Poemul zilelor stranii - The Doors (III)

Albumul din 1969, „The Soft Parade”, este cel mai controversat din istoria The Doors. O parte a criticilor şi a fanilor este de părere că grupul a făcut compromisuri comerciale majore, prin aceea că în realizarea albumului sunt implicate numeroase aranjamente de corzi, care dau ansamblului un colorit mai accesibil şi mai potrivit pentru a fi difuzat la radio şi televiziune. Din pricina acestor orchestraţii, care cuprind, pe lângă cele amintite mai sus, şi instrumente mai puţin obişnuite în rock, precum mandolina şi conga, dar şi pentru că producătorul a fost deosebit de atent cu detaliile, înregistrarea albumului a durat nouă luni, când de obicei The Doors nu aveau nevoie de mai mult de câteva săptămâni pentru un disc. În plus, Jim se plictiseşte în studio şi are tot timpul din lume pentru a se îmbăta, întârziind la rândul său înregistrările. Un alt element nou este că, spre deosebire de albumele anterioare, pe acesta, în dreptul fiecărei piese este menţionat autorul în mod individual. Se pare că totul a pornit de la „Tell All the People”, despre care Morrison a vrut să se ştie că nu a compus-o el, pentru a evita orice neînţelegere care ar fi putut fi iscată de versuri precum „spune-le tuturor oamenilor să mă urmeze”. Dincolo de aceste circumstanţe, albumul, deşi inegal ca valoare, conţine câteva piese de referinţă, astfel încât, pe lângă cei care îl repudiază, sunt şi unii care îl socotesc până astăzi cea mai completă creaţie The Doors. Vocea lui Jim Morrison câştigă în profunzime pe piese precum „Tell All the People”, „Touch Me” (cu un refren care aminteşte de Frank Sinatra şi un solo al saxofonistului Curtis Amy) sau „Wishful Sinful”. La sfârşitul lui „Tocuh Me”, Jim spune „stronger than dirt”, aluzie la o reclamă la detergentul Ajax, cu o melodie un pic asemănătoare. Se pare că ironia este îndreptată împotriva intenţiei restului grupului de a vinde „Light My Fire” pentru un spot publicitar la Buick. Elementele country sunt sesizabile pe „Easy Ride”, „Do It” (poate cea mai slabă piesă a albumului), dar mai ales pe „Runnin’ Blue”, cu Robby Krieger pe postul de solist vocal principal, compusă în memoria bluesman-ului Otis Redding, mort într-un accident de avion. „Shaman’s Blues” este o piesă simplă şi puternică, cu o temă a ghitarei care se repetă pe întreaga structură, ca şi „Wild Child”, care reaminteşte de stilul clasic al trupei, cu o formă destul de simplă de pe care nu lipsesc, spre final, accentele de blues şi solo-ul cu slide. Piesa-titlu este un moment poetico-muzical de mare valoare, cu fragmente din poezii scrise de Morrison de-a lungul timpului. După partea recitată, „Petition the Lord with Prayer”, muzica începe pe sonorităţi populare medievale, cu rezonanţe de cutie muzicală dublată de clavecin, iar versurile trimit la o temă dragă lui Morrison, cea a sanctuarului. După o aglomerare plină de elemente moderne, atmosfera de la început revine, cu basul evoluând melodic, pentru ca apoi să urmeze o ruptură bruscă, în care susţinerea ritmico-armonică aminteşte de „Not To Touch the Earth”. Versurile sunt imagini stilizate ale populaţiei ce trece zilnic pe Sunset Boulevard din LA, în fond un microcosmos contemporan, cu preocupările lui vane („Toată viaţa asudăm şi strângem/ Construindu-ne un mormânt superficial”) şi cu dorinţa de ieşire, de eliberare („Avem nevoie de cineva sau de ceva nou”). Crescendo-ul muzical se face pe nesimţite, fără dramatismul din „The End” sau „When the Music’s Over”, dar cu o mare bogăţie imagistică, încheiată cu o suprapunere de versuri incoerente, ca o pictură suprarealistă a lumii în care trăia grupul.
