Tuesday, May 28, 2019

Rolul atenției și al învățării (Simone Weil)


     Cheia unei concepții creștine despre studiu este faptul că rugăciunea este alcătuită din atenție. Este îndreptarea către Dumnezeu a întregii atenții de care este în stare inima. Calitatea atenției joacă un rol foarte mare în calitatea rugăciunii. Căldura inimii nu-i poate ține locul.
     Doar partea cea mai înaltă a atenției intră în contact cu Dumnezeu, când rugăciunea este suficient de intensă și de curată pentru ca un asemenea contact să aibă loc; dar toată atenția este îndreptată spre Dumnezeu.
     Exercițiile școlare dezvoltă, bineînțeles, o parte mai puțin înaltă a atenției. Cu toate acestea, sunt cât se poate de eficiente pentru a spori puterea atenției care va fi disponibilă în momentul rugăciunii, cu condiția să fie realizate în acest scop și numai în acest scop.
     Chiar dacă astăzi acest lucru pare să fie ignorat, formarea atenției este adevăratul scop și aproape singurul folos al studiilor. Cele mai multe exerciții școlare au și un anume folos intrinsec; dar acest folos este secundar. Toate exercițiile care solicită cu adevărat puterea atenției sunt folositoare la același lucru și aproape în egală măsură.
     Liceenii, studenții care Îl iubesc pe Dumnezeu nu ar trebui să spună niciodată: „Mie îmi place matematica”, „Mie îmi place franceza”, „Mie îmi place greaca”. Trebuie să învețe să le placă toate acestea pentru că toate sporesc această atenție, care, îndreptată spre Dumnezeu, este însăși substanța rugăciunii.
     Faptul de a nu fi nici dăruit, nici înclinat spre geometrie nu împiedică încercarea de a rezolva o problemă sau studiul unei demonstrații să dezvolte atenția. Aproape dimpotrivă. Este aproape o circumstanță favorabilă.
     Și nici nu e foarte important dacă reușești să găsești rezolvarea sau să înțelegi demonstrația, deși chiar trebuie să te străduiești să reușești. În tot cazul, niciodată niciun efort autentic al atenției nu este irosit. Este mereu cât se poate de eficace spiritual și apoi, în plus, și pentru planul inferior al intelectului, pentru că orice lumină spirituală luminează intelectul.
     Dacă stai să cauți, cu o atenție reală, rezolvarea unei probleme de geometrie și dacă, după o oră, nu ai reușit să faci niciun progres, cu toate acestea ai progresat, cu fiecare minut al acelei ore, într-o altă dimensiune mai tainică. Fără să simți, fără să știi, acest efort în aparență steril și fără rod a adus mai multă lumină în suflet. Rodul se va regăsi într-o zi, mai târziu, în rugăciune. Fără îndoială se va regăsi, în plus, și într-un domeniu oarecare al inteligenței, poate cu totul străin de matematică. Poate că într-o zi cel care a făcut acest efort ineficient va fi capabil să înțeleagă mai direct, datorită acestui efort, frumusețea unui vers de Racine. Dar faptul că rodul acestui efort trebuie să se regăsească în rugăciune este sigur, nu există nicio îndoială.
     Certitudinile de acest tip sunt experimentale. Dar dacă nu crezi în ele înainte să le fi trăit, dacă nu te porți măcar ca și cum ai crede în ele, nu vei trăi niciodată experiența care oferă accesul la asemenea certitudini. Există aici un fel de contradicție. Astfel stau lucrurile, de la un punct încolo, cu toate cunoștințele folositoare progresului spiritual. Dacă nu le adopți ca regulă de conduită înainte să le fi verificat, dacă nu rămâi legat de ele multă vreme doar prin credință, care la început este întunecată și lipsită de lumină, nu le vei transforma niciodată în certitudini. Credința este condiția indispensabilă.
     Cel mai bun sprijin al credinței este siguranța că dacă îi ceri tatălui tău pâine, nu îți va da piatră. Chiar în afara oricărei credințe religioase explicite, de fiecare dată când un om face un exercițiu de atenție cu singura dorință de a deveni mai capabil să înțeleagă adevărul, dobândește în mai mare măsură această capacitate, chiar dacă efortul nu produce niciun rod vizibil. Un basm al eschimoșilor explică astfel originea luminii: „Corbul care în noaptea veșnică nu găsea mâncare și-a dorit lumina, iar pământul s-a luminat.” Dacă dorința există cu adevărat, dacă obiectul dorinței este cu adevărat lumina, dorința de lumină produce lumina. Există cu adevărat dorință când facem un exercițiu de atenție. Lumina este dorită cu adevărat când orice alt mobil este absent. Chiar dacă exercițiile de atenție ar rămâne în aparență sterile timp de ani întregi, într-o zi o lumină exact proporțională cu aceste eforturi va inunda sufletul. Fiecare efort mai pune niște aur în această comoară pe care nimic în lume nu ne-o poate lua. Eforturile inutile depuse de Preotul din Ars, timp de ani lungi și dureroși, ca să învețe latina, și-au dat roadele în discernământul minunat cu care vedea în spatele cuvintelor și chiar al tăcerilor celor care veneau să se spovedească la el înseși sufletele lor.
     Trebuie așadar să studiezi fără nicio dorință de a lua note bune, de a reuși la examene, de a obține rezultate bune la școală, fără a acorda nicio atenție gusturilor sau înclinațiilor naturale, lucrând cu aceeași râvnă la toate exercițiile, cu gândul că toate ajută la formarea acelei atenții care este substanța rugăciunii. În momentul în care te apuci de un exercițiu, trebuie să vrei să-l faci corect; pentru că această dorință este indispensabilă existenței unui efort real. Dar dincolo de acest scop imediat, intenția profundă trebuie să fie îndreptată exclusiv spre sporirea puterii atenției în vederea rugăciunii, ca atunci când scrii și desenezi pe hârtie forma literelor nu pentru această formă în sine, ci pentru ideea pe care vrei să o exprimi.
     Să investești studiile cu această unică intenție și să le excluzi pe toate celelalte este prima condiție a bunei întrebuințări spirituale. A doua condiție este să te silești cu putere să privești în față, să contempli cu atenție, vreme îndelungată, fiecare exercițiu școlar greșit, în toată urâțenia mediocrității lui, fără să-ți cauți nicio scuză, fără să neglijezi nicio greșeală și nicio corectură a profesorului și încercând să mergi până la rădăcinile fiecărei greșeli. Ispita e mare să facem tocmai opusul, să aruncăm peste exercițiul corectat, dacă este prost, o privire oblică, apoi să-l ascundem imediat. Aproape toată lumea face aproape mereu astfel. Trebuie să respingi această ispită. Din întâmplare și pe deasupra, nimic nu este mai util reușitei școlare, pentru că lucrezi fără să progresezi prea mult, indiferent câte eforturi faci, când îți repugnă să acorzi atenție greșelilor pe care le-ai făcut și corecturilor profesorilor.
     Mai ales virtutea smereniei, comoară infinit mai de preț decât orice progres școlar, poate fi dobândită astfel. În această privință contemplarea propriei prostii este poate chiar mai utilă decât contemplarea păcatului. Conștiința păcatului îți dă sentimentul că ești rău și uneori aici se strecoară o anumită mândrie. Când însă te obligi să îți fixezi privirea ochilor și pe a sufletului pe un exercițiu de școală greșit în mod prostesc, simți ca pe o evidență de netăgăduit că ești ceva mediocru. Nu există cunoștință mai de dorit. Dacă reușești să cunoști acest adevăr cu tot sufletul, te-ai angajat cu hotărâre pe calea cea adevărată.
     Dacă aceste două condiții sunt îndeplinite până la capăt, studiile sunt fără îndoială o cale spre sfințenie la fel de bună ca oricare alta.
     Pentru a o îndeplini pe a doua, este suficient să vrei. Nu același lucru se întâmplă cu cea dintâi. Ca să fii cu adevărat atent, trebuie să știi cum să procedezi.
     Cel mai adesea, atenția este confundată cu un fel de încordare a mușchilor. Dacă unor elevi li se spune: „Fiți atenți!”, vezi cum se încruntă, își țin respirația, își încordează mușchii. Dacă după două minute îi întrebi la ce anume au fost atenți, nu știu să răspundă. Nu au fost atenți la nimic. Nu au fost atenți. Și-au încordat mușchii.
     Adesea la învățat se irosește un asemenea efort muscular. Cum în cele din urmă ajunge să te obosească, ai impresia că ai lucrat. Este o iluzie. Oboseala nu are nicio legătură cu munca. Munca este efortul util, indiferent că este sau nu obositor. Acest tip de efort muscular la învățat este absolut steril, chiar dacă e făcut cu bune intenții. Aceste bune intenții sunt dintre cele cu care este pavat drumul spre iad. Studiile făcute astfel pot fi uneori bune la școală, din punctul de vedere al notelor și al examenelor, dar asta se întâmplă în ciuda eforturilor și datorită talentelor firești; și astfel de studiu este întotdeauna inutil.
     Voința, cea care la nevoie te face să strângi din dinți și să înduri suferința, este principala armă a ucenicului în lucrul făcut cu mâna. Însă, în ciuda a ceea ce se crede îndeobște, nu-și are aproape niciun loc în studiu. Inteligența nu poate fi condusă decât de dorință. Ca să existe dorință, trebuie să existe plăcere și bucurie. Inteligența nu sporește și nu aduce roade decât însoțită de bucurie. Bucuria de a învăța este la fel de indispensabilă pentru studiu ca respirația pentru un alergător. Acolo unde lipsește, nu sunt oameni care învață, ci biete caricaturi de ucenici care la sfârșitul uceniciei nici măcar nu au o meserie.
     Acest rol al dorinței în studiu este cel care ne permite să facem din el o pregătire pentru viața spirituală. Pentru că dorința, îndreptată spre Dumnezeu, este singura forță capabilă să facă sufletul să se ridice. Sau mai degrabă Dumnezeu Însuși vine să cuprindă sufletul și îl ridică, însă numai dorința Îl obligă pe Dumnezeu să se pogoare. Nu vine decât la cei care Îi cer să vină; și la cei care i-o cer adesea, vreme îndelungată, cu înflăcărare, nu poate să nu se pogoare.
     Atenția este un efort, poate cel mai mare efort, dar este un efort negativ. În el însuși, nu cuprinde oboseala. Când oboseala se face simțită, atenția nu mai este posibilă, decât dacă ai deja exercițiu; atunci este mai degrabă recomandat să te oprești, să cauți un mod de a te destinde, iar apoi, un pic mai târziu, să o iei de la capăt, să te oprești și să reîncepi, așa cum inspiri și expiri.
     Douăzeci de minute de atenție concentrată și fără oboseală fac de mii de ori mai mult decât trei ore de efort încruntat care te face să spui, cu sentimentul datoriei împlinite: „Am muncit zdravăn.”
     Dar, în ciuda aparențelor, este și mult mai greu. Există în sufletul nostru ceva căruia îi repugnă adevărata atenție cu mult mai mare violență decât îi repugnă trupului oboseala. Acest ceva este mult mai aproape de rău decât trupul. De aceea, de fiecare dată când suntem cu adevărat atenți, distrugem o parte din răul din noi. Dacă suntem atenți în acest scop, un sfert de oră de atenție face cât multe fapte bune.
     Atenția constă în suspendarea gândirii, în a o lăsa disponibilă, goală și capabilă să primească obiectul, să păstreze în ea însăși – chiar în proximitatea gândirii, dar la un nivel inferior și fără contact cu ea – diferitele cunoștințe dobândite pe care ești obligat să le folosești. Gândirea trebuie să fie, față de toate gândurile particulare și deja formate, ca un om aflat pe munte care, privind înainte, vede în același timp sub el, dar fără să se uite la ele, multe păduri și câmpii. Și gândirea trebuie să fie mai ales goală, în așteptare, să nu caute nimic, dar să fie gata să primească în adevărul lui dezvelit obiectul care urmează să pătrundă în ea.
     Toate contrasensurile din traduceri, toate absurditățile din rezolvarea problemelor de geometrie, toate stângăciile stilistice și înlănțuirile greșite de idei din temele la franceză, toate acestea sunt pricinuite de faptul că gândirea s-a aruncat grăbită pe ceva anume, umplându-se astfel înainte de vreme și nemaifiind disponibilă să primească adevărul. Cauza este totdeauna dorința de a fi activ; ai vrut să cauți. Poți să verifici acest lucru de fiecare dată, cu fiecare greșeală, dacă te duci până la rădăcina ei. Nu există exercițiu mai bun decât această verificare. Căci acest adevăr este unul dintre cele pe care nu ajungi să le crezi decât dacă le trăiești de o sută, de o mie de ori. Așa sunt toate adevărurile esențiale.
     Bunurile cele mai de preț nu trebuie căutate, ci așteptate. Căci omul nu le poate găsi prin propriile puteri, iar dacă pornește în căutarea lor, va găsi în locul lor bunuri mincinoase, a căror minciună nu va ști să o discearnă.
     Rezolvarea unei probleme de geometrie nu este în sine un bun de preț, dar aceeași lege i se aplică și ei, pentru că este icoana (imaginea) unui bun de preț. Fiind o mică frântură de adevăr particular, este o imagine pură a Adevărului unic, veșnic și viu, acel Adevăr care a spus într-o zi cu glas omenesc: „Eu sunt adevărul.”
     Astfel privit, orice exercițiu școlar seamănă cu o taină (un sacrament).
     Există pentru fiecare exercițiu școlar un mod specific de a aștepta adevărul cu dor fără să-ți îngădui să-l cauți. Un mod de a fi atent la datele unei probleme de geometrie fără să cauți soluția, la cuvintele unui text în latină sau în greacă fără să le cauți sensul, să aștepți, când scrii, ca acel cuvânt potrivit să vină de la sine sub penița ta, respingând doar cuvintele nepotrivite.
     Prima datorie față de elevi și studenți este să le fie adusă la cunoștință această metodă, nu numai în general, ci în forma particulară raportată la fiecare exercițiu. Este nu numai datoria profesorilor lor, ci și a îndrumătorilor lor spirituali. Și aceștia mai trebuie, pe deasupra, să lămurească deplin, într-o lumină strălucitoare, analogia între atitudinea intelectului în fiecare din aceste exerciții și starea sufletului care, cu candela bine umplută de untdelemn, își așteaptă mirele cu încredere și dorință. Ca fiecare adolescent iubitor, când face o traducere din latină, să dorească să ajungă prin această traducere un pic mai aproape de momentul în care va fi cu adevărat sluga aceea care, în timp ce stăpânul este plecat la un praznic, să vegheze și să asculte la ușă ca să deschidă la prima bătaie. Atunci stăpânul pune sluga la masă și îi slujește el însuși.
     Numai această așteptare, această atenție, îl pot sili pe stăpân la un asemenea exces de gingășie. Când sluga s-a istovit muncind pământul, stăpânul, la întoarcere, îi spune: „Pregătește-mi masa și slujește-mi.” Și îi spune că este slugă netrebnică, care nu face decât ce i s-a poruncit. Sigur, în domeniul acțiunii trebuie să faci tot ce se poruncește, indiferent de efort, de oboseală și de suferință, căci cel care nu ascultă nu iubește. Dar după ce faci toate acestea nu ești decât slugă netrebnică. Este o condiție a dragostei, dar nu este de ajuns. Ce îl silește pe stăpân să se facă sluga slugii sale, să o iubească, nu e nimic din toate acestea; și cu atât mai puțin o căutare pe care sluga ar îndrăzni să o pornească din proprie inițiativă; ci numai veghea, așteptarea și atenția.
     Fericiți deci cei care își petrec adolescența și tinerețea doar pentru a-și forma această capacitate de atenție. Fără îndoială nu sunt mai aproape de bine decât frații lor care muncesc la câmp și în uzine. Sunt aproape în alt fel. Țăranii, muncitorii, au acea apropiere de Dumnezeu de o dulceață incomparabilă care se ascunde în adâncul sărăciei, al lipsei de considerație socială și al suferințelor îndelungate și lente. Dar dacă privim ocupațiile în ele însele, studiul este mai aproape de Dumnezeu, datorită acestei atenții care este esența lui. Cel care trece prin anii de studiu fără să dezvolte în sine această atenție a pierdut o mare comoară.
     Nu doar iubirea de Dumnezeu are ca substanță atenția. Iubirea de aproapele, despre care știm că este aceeași iubire, este făcută din aceeași substanță. Oamenii nefericiți nu au nevoie de nimic altceva decât de alți oameni care să le poată acorda atenție. Capacitatea de a-i acorda atenție unui nefericit este lucru foarte rar, foarte greu; este aproape o minune; este o minune. Aproape toți cei care cred că au această capacitate nu o au. Căldura, pornirea inimii, mila nu sunt de ajuns.
     În prima legendă despre Graal se spune că Graalul, piatră miraculoasă care, având însușirile Sfintei Împărtășanii, potolește orice foame, îi aparține celui care îi va spune primul paznicului pietrei, un rege pe trei sferturi paralizat de cea mai grea rană: „Care îți este durerea?”
     Deplinătatea iubirii de aproapele este să fii pur și simplu în stare să-l întrebi: „Ce te doare?” Este să știi că cel nefericit există, nu ca unitate într-o colecție, nu ca exemplar al categoriei sociale cu eticheta de „nefericiți”, ci ca om, întru totul la fel cu noi, care a fost lovit și însemnat într-o zi cu un semn inimitabil al nefericirii. Pentru aceasta este suficient, dar indispensabil, să arunci asupra lui o anumită privire.
     Această privire este în primul rând o privire atentă, în care sufletul se golește de orice conținut propriu pentru a primi în el însuși ființa pe care o privește așa cum este, în tot adevărul ei. Nu poate face acest lucru decât cel capabil de atenție.
     Astfel încât este adevărat, deși paradoxal, că o traducere din latină, o problemă de geometrie, chiar dacă le-ai greșit, cu condiția să fi făcut efortul cerut de ele, pot să te ajute într-o zi, mai târziu, dacă se ivește prilejul, să devii mai capabil să-i dai unui nefericit, în punctul culminant al suferinței, tocmai acel ajutor de care are nevoie pentru a fi salvat.
     Pentru un adolescent capabil să înțeleagă acest adevăr și suficient de generos încât să dorească acest rod în locul altuia, studiile pot să-și atingă deplina eficacitate spirituală chiar în afara oricărei credințe religioase.
     Studiile sunt una dintre acele țarini în care se află un mărgăritar pentru care merită să vinzi tot ce ai, fără să păstrezi nimic, ca să-l poți cumpăra.


