Wednesday, June 30, 2010

Cronică de Mondial (XV)

OPINIILE LUI PAUL S.

Ziua de nume privind la meci, alături de cei apropiaţi, la un pahar de vin. După o absenţă a comentariilor determinată tocmai de sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel, iată cel mai bun mod de a reveni la fotbal. În treacăt fie spus, cu o zi înainte mi-a plăcut sentimentul smerit al datoriei împlinite, vizibil pe figurile slovacilor eliminaţi de Olanda, şi zâmbetul fermecător al lui Kaka, după ce Brazilia a jucat excelent cu Chile. Sunt curios dacă expresia copilăroasă a coordonatorului brazilian se păstrează şi la înfrângeri. Până una-alta, văd că participă la o campanie unde, evitând capcana moralismului facil, afişează un slogan cât se poate de puternic şi realist: „real men don’t buy girls!” Prostituatele din Africa de Sud sunt foc şi pară, dar orice bărbat cât de cât sincer cu el însuşi trebuie să recunoască adevărul acestor vorbe. Way to go, Kaka!
Să revin însă la ziua de ieri. Paraguay-Japonia este un meci cât se poate de plictisitor, în care nu am nicio favorită. Până când unul dintre prietenii cu care urmăresc confruntarea, absolvent de istorie, îmi spune câte ceva despre sud-americani. Şi astfel aflu că Paraguay este singurul stat cu populaţie majoritar amerindiană. Ţara a fost la bază o republică a misionarilor iezuiţi – de altfel numele capitalei, Asuncion, face referire la praznicul cunoscut în Ortodoxie sub numele Adormirea Maicii Domnului, iar în catolicism ca Înălţarea la Cer a Sfintei Maria – , dar în momentul când în Spania puterea a fost preluată de cercurile masonice, s-a dorit desfiinţarea statului şi exterminarea populaţiei. După cum se vede, nu s-a reuşit. La fel cum japonezii, cu toată măiestria lui Honda, nu reuşesc să-i doboare pe sud-americani nici la fotbal. Mă uit la penalty-uri şi la asiaticii îngenuncheaţi în aşteptarea deznodământului şi îmi amintesc de istorisirea unui călugăr athonit, care spunea cum un grup de japonezi, văzând pe peretele exterior al unei mânăstiri pictat un balaur – parte a unei scene apocaliptice –, s-au înclinat cu respect în faţa lui. De data aceasta însă, cu toţi dragonii lor, nici tenacitatea nu i-a ajutat, căci au ratat un penalty executat aproape foarte bine – în transversală –, trimiţându-i pe paraguayeni pentru prima dată în sferturile de finală ale unui campionat mondial.
Discuţiile se încing, prietenii se înmulţesc în camera cu televizorul, iese la păscut şi broasca mea ţestoasă, fotografiată cu zel de prietenul Alex Rădescu, care o socoteşte un suporter inedit.
Spania şi Portugalia nu oferă, după părerea mea, spectacolul aşteptat. Casillas e excelent, sunt câteva imagini frumoase, iar golul lui Villa vine dintr-o fază superbă, dar e suspect de ofsaid. Oricum, Spania e echipa care a jucat mai deschis, deci victoria e meritată şi încă o mare echipă europeană pleacă acasă. Cristiano Ronaldo i se alătură lui Rooney pe lista marilor dezamăgiri ale acestui mondial.
Între timp, în presa românească, citesc un reportaj despre căderea nervoasă suferită de Petre Grigoraş, un antrenor de la noi, cunoscut mai ales în urma perioadei petrecute la Oţelul Galaţi. Dacă aş fi fost preşedintele FRF, el ar fi reprezentat pariul meu pentru echipa naţională, la fel cum, dacă aş fi avut putere de decizie la Steaua, l-aş fi preferat oricând diferitelor soluţii reciclate din ultima vreme. Nu spun că ar fi rupt gura târgului. Poate ar fi eşuat lamentabil, dar cred că, prin atitudine şi rezultatele de la Oţelul, merita o şansă. Ar fi fost, cum se spune, sânge proaspăt. Numai că la noi şansele li se acordă mereu aceloraşi oameni, care ne lasă dezamăgiţi fără a uita să-şi umple conturile. Prin comparaţie, după eşecul lui Klinsmann, Germania a apelat la secundul lui, Löw, un cvasi-anonim. Dar un cvasi-anonim care nu s-a ascuns în spatele arbitrajelor şi care, atunci când presa l-a călcat în picioare, nu a venit cu eternul dicton conform căruia „la naţională e nevoie de linişte”. Consecinţele se văd cu ochiul liber: Germania face legea pe la mondiale, noi stăm acasă şi citim în ziar cum am fi putut fi în locul Hondurasului sau ce pitici mingicari a mai adus Piţurcă la Steaua.

PAUL SLAYER GRIGORIU

CRONICA LUI ŞERBAN

Argentina – Mexic 3 – 1

Ziua erorilor de arbitraj a continuat şi în acest meci, după imensa gafă din Germania – Anglia venind acordarea unui gol marcat dintr-un ofsaid care se vedea din avion.
Mexicanii au început bine şi toată lumea spera la un meci frumos. Cu un 4-5-1, aceştia au dominat mijlocul terenului în primele 20 de minute. Au avut două ocazii mari de a înscrie, la şuturile lui Salcido şi Guardado. Presingul făcut de mexicani a sufocat jocul de pase al argentinienilor, Messi fiind de fiecare dată blocat la mijlocul terenului. Din păcate, lipsa de experienţă a jucătorilor mexicani s-a văzut după primirea primului gol, când parcă nu se mai găseau pe teren, totul culminând cu faza celui de al doilea gol, când fundaşul mexican Osorio i-a pasat lui Higuain. Trezirea mexicanilor s-a produs târziu, prin minutul 60, când era deja 3-0 şi nu mai puteau face nimic.
A fost primul meci în care Diego Maradona a fost pus sub presiune şi s-a descurcat bine, în primele 20 de minute ţipând la jucătorii săi. Văzând că este dominat pe linia de mijloc în primele 20 de minute, Diego a aglomerat şi el zona, prin retragerea lui Messi şi Tevez aproape de mijlocaşi.
Cred că Argentina învingea oricum, datorită plusului de experienţă, dar primul gol mi-a lăsat un gust amar. Degeaba şi-a cerut scuze “marele” Blatter după meci pentru erorile de arbitraj, dar este normal ca şi fotbalul să evolueze.
După primul gol, marcat de Tevez, jocul Argentinei a funcţionat ireproşabil. Echipa a făcut un presing foarte avansat prin cei trei atacanţi, mijlocaşii au recuperat mult, iar execuţia aceluiaşi Tevez de după pauză a fost rezultatul presiunii continue.
Golul lui Hernandez, deşi foarte frumos, nu a mai schimbat nimic, mexicanii trebuind să mai aştepte patru ani pentru a ajunge în sferturi. Generaţia pe care o au acum are timp să creasca. Jucătorii, mulţi dintre ei promovaţi de la echipa de tineret, joacă în Europa la echipe bunicele şi pot căpăta experienţă.
De partea cealaltă, Argentina va avea un meci greu în sferturi cu Germania, echipă ce joacă asemenea Mexicului, cu un presing sufocant. Maradona trebuie sa îl trezească pe di Maria din beţia transferului la Real Madrid, acest jucător fiind departe de ceea ce a jucat la Benfica în acest sezon.


Brazilia – Chile 3 – 0

A fost un joc în care a existat o singură echipă pe teren, Brazilia.
Echipa lui Dunga, deşi nu foarte spectaculoasă, joacă pragmatic, cu un presing ucigător, cu faulturi la mijlocul terenului, unde specialist este Gilberto Silva, şi cu un joc dintr-o atingere la care brazilienii sunt superiori oricărei echipe.
Au forţat cam 10 minute, când au şi marcat primele doua goluri, după care au aşteptat greşeala adversarului. În ciuda combinaţiilor frumoase ale Braziliei, primul gol a fost marcat din corner de Juan, iar al doilea la un contraatac, de Luis Fabiano. Absenţa lui Felipe Melo din primul 11 nu s-a simţit, Ramires făcând cu succes faţă.
Ce mi-a plăcut în acest meci a fost că Brazilia nu s-a retras după ce a marcat cele două goluri, continuând să atace, lucru îmbucurător la acest turneu final, unde majoritatea echipelor, după marcarea unui gol, încearcă contraatacul. Golul lui Robinho a pus practic punct unui joc în care chilienii nu au mişcat până prin minutul 70.
Urmaşii lui Zamorano nu au creat nici o fază colectiva, au încercat numai şuturi de la distanţă, iar absenţa fundaşilor centrali titulari s-a văzut din plin la combinaţiile rapide ale brazilienilor. Doar David Suazo a încercat câte ceva la finalul meciului, dar cam atât.
Brazilia întâlneşte în sferturi echipa Olandei şi eu cred că are prima şansă, în primul rând datorită plusului de experienţă a jucătorilor utilizaţi de Dunga.

ŞERBAN STAICU

Monday, June 28, 2010

Cronică de Mondial (XIV)

Zilele acestea nu m-am mai uitat la fotbal şi, sincer, nici nu prea mi-a fost gândul la meciuri. Când "the big four of thrash-metal" plus alte nume mari ale muzicii îşi defilează prin faţa ochilor, e greu să te mai concentrezi la altceva. În schimb Şerban s-a aflat la datorie. De aceea primele meciuri din optimi, culminând cu Germania-Anglia sunt comentate pe larg mai jos în...

CRONICA LUI ŞERBAN

Uruguay – Coreea de Sud 2 – 1

Acesta a fost un meci în stilul celor de la acest Campionat Mondial, în care echipele, după ce înscriu, încearcă să conserve avantajul luat.
Coreenii au încercat să folosească acelaşi sistem 4-4-2 ca în meciurile anterioare, foarte mobil. Au căutat în acest mod să recupereze multe baloane, pentru ca apoi să declanşeze contraatacuri, tactică ce a funcţionat bine în meciul cu Grecia. Planul le-a fost dat peste cap de golul lui Luiz Suarez din minutul 10, la o gafă a portarului asiatic.
De partea cealaltă, Oscar Washington Tabares a folosit sistemul de joc clasic al uruguayenilor, 4-3-3, transformat de această dată în faza defensivă într-un 4-4-2, cu Luiz Suarez şi Forlan sau Cavani avansaţi. De obicei în faza defensivă formula utilizată era 4-5-1.
Dupa înscrierea golului din minutul 10, uruguayenii au încercat şi contraatacul dar, până la introducerea lui Nicolas Lodeiro în locul lui Alvaro Pereira, nu au avut o minte limpede la mijlocul terenului, cei trei mijlocaşi utilizaţi având sarcini mai mult defensive.
Coreenii au avut o bară la o lovitură liberă excelent executată, dar până la faza golului egalizator, marcat pe o gafă a portarului uruguayan, nu au reuşit prea multe. Golul asiaticilor a fost o faza întâmplătoare, pe o greşeală a portarului sud-american şi a lui Diego Lugano, Chung-Yong egalând. După înscrierea golului egalizator asiaticii s-au închis în defensivă, lucru care s-a dovedit a fi un mare dezavantaj.
Imediat după primirea golului uruguayenii au atacat, marcând cel de-al doilea gol prin acelaşi Luiz Suarez, care a înscris cu o execuţie superbă.
Dezamăgitoare mi s-a părut în acest joc evoluţia celor doi portari, ambii greşind la câte un gol primit de echipele lor. De la sud-coreeni, în afară de Park-ji-Sung, care este un jucător vizibil mai bun decât coechipierii lui, mi-au plăcut Lee Yong Pyo şi Cha Duri, cei doi fundaşi laterali.
Omul meciului a fost Luiz Suarez, autor a două goluri. Alături de el mi-a plăcut de la sud-americani mijlocaşul Perez, care a reuşit să recupereze multe baloane. Mă aşteptam la mai mult de la Edison Cavani, atacantul uruguayan făcând un meci destul de slab.
Având în vedere faptu că in sferturi întâlneşte învingătoarea dintre Ghana şi Statele Unite ale Americii, Uruguayul are şanse să ajungă în semifinale.

Ghana – SUA 2 – 1

A fost unul dintre cele mai interesante meciuri de la acest turneu final, în care s-au întâlnit o echipă foarte tehnică, formată din tineri, cea a Ghanei, şi o echipă solidă, puternică, cu jucători maturi, cea a Statelor Unite ale Americii.
Au fost multe momente în care africanii au pasat în terenul americanilor, fără ca aceştia să atingă balonul. Pe total, mi se pare că victoria a fost a echipei mai ofensive. De fapt, cred că această selecţionată a Ghanei nu ştie să se apere, lucru dificil pentru ea, în condiţiile în care doi dintre fundaşi au aproximativ 20 de ani.
Antrenorul american a încercat o formulă 4-3-2-1, cu Donovan şi Dempsey ajutându-l pe Altidore. Tehnicitatea superioară a africanilor l-a făcut să introducă încă un mjlocaş defensiv şi să treacă la un 4-4-2, prin retragerea în partea dreaptă a lui Donovan. Din echipa americană numai Donovan şi Dempsey au făcut faţă din punct de vedere tehnic jucătorilor africani, restul fiind uşor depăşiţi de ghanezi în duelurile directe. Având în vedere diferenţa de tehnică dintre cele două echipe, americanii au trebuit să apeleze mult la baloane lungi, care apoi să fie deviate de Altidore sau Dempsey.
Ghana are o echipa tânără, foarte tehnică, cu jucători care se înţeleg bine pe teren, reuşind multe pase scurte la rand. Sistemul lor de joc, 4-5-1, le permite să aglomereze mult mijlocul terenului, să recupereze baloane. Primul gol, marcat de Kevin Prince Boateng, a fost înscris pe o recuperare la mijlocul terenului. Acest jucător s-a integrat perfect în stilul naţionalei Ghanei, în acest turneu crescând de la meci la meci. Structura echipei este una puternică, formata din Mensah – Boateng – Gyan, jucători căliţi în campionate puternice din Europa. Al doilea gol ghanez, marcat în prelungiri, a fost opera lui Asamoah Gyan, atacant puternic, care nu a putut fi oprit din pătrundere de către cei doi apărători centrali americani.
Avantajul Ghanei în tot acest turneu este că echipa pe care o are acum este omogenă, reconstrucţia ei începând de acum 3 ani, atunci când au fost promovaţi, printre alţii, Andre Ayew şi Asamoah Gyan. Milovan Rajevac a fost inspirat în acest meci la modul de face schimbările, păstrând pentru final jucători proaspeţi, care au făcut faţă forţei fizice a americanilor.
Mi-a plăcut în acest meci jocul deschis al ambelor echipe, lucru destul de rar la CM din Africa de Sud. Din echipa americană, dezamăgirea meciului şi a turneului pentru mine este Clint Dempsey, un jucător valoros, care a ajuns cu Fulham în finala Europa League, dar care în toate meciurile de până acum de la turneul final nu a arătat mai nimic.

