Drumul până în Nantes, unde merg la o mică biserică ortodoxă, îmi îngăduie să traversez încă odată, acum ceva mai atent, mica aşezare Clisson, liniştită, verde, într-un cadru la construirea căruia contribuie în mod armonios natura şi istoria. La întoarcere constat şi spiritul întreprinzător al unor locuitori, care au scos în curte o măsuţă şi le vând, în lipsa unor magazine deschise duminica, bere şi suc trecătorilor, adică celor aflaţi în drum către ultima zi de Hellfest.
... şi ziua de concert începe, ca toate celelalte, la cortul Rock Hard. De data aceasta, amfitrionii următoarelor patruzeci de minute sunt canadienii de la Kataklysm. Death-metal solid, trecând prin mai multe etape ale genului, dar mereu cu riff-urile bine construite şi melodioase, alternând tempo-urile şi cu o voce perfectă pentru stilul abordat, iată pe scurt trăsăturile unui concert ce are, printre punctele de reper, piesa-etalon „Crippled and Broken”.
O scurtă trecere prin faţa scenei principale îmi permite să văd prima piesă a recitalului Dragonforce. Muzica pare să conţină toate ingredientele genului – virtuozitate, viteză, melodicitate, ruperi de ritm – dar sunt prea obosit pentru a revedea clişee, fie ele şi bine realizate, iar atitudinea glam a trupeţilor, cu gesturi şi mişcări rupte parcă dintr-un spectacol Poison, mă convinge definitiv că e vremea să stau un pic la umbră în cortul presei.
Cu totul altfel stă situaţia atunci când pe scena Rock Hard urcă Pestilence. Din păcate volumul prea ridicat al sunetului nu permite decât cu greutate sesizarea subtilităţilor acestei muzici care nu duce lipsă de ele. Pentru cei familiarizaţi cu albumele de la „Consuming Impulse” încoace, recitalul este o adevărată bucurie. „The Process of Suffocation”, „The Secrecies of Horror”, „Land of Tears” sau „Mind Reflections” se succed furibund, cele două chitare creează în perfectă coordonare peisajul armonic cu baza în basul maestrului Tony Choy, a cărui prezenţă în varianta reunită Pestilence dă un plus de valoare ansamblului. Patrick Mameli, mai gras decât în perioada de glorie, şi-a păstrat timbrul şi dexteritatea în mânuirea instrumentului cu şase corzi. În plus, prin scurte dialoguri, îşi exprimă recunoştinţa faţă de cei care au ales să vadă Pestilence şi care au parte şi de mostre ale albumului de come-back, „Resurrection Macabre”, cum ar fi „Horror Detox” sau „Hate Suicide”. Din triada Cynic-Atheist-Pestilence, ultima trupă a rămas cel mai aproape de rădăcinile death-metal, dar nu a renunţat la experimente, ceea ce face ca un concert al ei să fie exact îmbinarea de metal şi avangardă pe care şi-o doresc ascultătorii fideli ai genului. Repet, s-ar fi impus un volum mai scăzut al sunetului.
Publicul se înmulţeşte văzând cu ochii în acelaşi cort Rock Hard când pe scenă urcă Napalm Death. Britanicii, care se prezintă, ca de obicei, simplu şi fără ifose, „suntem Napalm Death din Birmingham”, le oferă celor veniţi să-i vadă un show în nota obişnuită. Adică bun, energic, cu Barney agitându-se în timp ce-şi scandează versurile şi instrumentaţia care redefineşte mereu termenul grindcore interpretată ireproşabil. Pentru fanii death-metal se cântă „Suffer the Children”, în timp ce aceia care au gustat mereu mai degrabă latura grind n-au cum să fie decât foarte mulţumiţi. Agitaţiei de pe scenă i se răspunde pe măsură în public, cu moshpit, încercări de stage diving şi oameni care se urcă pe stâlpii de susţinere ai cortului de unde se aruncă în public. Barney îşi expune din nou viziunea radicală pozitivist-atee înainte de piese ca „When All Is Said and Done”, îl elogiază pe Darwin şi vorbeşte despre drepturile egale înainte de „It’s a M.A.N.S. World”. Personal nu gust discursurile de acest gen, în care în slujba ideologiei este pusă o argumentaţie ce se vrea ştiinţifică, dar rămâne cantonată în teorii de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX şi ignoră cu desăvârşire noile evoluţii din, să zicem, domeniul fizicii cuantice. Domnul Barney ar fi fără îndoială uimit să afle ce spun unii oameni de ştiinţă contemporani despre relaţia între materie şi spirit. Dar, desigur, nu acesta e rolul său principal, ci muzica. Iar cei de la Napalm Death şi-o cântă pe a lor cu talent, ducând la limite extreme moştenirea hardcore-punk presărată cu death-metal. Surpriza recitalului este apariţia unuia dintre primii solişti vocali ai grupului, Lee Dorian de la Cathedral, pentru două piese foarte scurte, una dintre ele fiind chiar „You Suffer”, cu durata de... o secundă. Cover-ul Dead Kennedys „Nazi Punks Fuck Off” încheie un concert reuşit şi foarte aclamat.
Trecem de la brutalitate la rafinament, cu enigmaticul şi inegalabilul grup din Seattle, Queensryche. Totul pare aşezat cu minuţiozitate la locul potrivit în muzica trupei: sound-ul metal, elementele progresive cu tentă de jazz, coloritul orchestral la care contribuie, din păcate slab audibil, saxofonul de pe „One More Time”, armonia vocală. Dar tocmai la capitolul voce acest concert reprezintă o uşoară dezamăgire, căci Geoff Tate fie nu e în formă, fie nu s-a înţeles cu sunetistul, astfel încât liniile vocale vin în valuri de intensitate către public. Altfel, nu poţi să nu remarci calitatea şi acurateţea cu care sunt cântate „Walking in the Shadows” sau „Sliver”, coordonarea între vocea întâi şi cea de-a doua, asigurată de claviaturistul Jason Ames pe „A Dead Man’s Words” sau hit-ul „Best I Can”. Publicul este mai puţin numeros decât la alte trupe, ceea ce dovedeşte că şi în aceşti ani cei de la Queensryche rămân ermetici pentru unii, dar destul de darnici în a „celebra muzica”, aşa cum spune Geoff Tate. O muzică ce, pentru acest festival, nu pare totuşi cântată la nivelul ei cel mai ridicat.
Una dintre cele mai bune surprize ale Hellfest e reprezentată de Cathedral. Ce distanţă uluitoare între scandările politice stângiste de la Napalm Death şi muzica eclectică pe care o face Lee Dorian acum, îmbinând doom, psihedelic şi întreaga paletă a unor piese ce sună modern, deşi mustesc de elemente din anii ’70. Piesele sunt balansate, secţia ritmică variază cu exactitate tempo-urile aproape dansante cu cele greoaie, doom, „Cosmic Funeral” merge foarte bine pe acelaşi playlist cu „Vampire Sun”. Iar solistul vocal este într-o formă deosebită, deşi se plânge în glumă că şi-a stricat vocea la piesele Napalm Death. Fără a fi prea melodios, Dorian reuşeşte, cu un registru destul de limitat, să sugereze ironia şi stranietatea, tristeţea apăsătoare şi bizarul, într-o muzică a cărei originalitate e permanent dublată de prospeţime. Totul se încheie cu „Hopkins (Witchfinder General)” şi cu convingerea că această trupă mai are multe de spus pe albume şi în concert.
Scriam în preambulul acestei cronici că Europe a fost un pariu al organizatorilor, care au încercat să readucă o trupă cu bază rock din topurile MTV în mijlocul amatorilor de metal. Dacă judecăm după recitalul de faţă, reuşita e incontestabilă. Vrând să demonstreze, aşa cum spune prezentarea din broşura Hellfest, că este mai mult decât trupa unei singure piese, Europe cucereşte publicul prin francheţe şi atitudine directă. Joey Tempest şi ai lui nu par deloc intimidaţi de mulţimea de ecusoane cu Napalm Death şi Vader şi fac ce ştiu mai bine. Sunetul suferă şi aici din cauza volumului prea ridicat, dar asta nu-i împiedică pe cei de pe scenă să se mişte dezinvolt, cu solistul jonglând adesea cu stativul, şi să cânte cu un sunet ceva mai crud decât pe albume, în timp ce rockerii aplaudă cuceriţi de doza de prospeţime. Niciuna dintre piesele de genul „Scream of Anger”, „Start from the Dark”, „Cherokee” sau „Always the Pretenders” nu-mi reţine atenţia în mod deosebit, dar lumea cântă împreună cu trupa şi a pare să guste întregul recital. Totuşi, în aer pluteşte o anumită temă, care răsună într-un final. Iar metaliştii duri prezenţi dansează cu o asemenea frenezie pe „The Final Countdown”, încât în aer se ridică un nor de praf.
Tot pe una dintre scenele alăturate văd poate cea mai bună supriză, cu sunetul cel mai bun, la volum echilibrat, clar şi excelent dozat: Suicidal Tendencies. În afară de Mike Muir şi de chitaristul Mike Clark, nu a mai rămas în trupă nimeni din vremurile când ascultam intens „Lights... Camera... Revolution” sau „How Will I Laugh Tomorrow”, iar acum Suicidal arată mai degrabă ca un grup rap din Los Angeles. Ce se întâmplă însă muzical este încântare pură. Început cu „You Can’t Bring Me Down”, concertul ne duce prin toate faţetele unei trupe care îşi cântă metal-ul cu un puternic suport funk, dublat de un discurs politic simplu dar la obiect, care face referire la dreptate, perseverenţă şi adevăr. Muir vorbeşte ca un adevărat hip-hopper şi cântă ca de obicei, la limita între melodie şi rap, dublat de vocalize de susţinere foarte bune. „War Inside My Head” şi „Subliminal”, deşi din perioada hardcore a grupului, sunt prezentate cu o instrumentaţie balansată, chiar cu accente jazzy, mai ales la nivelul basului. Solo-ul de tobe ne trimite în mod evident la jazz-blues-ul cântat în baruri în anii ’30, pentru ca apoi Mike Muir, care aleargă aproape neîncetat pe scenă, pândind parcă orice pasaj mai rapid, să revină cu „Send Me Your Money”. Urmează „Possessed To Skate” şi publicul este cucerit cu totul, mai ales că, pe final, solistul cere ajutor pentru scandarea iniţialelor „S.T.” şi pe scenă încep să se reverse spectatori, care dansează, cântă şi fac chiar crowd surfing, în timp ce instrumentiştii mai cântă câteva minute. Electrizant.
De la o scenă principală la alta, trecem şi de la thrash-crossover-funk la cel mai rafinat metal progresiv. Dream Theater nu se dezminte şi într-un potpuriu de lumină şi sunet, James LaBrie, John Petrucci, John Myung, Jordan Rudess şi Michael Portnoy pictează peisajul sonor în care rafinamentul şi frumuseţea exprimă sentimente variate, de la frustrare şi durere până la speranţe îndepărtate, dincolo de tărâmul vieţii pământene. Petrucci şi Rudess se duelează în improvizaţii, Myung se dovedeşte încă odată un maestru al basului, iar Portnoy coordonează totul din spatele setului imens de tobe. James LaBrie dispare de pe scenă în timpul lungilor interludii instrumentale, pentru a reveni, cu o voce în care domină claritatea şi care pare a fi câştigat în maleabilitate, devenind vehiculul potrivit pentru muzica alambicată dar nu mai puţin frumoasă a trupei. De la „In the Presence of Enemies, part 1” până la „Beyond This Life”, cu riff-ul ei punk, de la „A Rite of Passage” de pe noul album până la „Voices” din perioada „Awake”, new-yorkezii dau un concert maiestuos şi prea scurt în mijlocul acestei lumi metal.
Dacă cei de la Amon Amarth ar decide să filmeze un nou DVD, concertul din cortul Rock Hard ar fi un material de luat în seamă. Publicul este puhoi şi mulţi puşti atârnă ca ciorchinii pe stâlpii de susţinere ai cortului, de unde sunt daţi jos, cu oarecare întârziere, de organizatori. Luminile orbitoare îmbracă scena pe care par a se desfăşura scene dinaintea plecării vikingilor la război. Death-metal-ul melodios al suedezilor este bine conturat live, cu un ansamblu dominat de vocea parcă ceva mai cavernoasă şi cu piese a căror calitate de imn are ecou imediat asupra publicului. Cel mai recent album, „Twilight of the Thunder God”, este reprezentat prin piese precum „Varyags of Miklagaard” şi „Guardians of Asgard”, ultima deja bine cunoscută celor prezenţi. În sală se face moshpit, dar se şi cântă la unison cu trupa şi, la un moment dat, cineva suflă într-un „corn viking”. La îndemnul solistului Johan Hegg, pe „Pursuit of Vikings” cântă cei care ştiu versurile şi, după un timp, aproape toată sala. Totul sună cât se poate de compact şi se încheie cu preferata mea, „Death In Fire”, preambulul perfect pentru finalul festivalului.
Anunţată cu surle şi tobe, descinderea Manowar în Franţa, după o absenţă ceva mai îndelungată, începe cu o sirenă aeriană peste care o voce ameninţătoare le spune tuturor celor care nu au adevăratul metal în sânge să părăsească zona festivalului. După o aşteptare cam lungă, trupa, cu Donnie Hamzik, bateristul de pe „Battle Hymns”, îşi începe concertul cu piesa care îi dă numele. Fanii cei mai hotărâţi sunt prezenţi, însă publicul nu este la fel de numeros ca la Machine Head, de pildă, şi mulţi pleacă, probabil obosiţi sau neîncrezători în calitatea autoproclamată a celor de la Manowar de „regi ai metalului”. Noi, cei rămaşi, avem parte de o selecţie de piese de pe şase dintre cele nouă albume ale trupei. Desigur, e o bucurie să auzi „Blood of My Enemies” sau „Brothers of Metal”, dar pauzele lungi între piese scad din intensitatea momentului şi îl fac pe Eric Adams să încerce să umple golurile cu vocalize adresate unui public uneori cam apatic. Altfel, solistul este în formă, ca şi chitaristul Karl Logan, foarte exact şi curat în execuţie, dar static pe scenă şi un pic absent. „Heart of Steel” este un prim moment de sensibilitate, urmat de două piese de pe „Gods of War”, toate cu un sunet care, pe lângă faptul că e dominat de basul lui DeMaio, nu deţine acea perfecţiune din care membrii trupei îşi fac un titlu de mândrie. Ba chiar, la un moment dat, chitara lui Logan nu se mai aude deloc pe un fragment de piesă. Solo-ul de bas ne arată faptul că liderul trupei îşi foloseşte adesea instrumentul ca pe o chitară solo, iar continuarea e dovada că, dincolo de muzică, îi place foarte mult să se audă vorbind. Urmează un moment prea lung unde, după obişnuitul discurs despre supremaţia absolută a Manowar, organizatorii primesc un premiu numit sugestiv „balls of steel”, pentru curajul de a readuce trupa în Franţa şi un fan are ocazia să cânte la una dintre chitarele lui Karl Logan, pe care o va lua şi acasă, alături de un tricou cu trupa. Unele momente sunt hazoase, dar totul durează parcă prea mult pentru un public venit totuşi mai ales să asculte muzica ce se reia cu „The Gods Made Heavy Metal”. „Hail and Kill” pare să încheie concertul, dar DeMaio revine pe scenă cu un ultim discurs despre inflexibilitatea şi solidaritatea fanilor metal şi în special a „manowarriors” şi finalul este un moment frumos, „The Crown and the Ring”, pe care cerul începe să fie brăzdat de artificii. Mă bucur că i-am văzut pe cei patru, dar rămân la convingerea că Manowar poate mai mult.