(Traducere după Simone Weil, De l'attention, Réflexions sur le bon usage des études scolaires en vue de l'amour de Dieu)

Tuesday, November 27, 2018

Ilie Stepan în dialog cu Mircea Mihăieș; gânduri pe marginea unor amintiri


De ceva vreme, epoca noastră și cei care o populează ni se dezvăluie – sau, dimpotrivă, încearcă să se ascundă – și prin biografiile și autobiografiile contemporanilor. Bineînțeles, genul nu este nicidecum nou, însă în ultimii ani a căpătat un avânt spectaculos, care merge de la analize minuțioase ale unor cariere până la amănunte dintre cele mai intime sau de la frumoase edificii biografice până la ridicolul unor „memorii” scrise la 27 sau 30 de ani.
De multe ori se apelează la un așa-numit „ghost writer”, un autor de texte (nu pot să-i spun scriitor, deși unii dintre cei cu această îndeletnicire sunt cu adevărat scriitori – de pildă J. R. Moehringer) profesionist, care dă formă amintirilor unui muzician, cineast, sportiv, etc. Cartea (auto)biografică a compozitorului, chitaristului și liderului de trupă Ilie Stepan este, în schimb, un dialog foarte amplu. Oarecum similar cu demersul făcut într-un cu totul alt domeniu de Woody Allen. Și, o spun dintru început, deși am citit multe asemenea scrieri, cea de față este fără îndoială una dintre cele mai izbutite. Nu avem aici o povestire egolatră întru preamărirea sinelui, nici simple evocări nostalgice sau gânduri limitate la un domeniu de nișă. Ci o carte de dialoguri în timpul lecturii căreia te oprești, completezi peisajul (artistic, literar, politic, istoric) descris cu propriile tale contribuții, intri în dialog cu protagoniștii, uneori polemizezi, alteori dai din cap aprobator. Partenerul de discuții al lui Ilie Stepan, cel care creează cadrul evocărilor, este criticul literar Mircea Mihăieș, personaj al vieții noastre publice culturale și politice cu care am polemizat adesea (în gând) în ultimii ani, căruia i-am reproșat nu o dată (tot în gând) viziunea simplificatoare într-ale politicii, dar care, aici, se dovedește un regizor ideal și căruia, dincolo de miezul cărții, care este, evident, Ilie Stepan, i-am descoperit gânduri nebănuite și (plăcut) surprinzătoare.
Amintirile lui Ilie Stepan – un artist încă foarte activ, ceea ce face ca și cele pe care le povestește aici să nu fie piese dintr-un muzeu, ci opriri pe un drum care încă se parcurge – ne duc în lumea culturală a Timișoarei și a Bucureștiului din anii cei mai negri ai istoriei acestui popor, prin încleștarea dintre libertatea dorită și apăsarea cruntă a închisorii comuniste. Povestea unei formări, micul Bildungsroman stepanian, este însoțită de reflecții despre artă, viață și înțelepciune, căderi și ridicări, credințe și rătăciri. Unele dintre ele ar merita în sine o discuție separată și, în unele momente de vârf, deși par că se contrazic, cei doi protagoniști ai dialogului nu fac decât să aducă în prim-plan nuanțe diferite care creează o imagine de ansamblu – sau o sugestie mai completă – a unora dintre temele evocate.

