Tuesday, October 9, 2018

Mândru de Radio România sau valurile germane ale vieții


   Motto: „Doesn't matter what you see
                 Or into it what you read,
                 You can do it your own way
                  If it's done just how I say”

                (Metallica – „Eye of the Beholder”)

  Poate părea de mirare, dar nu am fost niciodată un ascultător fidel de radio. Nu am avut emisiuni preferate, pe care să le urmăresc cu regularitate, iar dacă trec luni de zile fără să aud sunetul radioului, nu îmi lipsește. Dar nu au trecut niciodată. Vrând-nevrând, mi-am trăit toată copilăria și o bună parte din adolescență îmbibat în radio. Nu am ascultat niciodată cap-coadă emisiunea care l-a definit mult timp pe tatăl meu, „Matinal”. Mi se vorbește până astăzi despre ea, îmi amintesc frânturi, dar nu aș ști să spun cum era structurată. Pentru mine radioul a fost mai degrabă mediu înconjurător, la fel de firesc și, poate tocmai de aceea, de neobservat, cum sunt pentru copiii crescuți la țară natura, râul din satul natal, zgomotul din ogradă și munca la câmp. Cele mai multe amintiri de până la douăzeci și ceva de ani sunt însoțite de momente din „Matinal”, „K-drane” sau „Noapte albastră”. Primele paisprezece vacanțe la mare au ca fundal vocile părinților mei și ale colegilor lor, venite pe undele Radiovacanței. Pentru unele amintiri am ca punct de reper o minunată tabletă (acum i se spune editorial), cvasi-argheziană, făcută de mama într-o duminică de la începutul anilor 2000.
     Îmi amintesc bine și partea întunecată a radioului. Biroul încețoșat de fum de la Secția franceză, unde mașinile ticăiau ritmic și redactorii traduceau, trudind să le dea o vagă coerență, discursurile inepte ale lui Ceaușescu. Cântecele trecute în catalogul Radiovacanței cu alte nume decât cele sub care fuseseră scoase, pentru că de sus venise indicația să se dea cât mai puține formații rock românești. „Noaptea” apărea acolo ca fiind piesa lui Cristian Minculescu, nu a formației Iris, pentru că astfel șefii numiți pe linie de partid mai puteau fi păcăliți și o lăsau să treacă pe post. Mi-i aduc aminte pe părinții mei și pe colegii lor, radiind când puteau să facă un reportaj despre altceva decât politica cenușie. Țin minte, ca pe o oază de lumină, posturile de radio de dincolo de Cortina de Fier pe care le ascultau acasă, și al căror limbaj îmi dădea, chiar și fără să înțeleg mare lucru, un sentiment de libertate pe care nu-l simțeam pe holurile din strada Nuferilor, astăzi Berthelot. Sigur, erau Europa liberă sau Vocea Americii, dar cum ai noștri chiar erau pasionați de meseria pe care și-o făceau printre chingi ideologice, și posturi în limbi străine: RFI, BBC sau Deutsche Welle. „Ăsta e radio adevărat”, spuneau ai mei și prietenii lor, visând ca într-o zi să-și poată și ei face meseria ca cei de acolo.
     Imediat după revoluție, am fost tranșant și nemilos, ca orice puști idealist și egoist. Le-am spus alor mei în față că au fost lași că nu s-au revoltat. În loc să-mi dea o palmă, amândoi m-au aprobat, dar m-au rugat să-i înțeleg. Măcar, vorba lui N. Steinhardt, spre deosebire de alții, nu au făcut exces de zel în favoarea sistemului și au încercat, cu sabia lui Damocles deasupra capului, să strecoare raze de lumină în profesie. Din fericire pentru ei, au mai apucat o perioadă suficient de lungă în care să fie oameni de radio așa cum și-au dorit dintotdeauna. Și ei, și acei colegi de meserie și de suferință. Unii aici, unii în alte zări, chiar la posturile pe care altcândva le admirau clandestin.
