Poemul zilelor stranii - The Doors (II)

Atitudinea rebelă şi calea pavată de excese ale lui Morrison ating apogeul pe 10 decembrie la New Haven, Connecticut. Jim este bruscat de un poliţist când era în backstage cu o fată, şi povesteşte pe scenă episodul, acuzându-i pe oamenii legii, şi, în consecinţă, este arestat.
Până la sfârşitul anului, concertele continuă, şi trupa încheie 1967 în glorie, deşi primele vorbe despre „turnura comercială” a americanilor încep să apară în presă.
Înregistrările pentru cel de-al treilea album sunt îngreunate de faptul că Morrison bea din ce în ce mai mult, dar activitatea trupei continuă să rămână, momentan, fructuoasă. Mai multe concerte în aer liber generează bătăi între fani şi poliţie, în special cel de pe 10 mai 1968, de la Chicago Coliseum. În cele din urmă, în iulie apare „Waiting for the Sun”, considerat până astăzi albumul cel mai accesibil al grupului. Desigur, este vorba despre o înţelegere unilaterală. Într-adevăr, avem aici cele mai comerciale piese de până atunci, de pildă „Hello, I Love You”, primul number 1 al grupului, atât în Europa cât şi în Statele Unite, „Spanish Caravan”, altfel superbă, cu sonorităţile mediteraneene prelucrate în maniera Doors sau „We Could Be So Good Together”, mai ritmată şi alertă, de pe care însă nu lipsesc solo-urile dubioase ale lui Krieger, un rock blues distorsionat. Pe de altă parte, pe acelaşi album se găsesc una dintre cele mai puternice piese ale trupei. „Not To Touch the Earth”, parte a piesei de treizeci de minute „Celebration of the Lizard”, pe care membrii trupei nu au reuşit să o înregistreze în întregime pentru album, are o tematică inspirată din „Creanga de aur”, studiul lui James Frazer despre mitologie şi religii comparate, susţinută muzical de un bas psihedelic care creează, împreună cu instrumentele melodice, distorsionate prin apogiaturi descendente, o tensiune din ce în ce mai mare, rezolvată parţial în refrenul „let’s run” şi lăsată fără o ieşire efectivă, în aura mitologică de mister definită de cuvintele „I am the lizard king, I can do anything”. „Unknown Soldier”, poate cea mai politică piesă Doors, interzisă pe atunci la radio, beneficiază şi de un scurt metraj realizat tot de Morrison, iar pe „My Wild Love” vocea solistului este susţinută de alte voci, ca un cor distorsionat, cu influenţe extraeuropene. „Five To One” naşte până astăzi discuţii legate de înţelesul real, dar este oricum un cântec de revoltă şi viaţă, dincolo de posibilele interpretări legate de raportul de cinci la unu, existent atunci în LA, între albi şi negri, tineri şi bătrâni, fumători de marijuana şi nefumători. În momentul înregistrării piesei, Jim Morrison era atât de beat încât cineva a trebuit să-i spună când să intre cu vocea. Pe disc se aude la un moment dat cineva care-i şopteşte din spate „one more time”. Dacă la toate acestea adăugăm poezia iubirii şi a libertăţii de pe „Love Street”, cu un text sugerat de strada pe care Jim şi iubita lui, Pamela Courson, locuiau, privind de pe balcon şirurile de hippies, dulcea melancolie de pe „Summer’s Almost Gone” sau superbul jazz „Yes, the River Knows”, cu armonia mustind de septime de dominantă, avem tabloul complet al unui disc care continuă în mod firesc călătoria muzical-poetică The Doors.
În septembrie The Doors cântă la Londra alături de Jefferson Airplane, concerte care vor fi înregistrate dar niciodată difuzate, iar în octombrie lui Morrison îi apare prima carte de versuri, „New Creatures”. Seria de concerte continuă, la Amsterdam solistul nu urcă însă pe scenă, din cauza unui leşin cauzat de droguri. Între timp însă, după vizionarea unei piese de teatru hippy, Morrison înregistrează cu trupa un jam session în studio, celebru, numit „Rock Is Dead”. Unul dintre evenimentele care aveau să marcheze istoria The Doors are loc pe 1 martie 1969 la Dinner Key Auditorium, Miami, Florida. În faţa unei mulţimi ce depăşeşte capacitatea sălii, Morrison urlă „Orice vreţi să faceţi, s-o facem!”, după care, se presupune că îşi expune goliciunea în faţa sălii. Procesul juridic ce urmează durează aproape doi ani, cu Jim şi apropiaţii negând de fiecare dată expunerea în public a organelor sexuale, şi spunând că totul a fost o provocare mimată. Cu toate acestea, conform solistului, rezultatul a fost pozitiv, pentru că i-a distrus imaginea de rock star dionisiac pe care el însuşi ajunsese să o deteste. Profitând de pauza de concerte, începe să lucreze la un film despre un autostopist şi înregistrează fragmente de poezie. Trupa îi este ca o familie, iar spectacolele care vor urma sunt impregnate de imaginea unui grup mai bluesy (de altfel şi repertoriul este îmbogăţit cu blues), care se simte bine pe scenă, îndepărtat de viziunea experienţelor şamanice din prima perioadă. Obosit de calea controverselor şi a vieţii sălbatice, Morrison se descrie: „Unii spun despre mine că sunt regele-şopârlă, sau Dionisos, sau un demon în piele neagră. Eu cred că sunt un tânăr inteligent şi sensibil, căruia zeii i-au dăruit în batjocură o inimă de clovn”. LSD-ul, apoi alcoolul şi poligamia care îl aducea în compania şi în patul multor femei, pe lângă relaţia aşa-zis stabilă cu Pamela Courson nu păreau să-l ducă pe Morrison unde vroia, în „cealaltă parte”, ci îl lăsaseră singur în mijlocul unei lumi care îl înghiţise. „Drumul excesului duce la palatul cunoaşterii”, spusese cândva William Blake, dar James Douglas Morrison părea tot mai departe de ceea ce căutase.