Din punctul meu de vedere, discuțiile cele mai interesante sunt cele din care se creionează fragmente de portret ale muzicii rock și ale întregului apanaj cultural care a însoțit-o. Pornind de la mișcarea hippie, Mircea Mihăieș creionează o imagine sintetică și cât se poate de precisă a stării actuale a gândirii europene dominante. „Evenimentele care fascinau atunci, nonviolența, eliberarea sexuală, anticreștinismul, refuzul valorilor tradiționale, pacifismul, anticapitalismul, rebeliunea de dragul rebeliunii, drogurile au predat valorile occidentale unor forțe care în momentul de față vor să distrugă Occidentul.” Și continuă: „Bieții hipioți, nici nu știau ce urmări dezastruoase va avea naivitatea lor de a crede în frăția universală.” Se aud aici ecouri ale unor cugetări de tipul celor din cartea „The Closing of the American Mind” a lui Allan Bloom, un neoconservator altfel relativ scorțos și unilateral în multe momente, dar care identifică corect (și deranjant pentru „establishment”) multe aspecte ale degradării progresiste de origine stângistă (sau de-a dreptul bolșevică) ce domină astăzi atât Statele Unite cât și Europa. Ilie Stepan nu contrazice diagnosticul, dar introduce o nuanță: „Sunt convins că există astfel de forțe, dar nu sunt convins că se datorează mișcării flower power.” Muzicianul timișorean reține pacifismul fără a-i conferi nuanțele ideologice care s-au amestecat brutal și uneori prea convingător într-o mișcare de care forțele manipulatoare au înțeles să se folosească fără scrupule. Mircea Mihăieș continuă firul lucid al analizei politologice. „Anii '60 au fost extraordinari, marcați de o mare deschidere. Au fost ani minunați. Dar tot atunci s-au plantat semințele a ceea ce noi culegem acum. E o legătură destul de directă, se vede și în literatură, în gândirea filozofică, în politică. Au fost mișcări care au trecut și prin stânga radicală, cu formule de troțkism, de marxism aberant. Din ele se hrănește în momentul de față anarhismul aproape generalizat. Chiar zilele trecute, în iunie 2018, unul dintre liderii mișcărilor studențești protestatare din Franța, mișcare... foarte flower power, Daniel Cohn-Bendit, scria negru pe alb: 'Comuniștii nu și-au dat seama că noi le pregăteam drumul.' La generația foarte tânără, el funcționează perfect. Nici nu-și mai pun problema de unde vin ideile astea distructive.” O perspectivă de ansamblu necruțătoare dar exactă, cu o singură nuanță (un singur bemol, ar spune francezii), pe care o simt intuită și de Ilie Stepan. Alde Daniel Cohn-Bendit și protestatarii din Franța (așa-numiții șaizeci-și-optiști, soixante-huitards) nu sunt flower power, ci, eventual, deturnarea hidoasă a acestui fenomen. Un părinte de la noi – poate părintele Rafail Noica – spunea la un moment dat că mișcarea hippie a avut la început chiar valențe duhovnicești, care se pierd în momentul contaminării cu ideologia desfrâului (a așa-numitei eliberări sexuale, apanaj al post-freudienilor și marxiștilor culturali din tagma unor Adorno, Reich sau Marcusse) și cu doctrinele orientale. Dar este vizibil – și Ilie Stepan simte acest lucru din interiorul fenomenului – că există un filon spiritual cu deschidere spre Lumină și că ceva din acel filon s-a păstrat până astăzi, chiar și ascuns sub straturi groase de zgură. Spune Ilie Stepan: „Eu am un singur lucru în care cred: cu cât mi se explică mai științific că nu există Dumnezeu, cu atât cred mai tare în El. Asta ține de personalitatea mea și tot de ea ține și iubirea mea necondiționată și neabătută. Faptul că Sharon Tate a fost omorâtă de Manson, ceea ce a dus la stigmatizarea mișcării hippy, nu mă face să nu simt mișcarea hippy în sânge. Am cunoscut oameni din mișcare. Erau credincioși și purtau cu mare sfințenie crucea.(Sublinierea mea – PSG).
Ajungem aici la cuvântul rostit acum câțiva ani de părintele Constantin Necula de la Sibiu, care spunea că îi plac rockerii, mai ales cei români, dintre care mulți nu sunt contaminați de excesele anumitor „omologi” străini. Lucrul este firesc, mai ales dacă ne referim la derapajele ideologice. Cum în România rock-ul s-a născut în plin comunism, muzicienii cunoscând așadar „binefacerile” revoluției proletare și chiar protestând, măcar și schițat, împotriva ei, ispitele stângiste care au infectat mințile multora dintre artiștii occidentali nu au găsit aici teren fertil. În plus, atunci când vorbim despre creatorii originali și care au însemnat cu adevărat ceva, se simte influența tradițiilor autohtone. E drept, există și excepții dar mai rare. Andrei Oișteanu, apropiat de acea primă generație de rockeri români, este unul dintre cei a căror voce se face auzită totdeauna în contexte anti-tradiționale, anticreștine și mustind de ideologie progresistă. Dar, repet, este o excepție. Altfel, un anumit echilibru pe care îl dă arta tradițională s-a impregnat în multe dintre creațiile originale, inclusiv ale muzicii rock românești. Și nici acest lucru nu este cu totul întâmplător – cu tot caracterul său aparent iconoclast, cel puțin la începuturi, și în locurile unde a înflorit întâi, rock-ul s-a hrănit din folclor – căci ce altceva este blues-ul? – și, mai târziu, din marea tradiție a muzicii tonale europene (mai ales din clipa în care a pătruns în Marea Britanie). Însă în Occident creștinismul a fost subminat constant de la Iluminism încoace, iar pe golul spiritual astfel creat au înflorit tot felul de influențe orientale panteiste, de care s-au lipit, în treacăt sau nu, și unii artiști rock. La noi, vidul spiritual nu era – poate încă nu este – la fel de accentuat, ceea ce a făcut ca rockerii autohtoni să poată culege din propria tradiție spirituală elemente vii.
Am insistat mai mult asupra acestor lucruri pentru că discuția de la care pornesc este fără îndoială una dintre cele mai semnificative cărora le dă naștere cartea vieții lui Ilie Stepan. Și pentru că avem pe de o parte analiza lucidă a derivei ideologice a Europei contemporane și pe de alta delimitarea unei baze curate a rock-ului de infiltrările ulterioare, care nu au reușit totuși să corupă integral fenomenul artistic. Iar dovezile unei rămășițe a acestei purități sunt chiar muzica lui Ilie Stepan și trăirile din care a luat naștere.

Dialogul curge firesc și alternează evocarea cronologică cu fragmente consistente tematice. Dacă mulți folosesc asemenea memorii pentru a se răfui cu unul-altul, Ilie Stepan evocă dimpotrivă o anumită solidaritate în fața cenzurii și a umilințelor, iar firea lui, uneori aprigă, după cum însuși mărturisește, este prilej de revoltă împotriva faptelor mărunte, dar nicidecum prilej de a plăti polițe. De evocări frumoase au parte colegii și foștii colegi din Pro Musica, prietenii trupei, jurnaliști, scriitori, artiști dar și alte personaje celebre care au dat formă evoluției unui curent artistic ce dăinuie peste ani. O frumoasă imagine, memorabilă, este cea a medicului psihiatru Eduard Pamfil, un personaj renascentist și unul dintre oamenii de la care Ilie Stepan a învățat chitara clasică. Nu voi intra în detaliile biografice pe care vă recomand călduros să le parcurgeți în această carte în dialog ce pare să se citească singură. Dincolo de faptele propriu-zise, se reține la fiecare pas câte o sugestie care merge de la aspirația spre divinitate la rădăcini și de aici spre viața urbană – cele trei dimensiuni, definite astfel de Ilie Stepan, ale creației. Gândurile nu epuizează niciodată subiectul și dincolo de cartea propriu-zisă, cartea vieții și a cugetărilor izvorâte în și din ea rămâne pururi deschisă. Problema răului este abordată trecător, deși aici Mircea Mihăieș eșuează în literă și ratează întâlnirea cu tărâmul duhului unde cu adevărat nu poate exista niciun fel de neutralitate, iar răul, neputincios în sine, nu este decât absența binelui. Până și așa-numita liturghie neagră, ritualul în slujba necuratului, nu este decât o maimuțăreală a Liturghiei creștine, la fel cu promisiunile demonice nu sunt decât imitație cu semnul schimbat a rostului dumnezeiesc al omului.
Ilie Stepan și Mircea Mihăieș vorbesc despre cenzură și compromis; despre valoarea de simbol a suporturilor solide – de tipul CD, disc de vinyl, carte – față de variantele virtuale; despre Pro Musica și Stepan Project; despre Eminescu, de care muzicianul nostru se apropie, de fiecare dată, cu mare sfială și profundă iubire; despre Queen și stilul chitaristic al lui Brian May; despre caracterul nefast, atât de bine descris de Mircea Mihăieș, al politicii lui Crin Antonescu; dar și despre șubrezenia alternativei Băsescu, așa cum o vede Ilie Stepan, intrând în planul stilistic și estetic, care este doar aparent un moft, dar adesea face de fapt diferența între realitate (o realitate relativ bine direcționată în vremea respectivului președinte, cum recunoaște și muzicianul) și adevăr – o diferență pe care insistă și Dan Puric, un vorbitor mult-hulit atât de hipsterimea useristă din generația nouă, cât și de elitele intelectuale călduțe, care jonglează cu caracterul și eludează curajul, în numele lui „nici așa, nici altminteri”; despre Pink Floyd, John Lennon și despre prejudecățile care atribuie întregului rock o aură demonică; despre alcool și viața după alcool; dar toate acestea pornesc și se întorc la muzică – sau mai bine spus la îmbinarea artistică sincretică ce are în centru muzica – iar muzica însăși la izvorul mai mic din sufletul artistului, ce urcă spre izvorul mare și veșnic al dumnezeirii care îi dă „sensul vieții”. „Ghitara este frumusețe”, spune Ilie Stepan la încheierea acestei călătorii numite „Șapte zile, plus una”. „O frumusețe îndreptată înspre aceea prin care Dumnezeu ne-a dat și nouă viață: frumusețea numită femeie. Femeia: muză, mamă, bunică. Și pământ, și speranță, și cosmos, și rai. Totul.” Final demn de „das Ewig-Weibliche zieht uns hinan” (Etern-femininul ne-nalță-n tării) al lui Goethe, o discretă sugestie de evlavie la Maica Domnului, venită din partea unuia care, cu toate ispitele și căderile, s-a străduit și se străduiește să nu lase loc în viața lui niciunui îndemn mefistofelic de a-și vinde sufletul.

Din perspectiva pe care mi-am format-o acum ceva vreme și care s-a consolidat odată cu trecerea anilor, Ilie Stepan este unul dintre cei mai importanți artiști români contemporani. Demersul lui este și un model vechi, acela care presupune îmbinarea într-o sinteză luminoasă a contribuției personale unice cu tradiția locului, a glasul omului în dialog cu eternitatea ce-l ține ancorat în cer, dar în care se aude ecoul strămoșilor care-l sprijină pe pământ, ca o scară. Ilie Stepan vorbește despre „Cantafabule” ca despre un vârf al creației muzicale românești din ultimele decenii. Eu, la rându-mi iubitor de Phoenix, văd „Lumina” la cel puțin același nivel. Dar, mai important este poate că protagonistul acestei cărți, deși nu lipsit de sporadice izbucniri de orgoliu, înțelege în profunzime foarte bine că, așa cum a spus-o în repetate rânduri, pentru a face loc luminii divine să intre în tine, trebuie mai întâi să te golești. Și că, pentru a încheia tot cu cuvintele lui, „spunând adevărul, te apropii, cu fiecare adevăr, mai mult de Dumnezeu.”