     Am trăit și o bună parte din șicanele și slăbiciunile Radioului public de după 1989. Telefoanele date la Radiojurnal și presiunile politice din timpul guvernării Năstase le sunt cunoscute tuturor celor care lucrau în instituție la vremea respectivă, așa cum sunt binecunoscuți toți cei care, în frunte cu Directorul general, se grăbeau să stea drepți – de data aceasta nu de teama de represalii, ci din dragoste de scaune și alte avantaje. Dar nu voi intra prea mult în detalii. Lupta între independență, obiectivitate și aservire față de putere a reprezentat cadrul permanent al unei instituții care, totuși, a fost mai ferită și uneori mai verticală decât televiziunea.
     De vreo doi ani am, din nou, un editorial la Radio România. Difuzat în (aproape) fiecare duminică la o oră de maximă audiență. Folosesc sportul ca pretext pentru reflecții sociale, politice și, după modestele mele capacități, chiar filosofice. De-a lungul timpului am avut remarci critice la adresa vechilor comuniști din PSD, a noilor marxiști de la USR, a unor autorități locale sau a unor personalități publice. Am făcut, mai rar, ce-i drept, și exerciții de admirație. Nu mi-a fost cenzurat niciun cuvânt. Când am scris singurul editorial în care făceam referire la recentul referendum pentru redefinirea în Constituție a căsătoriei, m-am temut că, așa cum peste tot se instituise o stranie lege a tăcerii sau o uniformitate de gândire rar tulburată de câte un glas răzleț – ca cel al admirabilului Traian Ungureanu – și la Radio se va decide că e mai bine să nu agităm apele. M-am înșelat. Spusele mele au fost difuzate cuvânt cu cuvânt, așa cum fuseseră difuzate și cele ale oponenților cei mai crânceni ai Referendumului. A fost clipa în care am înțeles că, cu toate defectele lui, Radioul ajunsese la libertatea pe care altădată o auzeam bruiată pe alte... unde.

     Părinții noștri și colegii lor și, implicit, noi, copiii, ascultam pe vremuri alte posturi de radio, simboluri ale libertății pentru toți cei striviți de Cortina de Fier. Unele continuă să ne fascineze și astăzi, cu toate noile lor avataruri – site-uri, pagini de Facebook, etc. La unele dintre ele au ajuns chiar unii dintre cei care altădată erau sufocați în avântul lor spre libertate de cenzura ideologică. Și alții, a căror vocație jurnalistică se manifestă în voie. Pe site-ul Deutsche Welle scrie, printre alții, domnul Petre M. Iancu. Stilul domniei sale nu este ușor recognoscibil, pentru că face parte dintr-un cor: Petre M. Iancu, Daniel Gorgonaru, Șerban Shere Marinescu și mulți alți (mai mult sau mai puțin) scriitori la gazetă sunt interșanjabili. Aceleași stereotipuri, același limbaj, aceeași viziune limitată. Ca fapt divers, dacă citiți multe dintre articolele recente ale domnului Iancu și înlocuiți „Putin” cu „Hitler”, „Coaliția pentru Familie” cu „PNȚ” sau „PNL” și „fundamentalism” cu „fascism”, veți vedea o asemănare, dacă nu stilistică, cu siguranță argumentativă cu articolele scrise acum mulți, mulți ani, la jumătatea secolului XX, de un oarecare Silviu Brucan. Dar, evident, este doar părerea mea. Fiecare este liber să și-o exprime pe a lui... dar nu pe Deutsche Welle. Exemplul cu Referendumul poate fi urmărit, pentru că e cel mai recent. 20 de rânduri într-un articol (altfel neutru și profesionist scris) care conține două puncte de vedere contra și unul pro  sunt singurul indiciu că există și o poziție de susținere a referendumului. În rest, nenumărate articole, cele mai multe semnate de domnul Petre M. Iancu, în care acțiunea pentru familia tradițională este înfierată cu mânie... democratică. „Audiatur et altera pars”? Obiectivitate? Diversitate de opinii? Nein! De trei ori nein! Un apropiat a trimis un drept la replică și i s-a promis – în scris – că îi va fi publicat. Așteptam cu nerăbdare clipa. Pregătisem și mail-ul pe care urma să i-l transmit șefului de la secția  română pentru a-i mulțumi că a dat dovadă de înaltă conștiință deontologică și că a publicat și o opinie contrară propriilor convingeri. A urmat operațiunea dusului cu vorba. „Mai târziu...” „Actualitatea ne dictează conținutul...” (Mult mai actual decât subiectul în discuție fiind, de pildă, momentul istoric în care în Olanda au apărut pantofi sport din gumă de mestecat.) Nu există obligația legală de a publica acea replică – de parcă vorbise cineva despre așa ceva. Și, în cele din urmă, „Deutsche Welle nu publică scrisorile cititorilor”.
