Monday, November 30, 2009

Poemul zilelor stranii - The Doors (IV)

12 decembrie 1970, New Orleans, Louisiana. Concert The Doors. Solistul Jim Morrison este la capătul puterilor. Aruncă de câteva ori cu microfonul în public, iar pe la jumătatea spectacolului se prăbuşeşte pe tobe, de unde nu se mai ridică. Toată lumea vorbeşte despre sfârşitul The Doors.
Producătorul Paul Rothchild refuzase deja să se ocupe de noile piese ale trupei, pe care le socoteşte „cocktail music” şi în locul lui, alături de membrii The Doors, se instalează inginerul de sunet Bruce Botnick. Cu toate premisele negative, rezultatul este un adevărat clasic, „LA Woman”, înregistrat în numai două săptămâni, live în cea mai mare parte, cu părţile vocale cântate în baia studioului, pentru a avea mai mult ecou. Cei patru, cu ajutorul chitaristului ritmic Marc Benno şi al basistului Jerry Scheff, prezent pe câteva piese, creează un album pe care muzica Doors este învăluită de blues, în cel mai tradiţional şi în acelaşi timp cel mai complet mod. The Doors îşi asumă blues-ul până la capăt, fără ca acesta să le altereze în vreun fel originalitatea. „Love Her Madly” este single-ul cel mai de succes înregistrat vreodată, riff-ul simplu de blues, melodia memorabilă, ca şi tema clapelor, solo-ul bazic, pornit dintr-o dezvoltare elementară a melodiei refrenului, ducându-l până pe locul 11 în top-ul Billboard. „Been Down So Long” este alt blues clasic, apăsător şi repetitiv, inspirat din romanul scriitorului folk Richard Farina, „Been Down So Long It Looks Like Up To Me”, în timp ce „Cars Hiss By My Window”, construit pe un standard, creează un fundal muzical pentru versurile lui Morrison, o panoramă a oraşului văzut pe fereastră, metaforă a vieţii ce anticipează mai complexa piesă-titlu. Muzicuţa de la sfârşit este de fapt o imitaţie făcută de solist cu vocea. „LA Woman” este singura piesă cu un tempo mai rapid, poate cea mai complexă a albumului şi, alături de „Riders On the Storm”, cea mai plină de semnificaţii. Strofele sunt aproape simetrice, cu o mică variaţie atmosferică, până la ruperea de tempo survenită odată cu repetarea obsesivă a anagramei numelui lui Jim Morrison, Mr. Mojo Risin’. Basul mângâietor înregistrează un decrescendo dinamic şi agogic, pentru ca totul să crească apoi până la climax, sugerând, după unii, un orgasm. Pianul de blues, cu armonia arpegiată pe alocuri, întregeşte imaginea muzicală a „oraşului nopţii”. Femeia LA poate fi oraşul însuşi („city of night”), sau chiar o femeie, jurnalista Diane Gardner, după cum spun unii dintre apropiaţii lui Morrison. Los Angeles-ul e descris ca un oraş întunecat, plin de tristeţe şi moarte, metaforă a aceloraşi zile stranii în care trăieşte şi se stinge epoca hippie. „LA Woman” este singura piesă de pe acest album care a fost cântată şi în concert, pe 11 decembrie 1970, în Dallas. „L’America” (cu trimitere la America Latină), piesa cu formă de arc înregistrată cu mult timp înaintea restului albumului şi „Hyacinth House” readuc tenta psihedelică caracteristică The Doors, dar şi rezonanţe de pe „The Soft Parade”. Versurile ermetice de pe „Hyacinth House”, sunt învăluite de o melodie ce exprimă o tristeţe caldă, totul suprapus pe o formă ciclică şi narativă în acelaşi timp. „Crawling King Snake” este o preluare după John Lee Hooker, accentuând încă o dată preferinţa pentru blues a trupei, iar „The Wasp (Texas Radio and the Big Beat)” este un fel de „Five To One” fără tensiune, pretext pentru Morrison să recite nişte versuri din 1968 care includ şi celebra frază „No eternal reward will forgive us now for wasting the dawn” („Nici o răsplată veşnică nu ne va ierta acum pentru irosirea zorilor”).
Piesa cea mai atmosferică, „Riders on the Storm”, încheie albumul. Versurile sunt inspirate din viaţa lui Billy Cook, asasin care, pozând în autostopist, a ucis o familie. Ea i-a sugerat lui Morrison scrierea unui scenariu neterminat, „The Hitchhiker (An American Pastoral)”, îmbinate cu experienţa care i-a marcat copilăria şi întreaga viaţă, momentul când tatăl său a trecut pe lângă convoiul accidentat în dreptul căruia mureau indieni Navajo. După cum avea să spună un regizor, piesa are un feeling foarte cinematic, muzica e foarte „vizuală”. Pianul cu sunet sticlos, Morrison şoptind versurile peste cele cântate creează o atmosferă ce sugerează singurătatea, comparabilă cu semi-obscuritatea. De la versuri până la evoluţia muzicală a piesei, drumul însângerat în furtună, iubirea între bărbat şi femeie, sunt simboluri ale vieţii-călătorie. Solo-ul de ghitară descrie drumul, în timp ce, strofele fiind identice, clapa aduce elemente prin care construieşte atmosfera şi peisajul, dezvoltând apoi improvizatoric melodia, pentru a reveni, în cele din urmă la atmosfera stranie de la început, care, în final, poate sugera şi pacea.
Turneul preconizat pentru promovarea „LA Woman” nu are loc, pentru că Jim Morrison decide să fugă de lumea agitată a Statelor Unite şi se retrage la Paris cu Pamela Courson. De aici începe perioada cea mai controversată a vieţii sale, în ciuda scurtimii ei. Dacă unele mărturii spun despre el că ar fi fost deprimat de Paris, deşi îi admira arhitectura şi făcea de aceea lungi plimbări pe jos, Alan Ronay, confident apropiat, spune că aproape se lăsase de băut, scria mult, şi nu lua în seamă coincidenţele ce îl legau de Oscar Wilde. Şi, amănunt anecdotic, renunţase la barbă.