Cele trei zile pline rămân o amintire frumoasă şi interesantă, un pas în afara convenţiilor şi în interiorul unei lumi diverse şi neomogene, dar cu alte reguli de convieţuire decât cele din societatea în care ne mişcăm zi de zi. Unii beau mult, alţii fumează iarbă, alţii ascultă pur şi simplu această muzică din care iau ce le place: fie bune, fie rele, fie, cel mai adesea, un amestec ce se cere cristalizat în timp. Manifestarea muzicală oferă, fără îndoială, câteva momente de excepţie, în timp ce festivalul în ansamblul său pune anumite întrebări legate de apartenenţă, valori, evadare, creativitate, manipulare sau libertate. Hellfest, ca şi alte festivaluri de acest gen, poate constitui obiectul unui studiu sociologic. Lumea pe care o înfăţişează nu este o alternativă la cea în care trăim. Dar n-ar putea fi spaţiu de emulaţie pentru noi priviri?
Monday, July 6, 2009
Friday, July 3, 2009
Hellfest - festival şi experiment sociologic (II)
Ziua de sâmbătă, începută cu un duş rece-rece, „ofertă exclusivă Hellfest”, după cum remarcă glumeţ un francez, are ca prim punct de atracţie cortul Rock Hard, unde pe scenă urcă polonezii de la Vader. Nu foarte originali la capitolul compoziţie, ceea ce face ca albumele să fie bine articulate dar nu deosebite, deatherii reprezintă însă o forţă live. Sunetul compact, riff-urile excelent articulate şi susţinerea ritmică fără greşeală fac din concertul lor unul demn de reţinut chiar pentru cei care, ca mine, în general nu se dau în vânt după muzica lor.
Pauza e binevenită pentru a mai cotrobăi un pic în cutiile cu minunăţii de la extrem market, unde un ochi atent descoperă printre altele şi trupe prea rar menţionate, dar a căror muzică reprezintă o adevărată delicatesă pentru urechi. Ce ziceţi de Silent Voices sau Tourniquet? N-aţi auzit de ei? Poate a venit vremea...
Cu o activitate prodigioasă de muzician şi producător, Peter Tägtgren este prezent pe una dintre scenele principale cu Pain, care a depăşit demult statutul de proiect, devenind, se pare, o trupă în toată regula. Este primul meu contact cu suedezii, de aceea nume de piese precum „Same Old Song”, „Shut Your Mouth” sau „Walking On Glass” îmi sunt şoptite de o voce mai autorizată în materie. Eu însumi remarc o prestaţie live foarte bună şi melodizarea ingenioasă a industrialului, dar, peste toate, rămân plăcut surprins de vocea lui Mr. Tägtgren, alta decât cea pe care o cunosc de la Hipocrisy, schimbând cu uşurinţă registrele, de la agresiv la clean, construind un experiment muzical care live îşi scoate la iveală toată amploarea. De urmărit.
Aşa cum am repetat de nenumărate ori, Cradle of Filth este, după părerea mea, alături de Dream Theater, cea mai importantă trupă rock pe care au dat-o anii 90. Conceptul artistic complex şi întunecat al britanicilor apare însă, în lumina recitalului de la acest Hellfest, mai complet şi mai dinamic. Abia aşteptam să aud live „Shat Out of Hell”, iar aşteptările îmi sunt împlinite de la bun început. Chitarele, bine coordonate cu ajutorul secţiei ritmice, ţes tabloul sonor variat şi surprinzător, clapele adaugă în bogăţie armonică, iar Dani Filth este pur şi simplu senzaţional. În special prin vocalizele ţipate pe note înalte care l-au făcut celebru, omuleţul îmbrăcat într-o costumaţie neagră de piele, gotică, îţi face pielea ca de găină. Registrul extrem e mai bine stăpânit ca oricând şi merge adesea fără greş exact pe notele chitarei. „Nymphetamine” ne face să observăm lipsa madamei Sarah Jezebel Deva şi a cuştii pe care o ocupă uneori pe scenă. Muzical este fără îndoială un câştig, pentru că, din spatele clapelor, Ashley „Ellyllon” Jurgemeyer cântă şi din voce, mult mai convingător, deşi unele momente o suprind un pic sub ton. Printre prezentările scurte, uneori cu o tentă glumeaţă, Dani şi compania, machiaţi şi îmbrăcaţi de scenă, cu look-ul devenit inconfundabil odată cu anii al lui Paul Allender, trec prin black metal-ul începuturilor cu „The Principle of Evil Made Flesh”, revin la ultimul album cu piesa lansată ca single, „Honey and Sulphur” şi încheie cu remarcabilele „Cruelty Brought Thee Orchids” şi „Her Ghost in the Fog” un concert prea scurt, dar care rămâne în însemnările ulterioare unul dintre vârfurile întregului festival.
Fuga din nou la cortul Rock Hard, văd, în premieră absolută şi fără să ştiu la ce să mă aştept, Moonsorrow. Finlandezii, vopsiţi corespunzător pe faţă, îşi cântă corect black-folk-ul şi au, din punctul meu de vedere, ghinionul de a veni imediat după impresia puternică lăsată de Cradle of Filth. Altfel, muzica e frumoasă şi bine cântată, cu o anumită doză de sensibilitate de inspiraţie folclorică transpusă şi în actul live. În cele din urmă, un moment de respiro binevenit în mijlocul agitaţiei.
În plin soare, pe una dintre scenele principale, în faţa căreia flutură deja un steag al Braziliei, urcă Soulfly. În ciuda părerilor unor specialişti (sau mai degrabă „specialişti”) de pe la noi, compoziţiile trupei o plasează mult peste ceea ce face astăzi Sepultura şi poate chiar cu o viziune mai completă decât cea descrisă pe „Roots”. Recitalul de faţă însă nu este pe măsura ultimelor albume. Cu un sunet clar, care scoate suficient în evidenţă calităţile chitaristice ale lui Marc Rizzo, Soulfly suferă de pe urma prestaţiei vocale neconvingătoare. Nici microfonul nu-l ajută prea mult pe liderul Max Cavalera, care se aude cu fluctuaţii de volum mai tot timpul şi rămâne doar cu unele momente bune şi cu încercarea de a încinge atmosfera – altfel excelentă, publicul fiind mai mult decât entuziast şi foarte numeros – dar în acelaşi timp cu ideea ciudată de a schimba chitara în mijlocul unor piese, uneori chiar atunci când Rizzo face câte un solo. Publicul nu pare foarte deranjat şi scandează la unison cu trupa „Blood Fire War Hate” sau „Back To the Primitive”. La „Unleash”, de pe cel mai recent album, „Conquer”, lui Max i se alătură fiul său, Ritchie, iar pentru a întregi atmosfera de familie care a fost mereu o trăsătură a trupei, la vechea piesă Sepultura „Troops of Doom”, postul de baterist este acoperit de Igor Cavalera jr., care, fără a avea siguranţa unui instrumentist experimentat, bate uimitor de bine pentru un copil, receptiv şi la comunicarea muzicală cu chitariştii. Momentul în care un fan urcă pe scenă pentru a completa partea de percuţie e reeditat şi totul se termină, ca de obicei, cu „Eye for an Eye”.
La cortul Rock Hard continuă seria de greutăţi, cu Immolation. Deşi compoziţional americanii îmi plac mai mult decât Vader, la capitolul live constat că lucrurile stau invers. Exprimarea muzicală devine neclară, iar în câteva rânduri bateristul pierde tempo-ul, astfel încât, destul de obosit pentru a mai încerca să disting ceva, părăsesc locul după vreo trei piese.
Un public numeros şi extraordinar de receptiv îi întâmpină pe francezii de la Gojira, aflaţi în faţa conaţionalilor lor după un turneu american de succes. Pentru mine este momentul să iau o pauză, dar nu mă pot împiedica să trag cu ochiul şi cu urechea. Cu siguranţă această trupă merită atenţia noastră şi cândva sper să o revăd într-un concert separat. Solistul vocal-chitarist Joe Duplantier joacă rolul de maestru de ceremonii în mijlocul unui grup foarte dinamic pe scenă, care îşi stăpâneşte bine muzica neîngrădită de graniţe stilistice rigide, ştiind în acelaşi timp să cucerească şi un public căruia i se adresează în franceză: „Dovediţi că sunteţi mai tari decât americanii!” Interesant mi se pare că, pe lângă trăsăturile predominante de thrash şi uneori death, din muzica trupei răzbat clar elemente melodice cu cromatismele tipice pentru black, ceea ce o face cu atât mai variată.
The Misfits reprezintă o pagină de istorie punk care trebuia citită, mai ales că deşi lipseşte membrul fondator Glenn Danzig, în formula actuală se regăseşte şi chitaristul Dez Cadena de la Black Flag, o altă legendă în domeniu. Trio-ul condus de Jerry Only apare ca o mixtură de punk clasic şi hardcore, cu elementele horror din versuri şi machiaj. Pe scurt, ce auzi pe album e redat fidel şi pe scenă. Piese rapide, cu o medie de două minute, asemănătoare, agresive şi ritmate, cântate la foc continuu, fără pauze şi fără prea multe vorbe. Singurul intermezzo e reprezentat de urcarea pe scenă a lui Wino de la Saint Vitus, cam nesigur pe picioare. Nu ştiu dacă era o parte a scenografiei sau omul chiar băuse un... „Six Pack”, titlul piesei pe care o cântă cu prietenii lui punkeri. După jumătate de oră şi probabil în jur de cincisprezece piese, socotesc suficient cât am văzut şi fug la cortul Rock Hard unde prind două piese din recitalul Enslaved.
Soarele a apus şi lasă loc luminii albăstrii ce îmbracă scena în momentul apariţiei uneia dintre trupele cele mai bune ale festivalului, pe care o întâmpină un public parcă mai numeros decât oricând: Machine Head. Rob Flynn şi ai lui confirmă momentul foarte bun prin care trec, căci după albumul „The Blackening”, unul dintre cele mai reuşite din istoria trupei, calităţile live îi încântă pe toţi cei care au şansa să asculte piese noi, ca „Halo”, sau foarte vechi, ca „Old”. Sunetul e bun, deşi răzbat parcă ceva prea multe înalte, iar muzicienii ireproşabili. Se cântă metal modern cu vână old school, trecerile de la distors la clean se fac natural, iar Rob atacă precis şi cu feeling toate registrele vocale caracteristice. Frontmanul Machine Head este un tip simpatic, pe care lipsa belciugului din nas îl face să arate mai uman şi mai apropiat de un public fidel, cu care comunicarea este foarte bună, chiar dacă între piese nu se aud de la microfon decât încurajări şi salutări concentrate în jurul diferitelor derivate ale lui „fuck”. Avem moshpit, avem urale, avem, mai presus de toate, muzică bună şi bine cântată, într-un recital memorabil încheiat – cum altfel? – cu „Davidian” şi al său vers emblematic: „let freedom ring with a shotgun blast”.
După această demonstraţie de forţă, cortul Rock Hard ne întâmpină în manieră mai degrabă old school, cu simpaticii thrasheri de la Sacred Reich. Undeva între stilul de bază şi mai noile influenţe hardcore, cu vocea înaltă şi melodioasă şi un Phil Rind tuns scurt şi mai gras decât în vremurile de glorie, arătând acum ca un american tipic de clasă mijlocie, recitalul este sincer, simplu şi direct. Trupa este cu picioarele pe pământ, fără aere de supergrup, iar publicul o apreciază şi o răsplăteşte cu urale. E o bucurie, între atâtea grupuri cu un sunet ultra-produs, să asculţi mostre de prospeţime ca „Ignorance”. Solistul-basist pare a fi ajuns pe scenă direct din public şi se bucură la fel de mult ca cei din faţa lui că a putut vedea trupe bune într-o atmosferă familiară. Aceasta este de fapt cheia întregului recital, care are ca surpriză apariţia în spatele tobelor a lui Dave McClain, fostul baterist al grupului, abia coborât de pe scena unde a cântat cu actuala sa trupă, Machine Head. În această formulă avem parte de „Independent”, pentru ca apoi Greg Hall să-şi reia locul până la sfârşitul unui concert care trece prin „Crimes Against Humanity” sau antica „Sacred Reich” pentru a ajunge, în cele din urmă, la un energic cover Black Sabbath, „War Pigs”.
„Il y’a les Cro-Mags maintenant, pas vrai? Allons’y!” îmi ghiceşte un punker gândul de a mă îndrepta, singura dată în tot festivalul, către cortul Terrorizer. Cro-Mags este una dintre trupele veterane ale New York Hardcore şi chiar dacă din formula de bază în acest moment nu a mai rămas decât un membru, trebuie văzută... măcar de dragul istoriei. Tipii sunt exact ce mă aştept să fie: duri, sacadaţi, cu tentă punk şi un pic thrash, un vocal care aleargă de colo-colo şi un chitarist care sare de câte ori poate, brăzdând aerul cu griff-ul. N-am fost niciodată un mare fan hardcore, dar gust energia şi convingerea, vocea scandată, militantă şi percutantă şi structurile directe. Simt aici rădăcina unor grupuri mai târzii de thrash, impactul mesajului şi faptul că dacă vorbim despre acest stil, Cro-Mags sunt profesori. Prin sală oamenii se agită dar nu se lovesc şi peste tot domneşte un sentiment de unitate şi sinceritate.
Am ales cu bună ştiinţă Cro-Mags în dauna lui Marilyn Manson. Mi-a ajuns prestaţia jalnică de la Bucureşti, iar muzical individul şi gaşca lui mi se par oricum un balon umflat. Totuşi, în drum spre cortul presei şi înapoi trec prin faţa scenei şi apuc să văd „The Dope Show” şi „Sweet Dreams (Are Made of This)”, cu Manson însuşi tăvălindu-se şi mişcându-se lasciv pe scenă. Unul dintre cei prezenţi în cortul presei, unde concertul poate fi văzut pe un ecran, aruncă o remarcă zeflemitoare, dar foarte îndreptăţită. Când nu urlă omul cântă fals, gesturile sale provocatoare sunt vechi şi au păstrat doar latura penibilă, iar de muzică şi versuri... nu cred că are rost să vorbim. Îmi reamintesc celelalte trupe pentru a rămâne cu o imagine plăcută a zilei şi mă îndrept spre cort. Cântările şi urletele sunt un fundal sonor cu care deja m-am obişnuit, deşi nişte britanici sunt la un pas să mă scoată din minţi răcnind aceleaşi glume imbecile la nesfârşit. Adorm totuşi repede, urmează încă o zi plină.
Pauza e binevenită pentru a mai cotrobăi un pic în cutiile cu minunăţii de la extrem market, unde un ochi atent descoperă printre altele şi trupe prea rar menţionate, dar a căror muzică reprezintă o adevărată delicatesă pentru urechi. Ce ziceţi de Silent Voices sau Tourniquet? N-aţi auzit de ei? Poate a venit vremea...