Germania – Anglia 4 – 1

M-au enervat foarte tare comentatorii TVR care, în nota de prostie obişnuită, au repetat mereu că rezultatul putea fi altul dacă arbitrul acorda gol la şutul lui Lampard şi alte tâmpenii din astea, izvorâte din fotbalul nostru frustrat, în care arbitrul este în prim plan.
Chiar şi Steven Gerrard, căpitanul Angliei, a spus după meci că nu se poate da vina pe acea greşeală de arbitraj, deşi este clar că la 2-2 meciul putea fi altul.
După modul în care s-a jucat, cred că Germania se impunea chiar dacă arbitrul acorda acel gol. Echipa Germaniei a intrat foarte motivată, a dominat primele 30 de minute într-un mod categoric.
Capello a început cu obişnuitul 4-4-2, şi de această dată “oferindu-i” sarcina ingrată de mijlocaş stânga lui Steven Gerrard. Italianul a greşit într-un punct important, şi anume în alcătuirea liniei de fundaşi prin introducerea lui Mathew Upson, un apărător bun pentru Premier League, dar care nu face faţă în meciurile internaţionale din cauza jocului său lent şi a lipsei de tehnică. Cred că mult mai potrivit era un cuplu de fundaşi centrali Terry – Carragher. De asemenea, introducerea lui James Milner din primul minut şi păstrarea pe bancă a lui Shaun Wright–Philips nu au fost inspirate, jucătorul lui Aston Villa nefiind conectat la meci. Două dintre golurile germane au fost încasate pe partea dreaptă a defensivei engleze, unde Glen Johnson nu a fost deloc acoperit de mijlocaş. Pentru mine este de asemenea greu de înţeles de ce nu apare din primul minut în echipa Angliei Aaron Lennon, jucător de bandă stângă clasic, Capello insistând cu Gerrard pe această poziţie. Cred că în acest meci un 4-5-1 era mult mai inspirat pentru Anglia, cu Gerrard şi Lampard în centru, alături de Barry, şi două aripi, Lennon şi Wright-Philips. Acest sistem 4-5-1 ar fi contracarat mai uşor 4-2-3-1 german.
De fapt, jocul a fost decis de superioritatea liniei de mijloc germane, cei doi închizători ai nemţilor, Khedira şi Schweinsteiger, recuperând multe baloane pe care apoi le-au furnizat mijlocaşilor ofensivi, care au profitat de spaţiile libere din apărarea engleza. Sistemul de joc al nemţilor le-a oferit o mare libertate de mişcare lui Podolski şi lui Özil, jucători care au facut ravagii în defensiva destul de rarefiată a insularilor. Faza care mi-a placut cel mai mult a fost golul trei al germanilor, un contraatac-şcoala, asa cum practica Milanul antrenat de Capello, care îi avea pe Gullit şi van Basten, doar că acum în rolurile lor au fost Özil şi Klose. La un corner al englezilor, fază la care se bucură jumătate de stadion, un neamţ recuperează balonul şi apoi trimite o minge lungă către extrema stângă, ce pătrunde nestingherită pe lângă fundaşul englez şi îi pasează lui Klose, venit fără marcaj. Această faza a sintetizat întreg meciul, cu englezii încercând să atace şi cu nemţii, pragmatici cum îi ştim, contraatacând rapid şi marcând.
Îmi pare rău de englezi, dar au cam ceea ce au meritat. Lipsiţi de concentrare în faza grupelor, au continuat pe aceeaşi linie şi în meciul cu Germania. S-au bazat excesiv de mult pe Rooney şi nu au încercat aproape deloc jucătorii de pe banca de rezerve, deşi titularii au dat randament slab şi în meciurile din grupe. Singurii jucători care şi-au etalat valoarea şi în acest joc, ca de altfel în tot turneul, au fost Lampard şi Gerrard, fotbalişti care din păcate se cam calcă uneori pe picioare.
De partea cealaltă, Germania a fost pragmatică, s-a bazat pe jocul în forţă, pe care îl stăpâneşte bine, şi a încercat multe atacuri pe laturile terenului. A beneficiat de cele două goluri marcate rapid şi apoi şi-a făcut jocul propriu. De la nemţi mi-a plăcut Mesut Özil, fotbalist tehnic şi cu o bună viziune a jocului, dar m-a dezamăgit portarul Neuer, nesigur pe durata întregului meci.

ŞERBAN STAICU

UPDATE RETROSPECTIV
Iată, pentru Tharabostes, un stop-cadru în care se vede ofsaidul de la primul gol al Mexicului din partida cu Franţa din grupe.
http://cm2010.asport.ro/stiri,foto-si-video:-mexic-a-deschis-scorul-cu-franta-dupa-o-pozitie-suspecta-de-ofsaid,118295

Friday, June 25, 2010

Cronică de Mondial (XIII)

Scriam deunăzi despre „poetic justice” şi ce poate fi mai poetic justice decât asta? Acum patru ani Italia a luat titlul cam pe nedrept. Împotriva Franţei, care a jucat mai bine – nu mult mai bine, dar ceva mai bine – a inventat tertipul golănesc al lui Materazzi, în urma căruia Zidane a cedat, a luat cartonaş roşu şi ceva din echilibrul „cocoşilor” s-a rupt. Judecând din perspectiva strictă a regulamentului, Zizou a meritat eliminarea. O privire umană nu mă face decât să mă întreb de ce nu i-o fi dat direct un pumn în gură italianului. Dar acum s-a făcut dreptate. Îmi pare un pic rău, recunosc, pentru dăruirea naţionalei lui Lippi din ultima parte a meciului. Pe de altă parte, au fost câteva minute de fotbal frumos, după apatia Italiei şi oportunismul inteligent al slovacilor. Rezumând, prima repriză s-a terminat 1-0, după golul lui Vittek, care, în minutul 73, a majorat scorul. Aici s-au trezit italienii, dar pressingul lor a fost destul de haotic, contracarat de lovituri scurte ale adversarilor. Până la urmă Di Natale a redus din handicap, după ce portarul Mucha a respins şutul lui Quagliarella, intrat la pauză. Aici s-a lăsat şi cu niscai îmbrânceli şi, din ce s-a văzut la televizor, goalkeeperul i-a dat un pumn în faţă unui italian intrat să scoată cât mai repede mingea din plasă. Arbitrul n-a văzut nimic. Ar fi fost păcat, a văzut colegul lui în finala de acum patru ani destul. Slovacii fac o schimbare la trecerea timpului, dar noul intrat, Kopunek, trânteşte un gol absolut superb, după o pasă din aut urmată de lob peste Marchetti. Quagliarella dă un gol în minutul 92, iar Pepe luftează din câţiva metri şi... s-a terminat!
Eşecul mai multor reprezentative europene ar trebui să-i facă pe responsabilii fotbalului să se gândească la programul supraîncărcat al fotbaliştilor de pe Bătrânul Continent, unde Champions League îi stoarce de vlagă pe cei mai buni. Marius Lăcătuş spunea acum câţiva ani, pe bună dreptate, că ar fi normal ca Liga Campionilor să se dispute numai între campioni, fără participarea a mai multe echipe, în funcţie de coeficientul de ţară. Cam aşa ar trebui, ar fi şi mai mult suspans şi competiţii mai încinse şi mai echilibrate. Dar singurul campion din momentul de faţă e „the almighty dollar”. Sau euro, cum vreţi, şi aşa păgânii erau politeişti şi globalizanţii din fotbal şi de aiurea nu sunt deloc departe. O altă explicaţie foarte pertinentă a eşecului european o dă Mihnea Măruţă pe blogul lui, într-o analiză pe care v-o recomand cu căldură. (http://mihneamaruta.ro/2010/06/25/frica-de-sud-20-okada-mare/)
În cealaltă partidă din grupă Noua Zeelandă face încă un punct – nu cred că-şi dorea mai mult – iar Paraguayul merge mai departe. De la sud-americani a început coşmarul italian.
Ioan Chirilă scrie despre Margaret Thatcher, „doamna de fier” a Marii Britanii, că obişnuia să asiste la meciurile lui Arsenal şi, ca o susţinătoare înfocată, să cânte în picioare imnul echipei. O amintire care mă face să-mi doresc Anglia cât mai departe: suporterii ei cântă ca nimeni alţii. Pe de altă parte, ce distanţă între imaginea de mai sus şi preşedintele sud-african – cel cu multe soţii şi copii – moţăind în tribune la ultimul meci al „Bafana-Bafana”. Azi fotbalul e anexat politicului, pe vremuri până şi acesta se retrăgea în faţa lui.
Meciul Olanda-Camerun nu are, practic, nicio miză. Pe un ecran mare dintr-un subsol, în centrul vechi al Bucureştilor, urmăresc un meci cu execuţii tehnice frumoase, lipsit de încrâncenare. La golul lui Van Persie frumos e cum se retrage, în momentul pasei, alt olandez, simţind că e în ofsaid. Mişcarea coordonată: pasă în adâncime-jucător retrăgându-se-alt jucător şutând simplu în poartă aminteşte de o coregrafie, poate de unul dintre micile balete mecanice pe care le priveam fascinat în vreo casă veche unde ajunsesem nu ştiu cum în copilărie. Eto’o marchează singurul lui gol de la acest campionat, din penalty, în minutul 65, iar apoi... apoi intră Robben. Şi, la o fază în care tuturor ni se pare că a greşit şi a intrat într-un unghi imposibil, dă o bijuterie de şut din întoarcere, nimereşte bara, iar Huntelaar reia simplu în plasă. Olanda să fie candidatul-supriză despre care vorbea nea Imi?
Dincolo Japonia îşi continuă marşul disciplinat şi, până la pauză, le dă danezilor două goluri din lovitură liberă. Se termină 3-1, un meci fără istoric şi încă un eşec al unei selecţionate europene. În ritmul ăsta ne-ar putea aştepta o finală Japonia-Ghana. Dacă nu acum, peste patru sau opt ani.
Deocamdată fotbalul trece pe plan secund, pentru că începe festivalul Sonisphere. Azi ne încălzim cu Manowar, dar mâine, dacă dă Dumnezeu să fie totul în regulă, avem Anthrax, Metallica, Megadeth şi Slayerrrrrrrrrr!

Wednesday, June 23, 2010

Cronică de Mondial (XII)

Era totuşi cazul să se califice Anglia! Nu a strălucit cu Slovenia, dar a jucat frumos. Meciul a avut loc la ora somnului meu şi am moţăit din când în când, dar fazele periculoase m-au trezit. Suferă insularii la finalizare, dar până acolo pasează frumos, se mişcă bine. Golul lui Defoe, tizul celebrului autor al rătăcirilor lui Robinson Crusoe, consfinţeşte o realitate mai mult decât clară. Chiar şi Rooney dă un gol – valabil, spun eu, la prima vedere – anulat pe motiv de ofsaid. Aici se impune o paralelă între Franţa şi Anglia. John Terry are probleme asemănătoare cu ale lui Ribery: aventură extraconjugală cu soţia unui coechipier şi prieten; comentarii împotriva antrenorului, nesusţinute de ceilalţi fotbalişti şi, în consecinţă, scandal cu Capello. Dar toate acestea devin scuzabile puse în faţa unei faze de pe final de meci. Slovenii ajung în careul englez, dar Terry intervine excelent şi blochează un prim şut. Al doilea urmează, iar fundaşul se aruncă în faţa bocancului adversarului. Terry curvarul, Terry adulterul, Terry turnătorul, devine deodată Terry englezul. Cum o fi el, e dedicat echipei şi naţiunii pe care o reprezintă. E o realizare pe care Ribery a ratat-o. Şi motivul pentru care Anglia merge mai departe şi Franţa... Franţa (?) se întoarce acasă.
La 1-0 pentru Anglia şi 0-0 în celălalt meci al grupei, SUA-Algeria, slovenii erau şi ei calificaţi. Aşa că s-au culcat pe o ureche şi s-au mulţumit să se închidă, pentru a nu-şi crea probleme în ceea ce priveşte golaverajul. Numai că în timp ce englezii se îmbrăţişau, în partea cealaltă americanii au dat un gol în prelungiri – minutul 92 – prin Landon Donovan (n-am auzit de el, îmi aminteşte însă de cântăreţul siropos al anilor ’90, australianul Jason Donovan, cu al său „too many broken hearts”). Yankeii câştigă o grupă din care face parte Anglia, ce mai surpriză. Sau nu. Altfel, americanii tot câştigă luptele politice în care insularii sunt numai o anexă... the 51st state.
Ghana-Germania e meciul cel mai aşteptat al zilei şi, până prin ultimele minute, chiar place. Pase legate, atacuri în forţă, ocazii uriaşe. Parcă aşa se joacă la un Mondial. Asamoah şi Gyan strălucesc la ghanezi, Podolski nu joacă mai nimic la nemţi, în schimb compensează Oezil şi Cacau, care, chiar dacă ratează enorm, e prezent în joc. Din grupa asta ţineam cu sârbii, dar se pare că n-au fost în stare să-şi depăşească propria condiţie balcanică. Dacă te bate Australia, chiar şi la limită, cu 2-1, nu ai ce pretenţii să emiţi. Rămâne bucuria că un sârb tot merge mai departe: Milovan Rajevac, antrenorul Ghanei. Şi se loveşte de SUA, pe care poate să o învingă. Germania în schimb joacă împotriva Angliei. Dacă jucătorii depăşesc un pic sfera scorului şi a banilor, poate deveni unul dintre cele mai frumoase meciuri ale acestui turneu final. Dacă nu, rămânem cu speranţele pentru Argentina.