Tuesday, October 9, 2018

Mândru de Radio România sau valurile germane ale vieții


   Motto: „Doesn't matter what you see
                 Or into it what you read,
                 You can do it your own way
                  If it's done just how I say”

                (Metallica – „Eye of the Beholder”)

  Poate părea de mirare, dar nu am fost niciodată un ascultător fidel de radio. Nu am avut emisiuni preferate, pe care să le urmăresc cu regularitate, iar dacă trec luni de zile fără să aud sunetul radioului, nu îmi lipsește. Dar nu au trecut niciodată. Vrând-nevrând, mi-am trăit toată copilăria și o bună parte din adolescență îmbibat în radio. Nu am ascultat niciodată cap-coadă emisiunea care l-a definit mult timp pe tatăl meu, „Matinal”. Mi se vorbește până astăzi despre ea, îmi amintesc frânturi, dar nu aș ști să spun cum era structurată. Pentru mine radioul a fost mai degrabă mediu înconjurător, la fel de firesc și, poate tocmai de aceea, de neobservat, cum sunt pentru copiii crescuți la țară natura, râul din satul natal, zgomotul din ogradă și munca la câmp. Cele mai multe amintiri de până la douăzeci și ceva de ani sunt însoțite de momente din „Matinal”, „K-drane” sau „Noapte albastră”. Primele paisprezece vacanțe la mare au ca fundal vocile părinților mei și ale colegilor lor, venite pe undele Radiovacanței. Pentru unele amintiri am ca punct de reper o minunată tabletă (acum i se spune editorial), cvasi-argheziană, făcută de mama într-o duminică de la începutul anilor 2000.
     Îmi amintesc bine și partea întunecată a radioului. Biroul încețoșat de fum de la Secția franceză, unde mașinile ticăiau ritmic și redactorii traduceau, trudind să le dea o vagă coerență, discursurile inepte ale lui Ceaușescu. Cântecele trecute în catalogul Radiovacanței cu alte nume decât cele sub care fuseseră scoase, pentru că de sus venise indicația să se dea cât mai puține formații rock românești. „Noaptea” apărea acolo ca fiind piesa lui Cristian Minculescu, nu a formației Iris, pentru că astfel șefii numiți pe linie de partid mai puteau fi păcăliți și o lăsau să treacă pe post. Mi-i aduc aminte pe părinții mei și pe colegii lor, radiind când puteau să facă un reportaj despre altceva decât politica cenușie. Țin minte, ca pe o oază de lumină, posturile de radio de dincolo de Cortina de Fier pe care le ascultau acasă, și al căror limbaj îmi dădea, chiar și fără să înțeleg mare lucru, un sentiment de libertate pe care nu-l simțeam pe holurile din strada Nuferilor, astăzi Berthelot. Sigur, erau Europa liberă sau Vocea Americii, dar cum ai noștri chiar erau pasionați de meseria pe care și-o făceau printre chingi ideologice, și posturi în limbi străine: RFI, BBC sau Deutsche Welle. „Ăsta e radio adevărat”, spuneau ai mei și prietenii lor, visând ca într-o zi să-și poată și ei face meseria ca cei de acolo.
     Imediat după revoluție, am fost tranșant și nemilos, ca orice puști idealist și egoist. Le-am spus alor mei în față că au fost lași că nu s-au revoltat. În loc să-mi dea o palmă, amândoi m-au aprobat, dar m-au rugat să-i înțeleg. Măcar, vorba lui N. Steinhardt, spre deosebire de alții, nu au făcut exces de zel în favoarea sistemului și au încercat, cu sabia lui Damocles deasupra capului, să strecoare raze de lumină în profesie. Din fericire pentru ei, au mai apucat o perioadă suficient de lungă în care să fie oameni de radio așa cum și-au dorit dintotdeauna. Și ei, și acei colegi de meserie și de suferință. Unii aici, unii în alte zări, chiar la posturile pe care altcândva le admirau clandestin.
     Am trăit și o bună parte din șicanele și slăbiciunile Radioului public de după 1989. Telefoanele date la Radiojurnal și presiunile politice din timpul guvernării Năstase le sunt cunoscute tuturor celor care lucrau în instituție la vremea respectivă, așa cum sunt binecunoscuți toți cei care, în frunte cu Directorul general, se grăbeau să stea drepți – de data aceasta nu de teama de represalii, ci din dragoste de scaune și alte avantaje. Dar nu voi intra prea mult în detalii. Lupta între independență, obiectivitate și aservire față de putere a reprezentat cadrul permanent al unei instituții care, totuși, a fost mai ferită și uneori mai verticală decât televiziunea.
     De vreo doi ani am, din nou, un editorial la Radio România. Difuzat în (aproape) fiecare duminică la o oră de maximă audiență. Folosesc sportul ca pretext pentru reflecții sociale, politice și, după modestele mele capacități, chiar filosofice. De-a lungul timpului am avut remarci critice la adresa vechilor comuniști din PSD, a noilor marxiști de la USR, a unor autorități locale sau a unor personalități publice. Am făcut, mai rar, ce-i drept, și exerciții de admirație. Nu mi-a fost cenzurat niciun cuvânt. Când am scris singurul editorial în care făceam referire la recentul referendum pentru redefinirea în Constituție a căsătoriei, m-am temut că, așa cum peste tot se instituise o stranie lege a tăcerii sau o uniformitate de gândire rar tulburată de câte un glas răzleț – ca cel al admirabilului Traian Ungureanu – și la Radio se va decide că e mai bine să nu agităm apele. M-am înșelat. Spusele mele au fost difuzate cuvânt cu cuvânt, așa cum fuseseră difuzate și cele ale oponenților cei mai crânceni ai Referendumului. A fost clipa în care am înțeles că, cu toate defectele lui, Radioul ajunsese la libertatea pe care altădată o auzeam bruiată pe alte... unde.

     Părinții noștri și colegii lor și, implicit, noi, copiii, ascultam pe vremuri alte posturi de radio, simboluri ale libertății pentru toți cei striviți de Cortina de Fier. Unele continuă să ne fascineze și astăzi, cu toate noile lor avataruri – site-uri, pagini de Facebook, etc. La unele dintre ele au ajuns chiar unii dintre cei care altădată erau sufocați în avântul lor spre libertate de cenzura ideologică. Și alții, a căror vocație jurnalistică se manifestă în voie. Pe site-ul Deutsche Welle scrie, printre alții, domnul Petre M. Iancu. Stilul domniei sale nu este ușor recognoscibil, pentru că face parte dintr-un cor: Petre M. Iancu, Daniel Gorgonaru, Șerban Shere Marinescu și mulți alți (mai mult sau mai puțin) scriitori la gazetă sunt interșanjabili. Aceleași stereotipuri, același limbaj, aceeași viziune limitată. Ca fapt divers, dacă citiți multe dintre articolele recente ale domnului Iancu și înlocuiți „Putin” cu „Hitler”, „Coaliția pentru Familie” cu „PNȚ” sau „PNL” și „fundamentalism” cu „fascism”, veți vedea o asemănare, dacă nu stilistică, cu siguranță argumentativă cu articolele scrise acum mulți, mulți ani, la jumătatea secolului XX, de un oarecare Silviu Brucan. Dar, evident, este doar părerea mea. Fiecare este liber să și-o exprime pe a lui... dar nu pe Deutsche Welle. Exemplul cu Referendumul poate fi urmărit, pentru că e cel mai recent. 20 de rânduri într-un articol (altfel neutru și profesionist scris) care conține două puncte de vedere contra și unul pro  sunt singurul indiciu că există și o poziție de susținere a referendumului. În rest, nenumărate articole, cele mai multe semnate de domnul Petre M. Iancu, în care acțiunea pentru familia tradițională este înfierată cu mânie... democratică. „Audiatur et altera pars”? Obiectivitate? Diversitate de opinii? Nein! De trei ori nein! Un apropiat a trimis un drept la replică și i s-a promis – în scris – că îi va fi publicat. Așteptam cu nerăbdare clipa. Pregătisem și mail-ul pe care urma să i-l transmit șefului de la secția  română pentru a-i mulțumi că a dat dovadă de înaltă conștiință deontologică și că a publicat și o opinie contrară propriilor convingeri. A urmat operațiunea dusului cu vorba. „Mai târziu...” „Actualitatea ne dictează conținutul...” (Mult mai actual decât subiectul în discuție fiind, de pildă, momentul istoric în care în Olanda au apărut pantofi sport din gumă de mestecat.) Nu există obligația legală de a publica acea replică – de parcă vorbise cineva despre așa ceva. Și, în cele din urmă, „Deutsche Welle nu publică scrisorile cititorilor”.
     Până și în „Adevărul”, publicația cea mai dedicată promovării ideologiei progresiste, apar voci divergente, uneori chiar pe prima pagină. Dar, în general, gândirea unică transpare din nenumărate publicații, site-uri, posturi de televiziune și radio. România este o țară în mijlocul tumultului, cu o guvernare coruptă coordonată de un partid-sistem și cu o opoziție în care elementul conservator, dreapta autentică, lipsește cu desăvârșire. Dar chiar și aici pot, după ce am trăit mediat durerea generației părinților mei, să fiu mândru, în sfârșit, de Radio România ca de un post public unde se aud toate punctele de vedere, așa cum o cer libertatea și pluralismul. În acest timp, în lumea liberă, o instituție media prestigioasă aplică politica struțului. Iar acum nu mai este vorba despre amenințarea poliției politice. Supunerea față de ideologia dominantă este asumată de bunăvoie – „peer pressure”, dorința de a fi acceptat, teama de a-și pierde statutul sau altceva să determine această abordare jurnalistică monocoloră? Unii au plecat de la cenzură la libertate și poate au luat reflexele dobândite aici cu ei, dar și-au găsit un alt stăpân. Îl iubesc pe Big Brother, cum ar spune Orwell. Sau cum subliniază James Hetfield, liderul formației Metallica: „They are all for diversity, but only if it is their diversity.”
Dacă eșecul referendumului este triumful democrației, așa cum ne anunță Deutsche Welle, oare democrația este atât de fragilă încât trebuie să se ascundă de puncte de vedere divergente? Dacă este doar un episod din dictatura ideologică a progresismului, oare toate vorbele despre libertatea mult-dorită din vremea comunismului să se rezume la simpla dorință de a fi tovarăși de drum?
    