Cu o activitate prodigioasă de muzician şi producător, Peter Tägtgren este prezent pe una dintre scenele principale cu Pain, care a depăşit demult statutul de proiect, devenind, se pare, o trupă în toată regula. Este primul meu contact cu suedezii, de aceea nume de piese precum „Same Old Song”, „Shut Your Mouth” sau „Walking On Glass” îmi sunt şoptite de o voce mai autorizată în materie. Eu însumi remarc o prestaţie live foarte bună şi melodizarea ingenioasă a industrialului, dar, peste toate, rămân plăcut surprins de vocea lui Mr. Tägtgren, alta decât cea pe care o cunosc de la Hipocrisy, schimbând cu uşurinţă registrele, de la agresiv la clean, construind un experiment muzical care live îşi scoate la iveală toată amploarea. De urmărit.
Aşa cum am repetat de nenumărate ori, Cradle of Filth este, după părerea mea, alături de Dream Theater, cea mai importantă trupă rock pe care au dat-o anii 90. Conceptul artistic complex şi întunecat al britanicilor apare însă, în lumina recitalului de la acest Hellfest, mai complet şi mai dinamic. Abia aşteptam să aud live „Shat Out of Hell”, iar aşteptările îmi sunt împlinite de la bun început. Chitarele, bine coordonate cu ajutorul secţiei ritmice, ţes tabloul sonor variat şi surprinzător, clapele adaugă în bogăţie armonică, iar Dani Filth este pur şi simplu senzaţional. În special prin vocalizele ţipate pe note înalte care l-au făcut celebru, omuleţul îmbrăcat într-o costumaţie neagră de piele, gotică, îţi face pielea ca de găină. Registrul extrem e mai bine stăpânit ca oricând şi merge adesea fără greş exact pe notele chitarei. „Nymphetamine” ne face să observăm lipsa madamei Sarah Jezebel Deva şi a cuştii pe care o ocupă uneori pe scenă. Muzical este fără îndoială un câştig, pentru că, din spatele clapelor, Ashley „Ellyllon” Jurgemeyer cântă şi din voce, mult mai convingător, deşi unele momente o suprind un pic sub ton. Printre prezentările scurte, uneori cu o tentă glumeaţă, Dani şi compania, machiaţi şi îmbrăcaţi de scenă, cu look-ul devenit inconfundabil odată cu anii al lui Paul Allender, trec prin black metal-ul începuturilor cu „The Principle of Evil Made Flesh”, revin la ultimul album cu piesa lansată ca single, „Honey and Sulphur” şi încheie cu remarcabilele „Cruelty Brought Thee Orchids” şi „Her Ghost in the Fog” un concert prea scurt, dar care rămâne în însemnările ulterioare unul dintre vârfurile întregului festival.
Fuga din nou la cortul Rock Hard, văd, în premieră absolută şi fără să ştiu la ce să mă aştept, Moonsorrow. Finlandezii, vopsiţi corespunzător pe faţă, îşi cântă corect black-folk-ul şi au, din punctul meu de vedere, ghinionul de a veni imediat după impresia puternică lăsată de Cradle of Filth. Altfel, muzica e frumoasă şi bine cântată, cu o anumită doză de sensibilitate de inspiraţie folclorică transpusă şi în actul live. În cele din urmă, un moment de respiro binevenit în mijlocul agitaţiei.
În plin soare, pe una dintre scenele principale, în faţa căreia flutură deja un steag al Braziliei, urcă Soulfly. În ciuda părerilor unor specialişti (sau mai degrabă „specialişti”) de pe la noi, compoziţiile trupei o plasează mult peste ceea ce face astăzi Sepultura şi poate chiar cu o viziune mai completă decât cea descrisă pe „Roots”. Recitalul de faţă însă nu este pe măsura ultimelor albume. Cu un sunet clar, care scoate suficient în evidenţă calităţile chitaristice ale lui Marc Rizzo, Soulfly suferă de pe urma prestaţiei vocale neconvingătoare. Nici microfonul nu-l ajută prea mult pe liderul Max Cavalera, care se aude cu fluctuaţii de volum mai tot timpul şi rămâne doar cu unele momente bune şi cu încercarea de a încinge atmosfera – altfel excelentă, publicul fiind mai mult decât entuziast şi foarte numeros – dar în acelaşi timp cu ideea ciudată de a schimba chitara în mijlocul unor piese, uneori chiar atunci când Rizzo face câte un solo. Publicul nu pare foarte deranjat şi scandează la unison cu trupa „Blood Fire War Hate” sau „Back To the Primitive”. La „Unleash”, de pe cel mai recent album, „Conquer”, lui Max i se alătură fiul său, Ritchie, iar pentru a întregi atmosfera de familie care a fost mereu o trăsătură a trupei, la vechea piesă Sepultura „Troops of Doom”, postul de baterist este acoperit de Igor Cavalera jr., care, fără a avea siguranţa unui instrumentist experimentat, bate uimitor de bine pentru un copil, receptiv şi la comunicarea muzicală cu chitariştii. Momentul în care un fan urcă pe scenă pentru a completa partea de percuţie e reeditat şi totul se termină, ca de obicei, cu „Eye for an Eye”.
La cortul Rock Hard continuă seria de greutăţi, cu Immolation. Deşi compoziţional americanii îmi plac mai mult decât Vader, la capitolul live constat că lucrurile stau invers. Exprimarea muzicală devine neclară, iar în câteva rânduri bateristul pierde tempo-ul, astfel încât, destul de obosit pentru a mai încerca să disting ceva, părăsesc locul după vreo trei piese.
Un public numeros şi extraordinar de receptiv îi întâmpină pe francezii de la Gojira, aflaţi în faţa conaţionalilor lor după un turneu american de succes. Pentru mine este momentul să iau o pauză, dar nu mă pot împiedica să trag cu ochiul şi cu urechea. Cu siguranţă această trupă merită atenţia noastră şi cândva sper să o revăd într-un concert separat. Solistul vocal-chitarist Joe Duplantier joacă rolul de maestru de ceremonii în mijlocul unui grup foarte dinamic pe scenă, care îşi stăpâneşte bine muzica neîngrădită de graniţe stilistice rigide, ştiind în acelaşi timp să cucerească şi un public căruia i se adresează în franceză: „Dovediţi că sunteţi mai tari decât americanii!” Interesant mi se pare că, pe lângă trăsăturile predominante de thrash şi uneori death, din muzica trupei răzbat clar elemente melodice cu cromatismele tipice pentru black, ceea ce o face cu atât mai variată.
The Misfits reprezintă o pagină de istorie punk care trebuia citită, mai ales că deşi lipseşte membrul fondator Glenn Danzig, în formula actuală se regăseşte şi chitaristul Dez Cadena de la Black Flag, o altă legendă în domeniu. Trio-ul condus de Jerry Only apare ca o mixtură de punk clasic şi hardcore, cu elementele horror din versuri şi machiaj. Pe scurt, ce auzi pe album e redat fidel şi pe scenă. Piese rapide, cu o medie de două minute, asemănătoare, agresive şi ritmate, cântate la foc continuu, fără pauze şi fără prea multe vorbe. Singurul intermezzo e reprezentat de urcarea pe scenă a lui Wino de la Saint Vitus, cam nesigur pe picioare. Nu ştiu dacă era o parte a scenografiei sau omul chiar băuse un... „Six Pack”, titlul piesei pe care o cântă cu prietenii lui punkeri. După jumătate de oră şi probabil în jur de cincisprezece piese, socotesc suficient cât am văzut şi fug la cortul Rock Hard unde prind două piese din recitalul Enslaved.
Soarele a apus şi lasă loc luminii albăstrii ce îmbracă scena în momentul apariţiei uneia dintre trupele cele mai bune ale festivalului, pe care o întâmpină un public parcă mai numeros decât oricând: Machine Head. Rob Flynn şi ai lui confirmă momentul foarte bun prin care trec, căci după albumul „The Blackening”, unul dintre cele mai reuşite din istoria trupei, calităţile live îi încântă pe toţi cei care au şansa să asculte piese noi, ca „Halo”, sau foarte vechi, ca „Old”. Sunetul e bun, deşi răzbat parcă ceva prea multe înalte, iar muzicienii ireproşabili. Se cântă metal modern cu vână old school, trecerile de la distors la clean se fac natural, iar Rob atacă precis şi cu feeling toate registrele vocale caracteristice. Frontmanul Machine Head este un tip simpatic, pe care lipsa belciugului din nas îl face să arate mai uman şi mai apropiat de un public fidel, cu care comunicarea este foarte bună, chiar dacă între piese nu se aud de la microfon decât încurajări şi salutări concentrate în jurul diferitelor derivate ale lui „fuck”. Avem moshpit, avem urale, avem, mai presus de toate, muzică bună şi bine cântată, într-un recital memorabil încheiat – cum altfel? – cu „Davidian” şi al său vers emblematic: „let freedom ring with a shotgun blast”.
După această demonstraţie de forţă, cortul Rock Hard ne întâmpină în manieră mai degrabă old school, cu simpaticii thrasheri de la Sacred Reich. Undeva între stilul de bază şi mai noile influenţe hardcore, cu vocea înaltă şi melodioasă şi un Phil Rind tuns scurt şi mai gras decât în vremurile de glorie, arătând acum ca un american tipic de clasă mijlocie, recitalul este sincer, simplu şi direct. Trupa este cu picioarele pe pământ, fără aere de supergrup, iar publicul o apreciază şi o răsplăteşte cu urale. E o bucurie, între atâtea grupuri cu un sunet ultra-produs, să asculţi mostre de prospeţime ca „Ignorance”. Solistul-basist pare a fi ajuns pe scenă direct din public şi se bucură la fel de mult ca cei din faţa lui că a putut vedea trupe bune într-o atmosferă familiară. Aceasta este de fapt cheia întregului recital, care are ca surpriză apariţia în spatele tobelor a lui Dave McClain, fostul baterist al grupului, abia coborât de pe scena unde a cântat cu actuala sa trupă, Machine Head. În această formulă avem parte de „Independent”, pentru ca apoi Greg Hall să-şi reia locul până la sfârşitul unui concert care trece prin „Crimes Against Humanity” sau antica „Sacred Reich” pentru a ajunge, în cele din urmă, la un energic cover Black Sabbath, „War Pigs”.
„Il y’a les Cro-Mags maintenant, pas vrai? Allons’y!” îmi ghiceşte un punker gândul de a mă îndrepta, singura dată în tot festivalul, către cortul Terrorizer. Cro-Mags este una dintre trupele veterane ale New York Hardcore şi chiar dacă din formula de bază în acest moment nu a mai rămas decât un membru, trebuie văzută... măcar de dragul istoriei. Tipii sunt exact ce mă aştept să fie: duri, sacadaţi, cu tentă punk şi un pic thrash, un vocal care aleargă de colo-colo şi un chitarist care sare de câte ori poate, brăzdând aerul cu griff-ul. N-am fost niciodată un mare fan hardcore, dar gust energia şi convingerea, vocea scandată, militantă şi percutantă şi structurile directe. Simt aici rădăcina unor grupuri mai târzii de thrash, impactul mesajului şi faptul că dacă vorbim despre acest stil, Cro-Mags sunt profesori. Prin sală oamenii se agită dar nu se lovesc şi peste tot domneşte un sentiment de unitate şi sinceritate.
Am ales cu bună ştiinţă Cro-Mags în dauna lui Marilyn Manson. Mi-a ajuns prestaţia jalnică de la Bucureşti, iar muzical individul şi gaşca lui mi se par oricum un balon umflat. Totuşi, în drum spre cortul presei şi înapoi trec prin faţa scenei şi apuc să văd „The Dope Show” şi „Sweet Dreams (Are Made of This)”, cu Manson însuşi tăvălindu-se şi mişcându-se lasciv pe scenă. Unul dintre cei prezenţi în cortul presei, unde concertul poate fi văzut pe un ecran, aruncă o remarcă zeflemitoare, dar foarte îndreptăţită. Când nu urlă omul cântă fals, gesturile sale provocatoare sunt vechi şi au păstrat doar latura penibilă, iar de muzică şi versuri... nu cred că are rost să vorbim. Îmi reamintesc celelalte trupe pentru a rămâne cu o imagine plăcută a zilei şi mă îndrept spre cort. Cântările şi urletele sunt un fundal sonor cu care deja m-am obişnuit, deşi nişte britanici sunt la un pas să mă scoată din minţi răcnind aceleaşi glume imbecile la nesfârşit. Adorm totuşi repede, urmează încă o zi plină.
Wednesday, July 1, 2009
Hellfest - festival şi experiment sociologic (I)
Preambul
Devenit în ultimii ani unul dintre cele mai importante festivaluri metal de pe Bătrânul Continent, Hellfest, desfăşurat într-un complex sportiv din orăşelul medieval Clisson, la aproximativ 30 de kilometri de Nantes, şi-a propus, pentru ediţia din 2009, un experiment artistic demn de luat în seamă. Întâlnirea metalică organizată de tânărul Benjamin Barbeau n-a fost niciodată victima prejudecăţilor, ca dovadă stând faptul că, de pildă, în 2008, pe lângă nume din zona muzicală extremă, pe afiş figura şi Porcupine Tree. Forţat însă, conform propriilor declaraţii, şi de împrejurări, pentru că din unele puncte de vedere publicul francez e la fel de imprevizibil ca cel de la noi, organizatorul a creionat anul acesta o distribuţie în care nume mari ale scenei, care atrag mulţimile chiar şi atunci când cântă de 3-4 ori în aceeaşi ţară, s-au regăsit alături de trupe promiţătoare dar cvasi-necunoscute, legende apuse sau veterani care nu mai apar decât rar în lumina reflectoarelor. Dacă privim retrospectiv, faptul că mii de rockeri tatuaţi şi purtând tricouri cu Dimmu Borgir, Immortal sau Napalm Death au dansat şi au ţopăit pe „The Final Countdown”, este o dovadă că demersul a avut succes. Dincolo de acestea, am reţinut că într-un moment în care metal-ul este atras – cu sau fără voia lui – spre mainstream, cu Slayer câştigând premii Grammy, sau Satyricon cântând la emisiuni televizate dedicate publicului larg, când muzica odinioară ostracizată devine o modă care atrage cercurile trendy, iar această modă tinde să înghită şi să anihileze esenţa genului, Hellfest a încercat să readucă până şi trupele demult asimilate de canonul unui public cititor de „Bravo” la propriile lor origini: în mijlocul rockerilor dezlănţuiţi. Pentru a vedea rezultatele, mai avem nevoie de timp. Dar pentru a schiţa tabloul, vă propun să intrăm în inima festivalului.