Hervé Muller, unul dintre cei care l-au cunoscut la Paris şi l-au însoţit în periplurile sale, spune că decizia de a bea mai puţin şi de a scrie mai mult nu s-a materializat, căci, dimpotrivă, Jim se cufundase într-o izolare aproape totală şi adesea bea până la marginea inconştienţei. Cu toate acestea, în 1984 avea să apară o înregistrare recuperată din acea perioadă, „The Lost Paris Tapes”, pe care Morrison încearcă să creeze un jam session de muzică şi poezie cu doi muzicanţi ambulanţi de pe străzile Parisului. Lăsând la o parte prestaţia jalnică a acestora din urmă, care nu reuşesc să reproducă decât mereu şi mereu acelaşi fragmenţel de melodie, înregistrarea conţine versuri vechi şi noi din scrierile lui Morrison, unele de o mare frumuseţe poetică.
Pe 3 iulie 1971, poliţia descinde în apartamentul locuit de doi americani din Paris. Pamela Courson anunţă: iubitul ei, James Douglas Morrison, poet, a murit. Muller, dar şi Alan Ronay, încearcă să elucideze circumstanţele morţii, dar, dintr-un motiv sau altul, relatările Pamelei se contrazic şi, încercând să rezolve cât mai repede cele legate de înmormântare, ea şi câţiva apropiaţi dau naştere unui şir nesfârşit de controverse. Varianta oficială este deces în urma unui stop cardiac. Lui Jim i s-ar fi făcut rău în timpul nopţii, a început să tuşească scuipând sânge şi, în cele din urmă, s-a dus să facă o baie. Pamela a adormit la loc şi l-a găsit dimineaţa, mort. Dintre celelalte versiuni, cel mai mult credit i s-a acordat celei care vorbea despre moartea în urma unei supradoze de heroină, prizată în barul Rock’n’Roll Circus, versiune care a ieşit din nou la suprafaţă chiar anul acesta (2007). Muller povesteşte că Morrison era în primul rând alcoolic şi că, deşi încercase multe droguri la viaţa lui, detesta heroina, poate şi din cauză că Pamela era dependentă. Dar, deprimat şi dezorientat, se prea poate să o fi încercat în acea seară, mai ales că era omul cel mai deschis noului. În continuarea acestei variante, pe care Muller nu o poate confirma, dar o consideră plauzibilă, lui Morrison i s-ar fi făcut rău în toaletele acelui bar, de unde, pe o ieşire lăturalnică, a fost dus acasă, inconştient. Dacă a murit în apartamentul său sau dacă aici a intrat deja un cadavru, nu este clar.
De aici încep ciudăţeniile. Anunţul morţii se face mai târziu, singurii care văd trupul neînsufleţit sunt Pamela şi medicul Max Vasille (acesta din urmă a refuzat orice discuţie sau interviu, iar Pamela a murit şi ea după trei ani, ca urmare a unei supradoze), iar mormântul din cimitirul Pere Lachaise (pe care Morrison îl vizitase cu trei zile înainte de moarte), unde sunt îngropaţi mari artişti francezi şi străini, e obţinut uimitor de repede. Un alt amănunt, primul loc oferit lui Jim a fost lângă Oscar Wilde, însă Ronay, îngrozit de similitudinea destinelor celor doi, refuză.
În cartea sa, „Riders on the Storm”, John Densmore sugerează la un moment dat posibilitatea sinuciderii, însă aceasta e infirmată de alte mărturii, inclusiv una a bateristului, care spune că Jim l-a sunat pentru a afla cum se vinde albumul, iar apoi a spus. „Stai să vezi cum o să fie următorul, am deja multe idei în cap pentru el”. De asemenea solistul a afirmat că avea de gând să se împace cu tatăl său. Acesta din urmă s-a ocupat, de altfel, de amenajarea mormântului fiului rebel, mormânt care a suferit de-a lungul timpului multe schimbări, pentru că fanii au furat piatra sau bustul pus acolo ulterior, au adus suveniruri, au umplut totul de inscripţii.
După 3 iulie 1971, controversa a început să se dezvolte. John Densmore a afirmat că mormântul e prea scurt şi de atunci o mulţime de oameni au început să descopere „adevărul” despre Morrison. De la varianta că ar fi suferit de un cancer al organelor genitale, trecând prin ipotezele unor „ocultişti” care vorbesc despre o ucidere rituală, de la distanţă, sau despre faptul că artistul trăieşte şi astăzi, dar are puteri paranormale şi se poate dematerializa când vrea, sau prin insinuarea că ar fi fost asasinat de CIA, până la varianta că Jim Morrison ar fi fost de fapt mai mulţi oameni (vehiculată şi în cazul lui Elvis Presley), moartea, adevărată sau simulată a solistului The Doors este până astăzi subiect de discuţii nesfârşite.
Ray Manzarek spune că dacă un om şi-ar fi putut înscena moartea cu atâta meticulozitate, acela era fără îndoială Jim Morrison. Lucrul este cu atât mai speculat, cu cât se cunoaşte admiraţia pe care liderul The Doors i-o purta poetului simbolist Arthur Rimbaud, care şi-a simulat propria moarte şi a dispărut în adâncul Africii, unde devenise, la un moment dat, chiar traficant de arme.
Cu toate acestea, Muller, apropiat al lui Morrison în perioada pariziană, consideră că, printre toate controversele, rămâne o singură certitudine: Jim e mort, mort de-a binelea, propria sa victimă. Succesul, care l-a învăluit când era încă aproape un copil, i s-a părut fără îndoială o jucărie strălucitoare, care însă l-a înghiţit. În 1969, când a realizat că se înecase în propria sa imagine, care îi reflecta, în fond, doar în mică măsură personalitatea, părea să fie prea târziu. Morrison nu şi-a revenit cu totul niciodată. Dar, dincolo de „regele-şopârlă”, pentru cei, din ce în ce mai numeroşi, care încearcă să-l cunoască în profunzime, iese din ce în ce mai mult la iveală latura sa fragilă, sensibilă, inteligenţa şi cultura sa. Dacă fragilitatea nu a rezistat în faţa ispitei unei faime plătită cu preţ greu, dacă printre atitudinile şi afirmaţiile sale din acea perioadă regăsim deşertăciune şi violenţă, James Douglas Morrison a reuşit în acelaşi timp să ilustreze cu măiestrie sentimente, trăiri şi întrebări care au însoţit mereu viaţa şi căutarea oamenilor. În cele din urmă, s-a reîntors la o simplitate pe care o râvnea şi pe care, în viaţă, nu a regăsit-o niciodată. Astăzi, piatra sa de mormânt este neornamentată, cu doar o inscripţie în greacă şi una în engleză, adăugată alături de cineva care a înţeles ce se ascundea sub stratul de imagine: „an American poet”.

