raţiune. Am fost eu însumi martorul manipulărilor care amintesc de cele din perioada când comuniştii se instalau la noi în ţară pentru vreo cincizeci de ani. La o biserică dintr-un sat dobrogean un tânăr venea şi le explica enoriaşilor ce nu erau la curent cu starea politicii că „la Bucureşti s-au dat înapoi banii luaţi de Băsescu şi acum se deschid fabricile pe care le-a închis Băsescu şi lumea poate să meargă să ia formulare ca să se angajeze. Da’ trebuie să votăm DA, ca să scăpăm de Băsescu.” S-au cheltuit mulţi bani, dar s-au cheltuit aiurea – bani de la buget, bani din vistieria partidelor, care au rămas cu datorii şi cu buza umflată. Simptomatic este faptul că din USL doar PC nu a cheltuit nimic. Dan Voiculescu şi-a făcut treaba pe spinarea românilor şi a partenerilor de alianţă, nu i-a ieşit, dar nici nu a pierdut mare lucru.[4] Organizarea a fost dezastruoasă, lucru dovedit şi de încercarea tardivă de a modifica listele electorale sau de a valida un recensământ pe care, la vremea lui, liderii PSD l-au declarat ilegal şi nelegitim. Demisia ministrului Ioan Rus arată debandada din rândul USL, care nu a întârziat să-i înfurie şi pe mulţi dintre cei care au votat „DA” la referendumul de demitere a preşedintelui. Iar războiul cu reprezentanţii Occidentului încununează această suită a eşecului. Mărturisesc, sunt unul dintre primii care vor să ieşim din lanţul servituţilor impus de FMI sau de sub obedienţa oarbă a ordinelor de la Bruxelles. Însă acest lucru se poate face doar cu inteligenţă diplomatică şi consecvenţă. Nu prin atacuri verbale de curtea şcolii la adresa reprezentanţilor cancelariilor europene şi americane de către politicieni care în alte rânduri s-au plecat umili şi care acum reacţionează precum copilul supărat că i s-au luat jucăriile. Pentru că nu e cazul să ne amăgim. Guvernul Ponta discută cu FMI în aceiaşi termeni ca predecesorii şi aşteaptă aceleaşi aprobări de la înaltele foruri ale UE. Nu independenţa ţării i-a pus pe jar pe liberali şi social-democraţi, ci imposibilitatea de a-şi face matrapazlâcurile.  Încă odată, USL nu a mobilizat forţele – legale – de care ar fi putut beneficia, iar pe cele mobilizate nu a ştiut să le folosească – în mod legal. În loc de asta, a preferat mici găinării, cu rezultate, în cele din urmă, la fel de mici.
Al treilea eşec al USL este înfrângerea propriu-zisă, numărul mare de votanţi care nu s-au prezentat la urne, făcând astfel posibilă invalidarea referendumului şi reîntoarcerea la Cotroceni a lui Traian Băsescu. Şi dacă urmările pentru USL ale acestei înfrângeri se vor face simţite încă mult timp, ele riscă să fie amplificate de atitudinea lipsită de consecvenţă şi demnitate a lui Crin Antonescu. Băsescu a anunţat la un moment dat că, dacă Parlamentul îl suspendă, va demisiona. Consecvent doar cu propria inconsecvenţă, nu a făcut-o. Astăzi, Crin Antonescu dovedeşte că este din acelaşi aluat. Îmbufnat, aruncă scuze penibile, uitând de cei nouă milioane de români pe care îi invoca deunăzi şi care nu s-au strâns la urne. Crin Antonescu are atitudinea băieţaşului de cartier căruia nu i-a ieşit şmecheria, dar care o ţine pe a lui şi îi mai şi ameninţă pe cei care îndrăznesc să-i arate evidenţa. Atitudinea lui este o palmă morală dată USL, dar mai ales PNL, care ar putea avea consecinţe catastrofale pentru deja fragilii naţionali-liberali. În fond însă, fiecare doarme cum îşi aşterne. A treia înfrângere poate aduce după sine şi o a patra, dacă Victor Ponta şi Crin Antonescu continuă cu incitările la nesupunere civilă, folosindu-se fără scrupule de supărarea oamenilor necăjiţi care, mai devreme sau mai târziu, se poate întoarce ca un bumerang împotriva lor.
Singura concluzie posibilă este că nu de la PDL, nici de la USL nu avem de aşteptat ieşirea din impasul în care se află astăzi România şi care ar trebui să fie preocuparea noastră, dincolo de orice referendum, dincolo de orice ciondăneală între diferitele găşti de artizani ai decăderii noastre. Este nevoie, cum s-a spus de atâtea ori, de o primenire. Şi este momentul să vorbim din nou despre Dumnezeu şi despre rege, despre neam, credinţă şi Biserică, despre cultură, despre adevăr, cinste şi dreptate. În orizontul acestor valori stă speranţa noastră. Restul e praf şi pulbere.