Mergând agale prin orăşelul Clisson, nu departe de Nantes, la marile intersecţii – destul de puţine la număr, de altfel – pe lângă indicatoarele obişnuite le vei observa imediat şi pe cele cu inscripţia Hellfest. Iar străzile acestei aşezări patriarhale, liniştite şi de o frumuseţe discretă pe care marile aglomeraţii au pierdut-o aproape definitiv, se umplu încet-încet de rockeri pletoşi sau raşi în cap, de punkeri cu creste colorate sau goth-eriţe îmbrăcate în dantelă neagră şi peste tot vezi tricouri cu formaţii, imprimeuri, ecusoane, insigne, tatuaje, piercing-uri. Mulţimea se îndreaptă spre camping-ul de la baza sportivă, acolo unde, pentru câteva zile, se întemeiază un mic sat metal. Pe lângă corturi oamenii îşi scot grătarele, casetofoanele, îşi rânduiesc cu grijă proviziile cumpărate de la supermarket-ul din oraş – mâncare, dulciuri, vin şi bere, foarte multă bere – se întind la soare, urlă, cântă, pun steaguri sau leagă prietenii. La duşuri şi la toalete se formează repede cozi, lumea se buluceşte în micul colţ metal, unde se ascultă muzică, se mănâncă şi se bea la preţuri mari şi uneori se cântă live, iar o scurtă plimbare prin zonă îţi scoate în faţă tot felul de ciudăţenii vestimentare şi de alte feluri, de la oameni cu nasul, urechile sau buzele găurite în mod grotesc, tatuaje enorme şi de toate felurile, dar şi unii care se mulţumesc cu un tricou sau o insignă, diferiţi, uneori opuşi, având ca punct comun pasiunea pentru acest fenomen atât de complex numit metal. Noaptea e veselă, se urlă din toţi rărunchii şi cei care vor să închidă un ochi în corturile lor trebuie să dea dovadă de mare rezistenţă, mai ales că din loc în loc câte din câte un casetofon sau CD-player răsună Metallica, Iron Maiden, Amon Amarth sau Slayer. Deşi se vorbeşte foarte colorat şi uneori obscen, nu există bătăi sau ameninţări şi din corturi nu se fură nimic. Despre valoarea festivalului pentru un mic studiu sociologic voi scrie în altă parte, însă cert este faptul că aici există un anumit cod nescris şi nerostit al solidarităţii. Altfel, aparenţele ar goni din primul moment orice pseudo-rocker trendy venit aici după ce a auzit de metal dintr-o reclamă la pantofii de sport Converse. Nouă ne e greu să dormim în vacarmul general, dar mainstream-ului i s-a spus de la început „noapte bună”.
Ziua I
Ziua de vineri începe, pentru noi, cu Melechesh, în cortul Rock Hard, una dintre cele două scene secundare. Israelienii care locuiesc în Olanda îşi cântă corect black-death-ul cu elemente orientale şi versuri despre zeităţi sumeriene. Melodiile cu tentă folclorică îmbogăţesc, deşi nesusţinute de o armonie pe măsură, o imagine muzicală altfel destul de convenţională, dar sunetul bun, destul de clar, şi entuziasmul formaţiei încing publicul a cărui reacţie e excelentă. Fiecare piesă este primită cu urale, deşi ne aflăm, repet, în faţa unei scene secundare.
Prima întâlnire cu una dintre scenele mari are loc cu ocazia concertului Girlschool. Una dintre primele trupe feminine ale scenei, promovată de Motörhead şi participantă la naşterea New Wave of British Heavy Metal, se desfăşoară în forţă şi fără inhibiţii în faţa publicului din care fac parte mulţi puşti cărora cele de pe scenă ar putea să le fie fără probleme mame. KimMcAuliffe cântă rock’n’roll heavy cu vocea răguşită devenită la un moment dat trăsătură bază a doamnelor din metal, lăsându-i locul adesea şi basistei Enid Williams, cu o atitudine tipică de frontwoman, alergând de colo-colo, mai tot timpul în prim-plan. Piesele precum „C’mon Let’s Go” sau „Love For Sale” sunt simple şi directe, echilibrate şi urmărind impactul imediat, iar cvartetul, din care iese în evidenţă atât prin siguranţa execuţiei cât şi prin înfăţişare blonda chitaristă Jackie Chambers îşi cunoaşte pe de rost reţeta. După ce le cere sunetiştilor un volum mai ridicat, Girlschool continuă cu piese precum „Hit and Run”, „I Spy”, de pe noul album, înregistrată cu Tony Iommi şi Ronnie James Dio, sau „Race with the Devil”. În public apare şi primul steag, al Angliei, iar lumea pare mulţumită de eficienţa acestei mostre de prospeţime muzicală susţinută de o secţie ritmică beton, cu Denise Dufort care nu ezită să folosească, la nevoie, ambele tobe mari.
Urmează o întâlnire ratată. Abia aşteptam să-i aud pe cei de la Pentagram, trupa legendară de doom, activă din 1971 şi socotită, alături de Black Sabbath, inventatoarea genului, cântând „All Your Sins”, dar, în faţa scenei e linişte. Nimeni nu pare să înţeleagă, aşa că mă duc la o fată cu tricou cu trupa cu pricina, care îmi spune că totul s-a anulat pentru că solistul Bobby Liebling, singurul membru rămas din componenţa iniţială, ar fi făcut o supradoză de droguri şi se află în spital. Ulterior, odată întors în România, citesc că de fapt motivul e mult mai prozaic: legenda doom şi-a uitat proteza dentară acasă şi până când i-o va aduce cineva de la casa de discuri, nu mai poate cânta. Iată că şi rock-ului îi mai cad dinţii. Regretabila pauză oferă însă ocazia unui tur al festivalului: două scene principale, pe care se cântă pe rând, şi alte două mai mici, în corturile patronate de revistele Rock Hard respectiv Terrorizer; un circ metal, cu concursuri de catch şi uneori un grup de fete dansând provocator; standuri de băutură şi mâncare de mai multe feluri, cu preţuri destul de mari, dar cu destul succes; o zonă VIP pentru presă, cu prezenţe la fel de colorate ca în restul sitului; chiuvete, wc-uri; şi mai presus de toate, un excelent „extrem market”, de unde se pot cumpăra cd-uri, casete, bijuterii, tricouri, embleme, dopuri pentru urechi şi nenumărate alte accesorii. E o mică lume metal în centrul căreia se află muzica.
Prima alegere trebuie făcută atunci când în cortul Rock Hard cântă Samael, iar pe una dintre scenele principale Voivod. Optez fără prea multă greutate pentru thrasherii canadieni şi am parte de una dintre cele mai plăcute surprize ale festivalului. Elementele dure sunt îmbinate magistral cu cele tehnice, progresive, execuţia este impecabilă, iar Denis „Snake” Béranger un solist mult mai carismatic decât aş fi crezut. Comunicarea cu publicul e perfectă, mai ales că se vorbeşte în franceză, astfel încât piesele sunt urmate adesea de scandările „Voivod! Voivod!”, care îl fac pe solist să exclame, „Îmi faceţi inima să bată!” Vocea dură, dar nu lipsită de melodicitate, dă viaţă pieselor din diferitele perioade ale istoriei trupei, de la cele de pe „Rrröööaaarrr” până la „Global Warning” de pe foarte recentul „Infini”. Agresivitatea, balansul, tehnica şi feeling-ul, dozate echilibrat şi cu o transpunere live magistrală ne fac încă o dată să regretăm că grupul canadian se află, probabil, la ultimul turneu.
Renunţ cu mult regret la unul dintre soliştii mei vocali preferaţi, Lars Goran Petrov de la Entombed, pentru a vedea încă o dată animalul de scenă W.A.S.P. Blackie Lawless, la fel de provocator ca în tinereţe, erupe pe scenă odată cu „On Your Knees” şi îşi etalează timp de o oră arta agresivă şi sensibilă, fără nici un compromis legat de comunicarea cu publicul care devine element al teatrului provocării. În afară de două piese de pe cel mai recent album, „Dominator”, playlist-ul e alcătuit din piesele clasice, cu o voce parcă un pic obosită, deşi omul din spatele ei aleargă neîncetat. Instrumentiştii se mulează exact pe cerinţele maestrului de ceremonii care, modulând de la furia obscenă de pe „L.O.V.E. Machine” la sensibilitatea rănită de pe „The Idol” demonstrează că este totuşi cineva, aşa cum şi-a dorit şi cum scandează împreună cu el fanii... „I Wanna Be Somebody”. Parcă pentru a continua scenariul controverselor, trupa îşi depăşeşte timpul de scenă, aşa că ultima parte de pe „Blind In Texas” se suprapune cu primele acorduri Down, de pe scena învecinată.
Gândit cândva ca un mod de a evada din rutina trupelor de bază ale membrilor, grupul din New Orleans a devenit între timp unul dintre numele solide ale scenei. Phil Anselmo rămâne, dincolo de toate problemele vieţii lui personale, un solist vocal şi un frontman de excepţie. Susţinut de o secţie ritmică beton, fostul lider Pantera torturează microfonul ca nimeni altul, pe riff-urile contorsionate ale lui Kirk Windstein. Piese ca „Losing All” sau „New Orleans Is A Dying Whore” vin cu accentul de country sudist peste un metal apăsător, cu sunetul clar deşi volumul începe să fie prea ridicat, iar comunicarea cu publicul e una dintre cele mai reuşite. Phil Anselmo vorbeşte mult şi are talentul de a crea acea legătură care îi pune pe acelaşi plan pe cei de pe scenă cu cei din faţa ei. De altfel, Down are una dintre cele mai entuziaste audienţe ale festivalului, iar fidelitatea este răsplătită cu un show de zile mari, care nu-i dezamăgeşte pe cei care au pariat pe muzica trupei, atrăgându-le în acelaşi timp atenţia celor care îi descoperă abia acum pe americani şi care pleacă absolut convinşi că fostul proiect paralel al unor membri Pantera, Crowbar şi Corrosion of Conformity e o trupă în toată regula. Şi încă una de luat în seamă. Recitalul se termină cu „Bury Me In Smoke” şi cu Anselmo rămas singur pe scenă şi cântând cu publicul ultimele versuri din „Whole Lotta Love” şi „Stairway To Heaven”, înainte de a da cu microfonul de pământ.
Momentul metalelor grele continuă cu Anthrax. Scott „Not” Ian pare la fel de convins ca întotdeauna de validitatea demersului său muzical, dar solistul (relativ) nou Dan Nelson, deşi destul de priceput, nu redă parfumul original al unor „Indians” şi „Got the Time”, recunoscute un pic mai greu şi care pargă strigă după Belladonna. Altfel publicul e mulţumit şi încinge repede un moshpit, în timp ce observatorul remarcă un defect sâcâitor în multe momente ale festivalului, volumul mult prea ridicat în boxe. Evident, rock-ul se cântă tare, dar excesul de decibeli, dublat, în ultimii ani, de cel de başi, riscă să pună în umbră realizările strict muzicale, în favoarea unei agitaţii adesea superficiale. Mulţi dintre spectatori – şi nu doar cei bătrâni sau cu înfăţişare convenţională – aleg dopurile pentru urechi, iar această meteahnă a sunetului devine la un moment dat foarte obositoare. Cu atât mai gustate sunt momentele când trupele sau oamenii lor din spatele pupitrului păstrează echilibrul sonor. Cei de la Anthrax sunt foarte mobili pe scenă, Dan Nelson şi Scott Ian îşi cedează pe rând prim-planul şi un show energic se termină cu clasicul „I Am the Law”.
Pentru mulţi dintre cei prezenţi, adevăratul cap de afiş e Black Sab... pardon, Heaven and Hell. Cu un decor somptuos şi un pic înfricoşător, cei patru veterani explodează cu „Mob Rules”, piesa-titlu a celui de-al doilea album Black Sabbath din era Dio. Solistul vocal, îmbrăcat în negru şi cu o voce parcă neatinsă de trecerea anilor, transmite cu acurateţe şi o expresivitate rar întâlnită întreaga paletă de trăiri de pe „Children of the Sea” sau „I”, pentru a ajunge la „Bible Black”, primul single al albumului apărut sub titulatura Heaven and Hell şi deja o piesă clasică. Tony Iommi execută riff după riff, îmbrăcat în costumaţia clasică, neagră cu crucea argintie pe piept şi cu expresia de sfinx tulburată doar foarte rar de câte un zâmbet către colegii de trupă. Geezer Butler, ceva mai mobil, îşi mişcă cu dexteritate degetele pe basul ce susţine structurile monolitice care au făcut mereu gloria Black Sabbath, în timp ce Vinnie Appice loveşte tobele când greoi, când balansat, ca un coordonator din umbră al teatrului muzical. Sunetul la un volum mult prea ridicat şi de această dată nu diminuează bucuria unuia dintre cele mai frumoase momente ale serii. Solistul vocal admiră steagurile ce încep să apară din mulţime, glumeşte şi nu se fereşte de autoironie atunci când încurcă ordinea pieselor. De la clasicul „Die Young” pînă la noul „Fear”, Dio ne anunţă că totuşi nu trebuie să ne temem, şi concertul, mult prea scurt, se încheie cu varianta lungă a piesei ce dă numele de conjunctură al trupei, „Heaven and Hell”, cu intermezzo-ul de la mijloc pe care Dio joacă rolul îngerului şi pe al demonului, sugerând, printr-o prestaţie muzicală magnifică, alternanţa binelui şi a răului în viaţa noastră. Dacă răspunsul la întrebările fundamentale nu poate veni dinspre scena de pe care se retrage cvartetul Iommi-Dio-Butler-Appice, în ceea ce priveşte calitatea actului artistic nu există nici o îndoială.
Mult prea obosit, nu rezist decât câteva minute în faţă la recitalul Saint Vitus, altă trupă legendară de doom, al cărei solist vocal, Scott „Wino” Weinrich, apăruse în ultimul moment, când deja existau discuţii despre cine l-ar putea înlocui pe scenă, cei aleşi fiind Phil Anselmo şi Ben Ward de la Orange Goblin. Doom apăsător şi repetitiv, cu o nuanţă foarte vagă de experimental pe ici pe colo, aceasta e descrierea cea mai sumară a unei trupe care face deliciul fanilor genului pe albume şi în concerte.
Primul cap de afiş al festivalului este Motley Crue, trupa care a făcut de-a lungul carierei toate compromisurile posibile, de la asocierea cu o imagine ce îmbină satanismul şi pornografia până la tot felul de retractări şi pseudo-reveniri muzicale. Pariul organizatorilor pare câştigat, cvartetul american a rămas printre preferinţele unora dintre rockeri. În ceea ce mă priveşte, prostul gust şi agresivitatea goală de conţinut nu m-au interesat niciodată şi, mai ales după ce am ascultat albumul cel mai recent Motley Crue, „Saints of Los Angeles”, o nouă mostră de circ-kitsch, m-am lămurit definitiv. Deci aleg să mă culc, înconjurat de cântecele şi urletele celor din jur. Urmează încă două zile lungi. Dar mă simt bine.
Devenit în ultimii ani unul dintre cele mai importante festivaluri metal de pe Bătrânul Continent, Hellfest, desfăşurat într-un complex sportiv din orăşelul medieval Clisson, la aproximativ 30 de kilometri de Nantes, şi-a propus, pentru ediţia din 2009, un experiment artistic demn de luat în seamă. Întâlnirea metalică organizată de tânărul Benjamin Barbeau n-a fost niciodată victima prejudecăţilor, ca dovadă stând faptul că, de pildă, în 2008, pe lângă nume din zona muzicală extremă, pe afiş figura şi Porcupine Tree. Forţat însă, conform propriilor declaraţii, şi de împrejurări, pentru că din unele puncte de vedere publicul francez e la fel de imprevizibil ca cel de la noi, organizatorul a creionat anul acesta o distribuţie în care nume mari ale scenei, care atrag mulţimile chiar şi atunci când cântă de 3-4 ori în aceeaşi ţară, s-au regăsit alături de trupe promiţătoare dar cvasi-necunoscute, legende apuse sau veterani care nu mai apar decât rar în lumina reflectoarelor. Dacă privim retrospectiv, faptul că mii de rockeri tatuaţi şi purtând tricouri cu Dimmu Borgir, Immortal sau Napalm Death au dansat şi au ţopăit pe „The Final Countdown”, este o dovadă că demersul a avut succes. Dincolo de acestea, am reţinut că într-un moment în care metal-ul este atras – cu sau fără voia lui – spre mainstream, cu Slayer câştigând premii Grammy, sau Satyricon cântând la emisiuni televizate dedicate publicului larg, când muzica odinioară ostracizată devine o modă care atrage cercurile trendy, iar această modă tinde să înghită şi să anihileze esenţa genului, Hellfest a încercat să readucă până şi trupele demult asimilate de canonul unui public cititor de „Bravo” la propriile lor origini: în mijlocul rockerilor dezlănţuiţi. Pentru a vedea rezultatele, mai avem nevoie de timp. Dar pentru a schiţa tabloul, vă propun să intrăm în inima festivalului.