Thursday, November 26, 2009

Scrisoare deschisă către domnul Crin Antonescu

"De-acela vai,
Ce nu-şi dă seama
Spre care rai
Mai mică-i vama"
(Celelalte Cuvinte)

Domnule Crin Antonescu,



V-am votat. M-am frământat mult, întrebându-mă dacă să merg la alegeri, şi dacă m-am hotărât să vă votez, nu a fost pentru că aş crede în Dumneavoastra ca om politic. Ştiu că toţi cei care aţi participat cu şanse sunteţi, de fapt, o apă şi un pământ. Am simţit însă că nu pot răbda să-i las încă odată să câştige pe cei care ne sufocă de mai bine de cincizeci de ani. Niciun candidat dintre cei cu şanse nu mă reprezintă, dar v-am votat ca să nu intre Mircea Geoană în turul 2.

Cum faceţi cu toţii de obicei, de-a lungul campaniei electorale aţi început să vorbiţi despre Dumnezeu. S-a ajuns chiar la actul de schizofrenie politică prin care şeful unui partid socialist îl citează pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Dumneavoastră, domnule Crin Antonescu, aţi spus că fără ajutorul Lui nu putem face nimic, şi bine aţi spus, căci acestea sunt înseşi cuvintele Mântuitorului (Ioan 15, 5). Însă m-am întrebat atunci şi mă întreb cu atât mai mult acum, după ce primul tur de scrutin a trecut, cărui Dumnezeu vă închinaţi Dumneavoastră şi ceilalţi politicieni ai noştri ? Dumnezeului liber-cugetătorului Iliescu ? Duşmani reali sau prefăcuţi în viaţa publică, mulţi dintre Dumneavoastră vă regăsiţi în cercul unor interese despre care nu vorbiţi niciodată publicului, grupaţi în jurul unor tovărăşii ilegitime, în numele cărora călcaţi peste credinţă, familie, patrie, oameni, folosindu-le pe toate acestea doar cu caracter declarativ, subordonate dorinţei nemăsurate de putere. Oare un dumnezeu al înrobirii celorlalţi are ceva în comun cu Dumnezeul lui Israel, cu Hristos, Vestitorul libertăţii, Care a spus : « Cunoaşteţi adevărul şi adevărul vă va face liberi » ? În numele cui ne-aţi cerut încrederea la urne şi încotro vreţi să mergem ?

Aţi spus că Băsescu a făcut rău României. Şi vă împărtăşesc părerea, căci şi el se regăseşte între cei despre care vorbeam mai sus. M-am întrebat în tot timpul campaniei electorale, cu ce e mai bun Patriciu, cu ce e mai bun Tăriceanu, cu ce sunteţi mai bun Dumneavoastră. Nu am găsit răspunsul şi de aceea, repet, votul acordat Dumneavoastră a fost un vot împotriva lui Geoană. Dar, recunosc, pentru o clipă am sperat. Am sperat că sunteţi într-adevăr altfel, aşa cum aţi spus. Pentru că drama prin care aţi trecut şi figura tinerească mă făceau să Vă simt mai aproape, deşi discursul politic era inconsistent. Când, a doua zi după alegeri, aţi spus că nu-l susţineţi în turul 2 pe Traian Băsescu, V-am respectat consecvenţa. Când aţi anunţat că-l susţineţi pe Geoană, respectul meu a murit. Spuneţi că aţi fost în Piaţa Universităţii, iar eu Vă spun că aţi fost degeaba, sau că mai bine n-aţi fi mers deloc, pentru că astăzi Vă faceţi trădător al celor care au luptat şi al celor care au murit acolo, bătuţi, umiliţi, ucişi şi cu trupurile azvârlite din ordinul lui Ion Iliescu. Aţi arătat acum că deşi nu aţi fost membru al partidului comunist, sunteţi un tovarăş de nădejde pentru perpetuarea lui în forme noi, dar la fel de toxice. Ne-aţi dovedit că ideologia e un pretext şi loialitatea o vorbă în vânt. Le-aţi dat dreptate tuturor celor care Vă acuzau că nu sunteţi decât un executant al lui Patriciu şi m-aţi făcut să înţeleg că nu sunteţi cu nimic mai bun decât Băsescu, cel pe care îl acuzaţi pe toate canalele media. Am sperat că prin Dumneavoastră vom scăpa de spectrul psd-ului, întrupat acum în candidatul Mircea Geoană, pentru ca acum să Vă văd cum îl susţineţi. Omeneşte Vă iert, dar nu cred că istoria Vă va ierta prea uşor. Persecutorii acestui neam şi ai credinţei lui se pregătesc să revină la putere cu sprijinul Domniei Voastre. Poate că un gest de frondă n-ar folosi la mare lucru. Dar V-ar păstra conştiinţa curată şi ne-ar convinge că mai presus de interesele de partid sau de grupare, credeţi în principiile despre care ne-aţi vorbit în campania electorală. Astfel însă, rămâneţi, în ciuda bunelor maniere şi a vorbei elevate şi plăcute, un instrument în mâna celor care ne înrobesc, în fiecare zi mai mult.

V-am votat, domnule Crin Antonescu, şi nu regret. Sper însă ca votul meu să Vă apese conştiinţa în fiecare zi când Vă veţi aminti că aţi hotărât să-l sprijiniţi pe Geoană. Şi dacă Vă veţi aminti că V-am votat, gândiţi-Vă pentru o clipă la morţii şi întemniţaţii comunismului şi la Ristea Priboi, colegul Dumneavoastră de alianţă. Poate că această alăturare Vă va sugera ce vreau să spun mai mult decât cuvintele mele neputincioase.

Traian Băsescu, în anii în care a fost preşedinte şi poate înainte, a dovedit că este şi el slujitor al unor cercuri ca cele despre care vorbeam mai sus. Nu mă simt reprezentat de el. Dar, deşi nu am fost în Piaţa Universităţii, am văzut pe geam cum minerii au omorât un om în bătaie. Şi din acel moment am ştiut că nu voi vota niciodată cu Iliescu. Nici măcar dacă se ascunde în spatele unui politruc mai tânăr. Cu strângere de inimă, dacă mă voi duce la turul al doilea de scrutin, îl voi vota pe contracandidatul lui Mircea Geoană. Pe Dumneavoastră, domnule Crin Antonescu, nu vă voi mai vota însă niciodată. Poate doar dacă, şi în ceasul al doisprezecelea, Vă veţi întoarce cu faţa către cei pe care aveţi pretenţia să-i reprezentaţi. Şi care Vă întreabă astăzi : în numele cărui Dumnezeu ne îndemnaţi să-l votăm pe Geoană ?



PAUL SLAYER GRIGORIU

Wednesday, November 25, 2009

Poemul zilelor stranii - The Doors (III)