Friday, October 5, 2018

Despre RoExit si boicot: Marian Serafim, Bruxelles

Mi se pare foarte tristă confuzia între tabere și ura care subîntinde aparenta discuție. Dacă pot înțelege perfect ONG-urile și militanții direct dependenți de anumite finanțări (chiar știu cum se supraviețuiește în mediul ăsta când vii cu o agendă străină de interesul larg – primești banii sponsorului o dată cu agenda), mi se pare greu de acceptat că prieteni care au apucat să vadă fața hâdă a comunismului nu reușesc să vadă același arsenal de minciună, calomnie și amenințare împins de stipendiații care s-au adaptat noului sistem. Turnătorul și securistul de altădată sunt azi gazetarul abonat la dezinformare (fluctuațiile CTP-ului ar fi amuzante, dacă nu ar fi triste) și ONG-urile care au dat la schimb morala pe bani. Dovada evidentă e clipul Papaya, plin de ură la adresa credinței și moralității propriului popor. De fapt asta e problema, la chemarea unor dubioși acceptăm să ne urâm credința înainte chiar de a o fi înțeles. Dar chiar dincolo de problema normei morale, cum putem urma sfatul de a sta acasă al celor care au dezinformat permanent, aruncând în fiecare zi pe piață minciuni și aducându-i pe toți implicați sincer în dezbatere în pragul crizei de nervi? O scurtă listă: „referendumul e al lui Dragnea”, „întrebarea e prea largă”, „Rusia e implicată”, „neoprotestanții din SUA sunt implicați”, „se iau drepturi” eventual „ale omului”, totul culminând cu ieșirea din UE. Au existat, evident, și „împaciuitoriștii”, care iubesc valorile creștine, dar cheamă pe toată lumea să stea acasă că așa e pace. Toate minciuni aruncate pe piață pentru a viraliza confuzia. E evident chiar și pentru cine nu a studiat comununicare că a fost vorba de o acțiune extrem de bine clădită, cu mesaje simple și percutante, mimau buna credință deși nu acceptau nici un argument, zeci de necunoscuți au apărut pe pagini pro-referendum să trolleze, totul cu scopul clar de a-i aduce pe cei nehotărâți în punctul de a depune armele și a reveni în carapace, nemulțumiți de atâta tărăboi. Abia dacă faceți asta ați fost manipulați. E exact dorința celor care au purtat această luptă digitală. Îi zic luptă, pentru că doar acolo îți este permis să minți și să înșeli pentru a-ți învinge adversarul cu orice chip. Iar adversarul lor sunt valorile tradiționale și morala, în general, cu care s-au luptat și pe când ei erau securiștii lui nea Nicu, și acum. Iar noi ne chinuim să demontăm RoExit aruncat pe piața informației de un ... fost sereist. Dacă nu mergeți la vot, ei și-au atins (a câta oară?) scopul. Dacă credeți că e o exagerare, puneți-vă întrebarea dacă ați ieși acum la luptă pentru țară. E așa de coruptă, mai bine să ne conducă străinii, nu? La ce bun Iorga, atunci când îl ai pe Boia? Acum și la oricare vot: a sta acasă înseamnă a lăsa pe alții să decidă pentru tine. Și, până la urmă, nu se ocupă NATO de securitatea noastră și UE de reformă, ce să ne mai deranjăm? Doar că nu așa a fost câștigată independența, nu așa a fost apărată țara, nu așa a fost făcută Unirea. Pe care le considerăm subînțelese și nu înțelegem, așa cum copiii noștri nu mai înțeleg coada la pâine și programul de 2 ore la tv. Ca putere străină, ce poți cere mai mult de la o țară decât să se urască pe sine? Și cică așa ne opunem Rusiei. Cine crede asta, nu cunoaște Rusia și nu cunoaște cum se întâmplă lucrurile la nivel internațional. Numai colegii știu la câte întâlniri pe muchie de cuțit am fost cu Rusia și am negociat la sânge. Nimeni nu te respectă dacă tu însuți nu-ți aperi propriile valori și interese. Dacă ar fi fost plătiți de Rusia n-ar fi făcut activiștii anti-referendum treabă mai bună.
Ce a avut și riscă să piardă România, pe urma suratelor ei occidentale, este acordul tacit asupra temelor fundamentale ce ține în picioare un popor. E firesc unei societăți să urmeze elita într-un domeniu dat, nu toți oamenii sunt chemați să se ocupe de literatură, de construcții sau de medicină, ca să iau doar câteva exemple. Se pleacă de la prezumția generală că fiecare își respectă standardele profesiei și, în general, ceilalți acceptă tacit autoritatea acestora. Așa a fost și în cazul credinței, autoritatea Bisericii era respectată (sigur, există preoți slabi așa cum există medici slabi) și marile personalități, inclusiv din lumea științifică, urmau acestei autorități în chestiuni morale. Slavă Domnului, nu am avut nici revoluția franceză, cu al său regim al terorii, nici pe cea rusă. Deși generalizat, comunismul a fost de import, livrat cu tancul. A decapitat România și i-a aruncat elita în gropi comune și temnițe pentru a putea conduce. Lupta împotriva propriei credințe nu este și nu a fost a noastră, ci a lor, a celor care au dorit anihilarea noastră ca societate articulată. Revoluția ne-a dat șansa să ne regăsim, să-i cinstim pe cei morți pentru libertate și credință în cele mai negre zile ale comunismului. În libertate fiind, nu putem părăsi ceea ce ei nu au cedat în cele mai cumplite torturi.
Dintre homosexuali, foarte puțini își doresc un astfel de „drept” la căsătorie pentru ei (o minoritate foarte mică într-o minoritate foarte mică), iar grupurile de presiune care intervin o fac în primul rând în virtutea crezului lor anti-creștin și relativist moral. Diferența dintre cele două abordări e marcată cel mai evident de Dolce&Gabbana, cuplu homosexual care s-a exprimat împotriva modificării conceptului tradițional de căsătorie. Deci poți fi foarte bine homosexual și să respecți valorile și tradiția în care te-ai născut.
Da, ura există acum în societate, dar nu e cauzată de referendum. El doar a dat ocazia exprimării cu aplomb a multelor alinturi „pupător de moaște”, „fanatic”, nazist” etc ce se ițeau ici și colo de multă vreme în spațiul virtual, repetare aproape mecanică a acuzelor din ultimii ani din Pravda, pardon, Adevărul, EvZ, Realitatea etc.
Există un argument important adus în discuție de opozanții referendumului legat de ideea apartenenței la Europa. După vreo 15 ani petrecuți la Bruxelles, dintre care aproape opt lucrați la Comisia europeană, pot să spun că, din păcate, noi am ajuns în Europa la spartul petrecerii. Dincolo de ce este evident pentru toată lumea – criza economică, cea demografică, a imigranților etc – UE a luat în ultimii 10 ani un viraj strâns la stânga, s-a depărtat de fundamentele ei creștine și e în marș forțat spre implementarea unor politici care nu au nici o treabă cu interesul cetățeanului. De exemplu, dacă libertatea de mișcare a cetățenilor a fost o mare reusită, eșecul actualei politici privind imigrația riscă să anuleze aceste beneficii. Asta nu înseamnă că este în interesul nostru dezintegrarea Uniunii sau ieșirea noastră, din contră!, doar că trebuie să ne și trezim la realitatea că luna de miere europeană s-a terminat și că trebuie să fim foarte atenți la evoluția UE, pentru a o putea influența, căci soarta ei este și a noastră acum. Sunt truisme, dar trebuie spuse. Noi în acea Europă frumoasă anti-comunistă, liberă și dreaptă voiam să ne integrăm și nu reușim să ne adaptăm la realitatea de după ridicarea voalului la nuntă. Trebuie multă înțelepciune aici, dar în nici un caz nu cred că a îmbrățișa neo-marxismul după atâția ani de comunism este o soluție. Și e o greșeală să credem că a-l refuza ne transformă într-un fel de paria. Știm cum arată soacra neomarxismului, am trăit atâta timp cu ea în casă! Avem un rol important, ca supraviețuitori ai comunismului, să arătăm ce e bine și ce nu e bine ca UE să facă atunci când discută diverse politici (oricum, problema casatoriei e in zona competentei nationale exclusive). Aici e o durere constantă pentru noi, că ne e foarte greu să acționăm ca membru real, nu ca acceptat în club. Altfel, cred că toată lumea s-a lămurit că RoExit a fost doar o petardă, PSD nu și-a dorit niciodată ieșirea din UE, macazul a fost schimbat acum muultă vreme sub Năstase, că doar nu crede cineva că integrarea în UE și NATO s-a făcut fără voia lor. Suntem țara cu cea mai mare fidelitate declarată față de UE, cred, ar fi și imposibil, nu doar improbabil.
Modernitatea nu înseamnă (sau nu trebuie să însemne) nici anihilarea credinței, nici triumful relativismului moral. Nu numai Ștefan cel Mare avea duhovnic, ci și Newton. Din gașca celor care au produs revoluția cuantică, Planck era creștin practicant, Heisenberg creștin practicant și foarte credincios, Pauli era creaționist, iar von Neumann a cerut și a primit pe patul de moarte Sfânta împărtășanie, deși fusese mai degrabă agnostic restul vieții. Un fizician (agnostic) de care-mi place foarte mult, Richard Feynman, zicea:
"I do not believe that science can disprove the existence of God; I think that is impossible. And if it is impossible, is not a belief in science and in a God — an ordinary God of religion — a consistent possibility? Yes, it is consistent." (...) "I don’t believe that a real conflict with science will arise in the ethical aspect, because I believe that moral questions are outside of the scientific realm."
"The typical human problem, and one whose answer religion aims to supply, is always of the following form: Should I do this? Should we do this? Should the government do this? To answer this question we can resolve it into two parts: First — If I do this, what will happen? — and second — Do I want that to happen? What would come of it of value — of good? Now a question of the form: If I do this, what will happen? is strictly scientific. As a matter of fact, science can be defined as a method for, and a body of information obtained by, trying to answer only questions which can be put into the form: If I do this, what will happen? The technique of it, fundamentally, is: Try it and see. Then you put together a large amount of information from such experiences. All scientists will agree that a question — any question, philosophical or other — which cannot be put into the form that can be tested by experiment … is not a scientific question; it is outside the realm of science. I claim that whether you want something to happen or not — what value there is in the result, and how you judge the value of the result (which is the other end of the question: Should I do this?), must lie outside of science because it is not a question that you can answer only by knowing what happens; you still have to judge what happens — in a moral way. So, for this theoretical reason I think that there is a complete consistency between the moral view — or the ethical aspect of religion — and scientific information."
„Should I do this?” Should we do this? Refuzăm competența propriei credințe în astfel de chestiuni cum e cea a căsătoriei și îmbrășișăm o doctrină a eliberării sexuale în forma în care ea era promovată de cea mai neagră ideologie: bolșevismul. Căci schimbarea căsătoriei nu are nici o legătură cu știința, ci cu ideologia. Două sunt lucrurile care au rezistat comunismului : familia și credința. În fața eșecului bolșevismului de a convinge poporul rus de a îmbrățișa amorul liber, o dată cu Stalin s-a trecut la un comunism naționalist, de care ulterior ne-am „bucurat” și noi. Până și ei și-au dat seama că nu pot schimba firescul.
„Şi unul din capetele fiarei era ca înjunghiat de moarte, dar rana ei cea de moarte fu vindecată şi tot pământul s-a minunat mergând după fiară.” Reușim să-i distingem pe cei care ne conving să renunțăm la propria morală și credință? (vorbesc de cei care au poziții influente de pe care strigă) Nu seamănă cu cei care au ajutat la instaurarea comunismului, acomodanți (a nu fi astfel înseamnă acum a fi fascist), gata de compromisuri morale, care ne-au turnat rudele pentru a le fi lor bine în comunism, care au întors ochii atunci când a fost bătută elita României pentru că îndrăznea să fie credincioasă și patrioată? Părinții și bunicii noștri se cununau pe ascuns și nu au renunțat la căsătorie așa cum a fost ea înțeleasă de secole, amenințați fiind și urmăriți. Avem noi, oare, obrazul să stricăm frumusețea asta de moștenire curată pentru câteva ONG-uri gălăgioase, nu ne facem de rușine?! Tot ce am reușit, ca popor, a fost prin credință. Regele Mihai a fost un creștin asumat. Coposu, după ce a făcut ani grei de pușcărie și a purtat sarcina grea de a fi stâlpul (singurul?) opoziției anticomuniste și după 89, s-a opus inclusiv înlăturării Art. 200 din Codul penal (am zis, dpmdv dezincriminarea era necesară, căsătoria gay, nu, pentru că nivelează nenatural, deci în stil marxist).
Una e să nu discuți astfel de probleme, să nu te preocupe în mod curent, și cu totul altceva să fii indiferent când se încearcă reafirmarea unei poziții morale de esența propriei credințe în fața tăvălugului cultural neo-marxist. Ca de fapt, daca închizi robinetul apocaliptic lasat sa curga de activistii anti-referendum, tot ce se cere e sa clarificam o realitate valabila acum si in tot trecutul, doar pentru a evita viitoare alterari. Daca apocalipsa homofoba anuntata de ei exista, de ce nu o traim deja?
Datorită câtorva oameni avem șansa de a ne vaccina împotriva unei boli pe care noi am avut-o deja, dar în altă formă, căci cu ajutorul lui Dumnezeu am scăpat de ciuma roșie. Atunci s-a început cu politica de forță. Acum se începe cu perfidia, dar vedem deja că, acolo unde s-a introdus, se ajunge și la forță, căsătoria homosexuală a fost urmată de persecutarea creștinilor și introducerea noii realități drept normativă, cu accent pe reeducarea morală în școli. Așa cum nu a fost nevoie decât de un capăt de pod pentru a introduce comunismul în România, e suficientă o minoritate pentru redefinirea accepțiunii întregii societăți față de căsătorie. Vor urma manualele, campaniile (deja Min. Învățământului lansase platforma de (re?)educare parentală, retrasă ulterior, nimeni n-a țipat că se aruncau 70 de milioane pe an), cofetarul amendat și hărțuit, episcopul trimis în judecată, primarul căruia i se refuză obiecția de conștiință – cum s-a întâmplat în Vest. Ni se va părea normală peste câțiva ani introducerea în codul penal a homofobiei și transfobiei (orice jurist ar trebui să fie oripilat de introducerea unor infracțiuni de gândire, imposibil de definit astfel încât să fie evitate abuzurile), cum a făcut zilele trecute Elveția și au făcut deja alte țări. E firesc, suntem asistați și asta e mai bine pentru noi, nu?
Trebuie să știm că față de asta ne poziționăm acum, la referendum! E încercarea de a salva libertatea de a spune că exista firesc și nefiresc, bine și rău. E șansa de a afirma în ce credem, revanșa istorică față de comunism. Și, mai ales, prelungirea inocenței copiilor noștri. „Şi cine va sminti pe unul din aceştia mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui dacă şi-ar lega de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare.”