Mergând agale prin orăşelul Clisson, nu departe de Nantes, la marile intersecţii – destul de puţine la număr, de altfel – pe lângă indicatoarele obişnuite le vei observa imediat şi pe cele cu inscripţia Hellfest. Iar străzile acestei aşezări patriarhale, liniştite şi de o frumuseţe discretă pe care marile aglomeraţii au pierdut-o aproape definitiv, se umplu încet-încet de rockeri pletoşi sau raşi în cap, de punkeri cu creste colorate sau goth-eriţe îmbrăcate în dantelă neagră şi peste tot vezi tricouri cu formaţii, imprimeuri, ecusoane, insigne, tatuaje, piercing-uri. Mulţimea se îndreaptă spre camping-ul de la baza sportivă, acolo unde, pentru câteva zile, se întemeiază un mic sat metal. Pe lângă corturi oamenii îşi scot grătarele, casetofoanele, îşi rânduiesc cu grijă proviziile cumpărate de la supermarket-ul din oraş – mâncare, dulciuri, vin şi bere, foarte multă bere – se întind la soare, urlă, cântă, pun steaguri sau leagă prietenii. La duşuri şi la toalete se formează repede cozi, lumea se buluceşte în micul colţ metal, unde se ascultă muzică, se mănâncă şi se bea la preţuri mari şi uneori se cântă live, iar o scurtă plimbare prin zonă îţi scoate în faţă tot felul de ciudăţenii vestimentare şi de alte feluri, de la oameni cu nasul, urechile sau buzele găurite în mod grotesc, tatuaje enorme şi de toate felurile, dar şi unii care se mulţumesc cu un tricou sau o insignă, diferiţi, uneori opuşi, având ca punct comun pasiunea pentru acest fenomen atât de complex numit metal. Noaptea e veselă, se urlă din toţi rărunchii şi cei care vor să închidă un ochi în corturile lor trebuie să dea dovadă de mare rezistenţă, mai ales că din loc în loc câte din câte un casetofon sau CD-player răsună Metallica, Iron Maiden, Amon Amarth sau Slayer. Deşi se vorbeşte foarte colorat şi uneori obscen, nu există bătăi sau ameninţări şi din corturi nu se fură nimic. Despre valoarea festivalului pentru un mic studiu sociologic voi scrie în altă parte, însă cert este faptul că aici există un anumit cod nescris şi nerostit al solidarităţii. Altfel, aparenţele ar goni din primul moment orice pseudo-rocker trendy venit aici după ce a auzit de metal dintr-o reclamă la pantofii de sport Converse. Nouă ne e greu să dormim în vacarmul general, dar mainstream-ului i s-a spus de la început „noapte bună”.
Ziua I
Ziua de vineri începe, pentru noi, cu Melechesh, în cortul Rock Hard, una dintre cele două scene secundare. Israelienii care locuiesc în Olanda îşi cântă corect black-death-ul cu elemente orientale şi versuri despre zeităţi sumeriene. Melodiile cu tentă folclorică îmbogăţesc, deşi nesusţinute de o armonie pe măsură, o imagine muzicală altfel destul de convenţională, dar sunetul bun, destul de clar, şi entuziasmul formaţiei încing publicul a cărui reacţie e excelentă. Fiecare piesă este primită cu urale, deşi ne aflăm, repet, în faţa unei scene secundare.
Prima întâlnire cu una dintre scenele mari are loc cu ocazia concertului Girlschool. Una dintre primele trupe feminine ale scenei, promovată de Motörhead şi participantă la naşterea New Wave of British Heavy Metal, se desfăşoară în forţă şi fără inhibiţii în faţa publicului din care fac parte mulţi puşti cărora cele de pe scenă ar putea să le fie fără probleme mame. KimMcAuliffe cântă rock’n’roll heavy cu vocea răguşită devenită la un moment dat trăsătură bază a doamnelor din metal, lăsându-i locul adesea şi basistei Enid Williams, cu o atitudine tipică de frontwoman, alergând de colo-colo, mai tot timpul în prim-plan. Piesele precum „C’mon Let’s Go” sau „Love For Sale” sunt simple şi directe, echilibrate şi urmărind impactul imediat, iar cvartetul, din care iese în evidenţă atât prin siguranţa execuţiei cât şi prin înfăţişare blonda chitaristă Jackie Chambers îşi cunoaşte pe de rost reţeta. După ce le cere sunetiştilor un volum mai ridicat, Girlschool continuă cu piese precum „Hit and Run”, „I Spy”, de pe noul album, înregistrată cu Tony Iommi şi Ronnie James Dio, sau „Race with the Devil”. În public apare şi primul steag, al Angliei, iar lumea pare mulţumită de eficienţa acestei mostre de prospeţime muzicală susţinută de o secţie ritmică beton, cu Denise Dufort care nu ezită să folosească, la nevoie, ambele tobe mari.
Urmează o întâlnire ratată. Abia aşteptam să-i aud pe cei de la Pentagram, trupa legendară de doom, activă din 1971 şi socotită, alături de Black Sabbath, inventatoarea genului, cântând „All Your Sins”, dar, în faţa scenei e linişte. Nimeni nu pare să înţeleagă, aşa că mă duc la o fată cu tricou cu trupa cu pricina, care îmi spune că totul s-a anulat pentru că solistul Bobby Liebling, singurul membru rămas din componenţa iniţială, ar fi făcut o supradoză de droguri şi se află în spital. Ulterior, odată întors în România, citesc că de fapt motivul e mult mai prozaic: legenda doom şi-a uitat proteza dentară acasă şi până când i-o va aduce cineva de la casa de discuri, nu mai poate cânta. Iată că şi rock-ului îi mai cad dinţii. Regretabila pauză oferă însă ocazia unui tur al festivalului: două scene principale, pe care se cântă pe rând, şi alte două mai mici, în corturile patronate de revistele Rock Hard respectiv Terrorizer; un circ metal, cu concursuri de catch şi uneori un grup de fete dansând provocator; standuri de băutură şi mâncare de mai multe feluri, cu preţuri destul de mari, dar cu destul succes; o zonă VIP pentru presă, cu prezenţe la fel de colorate ca în restul sitului; chiuvete, wc-uri; şi mai presus de toate, un excelent „extrem market”, de unde se pot cumpăra cd-uri, casete, bijuterii, tricouri, embleme, dopuri pentru urechi şi nenumărate alte accesorii. E o mică lume metal în centrul căreia se află muzica.
Prima alegere trebuie făcută atunci când în cortul Rock Hard cântă Samael, iar pe una dintre scenele principale Voivod. Optez fără prea multă greutate pentru thrasherii canadieni şi am parte de una dintre cele mai plăcute surprize ale festivalului. Elementele dure sunt îmbinate magistral cu cele tehnice, progresive, execuţia este impecabilă, iar Denis „Snake” Béranger un solist mult mai carismatic decât aş fi crezut. Comunicarea cu publicul e perfectă, mai ales că se vorbeşte în franceză, astfel încât piesele sunt urmate adesea de scandările „Voivod! Voivod!”, care îl fac pe solist să exclame, „Îmi faceţi inima să bată!” Vocea dură, dar nu lipsită de melodicitate, dă viaţă pieselor din diferitele perioade ale istoriei trupei, de la cele de pe „Rrröööaaarrr” până la „Global Warning” de pe foarte recentul „Infini”. Agresivitatea, balansul, tehnica şi feeling-ul, dozate echilibrat şi cu o transpunere live magistrală ne fac încă o dată să regretăm că grupul canadian se află, probabil, la ultimul turneu.
Renunţ cu mult regret la unul dintre soliştii mei vocali preferaţi, Lars Goran Petrov de la Entombed, pentru a vedea încă o dată animalul de scenă W.A.S.P. Blackie Lawless, la fel de provocator ca în tinereţe, erupe pe scenă odată cu „On Your Knees” şi îşi etalează timp de o oră arta agresivă şi sensibilă, fără nici un compromis legat de comunicarea cu publicul care devine element al teatrului provocării. În afară de două piese de pe cel mai recent album, „Dominator”, playlist-ul e alcătuit din piesele clasice, cu o voce parcă un pic obosită, deşi omul din spatele ei aleargă neîncetat. Instrumentiştii se mulează exact pe cerinţele maestrului de ceremonii care, modulând de la furia obscenă de pe „L.O.V.E. Machine” la sensibilitatea rănită de pe „The Idol” demonstrează că este totuşi cineva, aşa cum şi-a dorit şi cum scandează împreună cu el fanii... „I Wanna Be Somebody”. Parcă pentru a continua scenariul controverselor, trupa îşi depăşeşte timpul de scenă, aşa că ultima parte de pe „Blind In Texas” se suprapune cu primele acorduri Down, de pe scena învecinată.
Gândit cândva ca un mod de a evada din rutina trupelor de bază ale membrilor, grupul din New Orleans a devenit între timp unul dintre numele solide ale scenei. Phil Anselmo rămâne, dincolo de toate problemele vieţii lui personale, un solist vocal şi un frontman de excepţie. Susţinut de o secţie ritmică beton, fostul lider Pantera torturează microfonul ca nimeni altul, pe riff-urile contorsionate ale lui Kirk Windstein. Piese ca „Losing All” sau „New Orleans Is A Dying Whore” vin cu accentul de country sudist peste un metal apăsător, cu sunetul clar deşi volumul începe să fie prea ridicat, iar comunicarea cu publicul e una dintre cele mai reuşite. Phil Anselmo vorbeşte mult şi are talentul de a crea acea legătură care îi pune pe acelaşi plan pe cei de pe scenă cu cei din faţa ei. De altfel, Down are una dintre cele mai entuziaste audienţe ale festivalului, iar fidelitatea este răsplătită cu un show de zile mari, care nu-i dezamăgeşte pe cei care au pariat pe muzica trupei, atrăgându-le în acelaşi timp atenţia celor care îi descoperă abia acum pe americani şi care pleacă absolut convinşi că fostul proiect paralel al unor membri Pantera, Crowbar şi Corrosion of Conformity e o trupă în toată regula. Şi încă una de luat în seamă. Recitalul se termină cu „Bury Me In Smoke” şi cu Anselmo rămas singur pe scenă şi cântând cu publicul ultimele versuri din „Whole Lotta Love” şi „Stairway To Heaven”, înainte de a da cu microfonul de pământ.
Momentul metalelor grele continuă cu Anthrax. Scott „Not” Ian pare la fel de convins ca întotdeauna de validitatea demersului său muzical, dar solistul (relativ) nou Dan Nelson, deşi destul de priceput, nu redă parfumul original al unor „Indians” şi „Got the Time”, recunoscute un pic mai greu şi care pargă strigă după Belladonna. Altfel publicul e mulţumit şi încinge repede un moshpit, în timp ce observatorul remarcă un defect sâcâitor în multe momente ale festivalului, volumul mult prea ridicat în boxe. Evident, rock-ul se cântă tare, dar excesul de decibeli, dublat, în ultimii ani, de cel de başi, riscă să pună în umbră realizările strict muzicale, în favoarea unei agitaţii adesea superficiale. Mulţi dintre spectatori – şi nu doar cei bătrâni sau cu înfăţişare convenţională – aleg dopurile pentru urechi, iar această meteahnă a sunetului devine la un moment dat foarte obositoare. Cu atât mai gustate sunt momentele când trupele sau oamenii lor din spatele pupitrului păstrează echilibrul sonor. Cei de la Anthrax sunt foarte mobili pe scenă, Dan Nelson şi Scott Ian îşi cedează pe rând prim-planul şi un show energic se termină cu clasicul „I Am the Law”.
Pentru mulţi dintre cei prezenţi, adevăratul cap de afiş e Black Sab... pardon, Heaven and Hell. Cu un decor somptuos şi un pic înfricoşător, cei patru veterani explodează cu „Mob Rules”, piesa-titlu a celui de-al doilea album Black Sabbath din era Dio. Solistul vocal, îmbrăcat în negru şi cu o voce parcă neatinsă de trecerea anilor, transmite cu acurateţe şi o expresivitate rar întâlnită întreaga paletă de trăiri de pe „Children of the Sea” sau „I”, pentru a ajunge la „Bible Black”, primul single al albumului apărut sub titulatura Heaven and Hell şi deja o piesă clasică. Tony Iommi execută riff după riff, îmbrăcat în costumaţia clasică, neagră cu crucea argintie pe piept şi cu expresia de sfinx tulburată doar foarte rar de câte un zâmbet către colegii de trupă. Geezer Butler, ceva mai mobil, îşi mişcă cu dexteritate degetele pe basul ce susţine structurile monolitice care au făcut mereu gloria Black Sabbath, în timp ce Vinnie Appice loveşte tobele când greoi, când balansat, ca un coordonator din umbră al teatrului muzical. Sunetul la un volum mult prea ridicat şi de această dată nu diminuează bucuria unuia dintre cele mai frumoase momente ale serii. Solistul vocal admiră steagurile ce încep să apară din mulţime, glumeşte şi nu se fereşte de autoironie atunci când încurcă ordinea pieselor. De la clasicul „Die Young” pînă la noul „Fear”, Dio ne anunţă că totuşi nu trebuie să ne temem, şi concertul, mult prea scurt, se încheie cu varianta lungă a piesei ce dă numele de conjunctură al trupei, „Heaven and Hell”, cu intermezzo-ul de la mijloc pe care Dio joacă rolul îngerului şi pe al demonului, sugerând, printr-o prestaţie muzicală magnifică, alternanţa binelui şi a răului în viaţa noastră. Dacă răspunsul la întrebările fundamentale nu poate veni dinspre scena de pe care se retrage cvartetul Iommi-Dio-Butler-Appice, în ceea ce priveşte calitatea actului artistic nu există nici o îndoială.
Mult prea obosit, nu rezist decât câteva minute în faţă la recitalul Saint Vitus, altă trupă legendară de doom, al cărei solist vocal, Scott „Wino” Weinrich, apăruse în ultimul moment, când deja existau discuţii despre cine l-ar putea înlocui pe scenă, cei aleşi fiind Phil Anselmo şi Ben Ward de la Orange Goblin. Doom apăsător şi repetitiv, cu o nuanţă foarte vagă de experimental pe ici pe colo, aceasta e descrierea cea mai sumară a unei trupe care face deliciul fanilor genului pe albume şi în concerte.