Albumul din 1969, „The Soft Parade”, este cel mai controversat din istoria The Doors. O parte a criticilor şi a fanilor este de părere că grupul a făcut compromisuri comerciale majore, prin aceea că în realizarea albumului sunt implicate numeroase aranjamente de corzi, care dau ansamblului un colorit mai accesibil şi mai potrivit pentru a fi difuzat la radio şi televiziune. Din pricina acestor orchestraţii, care cuprind, pe lângă cele amintite mai sus, şi instrumente mai puţin obişnuite în rock, precum mandolina şi conga, dar şi pentru că producătorul a fost deosebit de atent cu detaliile, înregistrarea albumului a durat nouă luni, când de obicei The Doors nu aveau nevoie de mai mult de câteva săptămâni pentru un disc. În plus, Jim se plictiseşte în studio şi are tot timpul din lume pentru a se îmbăta, întârziind la rândul său înregistrările. Un alt element nou este că, spre deosebire de albumele anterioare, pe acesta, în dreptul fiecărei piese este menţionat autorul în mod individual. Se pare că totul a pornit de la „Tell All the People”, despre care Morrison a vrut să se ştie că nu a compus-o el, pentru a evita orice neînţelegere care ar fi putut fi iscată de versuri precum „spune-le tuturor oamenilor să mă urmeze”. Dincolo de aceste circumstanţe, albumul, deşi inegal ca valoare, conţine câteva piese de referinţă, astfel încât, pe lângă cei care îl repudiază, sunt şi unii care îl socotesc până astăzi cea mai completă creaţie The Doors. Vocea lui Jim Morrison câştigă în profunzime pe piese precum „Tell All the People”, „Touch Me” (cu un refren care aminteşte de Frank Sinatra şi un solo al saxofonistului Curtis Amy) sau „Wishful Sinful”. La sfârşitul lui „Tocuh Me”, Jim spune „stronger than dirt”, aluzie la o reclamă la detergentul Ajax, cu o melodie un pic asemănătoare. Se pare că ironia este îndreptată împotriva intenţiei restului grupului de a vinde „Light My Fire” pentru un spot publicitar la Buick. Elementele country sunt sesizabile pe „Easy Ride”, „Do It” (poate cea mai slabă piesă a albumului), dar mai ales pe „Runnin’ Blue”, cu Robby Krieger pe postul de solist vocal principal, compusă în memoria bluesman-ului Otis Redding, mort într-un accident de avion. „Shaman’s Blues” este o piesă simplă şi puternică, cu o temă a ghitarei care se repetă pe întreaga structură, ca şi „Wild Child”, care reaminteşte de stilul clasic al trupei, cu o formă destul de simplă de pe care nu lipsesc, spre final, accentele de blues şi solo-ul cu slide. Piesa-titlu este un moment poetico-muzical de mare valoare, cu fragmente din poezii scrise de Morrison de-a lungul timpului. După partea recitată, „Petition the Lord with Prayer”, muzica începe pe sonorităţi populare medievale, cu rezonanţe de cutie muzicală dublată de clavecin, iar versurile trimit la o temă dragă lui Morrison, cea a sanctuarului. După o aglomerare plină de elemente moderne, atmosfera de la început revine, cu basul evoluând melodic, pentru ca apoi să urmeze o ruptură bruscă, în care susţinerea ritmico-armonică aminteşte de „Not To Touch the Earth”. Versurile sunt imagini stilizate ale populaţiei ce trece zilnic pe Sunset Boulevard din LA, în fond un microcosmos contemporan, cu preocupările lui vane („Toată viaţa asudăm şi strângem/ Construindu-ne un mormânt superficial”) şi cu dorinţa de ieşire, de eliberare („Avem nevoie de cineva sau de ceva nou”). Crescendo-ul muzical se face pe nesimţite, fără dramatismul din „The End” sau „When the Music’s Over”, dar cu o mare bogăţie imagistică, încheiată cu o suprapunere de versuri incoerente, ca o pictură suprarealistă a lumii în care trăia grupul.
Jim Morrison e la un pas de a intra din nou în conflict cu legea din cauza abuzului de alcool. Costurile mari ale înregistrărilor şi lipsa de seriozitate a solistului vocal duc grupul la un pas de destrămare.
În 1970, producătorul Paul Rothchild asamblează cu migală fragmente din mai multe concerte ale grupului, anterioare apariţiei „The Soft Parade”, pentru a realiza ceea ce numeşte spectacolul-perfect. Rezultatul este „Absolutely Live”, primul album în concert din istoria The Doors, care îmbină piese proprii cu blues-uri mai mult sau mai puţin clasice, dar al cărui punct culminant este prezentarea integrală a „Celebration of the Lizard”, creaţie poetico-muzicală pe care se întâlneşte poezia zilelor stranii, presărată de aluzii mitologice, cu iz teatral şi ceremonial. Pe primele părţi piesa trimite la „Horse Latitudes”, cu versurile recitate de Morrison suprapuse pe un fundal instrumental expresionist care nu face decât să sublinieze poezia în care apar, din nou, şarpele şi simbolistica unei călătorii în subconştient al cărei rezultat final este transfigurarea, aşa cum o regăsim în ritualurile şamanice. Percuţia începe un crescendo care atinge punctul culminant pe fragmentul „Not To Touch the Earth”, deja prezent pe „Waiting for the Sun”, care însă aici beneficiază de o accentuare brutal-expresionistă a atonalismului, prezent pe pasajul median şi în cadenţă. Versurile, de un simbolism greu descifrabil, dar cu trimiteri la William Blake şi uneori la ipocrizia stabilimentului social care se regăsesc şi în poezia romanticului englez, au un suport muzical din care se remarcă ostinato-ului clapei care, împreună cu percuţia repetitivă şi cu crescendo-ul dinamic ajunge să creeze un moment de o intensitate zdrobitoare. Capitolul „Names of the Kingdom”, cu o melodie dulce, rezolvă tensiunea şi luminează atmosfera, totul sfârşindu-se cu „The Palace of Exile”, fragment poetic ce trimite din nou la vizionarismul tip Blake.
Cu toate acestea, Morrison se îndepărtează din ce în ce mai mult de imaginea şamanică şi dionisiacă, renunţă la drogurile psihedelice şi începe să bea din ce în ce mai mult, îşi lasă barbă şi se îngraşă considerabil. Casa de discuri este obligată să folosească pentru coperta „Absolutely Live” o fotografie mai veche, cu un Jim suplu şi provocator, şi dacă „Celebration of the Lizard” este punctul de atracţie al albumului şi în acelaşi timp o sumă a poeziei iniţiatice şi ermetice, dispoziţia solistului din momentul respectiv este ilustrată mai degrabă de piese ca blues-ul „Who Do You Love”, dublate de o atitudine simplă şi directă.
Astfel, anul 1970 îl găseşte într-o excelentă dispoziţie creativă şi într-o formă vocală mai bună decât oricând. Noul album, „Morrison Hotel”, marchează revenirea în forţă a lui Jim Morrison la capitolul compoziţie, iar pentru grupul The Doors discul înseamnă o revenire la rădăcini şi o influenţă amplificată de blues. Morrison Hotel exista în realitate, dar când membrii grupului i-au rugat pe proprietari să le permită să-l fotografieze, s-au lovit de un refuz categoric, astfel încât fotografia ce apare pe coperta albumului este făcută clandestin. Titlul primei feţe a discului este Hard Rock Cafe şi legenda spune că de aici şi-ar fi luat numele celebrul lanţ de localuri. Din punctul de vedere al personalului, pe lângă membrii The Doors, pe acest album figurează şi celebrul ghitarist blues Lonnie Mack la bas şi G Puglese (de fapt, un pseudonim al lui John Sebastian) la muzicuţă. Influenţa celui dintâi, precum şi predilecţia din ce în ce mai accentuată a grupului pentru blues sunt audibile de pe prima piesă, devenită un clasic, „Roadhouse Blues”, pe care pianul, muzicuţa şi vocea mai puternică decât oricând a lui Jim contribuie la crearea unui imn, despre care mulţi au crezut la început că este o preluare după vreun mare artist al genului. Paul A. Rothchild a insistat mult la producţie, astfel încât finisarea piesei a durat două zile. „You Make Me Real” (cu o tentă de rock’n’roll), „The Spy” sau Maggie M’Gill” sunt alte mostre ale întoarcerii The Doors spre rădăcini. Este de remarcat că multe dintre piesele de pe acest album sunt compuse cu mult timp înainte şi recuperate acum tocmai pentru a recrea atmosfera ce se pierduse parţial pe „The Soft Parade”. „Waiting for the Sun”, una dintre cele mai frumoase compoziţii ale grupului, cu melodia melancolică şi armonia pe alocuri figurativă a basului, aminteşte de „Moonlight Drive”, iar versurile vorbesc despre visul american, imposibil de atins, dar fac referire şi la meditaţiile lui Morrison, ilustrate prin celebra afirmaţie „Aceasta este cea mai stranie viaţă pe care am cunoscut-o vreodată”. Pe „Peace Frog”, Robby Krieger vine cu un riff ce se apropie de funk şi în jurul căruia se construieşte întreaga piesă, pentru ale cărei versuri s-a scotocit intens în caietele lui Morrison, până când au fost găsite nişte poeme numite „Abortion Stories”. Textul este discontinuu, cu referiri la Convenţia Partidului Democrat din 1968, la arestarea lui Jim din New Haven, dar şi la convoiul cu indieni sângerând care i-a marcat copilăria viitorului rockstar. „Blue Sunday” şi „Indian Summer”, ambele piese vechi, par a-i fi dedicate Pamelei Courson, menţionată explicit ca soţie a lui Morrison în „Queen of the Highway”.
Revenit în atenţia publicului, grupul participă, printre alte nenumărate concerte, la celebrul festival de la Isle of Wight, alături de Jimi Hendrix, The Who, Joni Mitchell sau Miles Davis. În septembrie, Morrison este declarat vinovat în procesul de la Miami, dar lăsat în libertate până la judecarea recursului.
În aceeaşi perioadă, Jim Morrison îşi cultivă relaţia amoroasă cu ziarista şi autoarea de romane SF Patricia Kennealy, una dintre primele care l-a intervievat, cu care se „căsătoreşte” în cadrul unui ritual celtic păgân, respectiva ziaristă fiind iniţiată în acest domeniu. Printre martori se numără şi un preot prezbiterian, însă ceremonia nu are nici o valoare legală. Ulterior Morrison avea să declare că acceptase fiindcă era drogat, însă Patricia şi-a schimbat după un timp numele în Kennealy-Morrison, astfel semnând şi cărţile pe care le-a scris între timp. O parte a corespondenţei între cei doi consemnează de asemenea faptul că Jim îi scria folosind numele Patricia Morrison şi formula de adresare „soţia mea, Patricia”. Din punctul de vedere al celorlalţi membri ai grupului, Kennealy este o influenţă nefastă pentru Morrison, însă ea susţine că este unul dintre puţinii oameni care l-au cunoscut pe adevăratul Jim, retras şi rezervat, atât de diferit de impulsivul drogat din luminile scenei. În scena ritualului păgân de căsătorie din filmul lui Oliver Stone, „The Doors”, Patricia joacă rolul preotesei oficiante, însă ulterior ea şi-a declarat dezaprobarea faţă de modul în care Jim este reprezentat în pelicula respectivă. Punctul ei de vedere a coincis cu cel al lui Ray Manzarek, în timp ce restul membrilor grupului au declarat că le-a plăcut filmul.
În ciuda agitaţiei din viaţa muzicală şi personală, pe 8 septembrie 1970, ziua în care împlineşte 27 de ani, Morrison intră într-un studio profesionist, unde înregistrează o sesiune de poezie. Fragmente mari din aceasta aveau să fie folosite ulterior de membrii The Doors pentru realizarea albumului postum de muzică şi versuri „An American Prayer”. Toată agitaţia din ultima perioadă îi cauzează însă o stare depresivă, manifestată uneori şi în concerte. Anul 1971 începe cu o încercare de regăsire pe toate planurile. Blues, poezie şi evadarea departe de o lume care îl storsese, acestea sunt perspectivele pentru Jim Morrison. Sunt ultimele 7 luni din viaţa lui.