[1] http://www.tolo.ro/2010/06/18/amintirile-unui-jurnalist/
[2] http://www.evz.ro/detalii/stiri/crin-antonescu-voiculescu-securist-nu-biet-informator-993970-1.html
[3] http://vosganian.ro/?p=2899
[4] http://www.adevarul.ro/actualitate/politica/USL-inglodat-campania-demiterea-Basescu_0_759524141.html

Tuesday, August 21, 2012

La revedere, domnule preşedinte... interimar

Puteţi să vă întoarceţi acum într-un orăşel de provincie, revenind la prima iubire. Să le predaţi elevilor istoria, să le povestiţi despre paradoxurile ei. De pildă, despre oamenii care vorbesc despre credinţă şi neam şi se aliază cu socialiştii. Şi nu va fi nevoie să le spuneţi neapărat şi despre cum aţi ieşit dumneavoastră din această istorie prin acelaşi loc pe care aţi încercat să intraţi: pe uşa din dos. Am o singură veste proastă. Cel care vă dă coşmaruri şi care v-a mai învins odată s-ar putea să vină alături de dumneavoastră în curând, tot pe uşa din dos. Poate, cu anii, asperităţile se vor nivela şi veţi putea să staţi cândva de vorbă despre vremurile în care vă confruntaţi pe scena politică. Dar aceea va fi o discuţie personală, care nu va avea nicio relevanţă pentru poporul român. Dumneavoastră, ca politician, deja nu mai aveţi niciuna. La revedere, domnule preşedinte interimar. Cu bine!

Thursday, August 2, 2012

Deratizarea

Morţii-vii ai unei epoci pe care o credeam apusă ne bântuie iarăşi zilele şi ţara. Pentru că, dincolo de realitatea lor personală, toţi cei strânşi în jurul stindardului şobolanului tricefal – psd, pnl, pc – sunt o armată de „zombies”, fantome ale unui imperiu apus, distrugând totul în calea spre putere. Şi dacă în disputa dintre două clanuri mafiote alegi să rămâi deoparte, un Varujan Vosganian, altădată speranţă a dreptei, azi unul dintre groparii ei, te va numi „tupilat”. Dar în amintirea tuturor morţilor celor cincizeci de ani de comunism, a martirilor din decembrie 1989, a victimelor mineriadelor, a celor cenzuraţi, ameninţaţi şi bătuţi, avem datoria de a nu ceda în faţa usl. Nu pentru Băsescu şi ai lui, nu pentru mişcări-fantomă izvorâte din mlădiţa pdl, nu pentru Europa, ci pentru propriile noastre conştiinţe. Chiar dacă clica Iliescu-Năstase-Ponta-Antonescu-Voiculescu pare să controleze totul, e vremea să ne amintim cuvintele lui Churchill, citate în „Jurnalul fericirii” de N. Steinhardt: „Va fi război. Praf şi pulbere se va alege din imperiul britanic. Iar eu simt că întineresc cu douăzeci de ani.” Cât mai avem energie, să luptăm. Şi să ne rugăm ca atunci când ne vor lăsa puterile, mâna lui Dumnezeu să ne susţină. Ce e de făcut? Un singur lucru: FIGHT THEM ’TIL WE CAN’T!

Wednesday, August 1, 2012

Dacă aveaţi vreo îndoială...

Dacă aveaţi vreo îndoială în privinţa rolului activ pe care Ion Iliescu îl joacă în USL şi în actuala luptă politică, este suficient să vă uitaţi la prezenţa lui mediatică din ultimele zile. După ce a fost unul dintre primii care au votat duminică - deşi, Dumnezeu să mă ierte dacă greşesc, nu cred că se grăbea să ajungă la Sfânta Liturghie - acum este unul dintre cei mai vizibili luptători în favoarea validării referendumului eşuat. Într-un interviu acordat RFI şi-a expus tranşant punctul de vedere, încercând să pună presiune pe Curtea Constituţională. Acum declară că se pregăteşte să trimită o scrisoare deschisă aceleiaşi Curţi, în care să-şi expună punctul de vedere privind numărul real al cetăţenilor României. Scopul este acelaşi, validarea referendumului eşuat. În cazul în care cineva îşi făcea iluzii privind trecerea "bătrânului bolşevic" pe linie moartă, acum poate să vadă singur cum stau lucrurile.