     Până și în „Adevărul”, publicația cea mai dedicată promovării ideologiei progresiste, apar voci divergente, uneori chiar pe prima pagină. Dar, în general, gândirea unică transpare din nenumărate publicații, site-uri, posturi de televiziune și radio. România este o țară în mijlocul tumultului, cu o guvernare coruptă coordonată de un partid-sistem și cu o opoziție în care elementul conservator, dreapta autentică, lipsește cu desăvârșire. Dar chiar și aici pot, după ce am trăit mediat durerea generației părinților mei, să fiu mândru, în sfârșit, de Radio România ca de un post public unde se aud toate punctele de vedere, așa cum o cer libertatea și pluralismul. În acest timp, în lumea liberă, o instituție media prestigioasă aplică politica struțului. Iar acum nu mai este vorba despre amenințarea poliției politice. Supunerea față de ideologia dominantă este asumată de bunăvoie – „peer pressure”, dorința de a fi acceptat, teama de a-și pierde statutul sau altceva să determine această abordare jurnalistică monocoloră? Unii au plecat de la cenzură la libertate și poate au luat reflexele dobândite aici cu ei, dar și-au găsit un alt stăpân. Îl iubesc pe Big Brother, cum ar spune Orwell. Sau cum subliniază James Hetfield, liderul formației Metallica: „They are all for diversity, but only if it is their diversity.”
Dacă eșecul referendumului este triumful democrației, așa cum ne anunță Deutsche Welle, oare democrația este atât de fragilă încât trebuie să se ascundă de puncte de vedere divergente? Dacă este doar un episod din dictatura ideologică a progresismului, oare toate vorbele despre libertatea mult-dorită din vremea comunismului să se rezume la simpla dorință de a fi tovarăși de drum?