Thursday, November 19, 2009

Poemul zilelor stranii - The Doors (II)

Atitudinea rebelă şi calea pavată de excese ale lui Morrison ating apogeul pe 10 decembrie la New Haven, Connecticut. Jim este bruscat de un poliţist când era în backstage cu o fată, şi povesteşte pe scenă episodul, acuzându-i pe oamenii legii, şi, în consecinţă, este arestat.
Până la sfârşitul anului, concertele continuă, şi trupa încheie 1967 în glorie, deşi primele vorbe despre „turnura comercială” a americanilor încep să apară în presă.
Înregistrările pentru cel de-al treilea album sunt îngreunate de faptul că Morrison bea din ce în ce mai mult, dar activitatea trupei continuă să rămână, momentan, fructuoasă. Mai multe concerte în aer liber generează bătăi între fani şi poliţie, în special cel de pe 10 mai 1968, de la Chicago Coliseum. În cele din urmă, în iulie apare „Waiting for the Sun”, considerat până astăzi albumul cel mai accesibil al grupului. Desigur, este vorba despre o înţelegere unilaterală. Într-adevăr, avem aici cele mai comerciale piese de până atunci, de pildă „Hello, I Love You”, primul number 1 al grupului, atât în Europa cât şi în Statele Unite, „Spanish Caravan”, altfel superbă, cu sonorităţile mediteraneene prelucrate în maniera Doors sau „We Could Be So Good Together”, mai ritmată şi alertă, de pe care însă nu lipsesc solo-urile dubioase ale lui Krieger, un rock blues distorsionat. Pe de altă parte, pe acelaşi album se găsesc una dintre cele mai puternice piese ale trupei. „Not To Touch the Earth”, parte a piesei de treizeci de minute „Celebration of the Lizard”, pe care membrii trupei nu au reuşit să o înregistreze în întregime pentru album, are o tematică inspirată din „Creanga de aur”, studiul lui James Frazer despre mitologie şi religii comparate, susţinută muzical de un bas psihedelic care creează, împreună cu instrumentele melodice, distorsionate prin apogiaturi descendente, o tensiune din ce în ce mai mare, rezolvată parţial în refrenul „let’s run” şi lăsată fără o ieşire efectivă, în aura mitologică de mister definită de cuvintele „I am the lizard king, I can do anything”. „Unknown Soldier”, poate cea mai politică piesă Doors, interzisă pe atunci la radio, beneficiază şi de un scurt metraj realizat tot de Morrison, iar pe „My Wild Love” vocea solistului este susţinută de alte voci, ca un cor distorsionat, cu influenţe extraeuropene. „Five To One” naşte până astăzi discuţii legate de înţelesul real, dar este oricum un cântec de revoltă şi viaţă, dincolo de posibilele interpretări legate de raportul de cinci la unu, existent atunci în LA, între albi şi negri, tineri şi bătrâni, fumători de marijuana şi nefumători. În momentul înregistrării piesei, Jim Morrison era atât de beat încât cineva a trebuit să-i spună când să intre cu vocea. Pe disc se aude la un moment dat cineva care-i şopteşte din spate „one more time”. Dacă la toate acestea adăugăm poezia iubirii şi a libertăţii de pe „Love Street”, cu un text sugerat de strada pe care Jim şi iubita lui, Pamela Courson, locuiau, privind de pe balcon şirurile de hippies, dulcea melancolie de pe „Summer’s Almost Gone” sau superbul jazz „Yes, the River Knows”, cu armonia mustind de septime de dominantă, avem tabloul complet al unui disc care continuă în mod firesc călătoria muzical-poetică The Doors.
În septembrie The Doors cântă la Londra alături de Jefferson Airplane, concerte care vor fi înregistrate dar niciodată difuzate, iar în octombrie lui Morrison îi apare prima carte de versuri, „New Creatures”. Seria de concerte continuă, la Amsterdam solistul nu urcă însă pe scenă, din cauza unui leşin cauzat de droguri. Între timp însă, după vizionarea unei piese de teatru hippy, Morrison înregistrează cu trupa un jam session în studio, celebru, numit „Rock Is Dead”. Unul dintre evenimentele care aveau să marcheze istoria The Doors are loc pe 1 martie 1969 la Dinner Key Auditorium, Miami, Florida. În faţa unei mulţimi ce depăşeşte capacitatea sălii, Morrison urlă „Orice vreţi să faceţi, s-o facem!”, după care, se presupune că îşi expune goliciunea în faţa sălii. Procesul juridic ce urmează durează aproape doi ani, cu Jim şi apropiaţii negând de fiecare dată expunerea în public a organelor sexuale, şi spunând că totul a fost o provocare mimată. Cu toate acestea, conform solistului, rezultatul a fost pozitiv, pentru că i-a distrus imaginea de rock star dionisiac pe care el însuşi ajunsese să o deteste. Profitând de pauza de concerte, începe să lucreze la un film despre un autostopist şi înregistrează fragmente de poezie. Trupa îi este ca o familie, iar spectacolele care vor urma sunt impregnate de imaginea unui grup mai bluesy (de altfel şi repertoriul este îmbogăţit cu blues), care se simte bine pe scenă, îndepărtat de viziunea experienţelor şamanice din prima perioadă. Obosit de calea controverselor şi a vieţii sălbatice, Morrison se descrie: „Unii spun despre mine că sunt regele-şopârlă, sau Dionisos, sau un demon în piele neagră. Eu cred că sunt un tânăr inteligent şi sensibil, căruia zeii i-au dăruit în batjocură o inimă de clovn”. LSD-ul, apoi alcoolul şi poligamia care îl aducea în compania şi în patul multor femei, pe lângă relaţia aşa-zis stabilă cu Pamela Courson nu păreau să-l ducă pe Morrison unde vroia, în „cealaltă parte”, ci îl lăsaseră singur în mijlocul unei lumi care îl înghiţise. „Drumul excesului duce la palatul cunoaşterii”, spusese cândva William Blake, dar James Douglas Morrison părea tot mai departe de ceea ce căutase.