Primul cap de afiş al festivalului este Motley Crue, trupa care a făcut de-a lungul carierei toate compromisurile posibile, de la asocierea cu o imagine ce îmbină satanismul şi pornografia până la tot felul de retractări şi pseudo-reveniri muzicale. Pariul organizatorilor pare câştigat, cvartetul american a rămas printre preferinţele unora dintre rockeri. În ceea ce mă priveşte, prostul gust şi agresivitatea goală de conţinut nu m-au interesat niciodată şi, mai ales după ce am ascultat albumul cel mai recent Motley Crue, „Saints of Los Angeles”, o nouă mostră de circ-kitsch, m-am lămurit definitiv. Deci aleg să mă culc, înconjurat de cântecele şi urletele celor din jur. Urmează încă două zile lungi. Dar mă simt bine.
Friday, June 26, 2009
A murit Michael Jackson
Nu ştiu cum şi de ce şi nici nu-mi pasă. Am fost fan Michael Jackson în copilărie, cu toate gesturile ridicole pe care le presupunea acest lucru. Îmi descheiam brusc cămaşa într-un dans la serile organizate de profesorii noştri, îmi lăsasem şuviţă, colecţionam fotografii şi abţibilduri. Şi multe altele. Dar astea sunt poveştile prosteşti la care toată lumea se gândeşte într-un asemenea moment şi care, de fapt, nu interesează pe nimeni. Oricât de banal ar suna, a murit un mare artist al timpurilor noastre. O voce aparte, o sensibilitate deosebită şi un dansator desăvârşit, aşa cum spunea însuşi Fred Astaire. Michael Jackson a fost un om al vremurilor noastre şi le-a împărtăşit o parte dintre metehne. Nu cred povestea cu pedofilia – n-am crezut-o niciodată – însă relaţiile familiale dubioase, schimbările de ideologie de la un an la altul, extravaganţele şi ciudăţeniile ne spun clar că Michael nu poate fi un model. Poate şi de aceea m-am despărţit cândva de el. Pentru că îl pusesem pe un piedestal care se prăbuşise şi astfel uitasem dimensiunea lui umană. N-am nici un chef să aud acum seria de necrologuri pompoase şi, în fond, goale de orice sentiment: „cel mai mare artist al tuturor timpurilor” etc. Sau prostia formulată de un amic acum ceva timp, „regele muzicii”. Michael Jackson n-a fost nici una, nici cealaltă, deşi în asta au încercat să-l transforme industria şi media, pentru ca apoi să-l poată distruge, după bunul lor plac. Michael Jackson a fost un om singur şi de aceea poate „Stranger In Moscow” este una dintre piesele care-l descriu cel mai bine. Şi din singurătatea şi tristeţea lui, a reuşit să ne dea nouă un zâmbet, o atingere pe aripile muzicii. Am înţeles asta când am redescoperit artistul şi omul din el, dincolo de tevatura media şi dincolo de defectele omeneşti. Nu am de gând să-l idealizez nici acum, după ce a murit, pentru că i-aş altera adevărata personalitate. Dar mărturisesc că, pentru o clipă, am sperat şi eu că totul nu e decât o manevră mediatică şi că Michael se ascunde, viu şi nevătămat, în vreun nou avatar al fermei sale, Neverland. Îl regret enorm. Pentru că dincolo de toate, Michael Jackson e partea aceea din copilăria mea în care, rotofei şi tuns castron, am insistat din răsputeri să-mi las o şuviţă pe frunte. Dumnezeu să-l ierte!
Friday, June 5, 2009
Miza Basarabia
De la ultimele evenimente din Chişinău, opinia publică din România încă discută viu despre soarta comunismului în Basarabia şi despre mişcările populare înăbuşite, deocamdată, de regimul lui Voronin. Deşi subiectul a fost tratat mult mai puţin decât s-ar fi cuvenit într-o asemenea problemă naţională, economică şi strategică, interesul ziariştilor de la noi şi de aiurea este astăzi din nou suscitat de victoria opoziţiei, care a reuşit să boicoteze alegerea preşedintelui comunist de către Parlament, declanşând astfel alegerile anticipate. Legiunea roşie de la Chişinău pare să fi primit o grea lovitură şi se vorbeşte din ce în ce mai insistent despre zorii unei orânduiri democratice în peticul de pământ românesc numit arbitrar Republica Moldova. Dar dincolo de lucrurile aparent evidente, “miza Basarabia”, aşa cum o voi numi în rândurile ce urmează, este mult mai mare şi mai complicată.
În primul rând trebuie văzut cine şi ce interes are ca în statul vecin comunismul să cadă. Desigur, în primul rând înşişi locuitorii Basarabiei şi, alături de ei, toţi cei care iubesc libertatea şi aşteaptă cu nerăbdare moartea hidrei roşii care trăieşte încă, în forma ei aproape brută, în acest colţ de lume. Basarabenii şi toţi patrioţii români îşi doresc dispariţia unui sistem instaurat cu tancurile sovietice, care a adus, în peste cinci decenii, moarte, mizerie, umilinţă, sărăcie, lacrimi. Pe de altă parte însă, este interesul Europei occidentale şi al Statelor Unite ca Republica Moldova să iasă de sub influenţa Rusiei, statornicită la Chişinău prin guvernarea comunistă, pentru a fi înglobată în UE, slujind intereselor aşa-zisei lumi libere. Interesul este destul de ridicat prin poziţia strategic ocupată de Basarabia, dar cu toate acestea puternicii lumii nu au reacţionat decât de faţadă la tulburările din preajma alegerilor, ba chiar au condamnat poziţia ceva mai fermă de susţinere a basarabenilor exprimată de preşedintele României, Traian Băsescu. Lucrul este cu atât mai greu de înţeles, cu cât în alte cazuri, de la căderea Cortinei de Fier până la încercarea doar parţial eşuată de schimbare de regim politic în Ucraina, susţinerea euro-americană a fost puternică. Nici la Washington, nici la Buxelles, nu există nici un motiv de bucurie dacă Voronin şi ai lui rămân în funcţii, dar, cu toate acestea, la nivel oficial ni se oferă aceleaşi declaraţi răsuflate despre respectarea legalităţii şi lipsa incorectitudinilor majore în procesul electoral. Există două posibile explicaţii. Prima ar porni de la premisa că Băsescu nu se apucă să facă nici o declaraţie de capul lui, iar puterile lumii susţin procesul de răsturnare a comunismului, folosindu-se de preşedintele României ca vârf de lance şi aruncând prin declaraţiile prudente praf în ochii Rusiei. O alta, care mi se pare în momentul de faţă mai plauzibilă, este că, deşi vor ca Voronin să cadă – nu pentru că sunt anticomunişti sau cred în libertate, ci pentru a înlătura un susţinător al Rusiei – se tem de efectele colaterale pe care le-ar putea avea schimbarea. Concret, opoziţia de la Chişinău şi-a manifestat slăbiciunea în nenumărate rânduri, iar consecvenţa ei de acum ar putea fi rezultatul unui sprijin sau unor presiuni externe. Pe de altă parte însă, în Basarabia atitudinea anticomunistă a unei părţi însemnate a tinerilor, a intelectualităţii şi a oamenilor de rând coincide aproape în proporţie de sută la sută cu un puternic sentiment românesc. O Basarabie liberă de comunism ar fi terenul propice pentru încercarea de a pune în practică năzuinţa de unire ce există de ambele părţi ale Prutului. Şi atunci acea “unire doar în cadrul Uniunii Europene” despre care vorbesc uneori politicienii de la Bucureşti ar putea fi contracarată de dorinţa unei soluţii mai directe şi, în cele din urmă, mai fireşti, a realipirii Basarabiei la România. Or această variant nu pare a fi privită cu ochi buni de Occident şi voi încerca să explic un pic mai jos de ce.
Prima parte a procesului ce trebuie să aibă loc se vede clar şi, în privinţa ei, este posibil ca peste puţin timp toată lumea să cadă de acord. Voronin şi clica lui trebuie înlăturaţi. Acest lucru are şanse mari să se realizeze, atât prin voinţa politică a celor care, după cum am spus, par a fi sprijiniţi în ascuns de Occident, cât şi prin susţinerea populară pe care o dobândeşte mişcarea anticomunistă, susţinere sporită de abuzurile ce ies din ce în ce mai des la iveală dinspre Basarabia. Socotesc că, pentru a se face dreptate, preşedintele comunist de la Chişinău ar trebui judecat în România pentru înaltă trădare. Desigur, este o viziune idealistă, posibil de înfăptuit doar în România reîntregită. Cert este că, într-un fel sau altul, regimul lui Voronin se apropie de sfârşit. Dar marea miză începe abia după acest moment.
Când, în 1989, a căzut Ceauşescu, cineva a alergat într-un suflet la un călugăr din Moldova, încercat întru Hristos, părintele Paisie de la Sihla, pentru a-i da vestea. Spre uimirea interlocutorului, Bătrânul nu s-a bucurat ci a spus: “iadul de acum începe. S-a tăiat capul şarpelui, iar veninul se va răspândi în tot corpul”. La 20 de ani de la evenimente, profeţia se dovedeşte cât se poate de adevărată. Libertatea de expresie şi de circulaţie dobândite nu par a fi folosit prea mult unui popor care se vede astăzi sfâşiat între interesele unor cercuri de oligarhi din interior şi influenţa externă, care împreună au adus ţara într-o mizerie morală, cu valori inversate, atunci când nu lipsesc cu desăvârşire şi un statut de robie europeană care, sub masca unui oarecare progres material, o scufundă într-un marasm economic din care ieşirea e din ce în ce mai grea. Sub opresiune se crease o anumită coeziune a rezistenţei. Acum România e dezbinată şi ruinată, aflându-se probabil în punctul cel mai de jos din întreaga ei istorie şi supravieţuind ca stat doar în baza unor jocuri politice, în timp ce vigoarea naţiunii este secătuită. Intrarea în Uniunea Europeană este privită de unii ca şansă de revigorare. Însă construcţia politico-economică condusă de la Bruxelles şi Strassbourg se dovedeşte la rândul ei şubredă şi coruptă. Primirea României se datorează exclusiv intereselor politice şi poziţiei strategice, dar, prin politici şi atitudini, Uniunea nu arată că ar dori altceva decât o colonizare teritorială, politică şi culturală. Cu alte cuvinte, suntem sclavi la alt stăpân, ale cărui scopuri devin din ce în ce mai transparente. Politicile europene duc la uniformizare şi colectivizare, cu legi impuse de instituţii pe care nimeni nu le poate controla şi care nu ţin cont în nici un fel de specificul naţiunilor participante la construcţia comună. Totul merge spre sporirea rolului unui stat supranaţional, care se amestecă încet-încet şi în viaţa intimă a supuşilor săi şi astfel îşi dezvăluie faţa de comunism/colectivism cu spoială democratică. În mod paradoxal, corupţia care domneşte în toate straturile societăţii româneşti se transformă involuntar într-o şansă de a păstra o rămăşiţă de independenţă. Dornici să-şi menţină privilegiile, corupţii locali eludează sforile trase de la Bruxelles, atât cât pot. Uneori această atitudine ia chiar faţa unui naţionalism, desigur fals şi mincinos. Însă un efect colateral e tocmai faptul că anumite structuri administrative încetinesc procesul de subjugare şi control total dinspre Bruxelles. Desigur, această stare de fapt nu poate dura mult, mai ales că imperiile clădite pe corupţie se prăbuşesc, mai devreme sau mai târziu, fie din cauza unor greşeli ale celor din spatele lor, fie pentru a face loc altor corupţi, mai puternici. Lucrurile stau ca în cazul micilor infractori din perioada comunistă, care, în ciuda interdicţiei, îşi dezvoltau mici afaceri clandestine, care stăteau astfel la baza unei economii private subterane şi se sustrăgeau – cum puteau şi nu din motive nobile – regimului opresiv.
În acest context, o analiză de ansamblu ne va arăta că, pe termen lung, Rusia, România şi implicit Basarabia au un interes comun. Rusia, redevenită sub Putin o putere, rămâne unicul bastion solid care rezistă invaziei comerciale, economice şi culturale a alianţei între Statele Unite şi o Europă subordonată în mare măsură Washingtonului. Dacă pe termen scurt Rusia pare să fie interesată în a-şi păstra influenţa în zonele cucerite, pe termen lung un aliat liber e oricând de preferat unui supus în mintea căruia mocneşte permanent răzvrătirea. Vorbind despre relaţiile dintre Rusia şi Ucraina, Soljeniţân spunea: “Nu prin imensitatea teritoriului, nici prin numărul popoarelor supuse trebuie să demonstrăm că suntem o mare naţiune, ci prin măreţia faptelor noastre. Şi prin adâncimea arăturii pământului ce ne va rămâne după ce îl vom da înapoi pe al celor care nu vor să trăiască laolaltă cu noi.” Iar acestea sunt spuse, repet, despre ucrainieni, care au format cândva un singur popor cu ruşii, popor pe care Soljeniţân speră să-l vadă reunit, dar numai după ce Ucraina va trece prin experienţa despărţirii după care tânjeşte. Cu atât mai mult aceste cuvinte se aplică unora care n-au fost niciodată una cu ruşii şi al căror pământ a fost smuls cu forţa de la ţara vecină. Căderea comunismului în Basarabia şi, ca o consecinţă, pierderea supunerii Chişinăului faţă de Moscova, pot fi, pe termen lung, un mare câştig pentru Rusia. Dar şi pentru România. Pentru că, eliberaţi de jugul comunist, asociat celui rusesc, cei din Basarabia, redescoperindu-şi în libertate afinităţile şi punctele comune cu vecinul de la răsărit, pot deveni puntea unei apropieri libere între România şi Rusia. Astfel ţara noastră ar putea să se echilibreze pe sine şi să joace un rol major în echilibrul politic al zonei. Credinţa comună ne leagă de Rusia, dar tendinţele ei expansioniste ne despart. Dacă acestea din urmă vor fi înlăturate, iar Basarabia va deveni parte a României, putem vorbi despre zorii unei noi alianţe. Ţara noastră, în Uniunea Europeană sau în afara ei, va avea automat o poziţie mai puternică şi mai puţin supusă capriciilor politice venite dintr-o parte sau alta. Basarabia ne-ar putea îndepărta de robia unui colectivism european, cu condiţia să scape la rândul ei de colectivismul sovietic. De aceea, pentru un naţionalist român, realipirea Basarabiei la patria-mumă este de dorit, dar nu în orice condiţii. Să nu ne bucurăm prematur auzind despre unire, dacă singurul ei rezultat este înghiţirea Basarabiei, alături de România, de către colosul multinaţional şi antinaţional. Apropierea ţării noastre de Rusia poate reprezenta marea noastră şansă şi o alternativă valoroasă pentru popoarele europene. Aceasta este, cred, miza Basarabia.