Thursday, September 27, 2018

La ce ne trebuie referendum? Guest post: Marian Serafim (jurist, Bruxelles)

(Sublinierile îmi aparţin - PSG)


Despre referendum
Văd că destul de mulți prieteni se împiedică de referendum și cred ca subiectul merită o discuție serioasă, acum că s-a cam intrat în linie dreaptă. Deși tema face parte din acelea care ar trebui să alcătuiască partea evidentă a trăirii împreuna, poate că ar ajuta câteva explicații.
Cred că în primul rând trebuie să fim sinceri. Cei mai mulți dintre cei care nu cred că-i oportun, de fapt sunt împotrivă, pentru ei niciodată nu ar fi oportun, deci, logic, nici acum. Așa că, înainte de a discuta despre oportunitate, avantajul PSD-ului etc, cred că trebuie discutate întrebarile cu adevarat spinoase.
A existat o evoluție absolut spectaculoasă a “drepturilor” homosexualilor în societatea occidentală, de la marginalizare până prin anii ‘60 la exhibarea agresivă și apoi la căsătoria homosexuala în anii 2010. Nimeni nu cred că se poate aștepta ca Romania să fie exclusă din acest curent al schimbării fără existența unei reacții de rezistență. E clar că mesajul anti-referendum nu are la bază menținerea statu-quo-ului (ceea ce referendumul și propune, de altfel), ci exact dorința de a legifera în viitorul apropiat căsătoria homosexuală. Deci, pentru cine consideră că trebuie menținută definiția tradițională a căsătoriei, nu numai ca e oportună, dar e chiar absolut necesară clarificarea definiției în Constituție, pentru a nu ne găsi în situația de fapt împlinit, așa cum au pățit multe țări în care s-a introdus căsătoria homosexuală în moduri total nedemocratice.
Este evident că nu se poate pune problema că ar fi limitat în Romania un drept la căsătorie al homosexualilor, când acesta nu există. In contextul în care un drept la căsătorie al homosexualilor nu există și este clar că nu face parte din categoria drepturilor omului, întrebarea corectă este dacă ar trebui să existe un astfel de drept. Să vedem …
Din perspectivă istorică, trebuie remarcat din capul locului ca nu a fost niciodată recunoscută căsătoria homosexuală în spatiul cultural european. E greu să-ți imaginezi societăți mai deschise homosexualității decât Grecia antică sau Imperiul roman în anumite perioade ale sale. Și, totuși, căsătoria homosexuală nu a fost niciodată legiferată. Motivul a fost diferența clară pe care înaintașii noștri erau în stare s-o facă intre interesul public și cel privat, între practica privată acceptată și o instituție fundamentală pentru existența societății.
Practica dragostei de același sex în Grecia antică lua adesea forma pederastiei sau pedofiliei. De multe ori, relația era undeva între mentorat si sclavie sexuala (v. Sparta). Niciodată grecii antici nu folosesc pentru aceste relații cuvântul folosit pentru căsătorie. Platon, deși inițial lăuda relația homosexuală ca fiind superioară celei naturale, face apoi o critică acidă a hedonismului în Gorgias și sfârșește prin a califica în Legile homosexualitatea drept similară incestului, contra naturii, „urâtă zeilor” și „urâțenia urâțeniilor”. Plutarh considera că actul sexual între soți le permite să actualizeze și experieze căsătoria lor, ca o singură realitate în sine cu două binecuvântări (copii și afecțiune reciprocă). In relații sexuale consensuale întâmplătoare - dragostea homosexuală, dar nu numai – cele două componente esențiale nu se întâlnesc și, prin urmare, acestea nu se pot compara cu căsătoria.
Platon și Socrate, Xenofon, Aristotel, Musonius Rufus și Plutarh, în mijlocul unei culturi homoerotice, critică anume comportamentul homosexual (e adevarat, și celelalte plăceri căutate în afara căsătoriei), pe care îl consideră inapt să atingă binele comun prin intermediul unei relații, așa cum o poate face căsătoria firească.
In Imperiul Roman, conubium a existat doar între un cetățean roman de sex masculin și un cetățean roman de sex feminin, regulă încălcată doar de voința arbitrară a împăratului în două cazuri.
Deci încă de atunci cultura greco-romană a teroretizat în detaliu distincția care trebuie facută între o unire biologică bazată doar pe plăcere și una care, prin unirea biologică, realizează o reactualizare a realității umane depline, unirea celor două realități biologice opuse fiind singura capabilă să dea o uniune personală autentică, singura capabilă sa procreeze. Ulterior, creștinismul a confirmat intuiția grecilor și a arătat că firescul relației sexuale normale este confirmat de ordinea cerească. Sfântul Augustin, în De Bono Coniugali: Binele comuniunii maritale este realizat prin procrearea și educarea copiilor astfel încât se realizează un lucru intrinsec bun, dragostea reciprocă realizează propagarea rasei umane, în acest fel fiind realizată și "remedierea" dorințelor dezordonate.
Inclusiv în morala post-creștină a lui Kant, masturbarea si homosexualitatea sunt ferm criticate pentru instrumentalizarea corpului și, implicit, subminarea propriei umanități din partea celor care le practică.
Realitatea este cunoscută prin judecată, nu prin emoție. În realitate, indiferent de speranțele generoase și visele și impresiile cu care unii parteneri de același sex își asociază actele lor sexuale, aceste acte sunt în mod esențial pur hedoniste.
Deci diferența fundamentală pe care civilizația europeană, de la greci și romani până la creștinism trecând prin iudaism, o face acceptând doar căsătoria bărbat-femeie drept instituție a societății (și încă cea mai importanta) este între plăcere ca scop în sine și plăcerea subsumată responsabilității și procreării. O atitudine fundamental rațională, în care omul nu se revoltă impotriva biologicului, îl acceptă, dar îl și umple de sens. Actele sexuale creează o realitate superioară simplei acuplări doar dacă includ un angajament reciproc, atât pe termen nelimitat, cât și exclusiv, ce poate fi creator – creația fiind de esența umanității. Altfel, restul activităților sexuale sunt considerate ca abdicări de la responsabilități și, deci, neproducătoare de efecte juridice. Și trebuie adăugat aici că tipul tradițional de căsătorie reprezintă și cel mai înalt grad de responsabilitate și respect reciproc din partea soților în istorie, fiind departe de dezinteresul barbatului din timpul matriarhatului sau de relativismul poligamiei/poliandriei, înlăturat de unicitatea si exclusivitatea dragostei în cuplu.
Revenind la interesul public, în cazul căsătoriei el ține de responsabilitatea asumată de soți de a face și crește copii, care vor deveni cetățeni ai respectivului stat. Deci dreptul la căsătorie în acest caz are corespondent în obligația implicită de a forma o familie și a face și a crește copii. Aceasta responsabilitate nu există în cazul cuplurilor homosexuale. Ea pare a fi acoperită oarecum parțial prin permiterea adopției, dar această “soluție” artificială ridică o mulțime de probleme insurmontabile: acei copii nu vin în mod firesc din respectiva uniune, deci scopul este imposibil de atins prin respectiva căsătorie, depinzând exclusiv de o intervenție exterioară – care poate fi voluntară, dar și forțată, așa cum, de exemplu, alocă serviciile sociale copii familiilor homosexuale în Marea Britanie și Norvegia, unde s-a lăsat și cu condamnări din partea CEDO ; apoi, acei copii sunt puși într-o situație diferită față de a celorlalți copii, care beneficiază de o mamă si un tată, fără ca acei copii să-și poată exprima voința – există deja o mișcare a unor astfel de copii ajunși adulți care protestează împotriva situației în care au fost puși.
In concluzie, casatoria homosexuala nu face în nici un fel parte din ADN-ul civilizației occidentale, care de mii de ani a fost martora fenomenului și l-a integrat într-un anume fel în societate.
Creștinismul a confirmat căsătoria așa cum a fost ea inteleasă de greci și romani, adaugându-i o ancoră în Cer. A arătat nu numai că intuiția lor a fost corectă, ci și că, mai mult, iubirea în căsătorie este echivalentă cu modelul ei, de care ea insăși nu era conștientă : Sfânta Treime. Părintele Staniloae are pagini superbe despre plenitudinea dragostei care nu se desăvârșește în doi, ci în trei, căci acolo se iese din dragostea egoistă, care poate persista în doi, și ajunge să se impărtășească celui de-al treilea (mama-tata-copil, Tatăl-Fiul-Duhul Sfânt). Câtă vreme a căutat firescul și a urmat chemarea sufletului și a rațiunii deopotrivă, omul, iată, s-a apropiat puțin de Dumnezeu chiar înainte ca Acesta să se pogoare pe pamânt.
Modernismul pe care civilizația occidentală l-a trăit și care pare să ajungă la un prag după care va bascula într-o parte sau alta (v. Toynbee s.a.), a îmbrăcat atât haina anti-tradițională, cât și pe cea anti-progresistă. Cea anti-tradițională s-a manifestat de foarte multe ori ca un ciocan. Dacă ciocanul poate fi util în testarea rezistenței unor materiale (aici a se înțelege concepte tradiționale), cu siguranță nu poate construi singur o Notre-Dame de Paris sau o Sagrada Familia. Deși imitarea sau parodierea unor opere de artă poate duce la crearea altor opere de artă, de cele mai multe ori valoarea ce reiese nu e aceeași ; căsătoria smulsă din propria sa tradiție rămâne golită de sens așa cum Mona Lisei i se acrește zâmbetul clonată în zeci de ipostaze de Andy Warhol. Și nu ne putem aștepta să se bucure de aceeași iubire a unui susținător autentic al frumosului.