Tuesday, November 17, 2009

Vorbe electorale

Mă uit şi eu la campania electorală pentru alegerile prezidenţiale, cu scepticismul celui care nu crede în niciunul dintre candidaţi. Toţi cei cât de cât cunoscuţi sunt oameni care, fie direct, fie prin alianţele din care fac parte, au acţionat în folosul corupţiei morale şi materiale şi în dauna României. Am spus că în proporţie de 99% nu voi vota şi, deocamdată, acel 1% este departe. Anumite gânduri, recunosc, se nasc şi în mintea mea nepricepută, încercând să desluşesc interesele aflate în spatele candidaţilor şi să văd care dintre ele ar fi mai dăunătoare pentru omul de rând, astfel încât, votând pentru altul, să pot influenţa zădărnicirea lor. Dar, cel puţin deocamdată, rămân în ceaţă. Un lucru îmi este clar. Mircea Geoană nu contează decât prin reţeaua din spatele lui. Din păcate are şanse să ajungă măcar în turul doi, tocmai prin această reţea. Este un candidat slab, cu un discurs plat şi stereotip, propagând imbecilele clişee stângiste fără a încerca câtuşi de puţin să le adapteze la realitatea care îl înconjoară. Şi eu, ca unul care am văzut de la geam, la 12 ani, cum minerii măcelăreau un om, nu voi vota niciodată pe nimeni care se asociază cu Ion Iliescu. Când acesta din urmă a ajuns în turul doi cu Vadim, am preferat să stau frumos acasă.
Cu toate astea, mă uit şi eu la ce zic şi la ce-şi zic candidaţii între ei. Aşa se face că am urmărit şi fragmente din dezbaterea Crin Antonescu – Traian Băsescu. Şi am observat una-alta. Nimic nou, evident, pentru că pe cei doi îi ştim bine. Şi nu merită votul meu. De aceea spun dintru început că nu caut să influenţez pe nimeni. Doar împărtăşesc ce am văzut.
Traian Basescu: Trebuie ca directorii de scoli sa nu fie membri de partid.
Iată o afirmaţie demagogică, din seria celor cu « sistemul ticăloşit » alcătuit din politicieni veroşi – cum şi este – al căror duşman ar fi doar actualul preşedinte – cum nu este, căci vine din inima sistemului. De fapt nu are nicio relevanţă dacă un director face parte dintr-un partid sau altul, atâta timp cât partidele trebuie, teoretic, să fie toate interesate de binele ţării. Dacă omul este un bun dascăl şi gospodar, nu ar trebui să ne intereseze că e liberal, ţărănist sau social-democrat. E drept că la ce oameni colcăie acum prin partide, însăşi asocierea unui director de şcoală cu aceştia dă de gândit în legătură cu moralitatea lui, dar aici avem o problemă mai amplă. La ce au făcut din 1990 încoace, politicienii noştri n-au altă şansă decât să se retragă definitiv din viaţa publică. Sau să se pocăiască în faţa întregii ţări, ceea ce nu dau semne că ar intenţiona.
Crin Antonescu: Reforma vietii politice este data de calitate, nu de numarul de parlamentari.
Corect. Dar spunând acestea, liderul liberal îşi cam şubrezeşte propria poziţie. Pentru că dacă importantă este calitatea, e mai uşor să găseşti mai puţini oameni buni, iar dacă numărul nu contează, reducerea lui e bună, măcar fiindcă nu se mai înghit atâţia bani din buget. Spunând cele de mai sus, Crin Antonescu i-a ridicat mingea la fileu lui Traian Băsescu. Dar se pare că acesta n-a observat.
Traian Basescu: Trebuie sa trecem de la educatia bazata pe memorie, pe una care sa dea copiilor competente. Nu trebuie sa bagam date in memoria copilului, ci trebuie sa le aratam unde sa caute.
Actualul preşedinte încearcă să recupereze terenul pe care unele sondaje spun că l-ar fi pierdut în rândul aşa-numitei « pături educate », adică studenţii sau oamenii şcoliţi prin Occident. Ideea de mai sus e foarte populară în rândul celor care critică vechiul sistem de educaţie românesc, cu accentul pus în special pe aşa-numita cultură generală. Rău sau bun, respectivul sistem a dat cândva roade, ceea ce diverşii hibrizi din zilele noastre nu mai fac. Personal socotesc că o educaţie echilibrată foloseşte ambele metode. Un om trebuie să ştie şi în acelaşi timp să ştie unde să caute. Altfel ajungem la situaţia extremă, cunoscută mie dintr-un context anecdotic dar real, în care ni se va spune : « N-am nevoie să văd, să citesc sau să cunosc nimic. Dacă mă interesează, găsesc pe internet sau pe Discovery ».
Crin Antonescu: Cum va considerati dumneavoastra cand doua treimi dintre romani va cred mai rau decat Ceausescu?
Crin e la fel ca Băsescu. Îi plac circul, afirmaţiile nefondate, vorbăria goală. Care două treimi ? Vobe mari şi fără bază, care s-ar potrivi mult mai bine în revista pseudo-naţionalistului Vadim.
Crin Antonescu: Basescu, spre deosebire de Geoana, e un om viu, cu personalitate. Le spun romanilor ca jocurile nu sunt facute!
Iată o vorbă spusă cu tact şi realism. Că Geoană nu există din punct de vedere politic, în comparaţie cu Băsescu, e evident. Recunoaşterea acestui lucru e o dovadă de tact şi fair-play care, doar aparent paradoxal, îi poate atrage multă simpatie candidatului liberal. În legătură cu ultima propoziţie a Domniei Sale am eu marile mele îndoieli. Mi-e teamă că jocurile sunt făcute. Nu ştiu în ce direcţie, dar parcă nu în cea a mai binelui României. Dezbaterea de faţă ne dovedeşte că niciun candidat nu e ce ar trebui să fie. Nimeni nu vorbeşte despre problemele cu adevărat acute, decât, eventual, cu spirit demagogic şi făcând promisiunile obişnuite. Iar a citi printre rânduri e azi mai greu decât oricând. Să dea Dumnezeu să avem discernământul să putem face şi noi, cei mici, ceva pentru ţară. Mă îndoiesc că avem cu cine vota, mă îndoiesc că vreunul dintre candidaţi reprezintă o soluţie. Dar, cum am spus, mintea mea e nepricepută în asemenea lucru. Reflecţia rămâne deschisă.