În primul rând trebuie văzut cine şi ce interes are ca în statul vecin comunismul să cadă. Desigur, în primul rând înşişi locuitorii Basarabiei şi, alături de ei, toţi cei care iubesc libertatea şi aşteaptă cu nerăbdare moartea hidrei roşii care trăieşte încă, în forma ei aproape brută, în acest colţ de lume. Basarabenii şi toţi patrioţii români îşi doresc dispariţia unui sistem instaurat cu tancurile sovietice, care a adus, în peste cinci decenii, moarte, mizerie, umilinţă, sărăcie, lacrimi. Pe de altă parte însă, este interesul Europei occidentale şi al Statelor Unite ca Republica Moldova să iasă de sub influenţa Rusiei, statornicită la Chişinău prin guvernarea comunistă, pentru a fi înglobată în UE, slujind intereselor aşa-zisei lumi libere. Interesul este destul de ridicat prin poziţia strategic ocupată de Basarabia, dar cu toate acestea puternicii lumii nu au reacţionat decât de faţadă la tulburările din preajma alegerilor, ba chiar au condamnat poziţia ceva mai fermă de susţinere a basarabenilor exprimată de preşedintele României, Traian Băsescu. Lucrul este cu atât mai greu de înţeles, cu cât în alte cazuri, de la căderea Cortinei de Fier până la încercarea doar parţial eşuată de schimbare de regim politic în Ucraina, susţinerea euro-americană a fost puternică. Nici la Washington, nici la Buxelles, nu există nici un motiv de bucurie dacă Voronin şi ai lui rămân în funcţii, dar, cu toate acestea, la nivel oficial ni se oferă aceleaşi declaraţi răsuflate despre respectarea legalităţii şi lipsa incorectitudinilor majore în procesul electoral. Există două posibile explicaţii. Prima ar porni de la premisa că Băsescu nu se apucă să facă nici o declaraţie de capul lui, iar puterile lumii susţin procesul de răsturnare a comunismului, folosindu-se de preşedintele României ca vârf de lance şi aruncând prin declaraţiile prudente praf în ochii Rusiei. O alta, care mi se pare în momentul de faţă mai plauzibilă, este că, deşi vor ca Voronin să cadă – nu pentru că sunt anticomunişti sau cred în libertate, ci pentru a înlătura un susţinător al Rusiei – se tem de efectele colaterale pe care le-ar putea avea schimbarea. Concret, opoziţia de la Chişinău şi-a manifestat slăbiciunea în nenumărate rânduri, iar consecvenţa ei de acum ar putea fi rezultatul unui sprijin sau unor presiuni externe. Pe de altă parte însă, în Basarabia atitudinea anticomunistă a unei părţi însemnate a tinerilor, a intelectualităţii şi a oamenilor de rând coincide aproape în proporţie de sută la sută cu un puternic sentiment românesc. O Basarabie liberă de comunism ar fi terenul propice pentru încercarea de a pune în practică năzuinţa de unire ce există de ambele părţi ale Prutului. Şi atunci acea “unire doar în cadrul Uniunii Europene” despre care vorbesc uneori politicienii de la Bucureşti ar putea fi contracarată de dorinţa unei soluţii mai directe şi, în cele din urmă, mai fireşti, a realipirii Basarabiei la România. Or această variant nu pare a fi privită cu ochi buni de Occident şi voi încerca să explic un pic mai jos de ce.
Prima parte a procesului ce trebuie să aibă loc se vede clar şi, în privinţa ei, este posibil ca peste puţin timp toată lumea să cadă de acord. Voronin şi clica lui trebuie înlăturaţi. Acest lucru are şanse mari să se realizeze, atât prin voinţa politică a celor care, după cum am spus, par a fi sprijiniţi în ascuns de Occident, cât şi prin susţinerea populară pe care o dobândeşte mişcarea anticomunistă, susţinere sporită de abuzurile ce ies din ce în ce mai des la iveală dinspre Basarabia. Socotesc că, pentru a se face dreptate, preşedintele comunist de la Chişinău ar trebui judecat în România pentru înaltă trădare. Desigur, este o viziune idealistă, posibil de înfăptuit doar în România reîntregită. Cert este că, într-un fel sau altul, regimul lui Voronin se apropie de sfârşit. Dar marea miză începe abia după acest moment.
Când, în 1989, a căzut Ceauşescu, cineva a alergat într-un suflet la un călugăr din Moldova, încercat întru Hristos, părintele Paisie de la Sihla, pentru a-i da vestea. Spre uimirea interlocutorului, Bătrânul nu s-a bucurat ci a spus: “iadul de acum începe. S-a tăiat capul şarpelui, iar veninul se va răspândi în tot corpul”. La 20 de ani de la evenimente, profeţia se dovedeşte cât se poate de adevărată. Libertatea de expresie şi de circulaţie dobândite nu par a fi folosit prea mult unui popor care se vede astăzi sfâşiat între interesele unor cercuri de oligarhi din interior şi influenţa externă, care împreună au adus ţara într-o mizerie morală, cu valori inversate, atunci când nu lipsesc cu desăvârşire şi un statut de robie europeană care, sub masca unui oarecare progres material, o scufundă într-un marasm economic din care ieşirea e din ce în ce mai grea. Sub opresiune se crease o anumită coeziune a rezistenţei. Acum România e dezbinată şi ruinată, aflându-se probabil în punctul cel mai de jos din întreaga ei istorie şi supravieţuind ca stat doar în baza unor jocuri politice, în timp ce vigoarea naţiunii este secătuită. Intrarea în Uniunea Europeană este privită de unii ca şansă de revigorare. Însă construcţia politico-economică condusă de la Bruxelles şi Strassbourg se dovedeşte la rândul ei şubredă şi coruptă. Primirea României se datorează exclusiv intereselor politice şi poziţiei strategice, dar, prin politici şi atitudini, Uniunea nu arată că ar dori altceva decât o colonizare teritorială, politică şi culturală. Cu alte cuvinte, suntem sclavi la alt stăpân, ale cărui scopuri devin din ce în ce mai transparente. Politicile europene duc la uniformizare şi colectivizare, cu legi impuse de instituţii pe care nimeni nu le poate controla şi care nu ţin cont în nici un fel de specificul naţiunilor participante la construcţia comună. Totul merge spre sporirea rolului unui stat supranaţional, care se amestecă încet-încet şi în viaţa intimă a supuşilor săi şi astfel îşi dezvăluie faţa de comunism/colectivism cu spoială democratică. În mod paradoxal, corupţia care domneşte în toate straturile societăţii româneşti se transformă involuntar într-o şansă de a păstra o rămăşiţă de independenţă. Dornici să-şi menţină privilegiile, corupţii locali eludează sforile trase de la Bruxelles, atât cât pot. Uneori această atitudine ia chiar faţa unui naţionalism, desigur fals şi mincinos. Însă un efect colateral e tocmai faptul că anumite structuri administrative încetinesc procesul de subjugare şi control total dinspre Bruxelles. Desigur, această stare de fapt nu poate dura mult, mai ales că imperiile clădite pe corupţie se prăbuşesc, mai devreme sau mai târziu, fie din cauza unor greşeli ale celor din spatele lor, fie pentru a face loc altor corupţi, mai puternici. Lucrurile stau ca în cazul micilor infractori din perioada comunistă, care, în ciuda interdicţiei, îşi dezvoltau mici afaceri clandestine, care stăteau astfel la baza unei economii private subterane şi se sustrăgeau – cum puteau şi nu din motive nobile – regimului opresiv.
În acest context, o analiză de ansamblu ne va arăta că, pe termen lung, Rusia, România şi implicit Basarabia au un interes comun. Rusia, redevenită sub Putin o putere, rămâne unicul bastion solid care rezistă invaziei comerciale, economice şi culturale a alianţei între Statele Unite şi o Europă subordonată în mare măsură Washingtonului. Dacă pe termen scurt Rusia pare să fie interesată în a-şi păstra influenţa în zonele cucerite, pe termen lung un aliat liber e oricând de preferat unui supus în mintea căruia mocneşte permanent răzvrătirea. Vorbind despre relaţiile dintre Rusia şi Ucraina, Soljeniţân spunea: “Nu prin imensitatea teritoriului, nici prin numărul popoarelor supuse trebuie să demonstrăm că suntem o mare naţiune, ci prin măreţia faptelor noastre. Şi prin adâncimea arăturii pământului ce ne va rămâne după ce îl vom da înapoi pe al celor care nu vor să trăiască laolaltă cu noi.” Iar acestea sunt spuse, repet, despre ucrainieni, care au format cândva un singur popor cu ruşii, popor pe care Soljeniţân speră să-l vadă reunit, dar numai după ce Ucraina va trece prin experienţa despărţirii după care tânjeşte. Cu atât mai mult aceste cuvinte se aplică unora care n-au fost niciodată una cu ruşii şi al căror pământ a fost smuls cu forţa de la ţara vecină. Căderea comunismului în Basarabia şi, ca o consecinţă, pierderea supunerii Chişinăului faţă de Moscova, pot fi, pe termen lung, un mare câştig pentru Rusia. Dar şi pentru România. Pentru că, eliberaţi de jugul comunist, asociat celui rusesc, cei din Basarabia, redescoperindu-şi în libertate afinităţile şi punctele comune cu vecinul de la răsărit, pot deveni puntea unei apropieri libere între România şi Rusia. Astfel ţara noastră ar putea să se echilibreze pe sine şi să joace un rol major în echilibrul politic al zonei. Credinţa comună ne leagă de Rusia, dar tendinţele ei expansioniste ne despart. Dacă acestea din urmă vor fi înlăturate, iar Basarabia va deveni parte a României, putem vorbi despre zorii unei noi alianţe. Ţara noastră, în Uniunea Europeană sau în afara ei, va avea automat o poziţie mai puternică şi mai puţin supusă capriciilor politice venite dintr-o parte sau alta. Basarabia ne-ar putea îndepărta de robia unui colectivism european, cu condiţia să scape la rândul ei de colectivismul sovietic. De aceea, pentru un naţionalist român, realipirea Basarabiei la patria-mumă este de dorit, dar nu în orice condiţii. Să nu ne bucurăm prematur auzind despre unire, dacă singurul ei rezultat este înghiţirea Basarabiei, alături de România, de către colosul multinaţional şi antinaţional. Apropierea ţării noastre de Rusia poate reprezenta marea noastră şansă şi o alternativă valoroasă pentru popoarele europene. Aceasta este, cred, miza Basarabia.
Thursday, May 28, 2009
Hristos S-a înălţat!
Plinind rânduiala cea pentru noi şi cele de pe pământ unindu-le cu cele cereşti, Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, nicicum despărţindu-Te, ci rămânând nedepărtat şi strigând celor ce te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră!
Sunday, May 17, 2009
Stop paradei gay!
Se repetă de ani de zile şi noi nu facem destul ca să ne opunem. Anul acesta se vrea ca străzile Bucureştilor să fie din nou întinate de marşul homosexual. Noi ce avem de gând să facem?
Lucrurile sunt simple. Am o mamă şi ştiu că e de neînlocuit. Am şi un tată şi poate voi deveni şi eu într-o zi tată. Şi mi-aş dori ca fiecare copil să aibă parte de această minunată diversitate, de afecţiunea complementară a părinţilor, de bogăţia unei familii. Iar dacă dintr-o pricină sau alta nu poate, puţinul care i-a rămas să nu fie ciuntit de patronajul unei alianţe împotriva naturii. E datoria noastră faţă de Dumnezeu, faţă de ţară, faţă de părinţii şi copiii noştri şi chiar şi faţă de amărâţii care defilează în numele unei libertăţi care îi păgubeşte în primul rând pe ei să încercăm să-i oprim.
Anul acesta nu voi fi în ţară în ziua când se vrea organizarea paradei homosexualilor. Dar cu gândul sunt alături de cei care luptă împotriva transformării capitalei în Sodoma. Nu-i judecaţi, căci fiecare avem păcatele noastre. Unele poate mai mari. Dar opriţi-i! Rugaţi-vă, scrieţi, mărturisiţi, mergeţi acolo. Şi nu uitaţi că cei care participă la marş sunt laşi. În orice revoltă autentică, fie ea şi pentru o cauză nedreaptă, sunt de admirat actele de curaj şi demnitate. Lupta pentru un ideal, fie el şi fals, este însufleţită de îndrăzneală. Dar revolta lor e una mincinoasă, pentru că se ascund în spatele bâtelor poliţiştilor, a gazelor lacrimogene, a scuturilor şi a loviturilor date în toţi cei care, ca şi ei, vor să-şi exercite dreptul la liberă exprimare. Deschideţi ochii! Poliţia nu dă doar în cei care au manifestări violente. Poliţia îi bruschează, îi înjură, îi îmbrânceşte şi-i arestează şi pe cei care îşi exprimă paşnic opoziţia. Ştiu despre ce vorbesc, am fost acolo. Parada gay se sprijină pe forţele de represiune şi pe sancţiuni impuse din afară împotriva revoltei unui fond creştin. Unde e libertatea pe care o trâmbiţează, dacă n-au curajul să lupte decât sprijiniţi de cei care le bagă celorlalţi pumnul în gură? Marşul homosexualilor nu are nici o legătură cu libertatea, pentru că se sprijină pe opresorii ei, devenind astfel manifestarea liberticidă a unui conformism laş. De ei să ne temem?
Public în continuare apelul Forului Ortodox Român şi a altor două organizaţii către ierarhia Bisericii Ortodoxe, pentru ca şi mai-marii noştri întru Hristos să ia poziţie. Doamne ajută!
A P E L
Către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
Cu prisositoare bucurie: Hristos a înviat!
„De aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca să-şi pângărească trupurile lor între ei, ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin! ” (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 1, 24-28)
Prea Fericite Părinte Patriarh,
Înalt Prea Sfinţiţi si Prea Sfinţiţi Parinti,
Pe temeiul sfintei şi dumnezeieştii învăţături ortodoxe, noi, creştinii ortodocşi români pe care îi păstoriţi ca întâistătători ai Bisericii Ortodoxe Române, vă adresăm rugămintea de a veni în apărarea noastră în aceste zile în care sminteala şi urâciunea pustiirii vor tulbura iarăşi sufletele creştinilor şi vor pângări capitala ţării noastre prin organizarea, de către comunitatea homosexualilor, a unui aşa-zis „festival al diversităţii” sub denumirea de „GayFest 2009”.
Aceşti nefericiţi şi bolnavi semeni ai noştri, atinşi fiind de patima locuitorilor Sodomei şi Gomorei, promovează cu insistenţă şi agresivitate ideea că libertatea de expresie, de manifestare garantată prin legea oamenilor le oferă cadrul necesar de a organiza în fiecare an un carnaval grotesc al imoralităţii şi degradării condiţiei umane. Dobândirea unor drepturi protectoare, prin abrogarea legislaţiei care pedepsea homosexualitatea ca infracţiune, pare a nu fi suficientă pentru homosexualii din România, aceştia lansând o puternică ofensivă pentru a obţine dreptul la “căsătoria homosexualilor” şi, mai ales, dreptul de a înfia copii pentru a-i creşte în mediul imoral al aşa-ziselor “familii” homosexuale. Renunţând la lupta împotriva propriilor patimi, homosexualii încearcă să-i determine pe ceilalţi membri ai societăţii să devină părtaşi la patima lor. De aceea, homosexualii caută să ridice păcatul la rang de virtute, să dobândească statutul de normalitate pentru perversiunea în care trăiesc şi astfel să impună societăţii româneşti asumarea oficială a unor comportamente anticreştine şi deosebit de dăunătoare pentru sănătatea trupească şi sufletească a fiinţei umane.
Acceptarea oficializării homosexualităţii ca stare de normalitate nu reprezintă o victorie a libertăţii umane, ci, dimpotrivă, o viciere a acestei libertăţi, o capitulare a poporului atât de la legea naturală, care opreşte pe om de la comportamentele împotriva firii, cât mai ales de la legea lui Dumnezeu care „făcând pe om după chipul Său, a făcut bărbat şi femeie” (Facerea 1, 27) şi „i-a binecuvântat şi le-a poruncit: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi.” (Facerea 1, 28) Argumentele omeneşti, superficiale şi relative, care fac apel la o libertate pervertită, ce ar pune semnul egalităţii între anormalitatea homosexualităţii şi normalitatea relaţiei dintre un bărbat şi o femeie uniţi în Sfânta Taină a Cununiei, nu pot fi aşezate mai-presus de învăţătura şi poruncile dumnezeieşti descoperite de Însuşi Dumnezeu prin Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.