Cronică de Mondial (XI)

CRONICA LUI ŞERBAN


Olanda – Japonia 2 – 0

Atât antrenorul japonez cât şi cel olandez au început jocul cu formule defensive, un 4-1-4-1 la asiatici şi un 4-2-3-1 la olandezi. Cred că în urma unor astfel de formule este greu să creezi spectacol, ceea ce se aşteaptă de fiecare dată de la olandezi.
Prima repriză a arătat la fel ca cea a meciului Olanda – Danemarca, cu posesie prelungită a olandezilor, dar fără forţă în atac. Olandezii au început tare, au încercat să marcheze rapid, creându-şi două ocazii importante, dar apoi japonezii au reusit să se închidă bine în defensivă şi să blocheze spaţiile. Prima parte a meciului a arătat două echipe fricoase să nu piardă, cei doi închizători olandezi producând multe faulturi tactice care au distrus contraatacurile nipone.
Golul marcat imediat după pauză de Sneijder le-a permis olandezilor să joace pe contre. Japonezii nu au reuşit să creeze o presiune mare la poarta lui Stekelenburg şi prin faptul că Honda s-a pierdut printre apărătorii olandezi. Japonezii au încercat să înscrie prin şuturi de la distanţă, dar nu au găsit prea des poarta.
Către final şi-au creat o mare ocazie, dar cam atât, jocul asiaticilor în ofensivă arătând că echipa nu este în stare să revină după ce a încasat un gol.
În acest meci m-a dezamăgit Robin van Persie, care parcă nu a avut chef de joc, chiar şi atunci când japonezii atacau el lipsind de la combinaţii. Poate dacă era schimbat mai devreme cu Huntelaar jocul în ofensivă al europenilor ar fi arătat altfel.
De partea cealaltă, japonezii muncesc mult, aleargă, dar nu creează faze periculoase de poarta. Au însă o defensivă şi o linie de mijloc bine organizate care se dublează şi nu permit adversarilor să pătrundă uşor.
În ultimul meci japonezilor le este suficient un rezultat de egalitate pentru a merge mai departe, în timp ce Olanda este deja calificată.


Camerun – Danemarca 1 – 2

Acesta a fost primul meci pe care l-am văzut în care ambele echipe trebuiau să câştige, având în vedere înfrângerile din primul lor meci de la mondial.
Paul le Guen a jucat tot cu un sistem 4-4-2, dar a efectuat două schimbări inspirate, care au întărit mult mijlocul camerunez, prin introducerea lui Alexandre Song şi a lui Emana. De partea cealaltă Morten Olsen a început cu un 4-3-3, cu Rommedahl şi Tomasson alături de vârful împins Bendtner. Sistemul de joc al danezilor i-a ajutat să creeze faze foarte periculoase pe contraatac.
Şi în acest meci fundaşii danezi au arătat că sunt cam naivi, în urma unei gafe a lui Poulsen Samuel Eto’o marcând primul gol. Africanii au mai ratat o ocazie foarte bună prin Emana, imediat după deschiderea scorului.
Camerunul a arătat ca o echipă hotărâtă, care a încercat să câştige acest meci bazându-se pe atac, dar lipsa de organizare a jocului şi numărul mare de jucători implicaţi în fazele ofensive au permis danezilor să egaleze la un contraatac şcoală. La faza golului egalizator, fundaşul camerunez Bassong l-a pierdut pe Nicklas Bendtner.
Jocul africanilor arată dezastruos în apărare, fundaşii camerunezi parcă nu se cunosc între ei, jocul la ofsaid nu funcţionează nici de această dată, nu există dublaj din partea mijlocaşilor prea preocupaţi de faza ofensivă.
După primirea golului danez, africanii şi-au continuat jocul ofensiv, Eto’o ratând o mare ocazie.
Schimbarea efectuată de Paul le Guen la pauză prin introducerea unui jucător ofensiv, Jean Makoun, în locul lui Eyong a destabilizat linia de mijloc şi asa fragilă a camerunezilor. De fapt, la o greşeală de marcaj a lui Makoun, africanii au încasat golul doi, mijlocaşul lăsându-i prea mult spaţiu lui Tomasson care a înscris.
După acest gol nu s-a mai prea jucat, danezii închizând bine, iar africanii atacând haotic.
În urma acestui rezultat, Camerunul este eliminat iar Danemarca trebuie să învingă Japonia în ultimul meci pentru a merge mai departe. Sunt foarte curios cum va juca echipa nordică atunci când va trebui să atace, având în vedere că în primele două jocuri a încercat numai contraatacul.


Brazilia – Cote d’Ivoire 3 – 1

A fost un joc spectaculos, brazilienii având posibilitatea să combine, lucru care nu s-a întâmplat în primul meci, cu Coreea de Nord. Ivorienii nu s-au apărat, au încercat să înscrie, formula de joc 4-3-3 utilizată de Eriksson arătând acest lucru. Suedezul a fost inspirat utilizând pe cele doua benzi jucători care fac bine şi faza defensivă, Eboue şi Tiote.
Brazilia a început meciul cu formula clasică 4-4-2, care i-a permis să domine mijlocul terenului şi să recupereze rapid baloane prin Gilberto Silva şi Felipe Mello. Până la înscrierea golului şi-a mai creat două ocazii bune, dar Robinho a fost egoist, şutând peste poartă, deşi o pasă ar fi fost mai inspirată.
În urma unei combinaţii frumoase între Kaka şi Robinho a rezultat golul lui Luis Fabiano, asemănător cu cel al lui Maicon din meciul cu Coreea de Nord, tot un şut din unghi.
A venit apoi, imediat dupa pauză, faza de cascadorii râsului, când Luis Fabiano a încercat să îl imite pe Maradona şi a comis două henţuri la aceeaşi fază, în urma căreia a înscris golul doi al Braziliei.
Cred că acest gol a fost momentul în care ivorienii şi-au pierdut capul, au faultat dur şi nu au mai fost preocupaţi prea mult de joc. Ţinta atacurilor au fost mijlocaşii ofensivi brazilieni, Kaka şi Elano, primul fiind eliminat după ce replicat la atacurile dure ale africanilor, iar al doilea ieşind pe targă.
Imediat după golul doi al lui Luis Fabiano, ivorienii au avut o ocazie bună prin Drogba, dar acesta nu a înscris. Drogba a încercat sa evite duelurile directe cu fundaşii brazilieni şi s-a străduit mai mult să creeze spaţii, acest lucru probabil şi în urma accidentarii suferite.
Tot la o combinaţie în care a fost implicat Kaka a venit şi golul trei al Braziliei, marcat de Elano, după care africanii au încercat să domine, introducerea lui Gervinho dinamizând linia de atac.
Însă dupa golul lui Drogba nu au mai reuşit nimic notabil, brazilienii, chiar şi în 10 jucători, închizându-se bine.
Mi-au plăcut în acest joc combinaţiile rapide între brazilieni şi modul în care au îmbinat contraatacul cu fazele construite din propriul teren. Ceea ce m-a dezamăgit la ambele echipe a fost jocul dur, parcă jucătorii se urmăreau pentru a se faulta.

ŞERBAN STAICU

OPINIILE LUI PAUL S.

Iată că am aflat şi primele meciuri din optimi, în vremea în care grupele îşi întocmesc, încet-încet, clasamentele finale. Ştiu că mulţi mă vor interpreta greşit, dar nu mă pot împiedica să fac anumite reflecţii. Franţa. O ţară cu o cultură şi o istorie fabuloase, una dintre marile puteri ale vremurilor vechi, cu poate cea mai lungă domnie din istoria Europei: Ludovic al XIV-lea a stat pe tron 72 de ani. O ţară care a trecut prin multe încercări, prin războaie şi printr-o revoluţie ce avea să însemne semnalul unei evoluţii catastrofale pentru întreaga omenire. Oraşe în care vechile vestigii creştine au dăinuit, chiar dacă uneori furia atee a revoluţionarilor de tot felul le-ar fi vrut făcute una cu pământul. Ţara filosofului-cârcotaş Voltaire, a poetului decadent, dar atât de dăruit, Baudelaire, a enciclopediştilor şi a lucifericului de Sade, dar şi a scriitorului harului învăluitor, George Bernanos, ţara despre care Sfântul Serafim de Sarov a spus că în momentul prăbuşirii Occidentului va dăinui pentru marea iubire ce o poartă Maicii Domnului. În faţa imaginii ei, o alta: Bilal Yusuf Mohamed, convertit la islamism, într-un context în care mulţi dintre adepţii acestei religii sfidează ordinea şi tradiţia capitalei franceze, agresiv, implicat într-o relaţie extraconjugală cu o prostituată. Nu se cuvine să judecăm omul, avem toţi slăbiciunile noastre. Dar vă puteţi imagina speranţele echipei naţionale a Franţei puse în el? Poate oare Franţa să spere că un om aflat astăzi în situaţia aceasta delicată va înţelege sentimentele patriotice care ar trebui să-l ghideze pe un fotbalist când joacă pentru echipa naţională? A înţeles Bilal Yusuf Mohamed ceva din măreţia Franţei şi dacă da, vrea el să poarte această povară şi onoare, chiar şi transpusă pe un banal teren de fotbal? Rezultatele albaştrilor la acest turneu final şi jocul lui spun că nu. Mohamed nu s-a izbăvit prin dăruire şi nu şi-a salvat echipa, chiar dacă mulţi conaţionali, care îl cunosc după numele său anterior trecerii la islamism, Franck Ribéry, şi-au pus speranţele în el.
Sigur, nu a fost Ribéry singurul vinovat, poate nici principalul. Dar reflecţia de mai sus încearcă să oglindească o stare de spirit prezentă în naţionala cocoşului galic. Fotbalul reflectă societatea şi uneori chiar anticipează evoluţiile ei. Dezastrul fotbalistic al Franţei, învinsă şi în ultimul meci, cel cu Africa de Sud, care a învins cu 2-1 dar nu merge mai departe, arată, la scară mică, dezastrul unei mentalităţi şi al unei orânduieli sociale începute de prin 1789. Iată unde duce revoluţia... La haos şi anarhie, la domnia incompetenţilor, la amestecul valorilor şi, în cele din urmă, la dispariţie. La revedere, echipa naţională a Franţei. Europa, ia aminte.
Uruguay-Mexic a fost un meci curat, în ciuda suspiciunilor. Nu foarte spectaculos, din câte am auzit. Suarez i-a menţinut pe „bianco-celesti” în fruntea grupei, iar colegii sud-americani merg mai departe alături de ei. Şi vor întâlni Argentina!
Africa de Sud este prima echipă gazdă a unui turneu final care nu trece de faza grupelor. Atât a putut la ora actuală „Bafana-Bafana”. Nu s-a făcut de râs şi poate să spere pentru viitor. La fel cum putem şi noi să sperăm că de acum se vor împuţina vuvuzelele. Şi se va înmulţi fotbalul.
Înaintea meciului Grecia-Argentina mi-am făcut socoteala cam aşa: mi-ar plăcea să bată grecii, iar Nigeria să câştige în faţa Coreei de Sud. Astfel echipa lui Maradona, favorita mea, ar fi mers mai departe oricum, dar duşul rece ar fi ajutat-o să se smerească un pic, ceea ce ar fi însemnat un joc mai bine pus la punct în optimi şi, deci, mai multe şanse să ajungă în sferturi. S-ar fi calificat şi grecii, pe care îi simpatizez pentru Ortodoxie, pentru situaţia grea în care se află şi pentru Kapetanos. În plus, aş fi câştigat pariul cu un bun prieten. El spunea că bate Coreea de Sud, eu mergeam pe mâna africanilor.
Până la urmă, deşi s-a menajat, Argentina a câştigat şi de data aceasta. Meciul a fost plăcut fără a străluci, cu câteva ocazii frumoase de ambele părţi. Portarul grec Tzorvas a prins o zi foarte bună, dar degeaba. Messi a jucat cu răbdare, nu a strălucit nici el, dar a onorat statutul de cel mai tânăr căpitan de echipă la o cupă mondială. A şutat puternic la golul doi, portarul grec respingând şi veteranul Palermo – pentru convocarea căruia Maradona a fost criticat vehement – a băgat-o în aţe. Cât despre primul gol, l-a dat Demichelis, cel care greşise grav la reuşita sud-coreenilor din precedentul meci şi pe care Maradona l-a consolat atât de frumos. Uneori acest turneu final, cu toate slăbiciunile lui, pare o ilustrare excelentă a ceea ce anglo-saxonii numesc „poetic justice”.
Celălalt meci din grupă a fost mai încins şi mai dramatic, cu răsturnări de scor şi ocazii imense ratate de nigerieni. Până la urmă s-a terminat 2-2, pariul cu prietenul meu a rămas fără câştigător, iar Coreea de Sud va juca în optimi cu Mexicul. Azi urmează un meci cu miză uriaşă: Germania-Ghana.

PAUL SLAYER GRIGORIU

Tuesday, June 22, 2010

Cronică de Mondial (X)

