Monday, November 16, 2009

Poemul zilelor stranii - The Doors (I)

Pe 8 decembrie 1943, la Melbourne, Florida, se naşte James Douglas Morrison, fiul unui amiral din marina americană, tată de familie sever şi riguros. James Douglas – Jim, un copil american obişnuit, a cărui amintire hotărâtoare din primii ani rămâne un convoi accidentat de indieni Navajo, aceştia zăcând sângerând pe marginea autostrăzii, avea să marcheze definitiv cultura occidentală a secolului XX. Poetul şi muzicianul de mai târziu deschide ochii asupra lumii prin filosofia lui Friedrich Nietzsche, poezia lui Charles Baudelaire şi Arthur Rimbaud sau a englezului William Blake, poet şi pictor din secolul al XVIII-lea. După mai multe peregrinări, ajunge la Universitatea din Los Angeles (UCLA), secţia cinematografie, unde este coleg cu Raymond Daniel Manzarek. Încercările cinematografice ale celor doi, avangardiste şi discontinue, se lovesc de reacţia mai degrabă conservatoare a profesorilor şi colegilor, însă drumurile lor se încrucişează pe plan muzical. În iulie 1965, Jim îi spune lui Ray că are în cap un întreg concert rock’n’roll şi îi cântă, spre exemplificare, „Moonlight Drive”. Impresionat de versuri şi de lirismul melodiei în sine, organistul se decide pe loc să formeze o trupă, bazată iniţial pe scheletul grupului cu care era deja activ, Rick and the Ravens. Este găsit repede bateristul John Densmore, pe care Ray îl cunoştea de la cursurile de meditaţie transcendentală frecventate împreună şi, cu alţi doi membri dintre care o femeie-basist, trupa înregistrează în septembrie un demo de şase piese, de multe ori piratat, dar editat oficial abia la mulţi ani după destrămarea trupei, pe o compilaţie. Cum ceilalţi membri sunt nemulţumiţi de versurile stranii ale lui Jim, părăsesc trupa, iar ghitaristul nou este Robby Krieger, coleg cu John întru muzică şi transcendentalism. Numele nou ales este The Doors, după cartea lui Aldous Huxley, „Porţile percepţiei”, inspirată la rândul ei de poemul lui William Blake, „Nunta raiului şi a iadului”. „Dacă porţile percepţiei ar fi curăţate, totul i-ar apărea omului aşa cum este: infinit”. Această formulare cvasi-mistică urmează să joace un rol major în evoluţia conceptuală a noului grup.
După o serie de concerte mai mici, în care deja începe să se impună imaginea unui Morrison provocator, întunecat, uneori lasciv alteori sfredelitor, grupul este chemat să cânte în celebrul Whisky a Gogo, în anul 1966. Pe lângă piesele proprii sunt cântate şi multe preluări, blues sau rock, pe care adesea Jim improvizează versuri susţinute de lungi pasaje instrumentale. Jac Holzman, patronul casei de discuri Elektra, îi descoperă în acest club şi semnează pe 18 august un contract cu ei, începutul unei lungi colaborări cu producătorul Paul A. Rothchild. La doar trei zile mai târziu, The Doors sunt daţi afară din club, din cauza aluziilor la incest şi paricid din piesa teatrală „The End”, inspirate de tragedia lui Sofocle „Oedip rege”.
Încă de la primele apariţii, The Doors se profilează ca unul dintre grupurile cele mai aparte ale culturii rock. Versurile lui Morrison, inspirate din experienţa lui poetică şi filosofică, având ca influenţă de bază, printre altele, „Naşterea tragediei din spiritul muzicii” a lui Nietzsche, sunt pe de altă parte rezultatul explorării până la ultimele consecinţe a limitelor omenescului, cu ajutorul dereglării simţurilor vestită de simbolistul francez Arthur Rimbaud, vorbesc despre retezarea punţilor, experienţa morţii – de unde fascinaţia pentru şamanismul amerindienilor, unde şamanul trece ritual prin moarte şi revine la viaţă după o viziune care aduce vindecare tribului – , o cuprindere deplină şi dionisiacă a întregului univers, cu marea, soarele, pământul, ploaia ca elemente ale unui tot înglobat în însăşi fiinţa omului.
În 1967 apare la Elektra primul album, „The Doors”, şi legenda este în plină desfăşurare. Discul reprezintă o descriere uneori sintetică, alteori exhaustivă a tot ce a fost vreodată, în esenţă, The Doors. „Break On Through” este manifestul trupei, al cărei scop, din descrierea lui Morrison era tocmai cel de a „trece dincolo”, de cealaltă parte a lucrurilor, de a le atinge şi îngloba în cel mai adânc punct al existenţei lor. Încă de la început se remarcă extraordinara ştiinţă a lui Ray Manzarek de a pune desenele armonico-melodice ale clapei în slujba versurilor, astfel încât senzaţia de tot unitar muzică/text este una dintre cele mai desăvârşite din istoria muzicii. „Soul Kitchen” trimite deja la atmosfera de musical pe care o va duce mai departe „Alabama Song (Whisky Bar)”, piesă aparţinând, în varianta originală, lui Kurt Weill şi Bertolt Brecht, parte a musical-ului lor „Ridicarea şi căderea oraşului Mahagonny”. Morrison a schimbat versul „show me the way to the next little boy”, înlocuind „boy” cu „girl”. „The Crystal Ship” este o poezie de adio despre prima mare iubire a lui Jim, iar melodia mediană a clapelor, delicată şi melancolică, contribuie excelent la expresia sentimentului unui sfârşit de iubire primăvăratică, prolog la mult mai violentul final din „The End”. În general chitara cântă destul de jazzistic, cu accentul pe armonii, în timp ce tobele creează balansul ideal, lucru ce poate fi bine auzit pe „Light My Fire”, piesa în acelaşi timp cea mai iubită şi cea mai hulită (din pricina excesului de difuzare) The Doors, cu clapele care construiesc atmosfera densă, lărgită prin solo-ul lung din partea mediană, peste o armonie cu bas şi tobe repetitive şi punctând momentele culminante, până când chitara se lansează la