Preafericirea Voastră,
Înaltpreasfinţiţi, preasfinţiţi părinţi
Avem încrederea că Sfântul Sinod, în frunte cu Părintele Patriarh al Bisericii noastre dreptmăritoare, are atât puterea, cât şi autoritatea duhovnicească de a interveni pentru oprirea acestor sminteli şi pângăriri pe care homosexualii le comit împotriva milioanelor de creştini români, prin aşa-zisul festival al diversităţii „GayFest 2009”. Există multe mijloace legale şi morale pentru a ridica stavilă împotriva atotpaguboasei propagande a homosexualităţii. Drept pentru care, cu smerită metanie, îndrăznim, ca nişte fii, să vă facem cunoscute aşteptările şi năzuinţele noastre privind măsurile pe care dacă Biserica noastră le-ar adopta s-ar pune o semnificativă piedică acestei propagande a degenerării umane, răspăndirii apucăturilor sodomite, desfrânării şi perversiunilor în general, în societatea românească:
- solicitarea Patriarhiei Române adresate Primăriei Capitalei de a nu aproba desfăşurarea paradei homosexualilor în spaţiul public, pe străzile oraşului, datorită faptului că o astfel de paradă lezează grav demnitatea şi jigneşte profund sentimentele religioase ale comunităţii creştinilor ortodocşi din Bucureşti şi din ţară;
- un protest public al Patriarhiei împotriva desfăşurării „GayFest 2009”, adresat administraţiei publice locale a Capitalei, Guvernului şi Parlamentului României;
- instituirea unor rugăciuni speciale pentru întoarcerea de la păcat a celor căzuţi în patima homosexualităţii, la slujbele ţinute în bisericile Bucureştiului pe tot parcursul „GayFest 2009”;
- acţiuni de catehizare intensă a credincioşilor din parohiile Bisericii Ortodoxe Române în legătură cu păcatul homosexualităţii, prin predici speciale, organizarea de seminarii, distribuirea de broşuri şi pliante informative, vizionarea de filme documentare, pe tot parcursul „GayFest 2009”;
- organizarea unei procesiuni cu sfinte moaşte în zona Catedralei Patriarhale, ca act de smerită rugăciune către Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să nu pedepsească pe locuitorii Capitalei ţării noastre pentru că au îngăduit o asemenea urâciune precum „GayFest 2009”;
- conceperea şi lansarea oficială, în regim de urgenţă, de către Patriarhia Română, a unui program naţional de vindecare şi recuperare a homosexualilor prin activităţi de natură medicală, asistenţă psihologică, catehizare şi consiliere duhovnicească;
Asociaţiile noastre, credem noi în asentimentul tuturor credincioşilor ortodocşi din România, vă vor fi alături în toate aceste lucrări mărturisitoare. Numai atât rugăm pe Preafericirea Voastră, Părinte Patriarh. ca, împreună cu Înaltpreasfinţiţii Părinţi Mitropoliţi şi cu Preasfinţiţii Părinţi Episcopi, să faceţi tot ce vă stă în putinţă pentru a ne fi îndrumători şi sprijin întru mărturisirea şi plinirea poruncilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în aceste zile când credinţa şi viaţa creştină sunt atât de greu puse la încercare.
Cu nădejde şi smerită închinăciune,
Forul Ortodox Român
Federaţia Organizaţiilor Ortodoxe Pro-Vita din România
Alianţa Familiilor din România
- Forul Ortodox Român (F.O.R.), structură federativă fără personalitate juridică, a fost înfiinţată la 29 noiembrie 2008, prin consensul reprezentanţilor a 60 de organizaţii civice cu caracter cultural ţi sociale, care au participat la conferinţa Asociaţiilor Laicatului Ortodox Român. F.O.R. este coordonat de liderii organizaţiilor: Fundaţia „Sfinţii Martiri Brâncoveni”, Asociaţia „Pro-Vita” - Filiala Bucureşti, Asociaţia Română pentru Transporturi Rutiere Internaţionale A.R.T.R.I., Asociaţia „Christiana” şi Asociaţia „Rost”.
- Federaţia Organizaţiilor Ortodoxe Pro-Vita din România cuprinde 16 asociaţii şi fundaţii care apară şi cultivă valorile vieţii.
- Alianţa Familiilor din România este o asociaţie civică promotoare a principiilor social-culturale care au stat la baza dezvoltării societăţii: familia şi morala creştină aplicată în relaţiile interumane şi în viaţa socială.
UPDATE
Şi pentru a vedea mai clar cu cine avem de-a face, vom spune ca organizatorii Marsului pentru Familie au fost amenintati cu moartea de catre un activist pentru "drepturile" homosexualilor. Deci cine sunt intolerantii, violentii, promotorii urii? Detalii aici: http://c-tarziu.blogspot.com/2009/05/organizatorii-marsului-pentru-familie.html .
Lucrurile sunt simple. Am o mamă şi ştiu că e de neînlocuit. Am şi un tată şi poate voi deveni şi eu într-o zi tată. Şi mi-aş dori ca fiecare copil să aibă parte de această minunată diversitate, de afecţiunea complementară a părinţilor, de bogăţia unei familii. Iar dacă dintr-o pricină sau alta nu poate, puţinul care i-a rămas să nu fie ciuntit de patronajul unei alianţe împotriva naturii. E datoria noastră faţă de Dumnezeu, faţă de ţară, faţă de părinţii şi copiii noştri şi chiar şi faţă de amărâţii care defilează în numele unei libertăţi care îi păgubeşte în primul rând pe ei să încercăm să-i oprim.
Anul acesta nu voi fi în ţară în ziua când se vrea organizarea paradei homosexualilor. Dar cu gândul sunt alături de cei care luptă împotriva transformării capitalei în Sodoma. Nu-i judecaţi, căci fiecare avem păcatele noastre. Unele poate mai mari. Dar opriţi-i! Rugaţi-vă, scrieţi, mărturisiţi, mergeţi acolo. Şi nu uitaţi că cei care participă la marş sunt laşi. În orice revoltă autentică, fie ea şi pentru o cauză nedreaptă, sunt de admirat actele de curaj şi demnitate. Lupta pentru un ideal, fie el şi fals, este însufleţită de îndrăzneală. Dar revolta lor e una mincinoasă, pentru că se ascund în spatele bâtelor poliţiştilor, a gazelor lacrimogene, a scuturilor şi a loviturilor date în toţi cei care, ca şi ei, vor să-şi exercite dreptul la liberă exprimare. Deschideţi ochii! Poliţia nu dă doar în cei care au manifestări violente. Poliţia îi bruschează, îi înjură, îi îmbrânceşte şi-i arestează şi pe cei care îşi exprimă paşnic opoziţia. Ştiu despre ce vorbesc, am fost acolo. Parada gay se sprijină pe forţele de represiune şi pe sancţiuni impuse din afară împotriva revoltei unui fond creştin. Unde e libertatea pe care o trâmbiţează, dacă n-au curajul să lupte decât sprijiniţi de cei care le bagă celorlalţi pumnul în gură? Marşul homosexualilor nu are nici o legătură cu libertatea, pentru că se sprijină pe opresorii ei, devenind astfel manifestarea liberticidă a unui conformism laş. De ei să ne temem?
Public în continuare apelul Forului Ortodox Român şi a altor două organizaţii către ierarhia Bisericii Ortodoxe, pentru ca şi mai-marii noştri întru Hristos să ia poziţie. Doamne ajută!
A P E L
Către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
Cu prisositoare bucurie: Hristos a înviat!
„De aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca să-şi pângărească trupurile lor între ei, ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin! ” (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 1, 24-28)
Prea Fericite Părinte Patriarh,
Înalt Prea Sfinţiţi si Prea Sfinţiţi Parinti,
Pe temeiul sfintei şi dumnezeieştii învăţături ortodoxe, noi, creştinii ortodocşi români pe care îi păstoriţi ca întâistătători ai Bisericii Ortodoxe Române, vă adresăm rugămintea de a veni în apărarea noastră în aceste zile în care sminteala şi urâciunea pustiirii vor tulbura iarăşi sufletele creştinilor şi vor pângări capitala ţării noastre prin organizarea, de către comunitatea homosexualilor, a unui aşa-zis „festival al diversităţii” sub denumirea de „GayFest 2009”.
Aceşti nefericiţi şi bolnavi semeni ai noştri, atinşi fiind de patima locuitorilor Sodomei şi Gomorei, promovează cu insistenţă şi agresivitate ideea că libertatea de expresie, de manifestare garantată prin legea oamenilor le oferă cadrul necesar de a organiza în fiecare an un carnaval grotesc al imoralităţii şi degradării condiţiei umane. Dobândirea unor drepturi protectoare, prin abrogarea legislaţiei care pedepsea homosexualitatea ca infracţiune, pare a nu fi suficientă pentru homosexualii din România, aceştia lansând o puternică ofensivă pentru a obţine dreptul la “căsătoria homosexualilor” şi, mai ales, dreptul de a înfia copii pentru a-i creşte în mediul imoral al aşa-ziselor “familii” homosexuale. Renunţând la lupta împotriva propriilor patimi, homosexualii încearcă să-i determine pe ceilalţi membri ai societăţii să devină părtaşi la patima lor. De aceea, homosexualii caută să ridice păcatul la rang de virtute, să dobândească statutul de normalitate pentru perversiunea în care trăiesc şi astfel să impună societăţii româneşti asumarea oficială a unor comportamente anticreştine şi deosebit de dăunătoare pentru sănătatea trupească şi sufletească a fiinţei umane.
Acceptarea oficializării homosexualităţii ca stare de normalitate nu reprezintă o victorie a libertăţii umane, ci, dimpotrivă, o viciere a acestei libertăţi, o capitulare a poporului atât de la legea naturală, care opreşte pe om de la comportamentele împotriva firii, cât mai ales de la legea lui Dumnezeu care „făcând pe om după chipul Său, a făcut bărbat şi femeie” (Facerea 1, 27) şi „i-a binecuvântat şi le-a poruncit: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi.” (Facerea 1, 28) Argumentele omeneşti, superficiale şi relative, care fac apel la o libertate pervertită, ce ar pune semnul egalităţii între anormalitatea homosexualităţii şi normalitatea relaţiei dintre un bărbat şi o femeie uniţi în Sfânta Taină a Cununiei, nu pot fi aşezate mai-presus de învăţătura şi poruncile dumnezeieşti descoperite de Însuşi Dumnezeu prin Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.
Preafericirea Voastră,
Înaltpreasfinţiţi, preasfinţiţi părinţi
Avem încrederea că Sfântul Sinod, în frunte cu Părintele Patriarh al Bisericii noastre dreptmăritoare, are atât puterea, cât şi autoritatea duhovnicească de a interveni pentru oprirea acestor sminteli şi pângăriri pe care homosexualii le comit împotriva milioanelor de creştini români, prin aşa-zisul festival al diversităţii „GayFest 2009”. Există multe mijloace legale şi morale pentru a ridica stavilă împotriva atotpaguboasei propagande a homosexualităţii. Drept pentru care, cu smerită metanie, îndrăznim, ca nişte fii, să vă facem cunoscute aşteptările şi năzuinţele noastre privind măsurile pe care dacă Biserica noastră le-ar adopta s-ar pune o semnificativă piedică acestei propagande a degenerării umane, răspăndirii apucăturilor sodomite, desfrânării şi perversiunilor în general, în societatea românească:
- solicitarea Patriarhiei Române adresate Primăriei Capitalei de a nu aproba desfăşurarea paradei homosexualilor în spaţiul public, pe străzile oraşului, datorită faptului că o astfel de paradă lezează grav demnitatea şi jigneşte profund sentimentele religioase ale comunităţii creştinilor ortodocşi din Bucureşti şi din ţară;
- un protest public al Patriarhiei împotriva desfăşurării „GayFest 2009”, adresat administraţiei publice locale a Capitalei, Guvernului şi Parlamentului României;
- instituirea unor rugăciuni speciale pentru întoarcerea de la păcat a celor căzuţi în patima homosexualităţii, la slujbele ţinute în bisericile Bucureştiului pe tot parcursul „GayFest 2009”;
- acţiuni de catehizare intensă a credincioşilor din parohiile Bisericii Ortodoxe Române în legătură cu păcatul homosexualităţii, prin predici speciale, organizarea de seminarii, distribuirea de broşuri şi pliante informative, vizionarea de filme documentare, pe tot parcursul „GayFest 2009”;
- organizarea unei procesiuni cu sfinte moaşte în zona Catedralei Patriarhale, ca act de smerită rugăciune către Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să nu pedepsească pe locuitorii Capitalei ţării noastre pentru că au îngăduit o asemenea urâciune precum „GayFest 2009”;
- conceperea şi lansarea oficială, în regim de urgenţă, de către Patriarhia Română, a unui program naţional de vindecare şi recuperare a homosexualilor prin activităţi de natură medicală, asistenţă psihologică, catehizare şi consiliere duhovnicească;
Asociaţiile noastre, credem noi în asentimentul tuturor credincioşilor ortodocşi din România, vă vor fi alături în toate aceste lucrări mărturisitoare. Numai atât rugăm pe Preafericirea Voastră, Părinte Patriarh. ca, împreună cu Înaltpreasfinţiţii Părinţi Mitropoliţi şi cu Preasfinţiţii Părinţi Episcopi, să faceţi tot ce vă stă în putinţă pentru a ne fi îndrumători şi sprijin întru mărturisirea şi plinirea poruncilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în aceste zile când credinţa şi viaţa creştină sunt atât de greu puse la încercare.
Cu nădejde şi smerită închinăciune,
Forul Ortodox Român
Federaţia Organizaţiilor Ortodoxe Pro-Vita din România
Alianţa Familiilor din România
- Forul Ortodox Român (F.O.R.), structură federativă fără personalitate juridică, a fost înfiinţată la 29 noiembrie 2008, prin consensul reprezentanţilor a 60 de organizaţii civice cu caracter cultural ţi sociale, care au participat la conferinţa Asociaţiilor Laicatului Ortodox Român. F.O.R. este coordonat de liderii organizaţiilor: Fundaţia „Sfinţii Martiri Brâncoveni”, Asociaţia „Pro-Vita” - Filiala Bucureşti, Asociaţia Română pentru Transporturi Rutiere Internaţionale A.R.T.R.I., Asociaţia „Christiana” şi Asociaţia „Rost”.
- Federaţia Organizaţiilor Ortodoxe Pro-Vita din România cuprinde 16 asociaţii şi fundaţii care apară şi cultivă valorile vieţii.
- Alianţa Familiilor din România este o asociaţie civică promotoare a principiilor social-culturale care au stat la baza dezvoltării societăţii: familia şi morala creştină aplicată în relaţiile interumane şi în viaţa socială.
UPDATE
Şi pentru a vedea mai clar cu cine avem de-a face, vom spune ca organizatorii Marsului pentru Familie au fost amenintati cu moartea de catre un activist pentru "drepturile" homosexualilor. Deci cine sunt intolerantii, violentii, promotorii urii? Detalii aici: http://c-tarziu.blogspot.com/2009/05/organizatorii-marsului-pentru-familie.html .
Subscribe to:
Posts (Atom)