Tocmai când n-am putut să mă uit la meci s-au găsit şi portughezii să facă scorul campionatului. 7-0 cu Coreea de Nord! Când scriam zilele trecute despre ploaia de goluri pe care o aştept, mă refeream la scoruri ca pe vremuri, relativ echilibrate: 5-4, 6-3 şi aşa mai departe. Dar nu mă deranjează nici un asemenea festival. Nu pot să mă bucur până la capăt, pentru că mă gândesc ce consecinţe ar putea avea asupra bieţilor nord-coreeni corecţia sportivă aplicată de Cristiano Ronaldo şi compania. Apropo de Cristiano, a dat şi el primul gol, într-o fază copiată parcă din vreun clip publicitar. Şi cu asta sper să ne fi lecuit de inepţiile predicate de unii antrenori şi jucători care ne povestesc că „nu mai există echipe mici”.
A început să se joace fotbal, au apărut şi greşelile de arbitraj. Cea mai discutată e, fireşte, nesancţionarea celor două henţuri ale lui Luis Fabiano de la golul împotriva Coastei de Fildeş. Poate am fost prea blând în aprecieri, după cum mi-a reproşat prietenul Alex Rădescu, dar nu pot să nu observ că, totuşi, faza a fost tare frumoasă. Mai puţin frumoase sunt justificările ulterioare, în care protagonistul simte nevoia, ca Maradona odinioară, să-L invoce pe Dumnezeu şi mâna Lui. Are omul contemporan un mare talent: Îl izgoneşte pe Domnul din toate domeniile vieţii lui şi când e cazul să-şi asume o răspundere sau să-şi recunoască o greşeală, aruncă repede vina pe Creator.
Chile-Elveţia a fost un nou meci greu de urmărit, cu puţine faze şi cu o eliminare. Uşor acordată! a sărit presa de pretutindeni. Mie mi s-a părut justificată. Sigur că zilele astea mulţi fotbalişti şi-au descoperit un real talent în a se tăvăli pe jos la cea mai firavă atingere a adversarului, dar Behrami a lovit de două ori. În schimb, echipa lui a doborât un record – interesant doar pentru statistici – de timp fără gol primit, rezistând cu poarta intactă 558 de minute. Portarul Benaglio
a fost într-adevăr foarte bun în cea mai mare parte a timpului. A ajuns o singură ieşire aiurea ca chilianul Gonzalez să-şi ducă echipa la un pas de optimi.
Între două meciuri răsfoiesc presa zilei. Un articol al lui Andrei Vochin despre atitudinea de antrenor a lui Maradona îmi prilejuieşte deschiderea unei paranteze. Maradona îşi tratează fotbaliştii ca un părinte înţelegător, explozivul sud-american care n-a ezitat să le spună ziariştilor că pot „să o sugă”, purtându-se cu elevii săi curtenitor, politicos, elegant. Iar aceştia îl adoră. Se tot vorbeşte despre calitatea lui Maradona de antrenor. Până acum mişcările i-au ieşit foarte bine. Însă pariul câştigat este cel privind atitudinea faţă de cei cu care lucrează. La polul opus se situează un tehnician de pe la noi. M-au apucat iar nervii când am văzut ieri o fotografie în Gazeta Sporturilor: Piţurcă trece pe lângă Argăseală, care îi întinde mâna, şi răspunde la salut în sictir, fără să se oprească şi uitându-se în altă parte. Nu mi-e simpatic Argăseală şi abia aştept să plece de la Steaua, cu patronul lui cu tot. Dar un singur instantaneu surprinde întreg caracterul lui Piţurcă. Se spun vrute şi nevrute despre români, dar cred că un defect real al lor este memoria scurtă. Doar aşa se explică faptul că un antrenor fără rezultate notabile e prezentat la intervale regulate ca geniul fotbalului autohton. La Steaua a stat patru ani şi a luat un singur titlu. Dacă mai stătea zece, cred că la aceeaşi cifră rămânea. La naţională a obţinut o primă calificare, dar i-a jignit pe jucătorii care s-au revoltat (nici cu asta nu sunt de acord), apoi o a doua, cu chiu cu vai. Ce a urmat ştim cu toţii: la Euro 2008 puţine au fost echipele care să joace mai urât decât România. Iar acum, după ce a stat doi ani pe bară, aruncând din când în când în dreapta şi în stânga vorbe „de duh”, se întoarce la Steaua – un proiect pe care l-a mai început şi care nu i-a ieşit – şi steliştii exultă, duşmanii tremură, Gigi tace şi colaboratorii îl privesc ca pe un zeu. Oameni buni, împăratul e gol! Piţurcă ştie două-trei scheme, pe alea le-a învăţat bine, şi de aceea îşi surprinde adversarii la început. Odată ce i-ai prins stilul, îl blochezi. Pentru că nu e un antrenor care să se documenteze, ca Dan Petrescu, nici unul care să accepte sfaturi. Şi toate astea îi vin din convingerea că e alfa şi omega în fotbal, dar că pleava şi presa şi huliganii de suporteri nu-l înţeleg. Pe toţi îi tratează cu dispreţ suveran atunci când îşi permit să-l deranjeze în atotştiinţa lui. Principalul motiv al eşecurilor lui Piţurcă e orgoliul, atitudinea suficientă faţă de toţi şi de toate. Fotografia despre care scriam mai sus ilustrează motivul pentru care a eşuat în trecut şi pentru care va eşua şi în noul său mandat. Dacă Piţurcă citeşte aceste rânduri şi dovedeşte prin rezultate că sunt greşite – ambele ipoteze foarte improbabile – voi recunoaşte public că m-am înşelat şi-i voi scrie în acest sens. Deocamdată sictirul lui este unul dintre motivele pentru care deşi sunt stelist de mic, nu mă prea interesează Steaua de azi. În timp ce Argentina lui Maradona mă entuziasmează.
Să revenim la cupa noastră mondială. Spania joacă în sfârşit bine. Cu Honduras, ce-i drept. Sper că nu ne apucăm iar să facem calcule, că riscăm să ajungem la concluzia următoare: noi am bătut Honduras cu 3-0, Spania cu doar 2-0, deci suntem mai buni decât spaniolii. Nu m-ar mira să aud asemenea raţionamente prin vreo crâşmă, că la calcule de genul acesta, pe marginea unei sticle de bere, ne pricepem. Căpitane...
2-0, deci. Scurt şi la obiect. David Villa marchează ambele goluri şi imediat îi creşte mândria şi insistă să execute şi un penalty, pentru a realiza hat-trick-ul. Dă pe lângă. Excelentă lecţie de viaţă, dacă el şi coechipierii au învăţat ceva din ea, au şanse să ajungă sus şi la acest Mondial. Pe cei smeriţi Dumnezeu îi înalţă, iar pe cei mândri îi smereşte.

Monday, June 21, 2010

Cronică de Mondial (IX)

Am luat o pauză de o zi, ca să las evenimentele să se decanteze un pic. În ciuda câtorva semne destul de palide de revigorare, cele mai multe meciuri rămân în nota mediocrităţii. Specialiştii spun că Olanda se mişcă excelent şi că devine încet-încet o candidată serioasă la fazele superioare. Tehnico-tactic batavii par într-adevăr foarte stăpâni pe situaţie, dar din punctul de vedere al spectacolului, victoria lor asupra Japoniei a fost un meci plictisitor şi previzibil. Olanda a controlat, Japonia s-a organizat, a înscris la una dintre puţinele greşeli ale asiaticilor şi gata meciul. Avem practic prima calificată în optimi. Şi aşteptăm în continuare fotbalul încântător.
N-am văzut Australia cu Ghana, dar mă aşteptam ca africanii să facă scor. A ieşit însă egal, aşa că grupa cu Germania rămâne una dintre cele mai echilibrate. În primă fază aş fi vrut să meargă mai departe Serbia şi Ghana, dar parcă prea se împuţinează europenii, cei care, cel puţin teoretic, ar trebui să adauge o doză de rafinament peste fantezia sud-americană şi forţa africană.
Camerun-Danemarca a adus primul gol al lui Eto’o de la acest campionat mondial. Gol care nu i-a ajutat prea mult pe coechipierii lui, dezorganizaţi deşi nu lipsiţi de calităţi, aşa că Danemarca a lovit de două ori şi a făcut din africani prima echipă cu toate motivele să înceapă să-şi facă bagajele.
Pe lângă meciurile văzute, duminică aflu şi despre revolta din naţionala Franţei. Încet-încet, spiritul agitaţiei politice care domneşte pe străzile Parisului, grevele şi mişcările de sorginte socialistă par a cuprinde şi echipa de fotbal. Să ne înţelegem, eşecul lui Domenech e evident, de aceea schimbarea sa urmează să se producă imediat după încheierea parcursului selecţionatei la mondiale. Dar până una-alta el e conducătorul tehnic al echipei şi are şi mai multe fire de păr alb. Dacă un jucător ca Anelka, care, după cum relata şi Şerban, nu a jucat nimic – dar nimic! – îşi permite să-l înjure şi să-l insulte, excluderea din lot mi se pare măsura cea mai blândă posibilă. Când colo, coechipierii lui, petardele de fotbalişti care fac de râs culorile sub care au jucat Platini sau Zidane, se solidarizează cu cel exclus şi – inimaginabil! – refuză să facă antrenament. Greva unor fotbalişti în pragul ratării, asta e tot ce mai lipsea! Anarhia şi haosul s-au instaurat în tabăra franceză, căpitanul se înjură cu preparatorul fizic, directorul delegat al federaţiei demisionează. Cam astea sunt consecinţele unor drepturi supraevaluate şi prost înţelese. E o lecţie din care avem de învăţat, pentru că i se poate întâmpla şi naţionalei noastre... sau ţării noastre. Cât despre viitorul echipei Franţei, dacă cineva ar avea cap i-ar exclude din lot pe toţi răzvrătiţii, chiar cu riscul de a pierde câţiva ani şi câteva turnee finale cu reconstrucţia. Altfel, Platini nu e veşnic în forurile superioare ale fotbalului şi pasele cu mâna se vor întoarce pe terenurile de handbal.

În afara celor două goluri ale sud-americanilor, Slovacia-Paraguay a fost un meci previzibil. Nimic de adăugat.
Cu totul altă poveste la Italia-Noua Zeelandă. La o privire rece, lucrurile sunt simple: o mare supriză, echivalentă cu dezamăgirea italiană şi cu istoria în desfăşurare pentru „all whites”. Mergând mai în detaliu, pot spune că meciul mi-a plăcut, pentru că a fost o confruntare deschisă şi imprevizibilă între două stiluri. S-a văzut mereu cine e echipa profesionistă. Cu toată criza lor de idei, italienii aveau în priviri şi gesturi siguranţa celui care ştie bine ce face. Dacă ar fi câştigat cu 3-1, nimeni nu s-ar fi mirat. Dar istoria meciului s-a scris mai interesant după cele două goluri – al neozeelandezilor din ofsaid, al peninsularilor din penalty. M-a impresionat, de pildă, Paston, un portar care de obicei se află între buturile unei echipe numite Wellington Phoenix sau ceva de genul acesta. S-a arcuit şi a plonjat cu disperare, scoţând toate şuturile unor fotbalişti de la Inter sau Juventus. Neo-zeelandezii aveau privirea speriată a celor care ştiu că joacă împotriva unei echipe evident superioare, dar speră şi se luptă, împotriva evidenţei, să ciupească un rezultat bun. Şi au reuşit cu brio, pentru că au jucat, pentru că şi-au amintit că dincolo de profesionalismul educat cu zeci de preparatori, chestia asta e totuşi o joacă pe care trebuie să o accepţi ca atare. Italia a căzut victimă statutului de favorită – ştiu că sună ca un truism, dar e singura concluzie în urma acestui rezultat. Noua Zeelandă începe să semene cu Sportul Studenţesc de odinioară, doar că îi lipsesc jucătorii tehnici ai echipei din Regie.
Şi cum toată lumea apelează repede la un clişeu când trebuie să scrie cronici rapide, să spunem că Brazilia-Coasta de Fildeş a fost mult-aşteptatul derby al grupei morţii. Un meci spectaculos şi, în ciuda scorului, foarte echilibrat. Cel puţin până la un moment dat. Drogba intră titular şi poartă banderola, iar echipa lui construieşte harnic şi consistent. Brazilia e un pic mai periculoasă, dar are nevoie de o sclipire a lui Kaka – cel criticat după meciul cu Coreea de Sud – pasă la Luis Fabiano şi... 1-0. Ivorienii sunt probabil cea mai bună echipă africană şi, dacă ar fi avut o grupă mai uşoară, ar fi putut merge fără probleme în fazele superioare. Aşa, Brazilia domină, din ce în ce mai evident, arată că în ciuda criticilor e în revenire de formă şi îi lasă pe africani la mâna rezultatelor, cu şanse destul de mici. În repriza a doua dominaţia sud-americană produce o fază care va fi luată cândva etalon dacă cineva se va decide să modifice regulile fotbalului şi să-l apropie de spiritul Copacabanei. Acelaşi Luis Fabiano a făcut o fază superbă, i-a întors în stil de mare artist pe fundaşii adverşi, a dat gol, dar... s-a ajutat de două ori cu mâna. Departe de henţul evident al lui Henry din preliminarii, a fost totuşi... dublu-henţ. Arbitrul a văzut ceva-ceva, dar nu a avut curajul să anuleze demonstraţia de fotbal frumos şi incorect. Entuziastul Elano a dat şi el gol în minutul 62, iar de la 3-0 pentru Brazilia ivorienii au dat drumul instinctelor primare, faultând, lovind, sărind la harţă cu arbitrul. Chiar ultimul marcator brazilian a ieşit accidentat după un fault de roşu clar, neacordat. Până la urmă a fost eliminat tot Kaka, care a plătit o poliţă, dându-i unui adversar enervant un cot în piept şi generând un mic meleu. În toată această poveste, golul de 3-1 al lui Drogba a rămas aproape neobservat. Păcat de finalul violent care a stricat un joc frumos – dar acesta sporeşte calitatea fotbalului de oglindă a vieţii de zi cu zi, în care happy end-urile hollywoodiene sunt destul de rare. Amestec de tină şi mărire. Brazilia merge înainte, în căutarea gloriei ce a aureolat-o ani de-a rândul.

PAUL SLAYER GRIGORIU

CRONICA LUI ŞERBAN


Anglia - Algeria 0 – 0

M-am bucurat la acest meci nu atât datorită jocului, care nu a oferit mari realizări, cât datorită faptului că vuvuzelele nu s-au mai auzit atât de puternic şi ne-au permis să auzim corul suporterilor englezi.
În acest meci echipa Angliei mi s-a părut mai slabă decât în cel cu Statele Unite. Jucătorii englezi, ca şi cei italieni şi spanioli, sunt destul de obosiţi, având în vedere numărul mare de meciuri pe care un fotbalist trebuie să îl dispute, peste 50, în regim miercuri – sâmbătă.
Mi se pare că ceea ce îi lipseşte Angliei cel mai mult în Africa de Sud sunt tocmai mijlocaşii cu idei. Deşi numele lor sună bine, Gerrard, Lampard, Barry sau Lennon, aceştia suferă de lipsă de imaginaţie. Este adevărat că primii doi se cam calcă pe picioare, Capello trimiţându-l pe căpitanul lui Liverpool în banda stângă, poziţie pe care nu prea s-a simţit bine. Capello încearcă să modifice modul de joc al insularilor, baloanele lungi fiind rar utilizate. Se încearcă un joc de posesie, care vine oarecum în contradicţie cu ceea ce joacă echipele de club engleze. În meciul cu Algeria nu au fost scoase la fel de multe baloane în margine ca în cel cu Statele Unite. Poate cel mai grav este faptul că englezilor le lipseşte ultima pasă, pasa decisivă către atacanţi, în special către Rooney. Emile Heskey s-a mişcat destul de bine, a creat multe culoare pentru mijlocaşi. Însă cei doi fundaşi laterali englezi nu au reuşit să îşi depăşească în dueluri unu la unu adversarii direcţi şi poate că din această cauză jocul pe benzi a suferit. Englezii au avut două ocazii bune de a înscrie, prin Frank Lampard şi Steven Gerrard, totuşi cam puţin pentru o echipă ce îşi doreşte titlul.
De partea cealaltă, Algeria a fost o echipă foarte motivată de înfrângerea cu Slovenia şi trebuia să obţină un rezultat bun. Algerienii au muncit mult în acest meci, au închis jocul foarte bine şi nu le-au oferit spaţii englezilor pentru combinaţii. De fapt, ocaziile englezilor au fost create la fazele fixe şi la şuturile de la distanţă.
Mi-au plăcut de la algerieni fundaşii Belhadj şi Yebda, jucători de mare travaliu, Ziani, jucător cu o viziune bună a meciului, dar care a dispărut din joc în repriza a doua şi portarul utilizat în partida cu Anglia, mult mai bun decât cel din meciul cu Slovenia, care a greşit nepermis la golul sloven.
În urma acestui rezultat şi având în vedere remiza 2-2 dintre Statele Unite şi Slovenia, grupa se joacă. Angliei nu îi rămâne decât să îi învingă pe foştii iugoslavi şi să meargă mai departe, iar algerienii trebuie să bată echipa Statelor Unite pentru a îi însoţi pe englezi.