Desființarea căsătoriei și înlăturarea tabuurilor sexuale fac parte integrantă din societățile autoritariste din două dintre cele mai reușite distopii – „Noi” a lui Zamiatin și „Minunata lume nouă” a lui Huxley (a doua inspirându-se abundent din prima). În ambele, căsătoria nu mai există, nașterea de copii este o funcție preluată parțial sau total de stat, mama pierzând orice drepturi asupra copiilor, iar oamenii primesc la schimb libertatea de a se impreuna după voie, sub oblăduirea statului. Nu e întâmplător, căci un stat totalitar se impiedică întotdeauna de familie, care îi subminează autoritatea prin simpla sa existență (la fel ca și Biserica, lovită crunt de comunism). Dovadă stă revoluția rusă, care a început prin atacarea familiei ca „instituție burgheză”, promovarea promiscuității, legalizarea „căsătoriilor” de o zi, datoria femeilor de a se pune la dispoziția oamenilor muncii etc etc. Ce ni se propune acum prin „liberalizarea” căsătoriei: reducerea căsătoriei la o uniune a cărei singură rațiune de a exista este plăcerea – abia așa statul intră în dormitoare, asigurându-se de satisfacția tuturor, împarte plăcere unor copii nevolnici cam cum face Marele inchizitor în Frații Karamazov.
Știm că există probleme în familiile tradiționale, dar revoluția progresistă nu a adus ea oare o rată catastrofal de mare a divorțurilor, urmată de dramele copiilor rupți între mai multe familii, cu incredibile rate de sinucidere în rândul adolescenților? Liberalizarea căsătoriilor va face ca în probabil două generații covârșitoare majoritate a oamenilor să vadă căsătoria doar ca pe un spațiu organizat de a face sex, golit de orice sens superior. Aceasta se va întâmpla în paralel cu preluarea de către stat a responsabilităților pe care cuplurile vor fi gata să le cedeze, în special cresterea copiilor. Deja în mai multe țări vestice copiii sunt considerați în primul rând proprietatea statului (cazul Alfie în Marea Britanie, practica Barnevernet în Norvegia). E visul oricărui stat totalitar să ia copiii de la părinți și să-i îndoctrineze cum vrea el. De aceea, familia trebuie intărită, caci din ea se hrănește orice comunitate vie. Homosexualii, cei extrem de puțini care chiar vor să intre într-o relație juridică (să nu uităm că rata instabilității cuplurilor homosexuale e de 5 ori mai mare decat a celor normale), n-au decât să încheie un contract (nu parteneriat civil, că știm toți că o să fie anticamera juridică pentru căsătorie) prin care să regleze situația lor patrimonială.
E puțin spus că România a ars etapele în perioada postdecembristă. Unul din puținele avantaje este că a beneficiat astfel de avantajul de a putea vedea rezultatele politicilor pe care le aplică încercând să ajungă din urmă Vestul chiar în timpul în care elabora acele politici, un fel de profeții gratis. A pus pe picioare economia de piață văzând în același timp unde aceasta a eșuat și renașterea interesului pentru natură sau pentru producția locală. Vede efectele imigrației necontrolate înainte de a fi nevoită să se confrunte cu ea. Vede efectele politicilor publice nivelatoare cultural în timp ce le elaborează. Nu tot timpul a știut să profite de experiența Vestului. Refuzul de a relativiza căsătoria este una din puținele acțiuni preemptive, ce pot intârzia declinul moral al societății. Știu nu puțini vestici, inclusiv funcționari la Comisie, care deplâng revoluția sexuală din anii ‘60 prin prisma ratei catastrofale de divorțuri pe care a cauzat-o. Așa cum ar trebui să luptăm împotriva defrișărilor ar trebui să luptăm pentru salvarea căsătoriei. Sigur, poti reîmpăduri apoi, dar ai pierdut tot ceea ce era natural și ai pădure ca-n Belgia care încă e departe de a-și fi refăcut biodiversitatea inițială după ani de eforturi. Cu atat mai greu e cu morala, care o data decăzută …
Trebuie spus că renunțarea la tradiție este cerută dintr-o perspectivă dogmatic-progresistă, foarte similară cu cea a lui Marx, dar și cu cea a comunismului românesc, în care locul judecății de valoare și al testului timpului este luat de axioma progresului, care raportează totul la un „viitor luminos”, în care nimeni n-a trăit (și știm că nu va trăi niciodată). Știm care sunt efectele căsătoriei tradiționale și sunt toate bune. Nu știm care sunt efectele introducerii căsătoriei homosexuale, dar se prezumă ca ele vor fi și mai și, deși nu avem nici cea mai mică dovadă în acest sens. Din contră, avem o serie de efecte negative asupra libertății de expresie pe unde s-a implementat. Merită criticată (și e o uriașă discuție aici) insistența unei minorități vocale (nu mă refer la gay, ci la ONG-urile progresiste) de a impune dogma progresului și renunțarea la paradigma integratoare a civilizației europene/occidentale și fragmentarea ei cât de mult posibil, prezentându-se aceasta ca un mare pas înainte (spre ce?).
O dată permisă căsătoria gay, oricărui creștin, iudeu sau musulman i se poate interzice calificarea homosexualității drept păcat, pentru că ar ataca astfel un drept civil. În sistemul public de școli nu se va mai putea preda Biblia decât în varianta cenzurată, fără arderea Sodomei, fără avertismentele lui Hristos sau ale Sf Pavel despre soarta de după moarte. Pentru toate aceste situații există deja exemple în țările care au adoptat acest fel de căsătorie, iar activitatea de până acum a CNCD ne arată că de abia așteaptă momentul. Dezincriminarea homosexualității a dus la protejarea celor de alte orientări sexuale, ceea ce a fost mai mult decat binevenit („cel fără de păcat să ridice primul piatra”), dar căsătoria homosexuală trece și afirmă homosexualitatea ca normă și ca valoare pozitivă, ceea ce nu poate fi acceptat de nici una dintre cele trei principale religii monoteiste. A o legifera înseamnă a legifera împotriva credinței propriului popor.
Acceptarea ei ca normă duce la împiedicarea exprimării opiniei contrare și, automat, cenzurarea convingerilor religioase sau de altă natură. Aceasta este consecința ultimă a absolutizării relativismului: nu pot fi acceptate decât acele idei/credințe care acceptă propriul lor relativism. Pe teritoriul României și în Ortodoxie, în general, Biserica nu a adoptat niciodată o poziție autoritaristă, singura „pedeapsă” pentru îndepărtarea de credință fiind savuroasa „ceartă” dintre Moromete și Catrina : https://www.youtube.com/watch?v=n0s6gsP3h0A Cum ar fi fost ca Nilă să fi fost gay, pe lângă leneș, era urgent eliminat Preda din manual pe motiv de ură de gen …
Civilizația occidentală, în toate declinările ei – greacă, romană, creștină – a ales în mod conștient superioritatea rațiunii, a sufletului asupra trupului, dominarea și controlul laturii instinctuale prin inteligență. Căsătoria în forma ei milenară, barbat-femeie (cu detalierile subsecvente : incest etc), este expresia cea mai importantă a acestei paradigme, poate lupta cea mai mare câștigată de umanitate, locul în care se întâlnesc cu ușurință creștinii și umaniștii, creaționiștii și evoluționiștii: ridicarea deasupra instinctelor. Căsătoria, în stransă legatură cu creștinismul, e adevărat, reprezintă valoarea centrală a Europei. Relativizarea ei înseamnă întoarcere la domnia instinctului, servitutea prin plăcere rebranduită ca libertate.
Rămân problemele circumstanțiale, care sunt și cele mai simple:
Referendumul nu e și nu a fost niciodată al PSD-ului, mai ales că PSD-ul e foarte departe de a urmări vreun ideal creștin, fix pe tema rubricată votând o droaie de rapoarte progresiste (ca să nu le zicem marxiste) prin Parlamentul european ; referendumul e o mișcare tipică grassroots și e profund incorect să se vina cu o argumentație de genul „valuta de la sediul PNȚ”.
Nu poate favoriza PSD-ul decât în măsura în care celelalte partide i se opun – ceea ce ar trebui să ridice mari semne de întrebare asupra felului în care acele partide își reprezintă alegătorii, în condițiile în care procente uriașe s-au declarat împotriva căsătoriei gay. PSD excelează în inteligența de animal politic, atent să nu-si antagonizeze direct alegătorii, când poate să-i păcălească zicându-le din vioară la ureche și bagându-le mâna în buzunar în același timp. PNL a înteles situația și a votat în masă pentru, după lungi discuții interne pe tema asta. USR-ul și-a trădat electoratul, care se declarase 70 la sută împotriva căsătoriei gay, iar platforma lui Cioloș riscă să-i urmeze prostul exemplu. Din păcate, „noua opoziție” aplică inversul devizei cațavencilor „alegătorii noștri sunt mai puțin inteligenți decât noi” și așa că nu pot spera să fie aleși decât de nișa de followerși de pe facebook cu simpatii progresiste, în loc să nu le mai fie rușine de propria tradiție și cultură și să lanseze platforme cu adevărat naționale.
Cât despre prioritate, nimeni nu-i oprește pe alții să propună alte teme de interes national care să strângă sute de mii sau milioane de semnături ; în plus, chiar nu se blochează România dintr-un referendum, multe alte teme ar putea fi urmărite in paralel, doar să se vrea…
Cred că nu a fost deloc rea tactica CpF de a anticipa și a propune clarificarea definiției căsătoriei înainte ca alții să propună modificarea ei invers. Altfel, nu reacționezi la una, nu reacționezi la alta și te trezești că redenumești sărbătorile publice să nu deranjeze musulmanii, cum e prin Vest. Și sigur că au dreptate cei care au arătat că, o dată deschisă cutia Pandorei, nu e nici un motiv să ne oprim aici, căci nu poate exista nici un baraj logic intre căsătoria homosexuală, cea poligamă, cea cu tine însu(ă)ți, cea incestuoasă sau chiar zoofilia (să nu aud de lipsa consimțământului).
În final, cred că doar berea consumată împreună, ca altădată pipa păcii, mai poate ajuta la înțelegerea tuturor pe acest subiect. Sau țuica. De aceea propun ca #boicot să fie înlocuit de #borhot, de sezon și mult mai constructiv.