Wednesday, July 11, 2012

Prodromiţa

Astăzi în calendarul ortodox al Bisericii noastre este amintită Cinstirea Sfintei Icoane Prodromiţa din Muntele Athos. Pare o menţiune printre atâtea altele, însă icoana aceasta este o mare mângâiere şi un mare ajutor pentru românii atât de încercaţi. Prodromiţa este o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul, aflată la Schitul românesc Prodromu – de unde îi vine şi numele – din Sfântul Munte. Acest schit a fost ctitorit în secolul al XIX-lea de doi călugări români, Nifon şi Nectarie. În biserică era nevoie de o „icoană împărătească” a Maicii Domnului, adică una dintre icoanele mari care stau în dreapta şi în stânga altarului. Pentru pictarea acesteia, cei doi părinţi au tocmit în 1863 un pictor din Iaşi, pe numele său Iordache Nicolau, deşi grecii le spuneau că sunt şi la ei destui iconari iscusiţi. Unii chiar râdeau de călugării români, care au rămas însă neclintiţi în hotărârea lor. După canoanele vechi – pe care astăzi prea puţini pictori, mai ales de la oraşe, le mai respectă – Iordache Nicolau ţinea post şi se apuca de lucru pe nemâncate, iar când i se făcea prea foame, se oprea şi relua a doua zi. Toate au mers bine până când lucrul a ajuns la chipurile Maicii Domnului şi al Pruncului Iisus. Aici pictorul nu a mai putut continua să lucreze. Nu reuşea deloc să zugrăvească feţele şi la un moment dat a vrut chiar să strice icoana şi să o refacă, prilej pentru greci de a lua din nou în batjocură ambiţia românilor de a aduce un pictor din ţară. Dar ctitorii schitului au acoperit icoana şi s-au rugat. Iar a doua zi s-a arătat minunea: acolo unde nu era nimic au apărut chipurile frumos pictate. De atunci această icoană a dobândit şi numele de „nefăcută de mână omenească”. Şi până astăzi ea este la loc de cinste, într-un mic paraclis din schitul care între timp este suficient de mare pentru a putea fi socotit mănăstire. Această icoană este pomenită astăzi în calendarul nostru, iar existenţa ei este o mărturie a puterii făcătoare de minuni a lui Dumnezeu şi a grijii pe care o are Maica Domnului faţă de români. Fie să ne întoarcem feţele spre chipul nefăcut de mână şi pe modelul lui ceresc, în aceste vremuri când lumea toată şi ţara noastră trec prin grele încercări. Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!

Saturday, July 7, 2012

Victoria

Azi serbăm iar victoria Şi îndoiala se ascunde în gând Azi serbăm iar victoria Moralul e un struţ cu capul în pământ Te întrebi dacă vezi vreo schimbare Te întrebi dacă vezi vreo schimbare Te întrebi dacă vezi vreo schimbare La oamenii din jur Azi serbăm iar victoria Hingherii dorm şi câinii latră-n mahala Azi serbăm iar victoria Cu oborocul car lumină şi pe strada mea Te întrebi dacă vezi vreo schimbare Te întrebi dacă vezi vreo schimbare Te întrebi dacă vezi vreo schimbare La oamenii din jur Zic vouă, celor fără de prihană Zic vouă, păcătoşi cu chip smerit Zic vouă, luptătorilor cu pieptul rană Şi ţie, politruc nenorocit Zic vouă, care-aveţi încă puterea De-a scoate răul care zace-n voi Voi, care vă agonisiţi averea Ca vagabonzii scormonind gunoi Azi serbăm iar victoria Şi îndoiala se ascunde în gând Azi serbăm iar victoria Moralul e un struţ cu capul în pământ Te întrebi dacă vezi vreo schimbare Te întrebi dacă vezi vreo schimbare Te întrebi dacă vezi vreo schimbare La oamenii din jur http://www.youtube.com/watch?v=iBFIuXZ1OBE&feature=related

Tuesday, July 3, 2012

Scurt şi la obiect despre starea politicii

Aici: http://c-tarziu.blogspot.ro/2012/07/pe-cind-va-fi-detinut-politic-si-micul.html

Friday, June 8, 2012

Despre şanse şi alegeri - locale!