Ghana – Australia 1 – 1

Personal mă aşteptam la mai mult de la naţionala Ghanei, mai ales datorită faptului că africanii erau obligaţi să câştige meciul cu Australia pentru a face 6 puncte, iar în ultima etapă să aibă un joc mai uşor cu Germania. Prin acest egal africanii şi-au complicat mult viaţa.
Australienii au început bine, introducerea lui Kewell în partea stângă şi a lui Holman vârf împins dinamizând linia de atac. Au înscris repede prin Holman iar apoi au încercat să joace pe contre.
Ghinionul lor a fost indecizia în apărare la faza din care au ieşit penaltiul şi eliminarea lui Kewell. Consider că penaltiul a fost corect acordat, australianul având braţul într-o poziţie anormală. Nici în privinţa eliminării nu cred că se poate discuta prea mult, Kewell evitând, prin modul în care şi-a poziţionat mâna, un gol iminent.
Din acest moment meciul s-a animat, ghanezii au încercat haotic să deschidă apărarea australiană, iar cangurii au încercat să contraatace rapid.
Nu am înţeles de ce Rajevac nu l-a titularizat din primul minut pe Muntari, fotbalist care are o viziune bună a jocului şi ar fi cristalizat un pic atacul african. A insistat să joace cu Kevin Prince Boateng care nu a făcut un joc prea bun. De fapt, ceea ce nu a funcţionat în acest meci la ghanezi a fost tocmai linia de mijloc care a pierdut prea uşor baloane. Au încercat să trimită mingi de angajament către Asamoah Gyan, care a fost blocat de înaltul Moore. De asemenea, fundaşii laterali ghanezi nu au ajutat suficient de mult în faza ofensivă. Cred că în acest meci punctul forte al ambelor echipe au fost portarii, atât Kingson cât şi Schwarzer făcând meciuri foarte bune. La africani este vizibilă lipsa de experienţă, jucătorii fiind prea uşor depăşiţi în duelurile directe şi atacând decisiv în condiţiile în care aveau şi posibilitatea de a-şi tatona adversarul.
În ciuda faptului că au jucat cu un om în minus, australienii au făcut un joc mult mai bun decât cel cu Germania. După eliminarea din minutul 25 a lui Kewell s-au închis bine în apărare şi au contraatacat rapid. Un jucător care m-a dezamăgit şi în acest meci, la fel ca în cel cu Germania, a fost Emerton, fotbalistul lui Blackburn izolându-se prea mult în banda dreaptă.
Introducerile lui Cheperfield şi Kennedy au permis australienilor să joace în modul lor clasic, cu baloane lungi. Au avut două ocazii mari către finalul meciului, dar portarul ghanez a avut intervenţii foarte bune.
Ceea ce am constatat la această echipă a Australiei este indisciplina, jucătorii folosindu-şi prea mult braţele, comiţând astfel multe faulturi şi comentând prea mult la deciziile arbitrului, lucru destul de rar la acest Campionat Mondial.
Având în vedere acest rezultat şi înfrângerea din meciul cu Germania, australienii sunt ca şi eliminaţi, iar ghanezii trebuie să obţină minim un egal cu Germania pentru a merge mai departe, în cazul unei înfrângeri şi a unei victorii a Serbiei cu Australia africanii plecând acasă.

ŞERBAN STAICU

Saturday, June 19, 2010

Cronică de Mondial (VIII)

CRONICA LUI ŞERBAN


Franţa – Mexic 0 – 2

Recunosc că am ţinut cu Mexicul în dauna Franţei. Nu iubesc Franţa în general, iar modu fraudulos în care s-a calificat m-a făcut să îmi doresc şi mai mult eliminarea ei. S-a calificat printr-un gest mişelesc (henţ Henry în minutele de prelungire), care i-a lăsat acasă pe bravii irlandezi şi a adus la Campionatul Mondial o echipă de trişori, aşa cum este această naţională a Franţei. Ei au furat fotbalul, care nu înseamnă numai sutele de milioane plătite pentru Anelka. Din această echipă a Franţei nu îmi place decât un jucător, şi anume Toulalan, acesta fiind singurul care a păstrat ceva din tenacitatea şi puterea de luptă a lui Tigana, Amoros şi a altor jucători mari pe care i-a avut Franţa.
Mi se pare stupid ca un înfumurat ca Anelka să fie ţinut în teren în dauna lui Henry, deşi se plimba pe teren. Cred că nici nu a transpirat în meciul cu Mexicul. De asemenea mi s-a părut stupid ca un jucător de clasă ca Gourcuff să fie ţinut pe bancă în dauna lui Abou Diaby. Nu spun că Diaby nu este un fotbalist valoros, nici pe departe, dar cred că Gourcuff, jucător de explozie, cu viziune, ar fi putut face mult mai mult. Gourcuff ar fi elaborat jocul francez, Ribery ar fi fost păstrat acolo unde se simte cel mai bine, pe stânga, iar Govou ar fi putut juca în dreapta. În atac eu zic că nu poate lipsi Henry, un jucător de viteză, care creează multe spaţii. Nu am înţeles de ce a insistat Domenech să joace cu indolentul Anelka. Dar, normal, super-tacticianul francez nu putea să destabilizeze lotul şi să îl deranjeze pe Ribery prin introducerea lui Gourcuff. Dacă la Bayern Ribery nu mişcă în faţa lui van Gaal, la naţională este rege. Aproape că el decide echipa. Daca urmăriţi mişcările lui, nu pasează decât cu cine vrea el. Franck Ribery, un jucător care mie mi-a plăcut enorm atunci când s-a transferat de la Metz la Galata şi apoi la Marseille, s-a stricat. Eu cred că stilul de la Bayern îi face bine, van Gaal îl ţine bine în frâu.
Dar să revenim la meci. Franţa nu a jucat nimic, a avut o apărare nesigură, chiar şi Patrice Evra greşind de câteva ori. Despre Gallas nu am ce să comentez, el este în nota obişnuită, adică mediocru. La mijloc francezii nu au avut nici o idee tactică, poate doar Malouda să mai fi mişcat ceva. În atac nu se putea mai mult cu plimbăreţul Anelka.
De partea cealaltă Mexicul a jucat sub presiunea egalului cu Africa de Sud şi a trebuit să lupte pentru a obţine victoria. Apărarea sud- americanilor este destul de sigură, iar Carlos Salcido este un fundas stânga foarte insistent. La mjloc Rafa Marquez îşi arată clasa şi oferă multă stabilitate. În atac, Hernandez şi bătrânul Blanco arată că sunt foarte arţăgoşi, iar nesigurii fundaşi francezi au cedat de mai multe ori. Sistemul de joc mexican este unul asemănător cu al uruguayenilor, acelaşi 4-3-3 transformat în faza defensivă în 4-5-1.
Rezultatul meciului a fost unul echitabil în opinia mea.
Sunt convins că decizia Federaţiei Franceze de a-l înlocui pe Domenech cu Laurent Blanc este una înţeleaptă, dar, până la venirea fostului internaţional, nu pot să le urez francezilor decât “drum bun către casă”.

ŞERBAN STAICU

OPINIILE LUI PAUL S.

Vedeţi, până şi Şerban, cel care de obicei este atât de obiectiv şi rece în analizele sale, a devenit partizan în cronica aceasta. De altfel, sentimentul pe care îl exprimă el în legătură cu Franţa este cvasi-unanim. Mâna lui Henry, trcută uşor cu vederea de FIFA (şi) din cauza influenţei lui Platini, face din les bleus una dintre echipele cele mai puţin iubite de la acest mondial. E firesc, deşi pare că nu cântărim mereu cu aceeaşi balanţă. Oare, în afară de englezi, contestă cineva triumful Argentinei din 1986 pentru că Maradona a înscris cu mâna? Aici sunt două explicaţii. În primul rând, Argentina şi Maradona aveau oricum valoare, deci erau favoriţi şi fără acea aşa-numită “mână a lui Dumnezeu”. Dar, mai ales, sud-americanii şi micuţul lor căpitan jucau superb. În faţa unei demonstraţii de frumuseţe şi artă fotablistică, eşti gata să treci cu vederea micile greşeli. Asta face din sportul nostru preferat un domeniu atins de mărinimie şi har. Este unul dintre puţinele domenii în care nu ne dorim aplicarea rigidă a legii, la fel pentru toţi, ci suntem gata să îngăduim mici încălcări ale ei, atunci când autorii lor au puterea să ne încânte, să ne bucure simţul estetic şi o dorinţă mai adâncă, înnăscută, dorinţa de a vedea în faţa ochilor o poveste frumoasă, cu happy-end. Chiar dacă uneori Făt-Frumos mai trişează în lupta cu zmeul. Sigur, trebuie să rămânem lucizi şi să privim fotbalul cu doza de relativism necesară. Nu ştiu cum am fi gândit dacă în locul Angliei ar fi fost România. Sau în locul Franţei...
Ieri nu am văzut decât prima jumătate de oră din Germania-Serbia. Cum suntem la ora partizanatului, mărturisesc că am ţinut cu Serbia. Fotbalul ne permite să fim subiectivi, să ţinem cu alţii decât cei puternici, sau, dimpotrivă, cu cei mai tari, pe care, în alte domenii, orice spirit liber se simte dator să-i urască. O bună parte a formării mele se învârte în coordonatele culturii germane, dar mă revoltă suficienţa unora dintre nemţii de astăzi, ca cel care, la ultimul Mondial, le spunea unor români pe o terasă din Piaţa Constituţiei: “We are Germans, we are the bosses of the European Union, understand?” Iaca, v-a dat Cenuşăreasa continentului, pe care n-aţi ezitat să o împovăraţi cu misiunile voastre umanitare, teme de reflecţie. Desigur, Klose şi Cacau n-au nicio legătură cu conflictul. Dar un pic din atitudinea superioară a politicienilor pare să se transmită echipelor naţionale. Sau poate că nu. Un meci de fotbal îţi permite să fii tendenţios, subiectiv şi nedrept în simpatiile tale. Tocmai de aceea e frumos. Tocmai de aceea mă bucur pentru acest 1-0 al sârbilor. Arbitrul se pare că a exagerat cu cartonaşele, iar Klose a primit uşor primul galben. Dar, pe de altă parte, Podolski a ratat un penalty, aşa că Germania nu poate da vina pe arbitraj.
După prima repriză a celui de-doilea meci al zilei, într-o grupă cu o super-putere fotbalistică, Anglia, şi o aşa-numită naţiune emergentă (tot în fotbal, se înţelege), SUA, pe primul loc era Slovenia, una dintre artizanele celui mai prost meci de până acum, în compania Algeriei. După pauză americanii şi-au revenit şi, conduşi cu 2-0, au înscris trei goluri, dintre care unul anulat – eronat, din câte înţeleg – pentru fault în atac. Cred că a fost unul dintre cele mai frumoase meciuri ale unui campionat care până acum a rămas dator la capitolul spectacol. Dar aceste mici suprize, jocurile bune făcute de echipe anonime şi rezultate pentru care nu ar fi riscat niciun parior, fac farmecul cupei mondiale. Sau ne place să credem aşa, pentru a evada oarecum din mediocritate. Pentru că, totuşi, tare mi-e dor de un pragmatic Anglia-Argentina, 2-3.
Seara am preferat Aerosmith meciului Anglia-Algeria. N-am avut bilet, aşa că m-am holbat peste gard la compozitorii coloanei sonore a adolescenţei mele. Cum fotbalul a fost sărac, mă bucur că am făcut această alegere. Altfel l-aş fi dat încolo de farmec al rezultatelor surprinzătoare şi nu aş fi scris rândurile de mai sus. Cupa mondială intră tot mai adânc în impasul echipelor naţionale, care, din păcate, reprezintă din ce în ce mai puţin în economia fotbalului real. Au devenit instrumente de propagandă în favoarea multiculturalismului şi a corectitudinii politice, cu un joc la fel de plat şi de lipsit de conţinut ca discursurile despre aceste teme. Tind să dispară marile pasiuni, orgoliile, încrâncenarea, mândria naţională. Dar meciuri ca ale Argentinei şi personaje ca Maradona ne lasă să mai sperăm.
Fotbalul, ca şi viaţa, e “o călătorie, nu o destinaţie, şi nu poţi spune ce va aduce ziua de mâine”. Poţi doar să crezi că vei vedea lumina cu o clipire, şi să “spui o rugăciune pentru inimile disperate în seara asta”. Pe mâine.