    

Friday, October 5, 2018

Despre RoExit si boicot: Marian Serafim, Bruxelles

Mi se pare foarte tristă confuzia între tabere și ura care subîntinde aparenta discuție. Dacă pot înțelege perfect ONG-urile și militanții direct dependenți de anumite finanțări (chiar știu cum se supraviețuiește în mediul ăsta când vii cu o agendă străină de interesul larg – primești banii sponsorului o dată cu agenda), mi se pare greu de acceptat că prieteni care au apucat să vadă fața hâdă a comunismului nu reușesc să vadă același arsenal de minciună, calomnie și amenințare împins de stipendiații care s-au adaptat noului sistem. Turnătorul și securistul de altădată sunt azi gazetarul abonat la dezinformare (fluctuațiile CTP-ului ar fi amuzante, dacă nu ar fi triste) și ONG-urile care au dat la schimb morala pe bani. Dovada evidentă e clipul Papaya, plin de ură la adresa credinței și moralității propriului popor. De fapt asta e problema, la chemarea unor dubioși acceptăm să ne urâm credința înainte chiar de a o fi înțeles. Dar chiar dincolo de problema normei morale, cum putem urma sfatul de a sta acasă al celor care au dezinformat permanent, aruncând în fiecare zi pe piață minciuni și aducându-i pe toți implicați sincer în dezbatere în pragul crizei de nervi? O scurtă listă: „referendumul e al lui Dragnea”, „întrebarea e prea largă”, „Rusia e implicată”, „neoprotestanții din SUA sunt implicați”, „se iau drepturi” eventual „ale omului”, totul culminând cu ieșirea din UE. Au existat, evident, și „împaciuitoriștii”, care iubesc valorile creștine, dar cheamă pe toată lumea să stea acasă că așa e pace. Toate minciuni aruncate pe piață pentru a viraliza confuzia. E evident chiar și pentru cine nu a studiat comununicare că a fost vorba de o acțiune extrem de bine clădită, cu mesaje simple și percutante, mimau buna credință deși nu acceptau nici un argument, zeci de necunoscuți au apărut pe pagini pro-referendum să trolleze, totul cu scopul clar de a-i aduce pe cei nehotărâți în punctul de a depune armele și a reveni în carapace, nemulțumiți de atâta tărăboi. Abia dacă faceți asta ați fost manipulați. E exact dorința celor care au purtat această luptă digitală. Îi zic luptă, pentru că doar acolo îți este permis să minți și să înșeli pentru a-ți învinge adversarul cu orice chip. Iar adversarul lor sunt valorile tradiționale și morala, în general, cu care s-au luptat și pe când ei erau securiștii lui nea Nicu, și acum. Iar noi ne chinuim să demontăm RoExit aruncat pe piața informației de un ... fost sereist. Dacă nu mergeți la vot, ei și-au atins (a câta oară?) scopul. Dacă credeți că e o exagerare, puneți-vă întrebarea dacă ați ieși acum la luptă pentru țară. E așa de coruptă, mai bine să ne conducă străinii, nu? La ce bun Iorga, atunci când îl ai pe Boia? Acum și la oricare vot: a sta acasă înseamnă a lăsa pe alții să decidă pentru tine. Și, până la urmă, nu se ocupă NATO de securitatea noastră și UE de reformă, ce să ne mai deranjăm? Doar că nu așa a fost câștigată independența, nu așa a fost apărată țara, nu așa a fost făcută Unirea. Pe care le considerăm subînțelese și nu înțelegem, așa cum copiii noștri nu mai înțeleg coada la pâine și programul de 2 ore la tv. Ca putere străină, ce poți cere mai mult de la o țară decât să se urască pe sine? Și cică așa ne opunem Rusiei. Cine crede asta, nu cunoaște Rusia și nu cunoaște cum se întâmplă lucrurile la nivel internațional. Numai colegii știu la câte întâlniri pe muchie de cuțit am fost cu Rusia și am negociat la sânge. Nimeni nu te respectă dacă tu însuți nu-ți aperi propriile valori și interese. Dacă ar fi fost plătiți de Rusia n-ar fi făcut activiștii anti-referendum treabă mai bună.
Ce a avut și riscă să piardă România, pe urma suratelor ei occidentale, este acordul tacit asupra temelor fundamentale ce ține în picioare un popor. E firesc unei societăți să urmeze elita într-un domeniu dat, nu toți oamenii sunt chemați să se ocupe de literatură, de construcții sau de medicină, ca să iau doar câteva exemple. Se pleacă de la prezumția generală că fiecare își respectă standardele profesiei și, în general, ceilalți acceptă tacit autoritatea acestora. Așa a fost și în cazul credinței, autoritatea Bisericii era respectată (sigur, există preoți slabi așa cum există medici slabi) și marile personalități, inclusiv din lumea științifică, urmau acestei autorități în chestiuni morale. Slavă Domnului, nu am avut nici revoluția franceză, cu al său regim al terorii, nici pe cea rusă. Deși generalizat, comunismul a fost de import, livrat cu tancul. A decapitat România și i-a aruncat elita în gropi comune și temnițe pentru a putea conduce. Lupta împotriva propriei credințe nu este și nu a fost a noastră, ci a lor, a celor care au dorit anihilarea noastră ca societate articulată. Revoluția ne-a dat șansa să ne regăsim, să-i cinstim pe cei morți pentru libertate și credință în cele mai negre zile ale comunismului. În libertate fiind, nu putem părăsi ceea ce ei nu au cedat în cele mai cumplite torturi.