Când intru într-o încăpere cu oameni, fie sală de conferinţe, fie magazin, fie sală de curs, fie holul blocului, spun „bună ziua”. Unii îmi răspund, unii nu. Mi-aş dori o lume în care toţi să salute. „N-ai şanse”, mi se spune. Dar eu îmi văd mai departe de ce am învăţat. Când trec pe lângă o biserică, mă închin. Mi-aş dori ca toată lumea să-şi aducă aminte de Dumnezeu măcar câteva secunde pe zi, când vede un lăcaş de cult. „N-ai şanse”, aud din nou. La magazin sau la casa de bilete, spun „vă rog” şi „mulţumesc”, chiar dacă vânzătoarea se uită la mine cu privire de hienă care pare să-mi reproşeze efortul la care o supun. Dacă dau peste cineva pe stradă sau în autobuz – ceea ce mi se întâmplă des, căci sunt o culme a neîndemânării – îmi cer scuze. Alţii care dau peste mine se uită urât, eventual mă şi înjură că le-am stat în cale. Dar sunt şi unii care, în virtutea unui bun obicei învăţat acasă, îşi cer la rândul lor scuze. Sunt multe lucruri pe care le fac nu pentru că aş fi cine ştie ce om bun sau virtuos, ci dintr-un minim bun simţ, exterior, dacă vreţi, dar care mă ajută cumva să trăiesc fără să mă sufoc. Sunt primele lucruri pe care le-am învăţat de la mama şi tata, de la bunici, de la şcoală. Să nu-i spun unei femei sau unei fete „fă”, să nu arunc hârtii pe jos, să nu mă scarpin în public în părţile intime. Dacă toată lumea ar face la fel, nu sunt sigur că am trăi într-o lume mai bună, dar cu siguranţă ar fi mai multe premise să întemeiem una. Să pornim de aici la lucrurile mai importante: a nu te amesteca în vorbă când te depăşeşte subiectul, a-l asculta respectuos şi pe celălalt, a nu-l împroşca pe aproapele tău cu flegme doar pentru că nu-ţi împărtăşeşte părerea, a vedea în cel de lângă tine omul înainte de interesele ascunse şi defectele pe care i le cunoşti sau doar i le bănuieşti. Toate astea se creează pas cu pas, sau, cine ştie, dintr-o dată, după cum ne scoate Dumnezeu în cale moduri de a fi mai buni. Aş vrea ca lumea să înţeleagă aceste lucruri, aş vrea să le înţeleg şi eu şi să mă judec aspru atunci când le mai uit, când îmi mai scapă vreo înjurătură de faţă cu un copil sau când, grăbit, ies din magazin fără să mai spun „mulţumesc”. „N-ai şanse”, mi se repetă la nesfârşit. Şi totuşi mă încăpăţânez să merg pe calea mea. Şi văd că, dincolo de mârlănia generalizată, peste tot sunt oameni care se comportă civilizat. Poate nu tot timpul. Poate clipa de politeţe e o oază într-o viaţă de nepăsare şi mitocănie. Dar în şansa acestei oaze cred azi. Şi în numele ei merge la vot şi îl aleg pe Nicuşor Dan. „N-are şanse”, îmi râd unii în nas. Mă scuzaţi, eu cred cu încăpăţânare că are. Bună ziua!

Friday, April 6, 2012

Steriletul e avortiv

Astăzi vreau să vă spun ceva despre propria voastră hotărâre. Când vrei să iei o decizie importantă, este esenţial că cunoşti toate consecinţele şi implicaţiile. Nu insist asupra ideii contracepţiei, pentru că poziţia creştină în legătură cu acest lucru vă este cunoscută. De multe ori mersul lumii, educaţia, confortul, informaţiile care ni se transmit ne îndeamnă să trăim într-un fel care intră în contradicţie cu ce ne spune tradiţia. Alegerea e a fiecăruia dintre noi, însă de multe ori nu este deloc uşoară. Şi, desigur, doriţi să ştiţi exact ce presupune alegerea pe care o veţi face. De aceea trebuie bine ştiut: steriletul nu este un instrument care previne pur şi simplu sarcina, ci şi un avortiv. Prin acţiunea sa el provoacă avortul spontan. De aceea, multe femei au făcut avorturi fără să o ştie. După cum am spus, alegerea este a fiecăruia şi fiecare dintre noi avem de dat socoteală în faţa conştiinţei şi a lui Dumnezeu. Însă, pe lângă propaganda pentru „protecţie”, vedem că suntem şi dezinformaţi. Culmea, de cele mai multe ori este vorba despre minciuni prin omisiune. Ştiu acest lucru pentru că, întrebând un specialist care promovează contracepţia cum acţionează steriletul, acesta mi-a explicat fără niciun înconjur acţiunea sa avortivă, expulzarea ovulului DEJA FECUNDAT. Nu intru în detalii, însă dacă aveţi nevoie de argumente bazate pe studii, ele există. De pildă la acest link: http://www.adevaruldespreavort.ro/ce-spune-stiinta-medicina/70-pilula-contraceptiva-este-abortiva-avortiva-contraceptive-pill-works-as-an-abortifacient.
Tot aici aflaţi şi despre efectul avortiv al multor anticoncepţionale (cele cu progesteron). Iar în privinţa pilulei de a doua zi, lucrurile ar trebui să fie destul de clare pentru oricine gândeşte logic.
Din punct de vedere creştin (şi nu numai!), avortul este o crimă. Argumente în favoarea acestei afirmaţii există – nenumărate. Un click pe orice motor de căutare vă poate pune la dispoziţie zeci de argumente, nu puţine dintre ele formulate de reputaţi oameni de ştiinţă. Alegerea, repet, este a fiecăruia dintre noi. Am vrut însă doar să vă informez asupra unui lucru îndeobşte mai puţin cunoscut. Căci există fel şi fel de păcate. Poate vă veţi gândi de două ori înainte de a risca să ucideţi un prunc. Poate.