(Citatele sunt din Aerosmith – “Amazing”, o piesă pe care din păcate americanii n-au cântat-o la Bucureşti)

PAUL SLAYER GRIGORIU

Friday, June 18, 2010

Cronică de Mondial (VII)

Aşteptam cu sufletul la gură Argentina – Coreea de Sud. Şi n-am fost dezamăgit. Cel mai frumos meci de până acum, iar Argentina chiar străluceşte. N-am văzut decât un pic din magia tehnică a lui Messi, dar micuţul număr 10 a făcut un meci tactic perfect. N-a abuzat de driblinguri şi faze-spectacol, dar a alergat, a recuperat, a pasat şi le-a lăsat altora posibilitatea să se remarce. Gata, am început să-i învăţ pe argentinieni, tocmai pentru că echipa e atât de completă încât fiecare are un rol bine determinat. Cel puţin în prima repriză, Di Maria şi Tevez au fost de departe cei mai muncitori şi mai prolifici. Practic toate acţiunile Argentinei au fost la ei, pe stânga. Şi Tevez luptă ca un erou. Cade în duel cu adversarii, e împins, se ridică, dar nici gând să abandoneze sau să se oprească pentru a se văicări. Merge mai departe şi cel mai adesea câştigă. Park Chu-young îşi dă un autogol de toată frumuseţea, dar centrarea din corner a lui Messi face jumătate din treabă. În minutul 33 e deja 2-0 (Higuain), dar coreenii nu sunt aşa slabi cum s-ar crede doar privind scorul. Faza din minutul 45+1 e edificatoare. Demichelis visează, Lee Chung-Yong îi fură mingea şi înscrie. 2-1 şi faza îmi aminteşte de îndârjirea meciurilor de pe maidan, când ăla mai mic îi ia mingea marelui şmecher şi îi dă un gol în care se ascunde toată frustrarea lui. Parcă-l aud înjurând printre dinţi.
Am emoţii pentru Maradona şi ai lui, dar Higuain le risipeşte. A doua repriză e mai puţin limpede decât prima, însă dubla atacantului „pumelor” duce scorul la un spectaculos 4-1. În sfârşit vedem şi meciuri frumoase. Sper să fie doar începutul.
La Grecia-Nigeria mă ia din nou somnul. Mi-au plăcut africanii în primul meci, dar până la urmă grecii sunt mai de-ai noştri, aşa că m-ar bucura să facă şi ei ceva. Dar la cum joacă, slabe şanse, aşa că în minutul 15, la 1-o pentru Nigeria, jocurile par făcute. Urmează izbucnirea nervoasă a lui Kaita în minutul 33, africanii rămân în 10 şi grecii au mai bine de o repriză să se chinuiască. Se termină 2-1 pentru ei – primul gol la Mondiale din istoria selecţionatei şi primele 3 puncte – dar greu, tare greu.... Cel mai interesant jucător al meciului e portarul nigerian Enyeama. A greşit clar la golul 2 al elevilor lui Rehhagel, dar asta nu înseamnă nimic faţă de ce a făcut în rest: pe Messi l-a anihilat în primul meci, iar acum, până la eroare, a apărat senzaţional. Numai că asemenea greşeli sunt aproape inevitabile când toată povara unui meci apasă pe umerii celui dintre buturi. Kapetanos al nostru n-a jucat deloc. Poate în meciul 3, să se simtă şi el un pic bine, că la club îl aşteaptă Piţi şi, cine ştie, Flocea.
Franţa îşi face încet-încet bagajele. Meciul cu Mexic e încă unul slab, fără orizont, cu un gol din ofsaid şi unul din penalty, dar un 2-0 nu mai puţin meritat pentru sud-americani. Ribery a fost iar neputincios, Domenech nu mai are demult soluţii, iar les bleus sunt cam în aceeaşi derivă ca naţionala noastră. Ne vedem în preliminarii.

Thursday, June 17, 2010

Cronică de Mondial (VI)

CRONICA LUI ŞERBAN (1)

Olanda – Danemarca 2 – 0

Olanda este clar una dintre candidatele la titlul mondial, ca de fiecare dată. Ceea ce îmi place mereu la echipa Olandei este plăcerea jucătorilor de a pasa, modul în care plimbă mingea şi încearcă să găsească cea mai bună poziţie pentru coechipieri. Sunt jucători altruişti, care joacă pentru echipă.
Bert van Marwijk are la dispoziţie o echipă formată din jucători foarte cunoscuţi, cu o cotă foarte mare la nivel european, dar a reuşit să îi facă să joace foarte bine împreună. Este clar că echipa de acum a Olandei este o echipă tânără, numai van Bronckhorst şi van Bommel fiind mai bătrânei, restul fiind jucători dornici de afirmare, ca van Persie, de Jong şi van der Wiel. Echipa este formată în jurul lui Wesley Sneijder şi Rafael van der Vaart, care fac jocurile şi produc multe pase către atacanţi. Ce mă impresionează în acest an la echipa Olandei este faptul că nu a mai „împrumutat” jucători din colonii, vezi cazul Seedorf, naturalizat din surinamez, echipa fiind albă şi nu cu pete negre. Chiar dacă a deschis scorul în urma unei faze de cascadorii râsului, la autogolul lui Simon Poulsen, Olanda a jucat foarte legat, în atac Dirk Kuyt şi Robin van Persie făcând mare risipă de efort, demarcându-se mult şi creând spaţii pentru mijlocaşi. Defensiva Olandei este sigură, desi bătrânul van Bronckhorst începe să arate că duce lipsă de viteză către sfârşitul meciului. Un jucător ce merită remarcat din echipa Olandei este tânărul Elja, fotbalist de mare perspectivă, călit în campionatul Scoţiei la Celtic.
De partea cealaltă, Danemarca, şi ea aflată în schimb de generaţii, a jucat destul de deschis, nu a încercat să păstreze scorul de 0-0, a creat câteva ocazii, dar îi lipseşte un creier la mijlocul terenului, Jorgensen fiind departe de aşa ceva. Defensiva daneză este sigură, în ciuda celor două goluri primite. Fundaşii danezi au dezavantajul de a fi vulnerabili la jocul pe jos, lucru vizibil în special la Kjaer. Jucătorul danez Simon Poulsen le-a făcut un cadou involuntar olandezilor prin autogolul său, dar problema principală a danezilor este linia de mijloc, prea uşor depăşită în combinaţiile rapide. Jorgensen a încercat câteva acţiuni interesante, la fel şi Dennis Rommedahl, dar balonul ajunge prea greu la atacanţi.
Având în vedere faptul că celelalte componente ale grupei sunt Japonia şi Camerun, iar scorul direct între acestea a fost 1-0, Danemarca are şanse la calificare printr-o victorie în faţa Camerunului şi una în faţa Japoniei. De partea cealaltă, Olanda nu pare a avea probleme în a trece în faza următoare a competiţiei.

ŞERBAN STAICU

OPINIILE LUI PAUL S.

Nu văd meciul Honduras – Chile şi aud că n-am pierdut prea mult. Nu mă interesează deloc nici divagaţiile de genul „dacă eram noi acolo făceam aşa şi pe dincolo”. Nu suntem acolo, noi am rămas la reclamele cu „căpitaneee!” şi cu berea obosită a unei echipe naţionale obosite. Chile a bătut cu 1-0, previzibil.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre Elveţia-Spania. Pierd prima repriză din acest meci, în traficul aglomerat al capitalei. În schimb îmi spune tata la telefon: „Nu se joacă nimic, nu înţeleg mare lucru din mondialul ăsta.” Ajung şi eu acasă, gândindu-mă la jurnalistul care îi spunea lui Ioan Chirilă că orice echipă cu experienţă ştie că primele meciuri din grupă trebuie să joci prost şi că Germania (pe atunci RFG) aşa face... şi ajunge departe. (În 1986 până în finală.)
Repriza a doua. Spania are jucători foarte buni, cu imaginaţie şi ştiinţă. Iniesta, Torres (intrat pe parcurs), Silva şi alţii. Se chinuie în faţa unui careu securizat de elveţieni, reuşesc nişte faze frumoase, dar se încurcă la finalizare, atunci când nu sunt blocaţi de portarul Benaglio sau de Lichtensteiner şi Grichting, toţi în zi mare. Însă în unele momente am impresia că Del Bosque primeşte indicaţii de la Piţurcă.
-Băi Vincente, disciplina tre’ să fie disciplină. Nu-i mai lăsa pe fundaşii laterali să-şi părăsească posturile!
-Păi bine Piţi, dar ei îmi creează superioritate numerică şi desfac atacul pe benzi.
-Nu mă învăţa tu pe mine antrenorat. Dacă-şi părăsesc posturile din APĂRARE – da?!, apărare! – echipa rămâne descoperită.
-Dar jucăm totuşi cu Elveţia, trebuie să riscăm puţin.
-Şi ce dacă-i Elveţia? Nu mai există echipe mici!
-Măi Piţi, uite că ne-au bătut ăştia.
-Şi ce? Bagă-ţi bretonul în ochi şi dă vina pe presă.
-Dar eu n-am breton, sunt mai chel.
-La toate ai o replică, Vincente. Uite de-aia n-o să ajungi niciodată mare antrenor.

...adică sterilitate şi lipsă de mobilitate. Aşa că Gelson Fernandes profită de una dintre foarte rarele acţiuni ale Elveţiei şi îi dă gol lui Casillas. Plus că bara îl salvează ceva mai târziu pe acesta. Vorbim despre prima mare surpriză. Ne-ar mai trebui câteva, poate aşa se încinge jocul.
Cred că lumea intoxicată de sunetul vuvuzelelor a început să antipatizeze, din cauza lor, şi selecţionata Africii de Sud. Săracele gazde ar putea înregistra o premieră, plecând – de fapt rămânând – acasă înainte de optimi. Pentru că Uruguayul, neconvingător cu Franţa, dă o lecţie sud-africanilor. La început, acelaşi scenariu ca în cele mai multe meciuri: echipa favorită atacă, cealaltă se apără supraaglomerat şi încearcă să scape pe contre. Aşa că Forlan, criticat pentru jocul făcut împotriva albaştrilor, se dezlănţuie şi dă un golazzo de la 25 de metri, cu mingea uşor deviată de spatele lui Mokoena.
După pauză Africa de Sud atacă ceva mai în forţă, dar cei care fac legea pe teren, cu eleganţă şi calm, sunt tot sud-americanii. O fază foarte grea confirmă vigilenţa arbitrilor de la acest turneu final, iar portarul sud-africanilor e eliminat şi Uruguayul beneficiază de un penalty. Forlan înscrie sigur şi se înscrie în cursa pentru titlul de golgheter. În minutele de prelungire Alvaro Perreira, fostul jucător al lui CFR Cluj, stabileşte scorul final, unul de neprezentare. Calculele devin asidue într-o grupă în care, deşi Uruguay a devenit favorita certă, oricare dintre echipe poate merge mai departe.
Să vedem însă cum analizează Jean acest meci.

PAUL SLAYER GRIGORIU

CRONICA LUI ŞERBAN (2)

Africa de Sud – Uruguay 0 – 3

După supriza din timpul zilei, când Elveţia lui Ottmar Hitzfeld a învins Spania, mă aşteptam la altceva de la acest joc. Din păcate însă, africanii şi-au arătat limitele şi, în ciuda ajutorului vuvuzelelor, uruguaienii au câştigat categoric.
Dacă în meciul cu Mexic apărarea pe două linii a Bafana Bafana a funcţionat bine, în meciul cu Uruguay chiar Aaron Mokoena, căpitanul echipei, a făcut multe greşeli. În atac nu le-a ieşit nimic, Mphela a fost anihilat de Diego Lugano, linia de mijloc nu s-a mişcat prea bine, Pienaar, vedeta echipei, fiind foarte nervos pe toată durata meciului.
Sistemul 4-4-2 gândit de Carlos Alberto Parreira nu oferă multe soluţii ofensive, echipa fiind foarte mult axată pe defensivă. La 1-0 sud-africanii au încercat să forţeze, dar linia de mijloc nu a fost în stare să furnizeze baloane către atacanţi.
Cred că diferenţa a făcut-o, pe lângă calitatea jucătorilor, clar în favoarea Uruguayului, sistemul de joc folosit de Oscar Washington Tabares. Acesta a avut o echipa flexibilă, care trecea uşor de la un 4-3-3 în faza ofensivă la un 4-5-1 în faza defensivă, ce îi permitea să recupereze mingea departe de poarta proprie şi să lanseze contraatacuri rapide.
Cei doi fundaşi laterali ai sud-americanilor, Maxi Pereira si Fucile, sunt şi ei jucători de atac, rapizi, care au o tehnicitate ce le permite să intre repede în combinaţii cu atacanţii.
Apărătorii centrali ai uruguayenilor sunt jucători experimentaţi, care, neavând în faţă nici adversari de valoarea lor, au oferit siguranţă echipei.
Cei trei atacanţi, Luiz Suarez împins şi Diego Forlan şi Edinson Cavani retraşi, au creat multe faze de poartă. Cel mai bun jucător al echipei în acest meci mi s-a părut a fi Diego Forlan, atât prin faptul că a înscris primul gol, fiind ajutat de devierea lui Mokoena, cât şi prin faptul că a alergat foarte mult, a pasat bine şi a creat multe culoare pentru mijlocaşi, în special pentru Alvaro Pereira.
Ce mi-a displăcut în primul rând la acest meci au fost spectatorii care au început sa plece de la 1-0. Aceasta mi-a amintit de suporterii români care, atunci când echipa este condusă, procedează în acelaşi fel. Sper ca africanii să dispară cu vuvuzelele lor şi la meciurile naţionalei Angliei, pentru a putea asculta corul suporterilor englezi.
După acest rezultat celeştii sunt aproape calificaţi, iar Africa de Sud trebuie să obţină un rezultat foarte bun în faţa Franţei pentru a spera la calificare. Mie mi se pare acest lucru imposibil, atât prin jocul prestat de africani, cât şi prin diferenţa de valoare dintre jucători.

ŞERBAN STAICU

Wednesday, June 16, 2010

Cronică de Mondial (V)

Începem astăzi cu două meciuri de alaltăieri, privite prin ochiul de cronicar al lui Şerban, apoi vă spun şi ce am mai văzut eu ieri.

CRONICA LUI ŞERBAN


Japonia – Camerun 1 – 0

Este clar, acesta este campionatul în care organizarea jocului iese în evidenţă foarte mult. În acest meci s-au întâlnit organizarea şi forţa echipei japoneze cu jucătorii camerunezi foarte valoroşi. Nu cred că “leii neîmblânziţi” formează o echipă, fotbaliştii nu prea pasează între ei, joacă mult individual.
Japonia are trei jucători, care formeaza structura echipei, foarte valoroşi şi eficienţi, “braziliano-japonezul” Marcos Tulio Tanaka, pe Abe şi pe Honda, care dau multă siguranţă echipei. Honda dovedeşte, ca şi la CSKA Moscova, echipa de club la care joacă, un plasament de calitate, care îl face să ajungă mereu aproape de poartă, el fiind un bun speculant al fiecărei ocazii ivite, aşa cum a fost şi golul în poarta Camerunului.
De partea cealaltă, Camerunul a părut cea mai dezorganizată echipă africană de la Campionatul Mondial, fiind departe de Nigeria şi Ghana per ansamblu, deşi are jucători foarte buni şi cu nume pe la cluburi europene: Eto’o la Inter, Mbia la Marseille, Bassong şi Assou Ekoto la Tottenham şi Makoun la Lyon. Poate dacă la mijlocul terenului era introdus de la început Emana, cel care a avut şi o bară în final, acesta oferea mai multe pase utile atacanţilor.
De remarcat absenţa negativă a lui Alexander Song, jucătorul lui Arsenal lipsind mult în centrul defensivei camureneze destul de nesigure, şi absenţa pozitivă a unchiului său, Rigobert Song, eternul căpitan al “leilor” fiind pensionat forţat de Paul Le Guen şi păstrat pe bancă, lucru normal la cei 34 de ani “oficiali” ai săi.
Cred că, în ciuda faptului că au declarat ca îşi doresc titlul mondial, fiind aproape de casă şi având în vedere calitatea jocului prestat cu Japonia, camerunezii nu vor pune nici în continuare osul la treabă şi nu vor trece de grupe.