Sunday, September 16, 2018

"Guest post": azi, Vlad Levente Viski, activist LGBTI

     O cugetare mai veche, dar care merită toată atenţia.

Saturday, July 21, 2018

Demascarea eşuată sau despre presă, istorie şi ministere ale adevărului


Colecţii de clişee. Se revarsă peste noi zi de zi şi falsifică o realitate în care adevărul şi minciunile, fragmentele de adevăr şi contururile mincinoase ne cufundă într-o confuzie în care ni se dictează subtil ce să credem – ca la un minister fictiv dar atât de profetic din romanul „1984” al lui George Orwell.
2018 – anul centenarul României Mari, dar şi al sfârşitului unui război care a înecat lumea în sânge nevinovat. Astăzi se poartă alte războaie. Şi în care nici măcar acel atât de van simţ al onoarei nu mai există, pentru că lacheii, voluntarii sau cei din linia întâi nu-şi mai asumă riscuri: „no skin in the game”, cum ar spune gânditorul contemporan Nassim Nicholas Taleb, a cărui lectură v-o recomand cu căldură.
Oliver Jens Schmitt este un istoric, autor, printre altele, al unei biografii a lui Corneliu Zelea Codreanu despre care specialiştii spun că, deşi reia fără discernământ mai toate clişeele, este una dintre cele mai bine documentate. Nu acelaşi lucru se poate spune despre recentul articol publicat de acelaşi în „Neue Zürcher Zeitung” şi reluat entuziast de mai mulţi „drept-gânditori“ de pe la noi. « Că a fost vorba despre fascişti sau comunişti – Biserica Ortodoxă Română a fost mereu slujitoarea puterii », se intitulează cugetările lui Schmitt din prestigioasa publicaţie elveţiană. Cugetări care reprezintă, aşa cum spuneam, o colecţie de clişee.
„Ca şi în alte ţări majoritar ortodoxe, BOR a umplut cu iscusinţă golul identitar lăsat în urmă de comunism şi a revenit astfel din nou în centrul vieţii politice », scrie concis, reportericesc şi fără dubii domnul Schmitt.
Keith Hitchins este un istoric american, specializat în Europa de Sud-Est şi în România. A publicat câteva volume impresionante, traduse şi la noi şi apărute la Humanitas, despre istoria românilor în general şi despre cea modernă în special. Este cu totul remarcabilă înţelegerea şi cunoaşterea fină a detaliilor tehnice şi a nuanţelor de orientare politică, spirituală şi ideologică din evoluţia românilor din ultimele veacuri. Aproape că ne doare când vedem cât de bine a înţeles un străin realităţile pe care cei de acasă le sucesc după bunul lor plac. O simplă lectură, fără a lua notiţele atât de complicate pentru omul contemporan grăbit, arată un lucru pe care cercetarea documentelor îl întăreşte însutit : identitatea românilor a fost determinată în bună parte de apartenenţa la Ortodoxie. Singurele două elemente de unitate în veacurile de fărâmiţare politică au fost limba şi Biserica, aceasta jucând de multe ori rolul de frunte politic în eforturile românilor de a se emancipa ca naţiune liberă, suverană şi unitară, dincolo de diviziunile statale. Evident, în aceste condiţii, nu a avut de umplut niciun gol identitar, de vreme ce a fost piatră de temelie a acestei identităţi pe care comunismul nu a făcut decât să o nege, în primă fază – mai rar discutată, pentru că unii dintre specialiştii de astăzi se trag din făuritorii ei, iar alţii se sperie de asemănarea dintre internaţionalismul lor de astăzi şi cel propovăduit de aceiaşi făuritori –, pentru ca apoi să o maimuţărească. Recunoaştem, în agitaţia contemporană, dificultatea lecturii a câteva mii de pagini, care ar putea lămuri problema îndeajuns, cu trimiteri bibliografice necesare. Şi înţelegem că între două postări pe reţelele de socializare este mult mai la îndemână un articol de ziar. Ne oferim chiar să le sărim în ajutor celor interesaţi – şi, evident, dezinteresaţi şi oneşti – prin citate concise referitoare la subiectul dezbătut.
Confundând rolurile, domnnul Oliver Jens Schmitt trage concluzia din faptul că sinodul nu a ieşit în stradă împotriva dictaturilor carlistă, militară şi comunistă, că Biserica le-a sprijinit pe acestea. Discuţia este mult prea lungă pentru a putea fi dezbătută în amănunt aici. În paranteză fie spus, niciuna dintre acestea nu poate fi catalogată drept fascistă, dar un titlu frumos scuză o minciună elegantă. Dar orice cititor onest de istorie – nu mai vorbim despre istoricii profesionişti – va recunoaşte tertipul ieftin : scoaterea din context a unor fapte şi judecarea lor după tiparele societăţii contemporane. Sunt amintiţi clericii care au colaborat cu Securitatea, nu se spune nimic despre miile de preoţi, călugări şi credincioşi arestaţi şi ucişi în temniţele comuniste. Despre părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa vestea a ajuns până la Casa Albă, ceea ce l-a şi salvat. Numai domnul Schmitt şi lăudătorii domniei sale nu au auzit despre el şi, implicit, nici despre celelalte mii de mărturisitori care au plătit cu sângele lor rezistenţa – nu armată, nu în stradă, ci în duhul propriei credinţe – în faţa comunismului. Şi care astăzi întârzie să fie canonizaţi, tocmai pentru că « drept-gânditorii » se tem că astfel ar putea să iasă la iveală, în sfârşit, autoritatea morală imensă şi meritată a Bisericii, care merge dincolo de greşelile şi trădările unor membri. Unul dintre aceşti mărturisitori este de altfel chiar Dumitru Stăniloae, descris ca mentor al patriarhului Daniel şi ca « teolog influent conservator-naţionalist ». Nimic despre faptul că vorbim despre unul dintre cei mai mari teologi creştini ai secolului XX, recunoscut ca atare inclusiv de omologii apuseni, dintre care este suficient să-l amintim pe Jürgen Moltmann. Nimic despre anii de închisoare comunistă, care ar strica, desigur, portretul de biserică colaboraţionistă descris de istoricul contemporan, ocazional autor de articole la ziar. Doar eticheta infamantă de „naţionalist”.
Curios este faptul că ceea ce în trecut era o adevărată marotă a presei de stânga, antisemitismul, nu este menţionat decât fugar. Explicaţia este destul de simplă – dacă până mai ieri luptătorii pentru libertate se prefăceau mari iubitori de evrei şi dragostea de patrie, numită şi naţionalism, era odioasă în general, dar permisă dacă patria respectivă se numea Israel, astăzi îşi dau arama pe faţă. Stânga corect politică, pro-migraţie în masă, anticreştină şi relativistă este ea însăşi adversara ireconciliabilă a unui stat tradiţionalist ca Israelul – lucru uşor vizibil, printre altele, din reacţiile isterice la ultimele măsuri politice ale administraţiei Trump. Nu ar fi rău nici pentru prietenii noştri localnici care se grăbesc să-l ridice în slăvi pe domnul Schmitt tocmai din cauza aşa-zisului antisemitism al Bisericii, să afle că se fac fraţi cu cei care urăsc cu adevărat Israelul – fie el istoric, spiritual sau politic.
Iarăşi se vorbeşte despre desfiinţarea Bisericii greco-catolice şi aşa-zisele beneficii ale « majoritarilor ortodocşi » de pe urma acestei măsuri. Domnul Oliver Jens Schmitt nu poate fi acuzat de neştiinţă, de vreme ce domeniul domniei sale de specialitate este tocmai istoria acestei părţi a Europei. Faptul că nu pomeneşte nimic despre înşelăciunea practicată de puterea austro-ungară prin care s-a făcut aşa-numita « uniaţie », de sutele de biserici ortodoxe « rechiziţionate » de greco-catolici în acel moment şi de tunurile abătute asupra locaşurilor ortodoxe de aceiaşi protectori austro-ungari nu poate fi catalogat decât ca rea-voinţă. La fel şi ignorarea soluţiei propuse cu peste 20 de ani în urmă de (pe atunci) arhiepiscopul Bartolomeu Anania, şi pusă în practică în multe locuri unde au avut loc litigii : biserica – clădirea – este a comunităţii, ea trebuie să hotărască dacă vrea să aparţină de Biserica Ortodoxă sau de cea Unită.
Încet-încet se ajunge însă şi la miezul problemei : aşa-zisa influenţă rusă. Ilustrată şi printr-o fotografie de la o întâlnire oficială între patriarhii celor două Biserici autocefale, ideea vasalităţii româneşti faţă de vecinul de la răsărit este susţinută cu argumentul forte al campaniei pentru modificarea constituţiei în spiritul familiei tradiţionale. Aceasta ar fi, conform autorului articolului, « în cel mai pur spirit rusesc ». Iată şi cuiul lui Pepelea, iubiţi cititori. Democraţia este minunată atunci când slujeşte intereselor « drept-gânditorilor » ; altfel, când majoritatea îşi cere în mod legitim un drept, o definiţie consfinţită de tradiţii şi moravuri existente cu mii de ani înainte de existenţa Rusiei însăşi, trebuie demascată ca fiind manipulată de la Moscova. Din fericire, după cum spuneam, domnii care au îmbrăţişat articolul cu pricina nu au apucat să citească alte scrieri prea groase, altfel pesemne că i-ar fi acuzat şi pe autorii Noului Testament – unde se vorbeşte despre aceste probleme, definindu-se fără echivoc poziţia oricărui creştin în privinţa lor – de subordonare faţă de Kremlin.
Ar mai fi multe de spus, însă simt cum îmi irosesc timpul şi pe al cititorilor mei, oricum puţin numeroşi. Articolul domnului Oliver Jens Schmitt este atât de subţire, încât nici nu m-aş fi obosit să-l pomenesc dacă nu aş fi văzut entuziasmul contagios pe care l-a trezit în pătura noastră « luminată », de la jurnalist la biciclist cu baghetă.
În concluzie ni se spune că în România a reapărut de curând spiritul lui Ceauşescu, iar Biserica ar avea un rol în acest lucru. Ce putem observa mult mai lesne este că se conturează în Europa foarte clar ceea ce Alain Besançon numeşte „anatomia unei stafii” – stafia lui Marx, care de la Trier, unde a fost celebrat cu fast, nu a făcut decât un salt până în paginile lui „Neue Zürcher Zeitung”. Nu putem noi, cei mărunţi, să apărăm o Biserică pe care, dacă alegem să o credem, „nici porţile iadului nu o vor birui”. Dar încercăm, pentru a câta oară, să-i convingem pe dragii noştri apărători orwellieni ai ministerului adevărului că nu tot ce zboară se mănâncă.