Monday, April 2, 2012

Nicuşor Dan devine vizibil sau Defetism in linie dreapta

Nici nu şi-a anunţat bine candidatura şi Nicuşor Dan a început să devină vizibil – unii văd în el alternativa, alţii îl simt ca pe un ghimpe în coaste. Primii nu pot decât să se bucure de enervarea celor din urmă. Săptămâna trecută am auzit de două ori, în două contexte diferite, ambele favorabile, numele lui Nicuşor Dan. Un venerabil profesor de engleză, trecut de şaptezeci de ani, mi-a spus că îl susţine, însă nu crede că e suficient de cunoscut. „L-aş vota şi mâine, cu ambele mâini”, a adăugat. Apoi, într-un grup de tineri, mulţi sub treizeci de ani, cineva strângea din proprie iniţiativă semnături pentru candidatul independent. În acelaşi timp, în „Dilema veche”, domnul Andrei Pleşu scrie că Nicuşor Dan este „cel mai plauzibil” dintre toţi candidaţii. (http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/ce-fel-primar-vrem)
În schimb, actualul primar îl ocoleşte cu grijă. Desigur, o confruntare i-ar fi dificilă, pentru că Nicuşor Dan nu se bagă în divagaţii retorice, ci vine cu date concrete, cu cifre şi fapte, cum îi stă bine unui matematician. Şi, în faţa cifrelor, domnului Oprescu i-ar fi tare greu să nege sau să justifice dezastrul propriului mandat (nu că cele anterioare ar fi fost mai acătării).
Între timp însă, Nicuşor Dan pare să-i zgândăre şi pe cei care se autointitulează conservatori români, Vajnicii combatanţi de pe site-ul În Linie Dreaptă (http://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/nedormitul-nicusor-dan-alegeti/?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+InLinieDreapta+%28%C3%8En+Linie+Dreapt%C4%83%29)preiau un articol de pe alt blog încare ni se explică pe scurt că nu are niciun rost să ne agităm cu Nicuşor Dan: e simpatic băiatul, dar „n-are consiliu, n-are nimic”, iar Bucureştiul are boli care nu se vindecă în patru ani. Şi, în plus, dacă îl votăm pe el îi dăm un mandat pe tavă lui Oprescu. Cu alte cuvinte, capitala e treabă grea, nu-i pentru fitecine. Iar dacă avem un candidat care chiar vrea să schimbe ceva – cât poate şi el, măcar nişte demolări ilegale, acolo – n-are rost să ne pierdem timpul cu el. Să-i votăm tot pe oamenii „cu experienţă”, că ăştia ştiu cu ce se mănâncă administraţia Bucureştiului, chit că de ani de zile nu fac decât să jefuiască. De ce să votăm schimbarea, când ea nu e reprezentată de unul care să aibă şi mijloace – a se citi pile, relaţii, şmecherii, cumetrii. Pe cine recomandă autorul articolului? Staţi, oameni buni, aveţi răbdare, conducerea nu s-a decis încă. Mai aşteptaţi o ţâră şi vom vedea argumente „conservatoare” în favoarea unui om „pragmatic”. Că o fi Prigoană, că o fi Ţiriac, poate chiar doamna Udrea, rămâne de văzut. Unul care vrea schimbarea? Visător, domnule, dă-l încolo!
E interesant acest defetism pseudo-conservator, mai ales din partea unora care insistă atât de mult pe latura pragmatică. E interesant pentru că tocmai acesta e unul dintre punctele forte ale lui Nicuşor Dan. Încă de la prima apariţie, candidatul independent nu a vorbit despre romantismul plimbărilor în Cişmigiu sau despre viziunea lui Minulescu asupra capitalei, ci a venit cu date şi cifre. Insuficient, se pare. Lăsând gluma la o parte, cred că atacurile sau ironiile din toate direcţiile se cer ignorate în faţa urnelor, fie că vin dinspre amicii domnului Oprescu, fie că apar pe site-urile lăudătorilor lui MRU. Şi mai cred că e bine că Nicuşor Dan a început să-i deranjeze pe toţi aceştia. E un semn că începe să conteze. Este o încurajare pentru cei care-l susţin şi care se află la începutul unui drum anevoios. Cât despre „conservatorii” noştri, par fie naivi, fie rău intenţionaţi. Aş vrea să cred în prima variantă. Aş vrea, dar îmi vine cam greu.