Dintre homosexuali, foarte puțini își doresc un astfel de „drept” la căsătorie pentru ei (o minoritate foarte mică într-o minoritate foarte mică), iar grupurile de presiune care intervin o fac în primul rând în virtutea crezului lor anti-creștin și relativist moral. Diferența dintre cele două abordări e marcată cel mai evident de Dolce&Gabbana, cuplu homosexual care s-a exprimat împotriva modificării conceptului tradițional de căsătorie. Deci poți fi foarte bine homosexual și să respecți valorile și tradiția în care te-ai născut.
Da, ura există acum în societate, dar nu e cauzată de referendum. El doar a dat ocazia exprimării cu aplomb a multelor alinturi „pupător de moaște”, „fanatic”, nazist” etc ce se ițeau ici și colo de multă vreme în spațiul virtual, repetare aproape mecanică a acuzelor din ultimii ani din Pravda, pardon, Adevărul, EvZ, Realitatea etc.
Există un argument important adus în discuție de opozanții referendumului legat de ideea apartenenței la Europa. După vreo 15 ani petrecuți la Bruxelles, dintre care aproape opt lucrați la Comisia europeană, pot să spun că, din păcate, noi am ajuns în Europa la spartul petrecerii. Dincolo de ce este evident pentru toată lumea – criza economică, cea demografică, a imigranților etc – UE a luat în ultimii 10 ani un viraj strâns la stânga, s-a depărtat de fundamentele ei creștine și e în marș forțat spre implementarea unor politici care nu au nici o treabă cu interesul cetățeanului. De exemplu, dacă libertatea de mișcare a cetățenilor a fost o mare reusită, eșecul actualei politici privind imigrația riscă să anuleze aceste beneficii. Asta nu înseamnă că este în interesul nostru dezintegrarea Uniunii sau ieșirea noastră, din contră!, doar că trebuie să ne și trezim la realitatea că luna de miere europeană s-a terminat și că trebuie să fim foarte atenți la evoluția UE, pentru a o putea influența, căci soarta ei este și a noastră acum. Sunt truisme, dar trebuie spuse. Noi în acea Europă frumoasă anti-comunistă, liberă și dreaptă voiam să ne integrăm și nu reușim să ne adaptăm la realitatea de după ridicarea voalului la nuntă. Trebuie multă înțelepciune aici, dar în nici un caz nu cred că a îmbrățișa neo-marxismul după atâția ani de comunism este o soluție. Și e o greșeală să credem că a-l refuza ne transformă într-un fel de paria. Știm cum arată soacra neomarxismului, am trăit atâta timp cu ea în casă! Avem un rol important, ca supraviețuitori ai comunismului, să arătăm ce e bine și ce nu e bine ca UE să facă atunci când discută diverse politici (oricum, problema casatoriei e in zona competentei nationale exclusive). Aici e o durere constantă pentru noi, că ne e foarte greu să acționăm ca membru real, nu ca acceptat în club. Altfel, cred că toată lumea s-a lămurit că RoExit a fost doar o petardă, PSD nu și-a dorit niciodată ieșirea din UE, macazul a fost schimbat acum muultă vreme sub Năstase, că doar nu crede cineva că integrarea în UE și NATO s-a făcut fără voia lor. Suntem țara cu cea mai mare fidelitate declarată față de UE, cred, ar fi și imposibil, nu doar improbabil.