ŞERBAN STAICU

OPINIILE LUI PAUL S.

Noua Zeelandă-Slovacia, hmm, ce mai reţetă... Mă uit la primele zece minute şi fără să vreau îmi vine în minte o proproziţie-clişeu: neo-zeelandezii aleargă de parcă ar fi la rugby. Dar îmi sunt simpatici, pentru că se străduiesc şi ei cât pot, joacă din plăcere şi din tot ce au reuşit să încropească. Unii nu prea prind decât banca de rezerve pe la cluburi, alţii n-au echipă sau joacă în Anglia în ligile a patra şi a cincea. Slovacia, după ce şi-a regăsit identitatea naţională, ar trebui să şi-o caute şi pe cea fotbalistică. Singurul lucru remarcabil din primele zece minute sunt tricourile băieţilor antrenaţi de Ricki Herbert. Foarte inspirat modelul, mi-aş lua şi eu unul. Deocamdată mă duc să mă culc... şi mă trezesc pentru ultimele douăzeci şi cinci de minute. E 1-0 pentru Slovacia, care a înscris prin Vittek. Aud că dintr-un ofsaid clar. Neobişnuit pentru acest campionat mondial unde, cu o excepţie, tuşierii au fost la înălţime. Tot slovacii atacă în valuri, cam steril însă, iar Noua Zeelandă se apără cu un entuziasm şi o stângăcie copilăreşti. Chiar şi când sunt faultaţi, jucătorii ei se ridică fără prea multe fasoane, ca pe maidan, când micilor fotbalişti în devenire puţin le pasă de o julitură în genunchi, atâta timp cât mai pot să alerge şi cât posesorul mingiei n-a plecat acasă. În schimb slovacii m-aş fi aşteptat să fie ceva mai „nemţi”. Când colo, indolenţa definită atât de des ca fiind de sorginte balcanică. Sestak primeşte o centrare în careu şi e destul de liber. Are două variante: să reia direct din voleu, sau să o lase să cadă şi apoi să şuteze cu sete. O lasă să cadă. O dată... şi încă o dată, aşteptând eventual să i se poziţioneze exact pe lat. În cele din urmă, un fundaş advers vine în viteză şi îl blochează. Aşa-i trebuie! Şi mă bucur când outsiderii egalează în minutul 93 printr-un cap al lui Reid şi fac primul punct la mondiale din istoria lor.
Mulţi cronicari şi specialişti se plâng de calitatea meciului dintre Coasta de Fildeş şi Portugalia, dar mie mi-a plăcut. Ok, e clar, Cristiano Ronaldo a dat o bară, a mai executat o lovitură liberă şi apoi a dispărut. Dar meciul a fost unul de luptă, cu mici rafinamente tehnice, iar ivorienii au dovedit că sunt departe de a sta doar în Drogba. În preajma careului se cam terminau toate acţiunile periculoase, asta e adevărat. Pe final Coasta de Fildeş a dat un asalt care a fost la un pas de 1-0, dar s-a terminat egal şi lucrurile în grupa morţii sunt departe de a fi lămurite. Paradoxal, temerea mea în ceea ce-i priveşte pe ivorieni e legată de antrenor, pentru că Eriksson are ca ultimă performanţă sacul de bani luat cam degeaba de la federaţia engleză.
...Cultura influenţează fotbalul şi apoi fotbalul îşi pune amprenta pe noile manifestări ale culturii. E una dintre concluziile care se impun în urma lecturii cărţii lui Ioan Chirilă. „Frumoasele noastre duminici” mi se pare mult mai reuşită decât „Lucescu”. Acolo răzbătea admiraţia pentru personaj, aici însă prin fiecare pagină respiră un campionat mondial redevenit viu, actual, după mai bine de douăzeci de ani. Cronica e alertă dar îşi face timp pentru a se opri la câte o observaţie sau o reflecţie care transced latura pur tehnică a meciurilor. Deodată mi-e mai simpatică Danemarca, după ce citesc cum suporterii ei, zgomotoşi şi băutori de bere, sunt cunoscuţi ca unii dintre cei mai fair-play, care scandează numele jucătorilor care au greşit, pentru a-i readuce în joc. Acum parcă aş vrea să-i fi bătut pe olandezi. Şi mă poartă gândul la Anglia şi Italia, care probabil că ar fi fost favoritele lui Ronnie James Dio...
„Uitaţi de politică pentru 90 de minute”, scrie pe un banner afişat de sud-africani înaintea meciului Brazilia-Coreea de Nord. Îndemn stupid! Nu trebuie să uităm nicio clipă, pentru că politica nu sunt nişte ciudaţi care se ceartă, ci, în cazul asiaticilor, un aparat de stat care calcă în picioare libertatea şi viaţa supuşilor săi şi îi ameninţă şi pe alţii cu ideologia lui hâdă. Nu e vorba doar despre nişte băieţi care joacă fotbal şi n-au nicio vină – nu au! – ci despre faptul că ei reprezintă o forţă oprimantă, care-i omoară, îi chinuieşte, îi condamnă la ignoranţă, pe fraţii acelor fotbalişti. Care sunt şi fraţii noştri, oricum am lua-o, creştineşte sau în limbaj umanist modern. Ar fi fost o ocazie excelentă de a taxa abuzurile regimului de la Phenian, dar idioţia ridicată la rang de cultură a maselor le închide acestora gura. Tocmai sud-africanilor, care azi n-ar fi putut să stea pe stadion dacă n-ar fi existat o acţiune politică concertată împotriva discriminării rasiale. Black Sabbath a cântat în timpul apartheid-ului în Africa de Sud şi şi-a atras o mulţime de critici pentru că ar fi încălcat embargoul, încurajând astfel regimul rasist. Dar pe comuniştii de la Phenian ar trebui să-i uităm! Aşa e când judecata limpede e îngropată sub vuvuzele.
În Somalia câţiva oameni au fost arestaţi şi alţii omorâţi pentru că se uitau la Cupa Mondială. Pentru cei din Europa şi America, care ma chiulesc de la muncă sau îşi iau liber ca să vadă meciurile, fotbalul e un moft, sau o pasiune, sau o mică rebeliune inofensivă, sau un mod de a-şi proba umanitatea. Pentru somalezi fotbalul e revoluţie! Şi asta poate deveni, când nu e corupt în mod globalizant şi uniformizant.
Coreenii din nord stau în cantonament de şase luni! Acasă la ei nu se văd decât meciurile propriei echipe şi eventualele înfrângeri ale „duşmanilor”: SUA, Japonia, Coreea de Sud. La început n-au vrut să includă în lot trei portari, motivând că au un atacant care se descurcă foarte bine şi în poartă. Au cele mai mici diurne şi nu au voie să vorbească cu nimeni din afara delegaţiei. Din afară pare amuzant, dar este foarte trist dacă te gândeşti la oamenii care îndură toate aceste lucruri. Şi care acum mai au de înfruntat şi Brazilia.
E de la început clar care e echipa mai bună. Robinho are câteva sclipiri, se leagă nişte pase, Filipe Melo şi Bastos încearcă şuturi şi centrări, Kaka e mai absent, dar aleargă şi el.
Numai că micii asiatici sunt peste tot. Brazilia combină frumos, are ocazii şi, în ciuda unui meci chinuit, păstrează acea lejeritate, acea plăcere de a juca ce o face una dintre cele mai iubite echipe. Uneori coreenii se încumetă să atace poarta lui Julio Cesar. Sunt îndârjiţi şi par apăsaţi. Dar nu refuză jocul, aşa că la pauză e 0-0.
Maicon e jucătorul preferat de la Inter al lui Jose Mourinho, care-l vrea la Real Madrid. Se vede şi aici de ce. Un şut-centrare pe la colţul scurt lăsat liber de Ri Myong-guk aduce primul gol, în minutul 55. Lacrimile marcatorului arată că nu i-afost deloc uşor cu această apărare exasperantă. Brazilia câştigă cu 2-1, după ce Elano înscrie în minutul 72 şi Ji Yun-nam creează o explozie de bucurie coreeană cu golul de onoare în faţa uneia dintre favorite. Rămânem cu informaţii anecdotice – în echipa asiatică există doi jucători pe care îi cheamă Pak Nam-chol, iar atacantul Jong Tae-se e poreclit „Rooney al Asiei” – şi cu o Brazilie încă datoare la capitolul spectacol. A, şi încă ceva! Aseară parcă n-au mai fost chiar atât de multe vuvuzele, astfel încât s-au mai auzit şi tobele şi scandările suporterilor cariocas.

PAUL SLAYER GRIGORIU

Monday, June 14, 2010

Cronică de Mondial (IV)

M-a toropit căldura, m-au obosit numeroasele meciuri. Ştiu că Olanda-Danemarca ar putea fi un joc excelent, dar după prima repriză mă ia somnul în faţa televizorului. Nu calitatea meciului e de vină, deşi nici acesta nu străluceşte. În prima repriză – sau în minutele pe care le văd din ea – aceeaşi prudenţă care a nimicit deja spectacolul. Foarte multă determinare însă. De fapt, singurul moment pe care-l reţin e o luptă pentru balon între Snejder şi Poulsen. Se împiedică, îşi iau unul altuia prim-planul, se redresează, aleargă, dar nu se lasă. Cam aşa se joacă fotbalul, cu atât mai mult cu cât n-ai glezna fină. Deşi Snejder nu-i tocmai un “muncitor”,
Repriza a doua consemnează primul autogol, al aceluiaşi Poulsen, aşa că Olanda, scăpată de emoţia startului, începe să joace. De la generaţia trio-ului fabulos Gullit-Van Basten-Rjkaard, portocala mecanică n-a mai ajuns în vârful ierarhiei, deşi se numără mereu printre favorite. După părerea mea, nici după un meci din care a jucat bine o repriză nu are acest statut. Dar primii paşi sunt cei mai grei, aşa că golul din minutul 85 al lui Kuyt reprezintă un început cât se poate de reuşit pentru Olanda. Parcă tot lipseşte însă fotbalul-spectacol mult aşteptat. De fapt, în mod paradoxal, dincolo de Argentina – care a surprins plăcut, dar n-a convins chiar sută la sută – Germania este singura echipă care a încântat ochiul. A avut un adversar slab, e drept, dar, departe de pragmatismul tipic nemţesc, nu s-a menajat, a jucat şi pentru ochiul şi bucuria publicului, n-a tras frânele la doi-zero. A câştigat – uneori din faze ca la antrenament – dar cel mai important rămâne cum a făcut-o. Nemţii au obiceiul să se insinueze pe nesimţite în competiţiile mari, cel puţin în ultimii ani: joacă aşa-şi-aşa, uneori chiar slab şi deodată te trezeşti cu ei în finală. De data asta au început altfel. Nu ştiu unde-i va duce pe ei această dezlănţuire neobişnuită, dar e reconfortant să vezi atâtea faze şi atâtea goluri.
La Japonia-Camerun m-am uitat doar sperând că o să fie mai bun decât Slovenia-Algeria. Doar juca Eto’o. O bună parte a meciului n-am văzut mare lucru. Roboţeii niponi sunt foarte bine organizaţi tactic, în timp ce africanii mizează pe forţă. Jucătorii ambelor echipe lasă impresia că se descurcă bine până când ajung cu mingea la picior. Chiar şi japonezul Honda – câte amintiri despre copilăria populată cu visuri despre maşinuţe cu telecomandă îmi trezeşte acest nume - , revelaţia lui ŢSKA Moscova, dă gol doar pentru că marcajul fundaşilor camerunezi e larg, aşa că are timp să-şi potrivească mingea care, la o primă impresie, îl cam încurcă.
Auzind numele camerunezilor, mă gândesc la legăturile culturale ce s-au creat pe continentul african cu tradiţia vechi-testamentară. Popoarele tinere, al căror vis e să scape de sărăcie după ce au scuturat jugul colonial – care, pragmatic vorbind, le-a pregătit pentru emanciparea în spiritul lumii vechi – se identifică cu poporul lui Israel, oprimat dar biruitor. Şi asocierea se întinde şi mai departe, de la Bob Marley cu al său “lion in Zyon”, până la “we must reach the mountain of Zyon” al lui Max Cavalera. Aşa se explică abundenţa în Africa a numelor vechi-testamentare, cum ar fi, în această reprezentativă a Camerunului, Enoh sau Samuel (Eto’o). Religiozitatea aparent primitivă dar profund înrădăcinată, deşi uneori confuză, a acestor popoare este baza pe care încearcă să se clădească, dintr-un amalgam în care egalitarismul ce a cuprins lumea veche încearcă să niveleze valorile, o cultură solidă şi o identitate pusă mereu sub semnul întrebării. E un fenomen fascinant.
Camerunul pierde, pentru că nu leagă mare lucru tactic. Dar remarcaţii mei din acest meci sunt Eto’o, pentru că văd la el, în sfârşit, o cascadă de driblinguri undeva în marginea careului, urmate de o centrare perfectă, dar nefructificată şi Assou-Ekotto, fundaşul de bandă camerunez care ară terenul, recuperează mingi, centrează şi pare să nu obosească niciodată.
În prima parte a meciului Italia-Paraguay, italienii arată ca echipa cea mai bine pusă la punct a Cupei Mondiale. Pasele se leagă absolut superb, jucătorii dau drumul la minge fără să se uite şi de cele mai multe ori aceasta ajunge unde trebuie. Viteza este cam scăzută, dar automatismele merg excelent. Până la finalizare... Paraguayenii sunt pragmatici, destul de calmi, cu câteva sclipiri. Statistica arată că nu le-au fost cu nimic inferiori italienilor. Statistica însemnând şi goluri. În minutul 39 Torres centrează senzaţional şi Alcaraz înscrie cu capul pe lângă Buffon, care nu mai are ce face.
În repriza a doua lucrurile sunt şi mai echilibrate şi, minute bune, sud-americanii îi domină pe europeni. Dar Italia e Italia şi, chiar dacă s-a obişnuit să nu înceapă bine turneele finale, nu le începe nici catastrofal. Egalează în minutul 63, prin De Rossi şi cu acest scor se încheie meciul. Evenimentul cel mai important este, desigur, accidentarea lui Buffon, înlocuit la pauză de Marchetti.
Aşa se scurge încă o zi, iar azi aşteptăm cu nerăbdare Brazilia. Şi să se termine odată cu prima fază a grupelor, să crească miza şi să se încingă meciurile. Abia aştept să văd din nou Argentina.