rândul ei în progresii armonico-melodice. „Back Door Man”, preluare după bluesmanul Howlin’ Wolf, este un prim semn al mariajului dintre The Doors şi blues, în timp ce „End of the Night” este una dintre cele mai frumoase piese ale albumului şi ale trupei. Ritmul schiţat şi mai mult intuit stă în spatele unei atmosfere fluide, prin multele glissandi ale ghitarei, cu Robby Krieger folosind celebrul bottle neck, armoniile par să înfăşoare într-o mantie aproape tăcută şi nocturnă vocea care cântă versuri cu rezonanţe şi chiar citate din William Blake. „Take It As It Comes” este un tribut adus de Jim filosofiei de influenţă orientală pe care nu a practicat-o însă niciodată. „The End” defineşte însă, încă o dată, conceptul The Doors: muzică, teatru muzical, poezie, filosofie. „The End” poate fi orice – sfârşitul unei iubiri sau al copilăriei, moartea. Piesa este sincretică, cu trimiteri la teatrul muzical deja foarte cultivat în marea muzică a secolului, aici prezent într-o formă când simbolistă, când suprarealistă, cu un concept liric ce merge de la iniţiere la călătorie, de la iubire la moarte, de la psihedelism la mitul lui Oedip, ilustrat cu o violenţă ce ţine de expresionism, atât prin crescendo-urile muzicale care duc la haos violent, alternate cu momente aproape tăcute, cât şi prin versurile ce descriu tragedia eroului lui Sofocle, „Father. Yes, son. I want to kill you. Mother, I want to fuck you”. „The End”, departe de a fi, cum au încercat să insinueze libertinii şi puritanii deopotrivă de simplişti, îndemn la paricid sau incest, este călătoria prin întunericul luminat pe ici pe colo al unei experienţe care merge din sfârşit în sfârşit, până la marele, supremul sfârşit.
Pe 17 septembrie grupul apare în direct la Ed Sullivan Show, unde CBS le cere membrilor să înlocuiască versul „girl, we couldn’t get much higher”, cu posibile aluzii la droguri, cu „girl, we couldn’t get much better”, lucru pe care Morrison nu îl va face, din spusele proprii din cauza emoţiilor. În faţa unui Ed Sullivan mânios, care refuză să strângă mâna membrilor trupei şi îi asigură că nu vor mai apărea în emisiunea lui, Jim Morrison replică senin: „Tocmai am fost la Ed Sullivan Show.”
Trupa, specială şi prin faptul că nu cântă cu bas, liniile acestuia fiind realizate cu mâna dreaptă de Ray Manzarek pe nou inventatul Fender Rhodes bass keyboard, cunoaşte în acel an un succes fulminant şi o activitate concertistică ce îi consolidează renumele. După un turneu european, în octombrie apare al doilea album, „Strange Days”, ce cuprinde parţial material compus odată cu cel de pe discul anterior. Anumite publicaţii văd noile piese ca pe o trădare a undergroundului, iar „Rolling Stone Magazine” consideră trupa „vândută”. În ceea ce priveşte latura strict tehnică, pe album figurează, pe unele piese, Douglas Lubahn la bas, iar coperta diferă de cea a primului album, pentru că Jim Morrison a refuzat să apară pe ea, astfel încât prezenţa trupei este sugerată discret pe un afiş din fundalul fotografiei cu figuri de circ. Conceptul „zilelor stranii” s-ar referi, spun unii, la apariţia culturii hippy şi la intersectarea acesteia cu civilizaţia deja existentă, dar poate fi legat, mai degrabă, de senzaţia de alienare pe care o produce intersectarea mai multor sisteme valorice şi moduri de viaţă dispariţia „bucuriilor obişnuite” („casual joys”), naşterea unei noi lumi uneori la fel de nedefinită ca cea veche. Acest al doilea disc este în linia celui vechi, dar parcă mai profund introdus în concept, în latura psihedelică, cu simbolistica rătăcirii şi a regăsirii. Piesa-titlu ilustrează această viziune, cu acelaşi slide pe chitară, devenit deja marcă Doors, cu una dintre primele utilizări ale unui sintetizator Moog, care parcă îneacă vocea care cântă despre un nou oraş, oaspeţi mahmuri de păcat, fuga dinspre zi spre o noapte împietrită. „You’re Lost, Little Girl” este, ca şi „I Can’t See Your Face In My Mind”, o piesă dulce de dragoste, în timp ce „Love Me Two Times”, este mai comercială, balansată, un nou hit al trupei, compus şi cu versuri de Robby Krieger, acelaşi care crease şi „Light My Fire”. „Horse Latitudes”, un intermezzo poetic unde versurile suprarealist-expresioniste se suprapun pe un fundal muzical de data aceasta pur expresionist şi atonal, introduce celebra „Moonlight Drive”, o „călătorie spre necunoscut”, piesă scrisă de Morrison pe când trăia pe un acoperiş din Venice Beach. Cele trei strofe simetrice şi identice ca structură sunt aşezate într-un crescendo ritmic şi expresiv, de la un ritm punctat vag pe prima strofă, cu senzaţia de plutire accentuată de celebrele slide-uri, până la un punct culminant expresiv în strofa a treia, unde vocea devine strigăt. „People Are Strange”, o piesă inspirată din muzica teatrală a cabaretului european, pune cel mai bine în evidenţă sensibilitatea vocală a lui Morrison, un solist deloc tehnic, dar mustind de feeling, „primul cântăreţ cu feeling de la Frank Sinatra încoace”, conform unui ziarist al vremii. „When the Music’s Over” este ca o continuare, mai puţin tragică, pentru „The End”. Pe un suport de bas şi tobă care rămâne aproape neschimbat pe parcursul celor 11 minute, piesa trece din cântec rock în teatru muzical, cu o suprapunere armonică şi melodică ce uneori devine densă, alteori dispare aproape în totalitate. Rămâne doar un ritm discontinuu, cu note şi arpegii punctate, lăsând loc unei poezii a dezicerii de o realitate artificială şi de o trăire a adâncimii lucrurilor, până la a auzi „ţipătul fluturelui”, totul, desigur, „până când se opreşte muzica”.