Iată la acest link un comentariu pertinent despre dezbaterea sus-amintită : http://khris.ro/index.php/11/2009/traian-basescu-versus-crin-antonescu-la-cluj/?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+Khrisro+%28khris.ro%29

Monday, November 16, 2009

Poemul zilelor stranii - The Doors (I)

Pe 8 decembrie 1943, la Melbourne, Florida, se naşte James Douglas Morrison, fiul unui amiral din marina americană, tată de familie sever şi riguros. James Douglas – Jim, un copil american obişnuit, a cărui amintire hotărâtoare din primii ani rămâne un convoi accidentat de indieni Navajo, aceştia zăcând sângerând pe marginea autostrăzii, avea să marcheze definitiv cultura occidentală a secolului XX. Poetul şi muzicianul de mai târziu deschide ochii asupra lumii prin filosofia lui Friedrich Nietzsche, poezia lui Charles Baudelaire şi Arthur Rimbaud sau a englezului William Blake, poet şi pictor din secolul al XVIII-lea. După mai multe peregrinări, ajunge la Universitatea din Los Angeles (UCLA), secţia cinematografie, unde este coleg cu Raymond Daniel Manzarek. Încercările cinematografice ale celor doi, avangardiste şi discontinue, se lovesc de reacţia mai degrabă conservatoare a profesorilor şi colegilor, însă drumurile lor se încrucişează pe plan muzical. În iulie 1965, Jim îi spune lui Ray că are în cap un întreg concert rock’n’roll şi îi cântă, spre exemplificare, „Moonlight Drive”. Impresionat de versuri şi de lirismul melodiei în sine, organistul se decide pe loc să formeze o trupă, bazată iniţial pe scheletul grupului cu care era deja activ, Rick and the Ravens. Este găsit repede bateristul John Densmore, pe care Ray îl cunoştea de la cursurile de meditaţie transcendentală frecventate împreună şi, cu alţi doi membri dintre care o femeie-basist, trupa înregistrează în septembrie un demo de şase piese, de multe ori piratat, dar editat oficial abia la mulţi ani după destrămarea trupei, pe o compilaţie. Cum ceilalţi membri sunt nemulţumiţi de versurile stranii ale lui Jim, părăsesc trupa, iar ghitaristul nou este Robby Krieger, coleg cu John întru muzică şi transcendentalism. Numele nou ales este The Doors, după cartea lui Aldous Huxley, „Porţile percepţiei”, inspirată la rândul ei de poemul lui William Blake, „Nunta raiului şi a iadului”. „Dacă porţile percepţiei ar fi curăţate, totul i-ar apărea omului aşa cum este: infinit”. Această formulare cvasi-mistică urmează să joace un rol major în evoluţia conceptuală a noului grup.
După o serie de concerte mai mici, în care deja începe să se impună imaginea unui Morrison provocator, întunecat, uneori lasciv alteori sfredelitor, grupul este chemat să cânte în celebrul Whisky a Gogo, în anul 1966. Pe lângă piesele proprii sunt cântate şi multe preluări, blues sau rock, pe care adesea Jim improvizează versuri susţinute de lungi pasaje instrumentale. Jac Holzman, patronul casei de discuri Elektra, îi descoperă în acest club şi semnează pe 18 august un contract cu ei, începutul unei lungi colaborări cu producătorul Paul A. Rothchild. La doar trei zile mai târziu, The Doors sunt daţi afară din club, din cauza aluziilor la incest şi paricid din piesa teatrală „The End”, inspirate de tragedia lui Sofocle „Oedip rege”.
Încă de la primele apariţii, The Doors se profilează ca unul dintre grupurile cele mai aparte ale culturii rock. Versurile lui Morrison, inspirate din experienţa lui poetică şi filosofică, având ca influenţă de bază, printre altele, „Naşterea tragediei din spiritul muzicii” a lui Nietzsche, sunt pe de altă parte rezultatul explorării până la ultimele consecinţe a limitelor omenescului, cu ajutorul dereglării simţurilor vestită de simbolistul francez Arthur Rimbaud, vorbesc despre retezarea punţilor, experienţa morţii – de unde fascinaţia pentru şamanismul amerindienilor, unde şamanul trece ritual prin moarte şi revine la viaţă după o viziune care aduce vindecare tribului – , o cuprindere deplină şi dionisiacă a întregului univers, cu marea, soarele, pământul, ploaia ca elemente ale unui tot înglobat în însăşi fiinţa omului.
În 1967 apare la Elektra primul album, „The Doors”, şi legenda este în plină desfăşurare. Discul reprezintă o descriere uneori sintetică, alteori exhaustivă a tot ce a fost vreodată, în esenţă, The Doors. „Break On Through” este manifestul trupei, al cărei scop, din descrierea lui Morrison era tocmai cel de a „trece dincolo”, de cealaltă parte a lucrurilor, de a le atinge şi îngloba în cel mai adânc punct al existenţei lor. Încă de la început se remarcă extraordinara ştiinţă a lui Ray Manzarek de a pune desenele armonico-melodice ale clapei în slujba versurilor, astfel încât senzaţia de tot unitar muzică/text este una dintre cele mai desăvârşite din istoria muzicii. „Soul Kitchen” trimite deja la atmosfera de musical pe care o va duce mai departe „Alabama Song (Whisky Bar)”, piesă aparţinând, în varianta originală, lui Kurt Weill şi Bertolt Brecht, parte a musical-ului lor „Ridicarea şi căderea oraşului Mahagonny”. Morrison a schimbat versul „show me the way to the next little boy”, înlocuind „boy” cu „girl”. „The Crystal Ship” este o poezie de adio despre prima mare iubire a lui Jim, iar melodia mediană a clapelor, delicată şi melancolică, contribuie excelent la expresia sentimentului unui sfârşit de iubire primăvăratică, prolog la mult mai violentul final din „The End”. În general chitara cântă destul de jazzistic, cu accentul pe armonii, în timp ce tobele creează balansul ideal, lucru ce poate fi bine auzit pe „Light My Fire”, piesa în acelaşi timp cea mai iubită şi cea mai hulită (din pricina excesului de difuzare) The Doors, cu clapele care construiesc atmosfera densă, lărgită prin solo-ul lung din partea