Jim Morrison e la un pas de a intra din nou în conflict cu legea din cauza abuzului de alcool. Costurile mari ale înregistrărilor şi lipsa de seriozitate a solistului vocal duc grupul la un pas de destrămare.
În 1970, producătorul Paul Rothchild asamblează cu migală fragmente din mai multe concerte ale grupului, anterioare apariţiei „The Soft Parade”, pentru a realiza ceea ce numeşte spectacolul-perfect. Rezultatul este „Absolutely Live”, primul album în concert din istoria The Doors, care îmbină piese proprii cu blues-uri mai mult sau mai puţin clasice, dar al cărui punct culminant este prezentarea integrală a „Celebration of the Lizard”, creaţie poetico-muzicală pe care se întâlneşte poezia zilelor stranii, presărată de aluzii mitologice, cu iz teatral şi ceremonial. Pe primele părţi piesa trimite la „Horse Latitudes”, cu versurile recitate de Morrison suprapuse pe un fundal instrumental expresionist care nu face decât să sublinieze poezia în care apar, din nou, şarpele şi simbolistica unei călătorii în subconştient al cărei rezultat final este transfigurarea, aşa cum o regăsim în ritualurile şamanice. Percuţia începe un crescendo care atinge punctul culminant pe fragmentul „Not To Touch the Earth”, deja prezent pe „Waiting for the Sun”, care însă aici beneficiază de o accentuare brutal-expresionistă a atonalismului, prezent pe pasajul median şi în cadenţă. Versurile, de un simbolism greu descifrabil, dar cu trimiteri la William Blake şi uneori la ipocrizia stabilimentului social care se regăsesc şi în poezia romanticului englez, au un suport muzical din care se remarcă ostinato-ului clapei care, împreună cu percuţia repetitivă şi cu crescendo-ul dinamic ajunge să creeze un moment de o intensitate zdrobitoare. Capitolul „Names of the Kingdom”, cu o melodie dulce, rezolvă tensiunea şi luminează atmosfera, totul sfârşindu-se cu „The Palace of Exile”, fragment poetic ce trimite din nou la vizionarismul tip Blake.
Cu toate acestea, Morrison se îndepărtează din ce în ce mai mult de imaginea şamanică şi dionisiacă, renunţă la drogurile psihedelice şi începe să bea din ce în ce mai mult, îşi lasă barbă şi se îngraşă considerabil. Casa de discuri este obligată să folosească pentru coperta „Absolutely Live” o fotografie mai veche, cu un Jim suplu şi provocator, şi dacă „Celebration of the Lizard” este punctul de atracţie al albumului şi în acelaşi timp o sumă a poeziei iniţiatice şi ermetice, dispoziţia solistului din momentul respectiv este ilustrată mai degrabă de piese ca blues-ul „Who Do You Love”, dublate de o atitudine simplă şi directă.
Astfel, anul 1970 îl găseşte într-o excelentă dispoziţie creativă şi într-o formă vocală mai bună decât oricând. Noul album, „Morrison Hotel”, marchează revenirea în forţă a lui Jim Morrison la capitolul compoziţie, iar pentru grupul The Doors discul înseamnă o revenire la rădăcini şi o influenţă amplificată de blues. Morrison Hotel exista în realitate, dar când membrii grupului i-au rugat pe proprietari să le permită să-l fotografieze, s-au lovit de un refuz categoric, astfel încât fotografia ce apare pe coperta albumului este făcută clandestin. Titlul primei feţe a discului este Hard Rock Cafe şi legenda spune că de aici şi-ar fi luat numele celebrul lanţ de localuri. Din punctul de vedere al personalului, pe lângă membrii The Doors, pe acest album figurează şi celebrul ghitarist blues Lonnie Mack la bas şi G Puglese (de fapt, un pseudonim al lui John Sebastian) la muzicuţă. Influenţa celui dintâi, precum şi predilecţia din ce în ce mai accentuată a grupului pentru blues sunt audibile de pe prima piesă, devenită un clasic, „Roadhouse Blues”, pe care pianul, muzicuţa şi vocea mai puternică decât oricând a lui Jim contribuie la crearea unui imn, despre care mulţi au crezut la început că este o preluare după