Modernitatea nu înseamnă (sau nu trebuie să însemne) nici anihilarea credinței, nici triumful relativismului moral. Nu numai Ștefan cel Mare avea duhovnic, ci și Newton. Din gașca celor care au produs revoluția cuantică, Planck era creștin practicant, Heisenberg creștin practicant și foarte credincios, Pauli era creaționist, iar von Neumann a cerut și a primit pe patul de moarte Sfânta împărtășanie, deși fusese mai degrabă agnostic restul vieții. Un fizician (agnostic) de care-mi place foarte mult, Richard Feynman, zicea:
"I do not believe that science can disprove the existence of God; I think that is impossible. And if it is impossible, is not a belief in science and in a God — an ordinary God of religion — a consistent possibility? Yes, it is consistent." (...) "I don’t believe that a real conflict with science will arise in the ethical aspect, because I believe that moral questions are outside of the scientific realm."
"The typical human problem, and one whose answer religion aims to supply, is always of the following form: Should I do this? Should we do this? Should the government do this? To answer this question we can resolve it into two parts: First — If I do this, what will happen? — and second — Do I want that to happen? What would come of it of value — of good? Now a question of the form: If I do this, what will happen? is strictly scientific. As a matter of fact, science can be defined as a method for, and a body of information obtained by, trying to answer only questions which can be put into the form: If I do this, what will happen? The technique of it, fundamentally, is: Try it and see. Then you put together a large amount of information from such experiences. All scientists will agree that a question — any question, philosophical or other — which cannot be put into the form that can be tested by experiment … is not a scientific question; it is outside the realm of science. I claim that whether you want something to happen or not — what value there is in the result, and how you judge the value of the result (which is the other end of the question: Should I do this?), must lie outside of science because it is not a question that you can answer only by knowing what happens; you still have to judge what happens — in a moral way. So, for this theoretical reason I think that there is a complete consistency between the moral view — or the ethical aspect of religion — and scientific information."
„Should I do this?” Should we do this? Refuzăm competența propriei credințe în astfel de chestiuni cum e cea a căsătoriei și îmbrășișăm o doctrină a eliberării sexuale în forma în care ea era promovată de cea mai neagră ideologie: bolșevismul. Căci schimbarea căsătoriei nu are nici o legătură cu știința, ci cu ideologia. Două sunt lucrurile care au rezistat comunismului : familia și credința. În fața eșecului bolșevismului de a convinge poporul rus de a îmbrățișa amorul liber, o dată cu Stalin s-a trecut la un comunism naționalist, de care ulterior ne-am „bucurat” și noi. Până și ei și-au dat seama că nu pot schimba firescul.
„Şi unul din capetele fiarei era ca înjunghiat de moarte, dar rana ei cea de moarte fu vindecată şi tot pământul s-a minunat mergând după fiară.” Reușim să-i distingem pe cei care ne conving să renunțăm la propria morală și credință? (vorbesc de cei care au poziții influente de pe care strigă) Nu seamănă cu cei care au ajutat la instaurarea comunismului, acomodanți (a nu fi astfel înseamnă acum a fi fascist), gata de compromisuri morale, care ne-au turnat rudele pentru a le fi lor bine în comunism, care au întors ochii atunci când a fost bătută elita României pentru că îndrăznea să fie credincioasă și patrioată? Părinții și bunicii noștri se cununau pe ascuns și nu au renunțat la căsătorie așa cum a fost ea înțeleasă de secole, amenințați fiind și urmăriți. Avem noi, oare, obrazul să stricăm frumusețea asta de moștenire curată pentru câteva ONG-uri gălăgioase, nu ne facem de rușine?! Tot ce am reușit, ca popor, a fost prin credință. Regele Mihai a fost un creștin asumat. Coposu, după ce a făcut ani grei de pușcărie și a purtat sarcina grea de a fi stâlpul (singurul?) opoziției anticomuniste și după 89, s-a opus inclusiv înlăturării Art. 200 din Codul penal (am zis, dpmdv dezincriminarea era necesară, căsătoria gay, nu, pentru că nivelează nenatural, deci în stil marxist).