mediană, peste o armonie cu bas şi tobe repetitive şi punctând momentele culminante, până când chitara se lansează la rândul ei în progresii armonico-melodice. „Back Door Man”, preluare după bluesmanul Howlin’ Wolf, este un prim semn al mariajului dintre The Doors şi blues, în timp ce „End of the Night” este una dintre cele mai frumoase piese ale albumului şi ale trupei. Ritmul schiţat şi mai mult intuit stă în spatele unei atmosfere fluide, prin multele glissandi ale ghitarei, cu Robby Krieger folosind celebrul bottle neck, armoniile par să înfăşoare într-o mantie aproape tăcută şi nocturnă vocea care cântă versuri cu rezonanţe şi chiar citate din William Blake. „Take It As It Comes” este un tribut adus de Jim filosofiei de influenţă orientală pe care nu a practicat-o însă niciodată. „The End” defineşte însă, încă o dată, conceptul The Doors: muzică, teatru muzical, poezie, filosofie. „The End” poate fi orice – sfârşitul unei iubiri sau al copilăriei, moartea. Piesa este sincretică, cu trimiteri la teatrul muzical deja foarte cultivat în marea muzică a secolului, aici prezent într-o formă când simbolistă, când suprarealistă, cu un concept liric ce merge de la iniţiere la călătorie, de la iubire la moarte, de la psihedelism la mitul lui Oedip, ilustrat cu o violenţă ce ţine de expresionism, atât prin crescendo-urile muzicale care duc la haos violent, alternate cu momente aproape tăcute, cât şi prin versurile ce descriu tragedia eroului lui Sofocle, „Father. Yes, son. I want to kill you. Mother, I want to fuck you”. „The End”, departe de a fi, cum au încercat să insinueze libertinii şi puritanii deopotrivă de simplişti, îndemn la paricid sau incest, este călătoria prin întunericul luminat pe ici pe colo al unei experienţe care merge din sfârşit în sfârşit, până la marele, supremul sfârşit.
Pe 17 septembrie grupul apare în direct la Ed Sullivan Show, unde CBS le cere membrilor să înlocuiască versul „girl, we couldn’t get much higher”, cu posibile aluzii la droguri, cu „girl, we couldn’t get much better”, lucru pe care Morrison nu îl va face, din spusele proprii din cauza emoţiilor. În faţa unui Ed Sullivan mânios, care refuză să strângă mâna membrilor trupei şi îi asigură că nu vor mai apărea în emisiunea lui, Jim Morrison replică senin: „Tocmai am fost la Ed Sullivan Show.”
Trupa, specială şi prin faptul că nu cântă cu bas, liniile acestuia fiind realizate cu mâna dreaptă de Ray Manzarek pe nou inventatul Fender Rhodes bass keyboard, cunoaşte în acel an un succes fulminant şi o activitate concertistică ce îi consolidează renumele. După un turneu european, în octombrie apare al doilea album, „Strange Days”, ce cuprinde parţial material compus odată cu cel de pe discul anterior. Anumite publicaţii văd noile piese ca pe o trădare a undergroundului, iar „Rolling Stone Magazine” consideră trupa „vândută”. În ceea ce priveşte latura strict tehnică, pe album figurează, pe unele piese, Douglas Lubahn la bas, iar coperta diferă de cea a primului album, pentru că Jim Morrison a refuzat să apară pe ea, astfel încât prezenţa trupei este sugerată discret pe un afiş din fundalul fotografiei cu figuri de circ. Conceptul „zilelor stranii” s-ar referi, spun unii, la apariţia culturii hippy şi la intersectarea acesteia cu civilizaţia deja existentă, dar poate fi legat, mai degrabă, de senzaţia de alienare pe care o produce intersectarea mai multor sisteme valorice şi moduri de viaţă dispariţia „bucuriilor obişnuite” („casual joys”), naşterea unei noi lumi uneori la fel de nedefinită ca cea veche. Acest al doilea disc este în linia celui vechi, dar parcă mai profund introdus în concept, în latura psihedelică, cu simbolistica rătăcirii şi a regăsirii. Piesa-titlu ilustrează această viziune, cu acelaşi slide pe chitară, devenit deja marcă Doors, cu una dintre primele utilizări ale unui sintetizator Moog, care parcă îneacă vocea care cântă despre un nou oraş, oaspeţi mahmuri de păcat, fuga dinspre zi spre o noapte împietrită. „You’re Lost, Little Girl” este, ca şi „I Can’t See Your Face In My Mind”, o piesă dulce de dragoste, în timp ce „Love Me Two Times”, este mai comercială, balansată, un nou hit al trupei, compus şi cu versuri de Robby Krieger, acelaşi care crease şi „Light My Fire”. „Horse Latitudes”, un intermezzo poetic unde versurile suprarealist-expresioniste se suprapun pe un fundal muzical de data aceasta pur expresionist şi atonal, introduce celebra „Moonlight Drive”, o „călătorie spre necunoscut”, piesă scrisă de Morrison pe când trăia pe un acoperiş din Venice Beach. Cele trei strofe simetrice şi identice ca structură sunt aşezate într-un crescendo ritmic şi expresiv, de la un ritm punctat vag pe prima strofă, cu senzaţia de plutire accentuată de celebrele slide-uri, până la un punct culminant expresiv în strofa a treia, unde vocea devine strigăt. „People Are Strange”, o piesă inspirată din muzica teatrală a cabaretului european, pune cel mai bine în evidenţă sensibilitatea vocală a lui Morrison, un solist deloc tehnic, dar mustind de feeling, „primul cântăreţ cu feeling de la Frank Sinatra încoace”, conform unui ziarist al vremii. „When the Music’s Over” este ca o continuare, mai puţin tragică, pentru „The End”. Pe un suport de bas şi tobă care rămâne aproape neschimbat pe parcursul celor 11 minute, piesa trece din cântec rock în teatru muzical, cu o suprapunere armonică şi melodică ce uneori devine densă, alteori dispare aproape în totalitate. Rămâne doar un ritm discontinuu, cu note şi arpegii punctate, lăsând loc unei poezii a dezicerii de o realitate artificială şi de o trăire a adâncimii lucrurilor, până la a auzi „ţipătul fluturelui”, totul, desigur, „până când se opreşte muzica”.