5 comments:

alexander said...

textul pare interesant, se ivesc zori si amurg de transpiratie. dar parca ii lipseste ceva..inca nu stiu ce...aaaa, stiu!

Varciun!

:)

Donkeypapuas said...
This comment has been removed by the author.
Donkeypapuas said...
This comment has been removed by the author.
Anonymous said...

Psihologul:

Vibrarea sunetelor, arta combinarii sunetelor, " dezvaluirile sufletului", senzatia de elevatie intelectuala, transcederea spatiilor si epocilor muzicale, mesajele subliminale( cu adresa directa la droguri si sex), senzatia apropierii de fani, a perceptiei de identificare si " onoare" din partea lor ( a fanilor). Filozofia creatiilor artistice intr-o epoca " inaltatoare" si plina de spirite rebele( dar cu puteri intelectuale si spirituale de exceptie). Ce mai vremuri! Fara ingradiri( de orice natura), omul este " infinit". E buna reactualizarea " spiritului epocii".

psychedelic said...

"Ce mai vremuri! Fara ingradiri( de orice natura), omul este " infinit". E buna reactualizarea " spiritului epocii". - depasirea limitelor perceptiei, a lanturilor sociale si politice ce opresc saltul spre gandirea universala, nu are nicio legatura cu contextul temporal. so, open the doors of perception and let Mr. Mojo Risin' in :)