vreun mare artist al genului. Paul A. Rothchild a insistat mult la producţie, astfel încât finisarea piesei a durat două zile. „You Make Me Real” (cu o tentă de rock’n’roll), „The Spy” sau Maggie M’Gill” sunt alte mostre ale întoarcerii The Doors spre rădăcini. Este de remarcat că multe dintre piesele de pe acest album sunt compuse cu mult timp înainte şi recuperate acum tocmai pentru a recrea atmosfera ce se pierduse parţial pe „The Soft Parade”. „Waiting for the Sun”, una dintre cele mai frumoase compoziţii ale grupului, cu melodia melancolică şi armonia pe alocuri figurativă a basului, aminteşte de „Moonlight Drive”, iar versurile vorbesc despre visul american, imposibil de atins, dar fac referire şi la meditaţiile lui Morrison, ilustrate prin celebra afirmaţie „Aceasta este cea mai stranie viaţă pe care am cunoscut-o vreodată”. Pe „Peace Frog”, Robby Krieger vine cu un riff ce se apropie de funk şi în jurul căruia se construieşte întreaga piesă, pentru ale cărei versuri s-a scotocit intens în caietele lui Morrison, până când au fost găsite nişte poeme numite „Abortion Stories”. Textul este discontinuu, cu referiri la Convenţia Partidului Democrat din 1968, la arestarea lui Jim din New Haven, dar şi la convoiul cu indieni sângerând care i-a marcat copilăria viitorului rockstar. „Blue Sunday” şi „Indian Summer”, ambele piese vechi, par a-i fi dedicate Pamelei Courson, menţionată explicit ca soţie a lui Morrison în „Queen of the Highway”.
Revenit în atenţia publicului, grupul participă, printre alte nenumărate concerte, la celebrul festival de la Isle of Wight, alături de Jimi Hendrix, The Who, Joni Mitchell sau Miles Davis. În septembrie, Morrison este declarat vinovat în procesul de la Miami, dar lăsat în libertate până la judecarea recursului.
În aceeaşi perioadă, Jim Morrison îşi cultivă relaţia amoroasă cu ziarista şi autoarea de romane SF Patricia Kennealy, una dintre primele care l-a intervievat, cu care se „căsătoreşte” în cadrul unui ritual celtic păgân, respectiva ziaristă fiind iniţiată în acest domeniu. Printre martori se numără şi un preot prezbiterian, însă ceremonia nu are nici o valoare legală. Ulterior Morrison avea să declare că acceptase fiindcă era drogat, însă Patricia şi-a schimbat după un timp numele în Kennealy-Morrison, astfel semnând şi cărţile pe care le-a scris între timp. O parte a corespondenţei între cei doi consemnează de asemenea faptul că Jim îi scria folosind numele Patricia Morrison şi formula de adresare „soţia mea, Patricia”. Din punctul de vedere al celorlalţi membri ai grupului, Kennealy este o influenţă nefastă pentru Morrison, însă ea susţine că este unul dintre puţinii oameni care l-au cunoscut pe adevăratul Jim, retras şi rezervat, atât de diferit de impulsivul drogat din luminile scenei. În scena ritualului păgân de căsătorie din filmul lui Oliver Stone, „The Doors”, Patricia joacă rolul preotesei oficiante, însă ulterior ea şi-a declarat dezaprobarea faţă de modul în care Jim este reprezentat în pelicula respectivă. Punctul ei de vedere a coincis cu cel al lui Ray Manzarek, în timp ce restul membrilor grupului au declarat că le-a plăcut filmul.
În ciuda agitaţiei din viaţa muzicală şi personală, pe 8 septembrie 1970, ziua în care împlineşte 27 de ani, Morrison intră într-un studio profesionist, unde înregistrează o sesiune de poezie. Fragmente mari din aceasta aveau să fie folosite ulterior de membrii The Doors pentru realizarea albumului postum de muzică şi versuri „An American Prayer”. Toată agitaţia din ultima perioadă îi cauzează însă o stare depresivă, manifestată uneori şi în concerte. Anul 1971 începe cu o încercare de regăsire pe toate planurile. Blues, poezie şi evadarea departe de o lume care îl storsese, acestea sunt perspectivele pentru Jim Morrison. Sunt ultimele 7 luni din viaţa lui.