PAUL SLAYER GRIGORIU

UPDATE:
Iată şi cronicile prietenului Jean la două dintre meciurile de zilele trecute.

CRONICA LUI ŞERBAN

Ghana – Serbia 1 – 0

Pe sârbi, e clar, i-au deranjat vuvuzelele. Au fost nervoşi tot timpul şi au reuşit să se bată singuri. Personal mi-a părut rău de înfrângerea sârbilor, eu fiind un fan al acestei echipe, alături de cea a Italiei. Poate că acest duş rece le va face bine şi îi va trezi, deşi la meciul următor au în faţă Germania.
S-au bazat prea mult pe centrările lungi catre Nicola Zigic, care de astfel a fost blocat bine de John Mensah. Dejan Stankovic nu a dat claritate jocului sârbilor, iar pe cele două benzi Iovanicic şi Krasic nu au furnizat multe centrări. De asemenea, înlocuirile au fost neispirate, în special introducerea lui Kuzmanovic, jucător care face tuşa la Stuttgart, nu are meciuri în picioare şi riscă mult. A mai făcut şi aiurea penaltiul din care a înscris Ghana. Un alt inconştient a fost şi Lukovic, jucător care nu arată că joacă în Italia, la Udinese, comiţând faulturi inutile în urma cărora a şi fost eliminat. Pentru binele fanilor şi al jucătorilor sper ca Radomir Antic, cu experienta lui, să schimbe ceva în echipă şi să învingă Germania, pentru că, dacă nu se va întâmpla aşa, în ultimul meci Germania va întâlni Ghana, iar la acea dată nemţii ar putea fi deja calificaţi.
Pentru cine a văzut finala Cupei Africii, Ghana a practicat acelaşi stil de joc, de aşteptare, cu o apărare stabilă şi un mijloc care închide foarte bine. Acum însă tinerii au dobândit mai multă experienţă şi a existat mai mult timp de pregătire. Mulţi dădeau şanse mici echipei Ghanei din cauza lipsa vedetelor Essien şi Muntari, dar, aşa cum s-a întâmplat şi la Cupa Africii, echipa se descurcă bine şi fara ei. Milorad Rajevac, după ce a făcut minuni la Vojvodina Novisad, cu care a terminat pe locul trei în Serbia în 2007, a disciplinat mult echipa Ghanei, promovând mulţi jucători de la tineret.
În atac nu l-a lăsat decât pe Gyan, care l-a deranjat destul de mult pe Nemanja Vidic. S-a remarcat linia de mijloc a Ghanei, cu jucători care se înţeleg bine, din care Kevin Prince Boateng iese în evidenţă, strângând bine echipa în jurul sau. Atunci când a avut ocazia, în special după eliminarea lui Lukovic. echipa Ghanei a împins jocul destul de mult în terenul europenilor, organizat, penaltiul fiind rezultatul minutelor de presiune la care au fost supuşi sârbii. Echipa “stelelor negre” arată bine, joacă frumos şi are un portar sigur pentru un african, Richard Kingson.
Un lucru remarcabil pentru echipele Nigeriei şi Ghanei la acest turneu final este că joacă organizat, nu se bazează numai pe atac, aşa cum se întâmpla acum ceva ani, se închid bine în defensivă şi au portari siguri, Enyeama si Kingson dând multă siguranţă coechipierilor, mai ales la centrări.
Dupa acest meci Ghana întâlneşte Australia şi are o şansă mare de a se califica mai departe dacă îi învinge pe “canguri”.

Germania – Australia 4 – 0

Un meci cam fără istoric.
Cu o greşeală destul de mare de arbitraj, prima mai importantă de la acest Campionat Mondial, comisă de un arbitru din Mexic, o ţară cu un campionat destul de puternic.
Soarta meciului putea fi alta dacă australienii nu ratau o ocazie mare la 0-0, prin Richard Garcia. Acestui jucător cred că i-a fost frică să-şi spargă gheata, evitând să tragă direct la poartă, lucru care i-a permis lui Neuer sa intervină.
Aceasta a fost ocazia care putea schimba meciul, deşi, văzându-i pe cei doi fundaşi centrali australieni, cred că Germania putea înscrie mai multe goluri, chiar şi fără eliminarea aiurea a lui Tim Cahill, acordată mai mult pentru văicăreala lui Bastian Schweinsteiger. Probabil că Tim Cahill nici nu s-a gândit că pentru o astfel de intrare va primi roşu, el intrând mult mai tare la adversari pentru echipa sa de club, Everton.
Germania a aratat ca o echipă solidă, care joacă vertical şi atacă foarte bine pe flancuri.
Sistemul de joc 4-3-3 este foarte bine utilizat de Joachim Low, cu două laturi foarte puternice, în special prin Philip Lahm. De asemenea, “turcul” Mesut Ozil creează multe spaţii pentru Podolski si Müller. Meciul a fost totuşi unul uşor pentru germani, care însă au arătat o omogenitate foarte bună, părând a fi cea mai legată echipă de până acum. Trebuie menţionat că 5 jucători din primii 11 ai Germaniei sunt de la Bayern München. Din echipa Germaniei mi s-a părut foarte în formă Thomas Müller, fotbalist ce începe să îşi arate din ce în ce mai mult valoarea. Un punct slab al Germaniei este Per Mertesacker, fundaşul lui Werder părând a fi un uriaş care nu vede ce se întâmplă în jurul lui, fiind foarte vulnerabil la mingile jucate pe jos.
Un lucru demn de luat în seamă este tinereţea echipei Germaniei, un lucru nu foarte caracteristic pentru această selecţionată, dar care se poate dovedi important pe măsură ce se vor aduna mai multe meciuri, mai ales că temperaturile vor fi destul de ridicate.
Australia a aratat ca o echipă fără liderul ei, Harry Kewell, jucător păstrat pe margine de Pim Werbeek, cu o apărare foarte slabă, mai ales în partea centrală şi care se bazează prea mult pe lansările în adâncime, mai ales că în atac s-a aflat un jucător destul de scund, Tim Cahill. Principalul jucător de creaţie al Australiei, Brad Emerthon, s-a izolat în partea dreaptă, ca şi Vince Grella pe partea opusă. În rest, multe centrări, mai ales la fazele fixe executate de Chiperfield, şi nimic altceva din partea unei echipe care totuşi are un portar foarte valoros, Mark Schwarzer. Un jucător de la australieni care a intrat foarte bine în meci, chiar dacă a fost rezervă, a fost Holman, care, alături de Valeri, a încercat câte ceva. În rest nimic.
Pentru Germania un test cu adevărat important este meciul următor, în faţa Serbiei, care este obligată sa faca un joc bun, mai ales având în vedere înfrângerea în faţa Ghanei.

ŞERBAN STAICU

Sunday, June 13, 2010

Cronică de Mondial (III)

„Frumoasele noastre duminici”, spunea Ioan Chirilă şi iată-ne şi pe noi în prima duminică fotbalistică a acestei Cupe Mondiale. Meciul Algeria – Slovenia îl urmăresc numai audio. Las televizorul cu sonorul dat tare în timp ce îmi fac de lucru prin casă. Şi nu regret. Sper ca acesta să fi fost cel mai slab meci din tot Mondialul, pentru că, din ce s-a auzit, doar un comentariu marca Ilie Dobre ar fi putut salva ceva din impresia unei întâlniri de calibrul unui Oneşti – Bistriţa. Preluări greşite, pase greşite, aproape zero faze de poartă şi un comentator care a sperat de la început până la sfârşit că „vom vedea ceva mai mult fotbal pe final”. Până una-alta, pe noi ca români ne interesează faptul că Slovenia e la un turneu final – a fost şi când ne-a scos pe noi de la baraj – în timp ce ai noştri stau acasă. Şi chiar aşa, cu chiu cu vai, europenii bat Algeria, care juca de câteva minute în zece. Gol Koren, salt de bucurie – şi de izbăvire în acest deşert de fotbal – şi gata meciul.
S-a tot scris, la noi şi aiurea, despre vuvuzele. Şi e adevărat că au devenit un leimotiv exasperant. Chiar şi când m-am dus să arunc gunoiul, de pe scări se auzea zgomotul care pare să vină de la un stup de albine furioase, sau de viespi. Înţeleg că e distractiv să faci zgomot când vii la stadion, dar deja nu se mai aud suporterii cântând, sau bucurându-se, sau oftând. Am citit că au vrut să interzică vuvuzelele înainte de Campionat – ştiau ei la ce se va ajunge – dar în cele din urmă nu au mai făcut-o, când li s-a explicat că fac parte din cultura sud-africană. Pe de o parte tăvălugul uniformizant tinde spre desfiinţarea tradiţiilor şi identităţii naţiunilor europene, pe de alta, dacă e vorba să propagăm, chiar şi în detrimentul nostru, stupidul multiculturalism, orice prostie e element de identitate culturală. Aştept ziua când vor legaliza ciordeala, pentru că se va trezi cineva să spună că a fura face parte din cultura lui. Altfel, la noi vor să interzică afişarea Crucii în locurile publice. Că de, e ofensatoare pentru nu ştiu ce minoritate, iar statul – sau suprastatul – trebuie să fie sută la sută laic. Cred că tare s-ar bucura unii de pe la Bruxelles şi de prin alte părţi, sau pseudo-apostolul ştiinţei Remus Cernea, dacă în loc de icoane ne-am împodobi pereţii cu... vuvuzele.
Serbia- Ghana, uite un meci care promite să fie tare. Am toate motivele să ţin cu sârbii: sunt ortodocşi, cântă frumos şi au fost năpăstuiţi bine de proprii lor comunişti şi de „comunitatea internaţională”, care le-a dăruit nişte bombe şi le-a luat Kosovo în numele umanismului. Dar Ghana mă cucereşte prin forţă şi construcţie, aşa că ţin cu amândouă. Chiar ar fi frumos să meargă mai departe din grupă, chiar dacă asta ar însemna ca Germania să rămână acasă. Africanii stau foarte bine pe picioare, driblează şi au fost disciplinaţi tactic de antrenorul lor, Milovan Rajevici, un... sârb. „Se joacă pe contre”, cum spune un vechi clişeu al comentatorilor. Lipsesc fazele foarte clare de poartă, dar jocul e frumos tocmai prin anumite scheme tactice şi prin execuţii tehnice. Ghana e totuşi un pic mai prezentă în joc, sârbii par uşor anesteziaţi. În tribune lucrurile arată de-a dreptul spectaculos, cu africanii în costume tradiţionale, dansând şi bătând toba, în timp ce sârbii cântă şi se agită la rândul lor. Evident, nu se aude nimic din cauza vuvuzelelor.
Repriza doua e mai frumoasă decât prima. Sârbii au mulţi jucători de calitate, dar jocul pare a se construi în jurul atacantului Valenciei, Zigic. Apar şi primele ocazii, apare şi prima eliminare: Lukovic iese şi Serbia trebuie să joace în zece vreo douăzeci de minute. În primă fază acest lucru nu se vede. Slavii atacă, combină, îşi creează ocazii mari. Până la urmă însă Kuzmanovic face henţ în careu şi Asamoah Gyan, unul dintre cei mai buni oameni de pe teren, transformă lovitura de la unsprezece metri. Ăsta e scorul final, dar remarcabilă rămâne atitudinea antrenorului Ghanei, Milovan Rajevici, care nu se bucură absolut deloc de victoria împotriva conaţionalilor săi. Ba chiar îl dă la o parte pe un ghanez venit să-l felicite, pentru a se duce să-i strângă mâna lui Antic.
Până la meciul cu Germania, o notă proastă pentru Gazeta Sporturilor: după ce, zilele astea, gazetarii – altfel foarte buni, cei mai mulţi dintre ei – au pus în prim-plan Cupa Mondială, în ziarul de duminică, deşi e în continuare plin de articole despre turneul final, istoria lui, statisticile lui, lucruri inedite şi altele asemenea, prima pagină ne aruncă din nou în mizeria cotidiană. În loc de vreo poză cu Gerrard, un articol „autohton”. Cu Gigi, Piţi şi Flocea.
...şi iaca, vin şi nemţii. Să ne înţelegem. Nu-mi sunt antipatici în sine, că doar sunt absolvent de liceu german şi educat, printre altele, în cultura germană. Dar de când cu pretenţiile lor şi ale unor susţinători ai lor – buni prieteni cu mine – de superioritate absolută, să nu-i mai văd. Evident că, dincolo de asta, îmi sunt apropiaţi Beethoven, sau Richard Strauss, sau Goethe, sau... Helloween. Şi Mozart, despre care putem spune că e austriac, numai că pe vremea aia austriac însemna cam neamţ, fiindcă Prusia nu se ridicase încă la gloria supremă.
La fotbal însă, după câteva meciuri cu diferenţe de un gol, maximum două, uite că a venit tăvălugul german. Australia nu e mare adversar, dar nemţii noştri fac legea. Polonezii lor, Podolski şi Klose, au dus scorul la 2-0 în mai puţin de jumătate de oră. Austriecii nu leagă nimic, dar nemţii sunt surprinzător de proaspeţi şi combinativi. Mă fac să revin iarăşi la clişeele comentatorilor şi să spun că pe teren nu e decât o singură echipă. O echipă ce mă face uneori să zâmbesc: atunci când îi văd pe germanii Oezil, Podolski, Gomez (intrat pe parcurs) sau Cacau, marcatorul ultimului gol. Printre ei, Mueller – un fel de Popescu nemţesc – face figură aparte. Istoria se schimbă repede-repede şi nu aveam loc aici să ne întrebăm încotro merge. Ultimul gol a fost marcat dintr-o ţesătură de pase repetată îndelung la antrenament, beneficiind de lipsa de replică a Australiei. Nu şti cât de departe va ajunge Germania, dar sunt sigur că niscaiva contracandidate vor avea un somn agitat în noaptea asta.
Încă un lucru pe care vreau să-l observ: până acum arbitrajele sunt strălucite. E drept că nici n-au fost meciuri foarte grele. Au existat şi câteva greşeli, dar, în special la nivelul tuşierilor şi al indicării poziţiilor de ofsaid, judecăţile au fost impresionant de exacte.
Prietenul Jean are examen mâine, deci nu ne-a dat nicio cronică profesionistă. Mâine cred că va reveni. Ca şi noi, cu impresiile eterogene.