RECTIFICARE
Cei de pe site-ul "În linie dreaptă" nu sunt autorii articolului sus-menţionat, pe care l-au preluat din altă parte. Tot ei preiau şi un altul (http://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/laurentiu-mihu-prigoana-la-primarie-tratat-despre-toate-ratarile-pdl/) în care cel criticat este Silviu Prigoană. Rămâne întrebarea: care este legătura între conservatorism şi critica defetistă la adresa lui Nicuşor Dan?

Thursday, March 1, 2012

Între polemică şi mahala

Cu o activitate ce a culminat cu apariţia cărţii scrise în colaborare cu Ovidiu Hurduzeu, „A treia forţă: România profundă”, Mircea Platon s-a dovedit a fi unul dintre cei mai bine pregătiţi intelectuali creştini ai noii generaţii. „Ancorat în tradiţie şi bun cunoscător al modernităţii”, aşa cum îl caracterizam acum câţiva ani chiar pe acest blog, domnul Platon a fost unul dintre primii care au denunţat falsul aşa-zisei drepte politice româneşti, care, după ani buni de coabitare cu Ion Iliescu, se transformase în adversara ireductibilă a acestuia. Astăzi este clar pentru orice om lucid că aşa-zisele partide de dreapta de la noi (în frunte cu PDL-ul care, să nu uităm, a stat, o vreme, cu alt nume, prin Internaţionala Socialistă) nu au nimic în comun cu această orientare tradiţională. Confuzia a fost creată şi întreţinută tocmai pentru a împiedica, după cum scria Mircea Platon în articolul preluat atunci de mine şi de Claudiu Târziu, apariţia unei autentice forţe politice de dreapta.
Astăzi vedem tot mai clar cum, consecinţă a unei gândiri marxizante, se proclamă ca gânditori sau politicieni de dreapta toţi cei care se opun colectivismului de tip comunist. De ce spun gândire marxizantă? Pentru că Marx stabilea ca unic criteriu economicul. Iar în această logică, colectivismul comunist fiind de stânga, rezultă automat că individualismul capitalist, atât de drag (neo)liberalismului contemporan, este de dreapta. De fapt, neoliberalii acceptă paradigma lui Marx şi, ca adversari ai centralizării, îşi fac un idol din piaţa care „se autoreglementează”, ducând, în cele din urmă, la rezultate asemănătoare: oligarhia, care de data aceasta nu este însă politică, ca în comunism, ci financiară. În acest sens, Ion Vianu a publicat recent un articol pertinent în revista „22”. Ideile exprimate în el şi alte puncte de vedere similare fuseseră schiţate cu ani buni înainte de Mircea Platon. Iar actualitatea lor este demonstrată de insistenţa membrilor PDL de a se declara partid de dreapta. (Acum câteva zile Raluca Turcan clama pe la un post de televiziune cum PDL-ul a reuşit să readucă dreapta în prim-planul politicii româneşti). Discuţia nu este specific românească. La nivel internaţional sunt reluate aceleaşi teme şi aceeaşi falsă dreaptă încearcă să o sufoce pe cea adevărată, tradiţionalistă şi personalistă (iar, prin a doua însuşire, opusă atât colectivismului cât şi individualismului). Dintre autorii români, distincţia cea mai clară este făcută de Răzvan Codrescu, în articolul publicat în cel mai recent număr al revistei „Rost”, dar care poate fi găsit şi pe blogul sus-numitului.
Cert este că unul dintre primii care au pus problema în aceşti termeni a fost Mircea Platon. În continuarea acestei viziuni, opţiunea politică a domnului Platon se apropie în foarte multe puncte de paleoconservatorism, pe care de altfel l-a popularizat în România, printre altele, îngrijind şi prefaţând cartea lui Paul Gottfried, „Mişcarea conservatoare”. Cartea este, fără îndoială, cu toate rezervele pe care le pot naşte unele idei, un punct de referinţă important pentru o gândire de dreapta consecventă cu ea însăşi. În context românesc, un reper în această direcţie este reprezentat şi de sus-amintita „A treia forţă”, care se poate constitui cel puţin în punct de pornire spre o gândire eliberată de clişeele politice „mainstream” şi spre o viziune politică tradiţionalistă sau, ca să folosim un cuvânt drag actorilor acestei dispute (şi nouă), conservatoare.
Din această perspectivă, atacul la care a fost supus recent Mircea Platon de către realizatorii site-ului În Linie Dreaptă (inliniedreapta.net) este nefondat. În articolul „Neoconii lui Mircea Platon”, site-ul, prin vocea lui Costin Andrieş, pare a se situa pe poziţia de apărător al liniei neoliberale propagate – cu tot adaosul ei de balcanism – de actuala putere, sau, dacă vreţi, de latura ei mai intelectuală. Adesea miza devine însă şi personală, învârtindu-se nu odată în jurul lui Vladimir Tismăneanu, intelectual oportunist, pentru care opoziţia „civică”, „albirea” lui Ion Iliescu într-un volum în dialog, anticomunismul vehement dar incomplet şi relativismul politic nu sunt decât faţete ale aceleiaşi realităţi. (În legătură cu dialogurile cu Iliescu şi inutilitatea raportului Tismăneanu, recomand cartea de articole a lui Demostene Andronescu, supravieţuitor al temniţelor comuniste, „De veghe la cumpăna vremii”, Editura Christiana, 2011). Lucrurile par, până în acest punct, destul de simple. Orice om de dreapta i-ar putea da uşor dreptate domnului Platon. Şi, în principiu, aşa va face. Din păcate însă, apar în context anumite distorsiuni şi nuanţări care fac sarcina observatorului obiectiv infinit mai dificilă.
De la atitudinea tranşantă şi bine argumentată de acum câţiva ani, Mircea Platon a trecut pe nesimţite la una ilustrată prin dispute sterile şi asocieri îndoielnice, vânătoare de vrăjitoare şi ton agresiv. Aici trebuie să deschid o paranteză şi să remarc sciziunea profundă pe care a făcut-o – intenţionat sau nu, dar mai degrabă intenţionat – Traian Băsescu în societatea românească. Îmbinarea de oportunism politic şi demagogie, şarm frust spre bădărănesc şi aroganţă a polarizat la extrem lumea de la noi, şi aşa divizată. Deodată, undeva în preajma alegerilor din 2009, dacă nu-l susţineai pe Mircea Geoană la prezidenţiale şi vedeai în actualul preşedinte „răul mai mic”, erai automat slugoi, vândut, agent, lingău etc. În contrapartidă, dacă te săturasei de Traian Băsescu, erai catalogat comunist, nostalgic iliescian, dacă nu cumva direct co-autor moral la mineriadele din 1990. Că de ambele părţi au fost şi oameni ce corespundeau descrierilor de mai sus e neîndoielnic. Problema a apărut când toţi cei care îndrăzneau să se îndoiască de una dintre dogmele politice (anti- respectiv pro-Băsescu) au fost stigmatizaţi de partea adversă. Şi aşa au rămas până astăzi, dovadă fiind chiar cei de la În Linie Dreaptă, care îl pun la stâlpul infamiei comuniste pe orice nemulţumit de modul în care este gestionată de actuala putere starea de fapt din România. Revenind însă la Mircea Platon, vom spune că de atunci au început la el să se arate anumite derapaje, măcar de limbaj, dacă nu de idei. Mircea Platon cel din prima perioadă ar fi rămas neatins de atacul celor de la În Linie Dreaptă. Cel de astăzi este însă şi victima propriilor luări de poziţie din ultima vreme. În cele din urmă, articolul sus-amintit nu e decât o consecinţă. Cel mai mare adversar al domnului Platon a devenit, din păcate, el însuşi.
Discursul articulat şi coerent din trecut al lui Mircea Platon s-a transformat, în ultima vreme, într-o serie nesfârşită de diatribe împotriva legionarilor pe care îi vede cam peste tot în afara de propria ogradă şi a politicii hegemonice a Germaniei. Chiar daca în unele locuri ar exista argumente (mai ales în cea de-a doua chestiune), luciditatea lasă loc vehemenţei şi jocurilor proaste de cuvinte, repetate obsesiv, în consonanţă cu noii dumisale prieteni de idei, cu care alcătuieşte un cerc de oameni ce-şi slujesc unii celorlalţi (cu nume reale sau sub pseudonim) de yesmeni desăvârşiţi. Înseşi răspunsurile la articolul de pe În Linie Dreaptă abundă în fraze violente şi acuze rupte parcă din manualele de propagandă, atunci când nu sunt inspirate direct (din păcate aici cei de la În Linie Dreaptă au... dreptate) din retorica vadimistă. În continuarea unei linii din ce în ce mai evidente în ultima vreme, Mircea Platon şi Alexandru Racu (unul dintre cei mai fervenţi susţinători) au făcut o pasiune din a-şi califica adversarii cu expresii de tipul „masturbare ideologică” sau „onanişti de vârstă fragedă”. Apăsaţi de nerecunoaşterea dreptăţii lor, cei doi se abţin cu greu să ne spună pe şleau ceea ce ar vrea: că toţi cei care nu le împărtăşesc părerea sunt nişte – scuzaţi expresia! – labagii. Dispreţuind orice pluralism real al opiniilor, dezicându-se şi de vechii prieteni (unul dintre ei este Ovidiu Hurduzeu, cu care Mircea Platon a scris totuşi cartea ce reprezintă cea mai importantă contribuţie a domniei sale la lumea ideilor), dispreţuind mărturiile unor oameni care, dincolo de opţiunea politică, au suferit pentru Hristos, Mircea Platon şi acoliţii săi nu fac niciun serviciu cauzei conservatoare. Pe În Linie Dreaptă se scrie că textele domnului Platon sunt „fără excepţie confuze şi aluzive”. Fireşte, e o minciună. Pentru cine şi-a dat osteneala să citească fie şi fragmente din cărţile celui în cauză este clară atât viziunea coerentă ce răzbate din ele, cât şi bogăţia argumentaţiei. Însă în faţa valului de izbucniri resentimentare din ultima vreme, chiar şi cel mai mare admirator tinde să oscileze. Cel cu o sensibilitate reală de dreapta va avea oricând de învăţat din „Cine ne scrie istoria?” sau „Ortodoxia pe litere”. Însă când va vedea că acuzaţiilor – inepte şi neadevărate – de „xenofobie şi antisemitism” dinspre În Linie Dreaptă cercul domnului Platon le răspunde cu acuzaţii de ...antisemitism şi rasism, se va întreba, pe bună dreptate, unde a dispărut cel care denunţa corectitudinea politică şi clişeele ei. (Aici e de altfel încă un loc vulnerabil speculat în articolul acuzator de pe În Linie Dreaptă.)
Să încercăm o sinteză. În pură tradiţie propagandistică, cei de la În Linie Dreaptă (site pe care, altfel, nu lipsesc şi câteva contribuţii valoroase) par a se afla într-un efort continuu de justificare a măsurilor actualei puteri, pe care ei o socotesc de dreapta, probabil amestecând, în spiritul confuziei contemporane, criteriile politice cu orice formă opusă colectivismului. În acest sens, de pildă, contestatarii primului ministru Mihai Răzvan Ungureanu sunt identificaţi între adepţii teoriei conspiraţiei, radicali de stânga, membrii ai Noii Drepte sau islamişti. Ca şi cum pentru a vedea lucruri de tipul cedării moştenirii Gojdu sau apartenenţei la structurile de vârf ale UTC ar trebui să fie cineva conspiraţionist. Pe de altă parte, „entuziasmul” domnului Platon pentru atitudinea indigestă a lui Crin Antonescu nu e nici el mult mai lucid. Pe În Linie Dreaptă, în lista de comentarii din urma articolului amintit, disputa ia tonuri mahalageşti, cu izbucniri de tipul „cine mai e şi Mircea Platon ăsta”, sau „rău au ajuns universităţile dacă ăsta e doctorand”. De cealaltă parte însă, răspunsurile sunt la fel. Iar asemănarea întru insultă a unor oameni ce ar trebui să fie purtători de idei îmi aminteşte în mod tragic de o scenă din „Ferma animalelor”. Ultima. Trag totuşi nădejdea ca, în combaterea „fundamentalismului de piaţă al neoliberalilor” – aşa cum bine spune, totuşi, Mircea Platon – să-l regăsim cândva pe autorul frumoaselor cugetări din „România profundă”. Iar până atunci, fiecare să ştie să aleagă ce e bun din scrierile deja existente, trecând peste slăbiciunile omeneşti. Căci toţi suntem, mai mult sau mai puţin, „sub vremi”. Şi, cum este Postul Paştelui, n-aş vrea ca nimeni să se simtă jignit de cuvintele mele stângace. Celor care totuşi se vor simţi ofensaţi le cer de pe acum iertare.