Una e să nu discuți astfel de probleme, să nu te preocupe în mod curent, și cu totul altceva să fii indiferent când se încearcă reafirmarea unei poziții morale de esența propriei credințe în fața tăvălugului cultural neo-marxist. Ca de fapt, daca închizi robinetul apocaliptic lasat sa curga de activistii anti-referendum, tot ce se cere e sa clarificam o realitate valabila acum si in tot trecutul, doar pentru a evita viitoare alterari. Daca apocalipsa homofoba anuntata de ei exista, de ce nu o traim deja?
Datorită câtorva oameni avem șansa de a ne vaccina împotriva unei boli pe care noi am avut-o deja, dar în altă formă, căci cu ajutorul lui Dumnezeu am scăpat de ciuma roșie. Atunci s-a început cu politica de forță. Acum se începe cu perfidia, dar vedem deja că, acolo unde s-a introdus, se ajunge și la forță, căsătoria homosexuală a fost urmată de persecutarea creștinilor și introducerea noii realități drept normativă, cu accent pe reeducarea morală în școli. Așa cum nu a fost nevoie decât de un capăt de pod pentru a introduce comunismul în România, e suficientă o minoritate pentru redefinirea accepțiunii întregii societăți față de căsătorie. Vor urma manualele, campaniile (deja Min. Învățământului lansase platforma de (re?)educare parentală, retrasă ulterior, nimeni n-a țipat că se aruncau 70 de milioane pe an), cofetarul amendat și hărțuit, episcopul trimis în judecată, primarul căruia i se refuză obiecția de conștiință – cum s-a întâmplat în Vest. Ni se va părea normală peste câțiva ani introducerea în codul penal a homofobiei și transfobiei (orice jurist ar trebui să fie oripilat de introducerea unor infracțiuni de gândire, imposibil de definit astfel încât să fie evitate abuzurile), cum a făcut zilele trecute Elveția și au făcut deja alte țări. E firesc, suntem asistați și asta e mai bine pentru noi, nu?
Trebuie să știm că față de asta ne poziționăm acum, la referendum! E încercarea de a salva libertatea de a spune că exista firesc și nefiresc, bine și rău. E șansa de a afirma în ce credem, revanșa istorică față de comunism. Și, mai ales, prelungirea inocenței copiilor noștri. „Şi cine va sminti pe unul din aceştia mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui dacă şi-ar lega de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare.”

Thursday, September 27, 2018

La ce ne trebuie referendum? Guest post: Marian Serafim (jurist, Bruxelles)

(Sublinierile îmi aparţin - PSG)


Despre referendum
Văd că destul de mulți prieteni se împiedică de referendum și cred ca subiectul merită o discuție serioasă, acum că s-a cam intrat în linie dreaptă. Deși tema face parte din acelea care ar trebui să alcătuiască partea evidentă a trăirii împreuna, poate că ar ajuta câteva explicații.
Cred că în primul rând trebuie să fim sinceri. Cei mai mulți dintre cei care nu cred că-i oportun, de fapt sunt împotrivă, pentru ei niciodată nu ar fi oportun, deci, logic, nici acum. Așa că, înainte de a discuta despre oportunitate, avantajul PSD-ului etc, cred că trebuie discutate întrebarile cu adevarat spinoase.
A existat o evoluție absolut spectaculoasă a “drepturilor” homosexualilor în societatea occidentală, de la marginalizare până prin anii ‘60 la exhibarea agresivă și apoi la căsătoria homosexuala în anii 2010. Nimeni nu cred că se poate aștepta ca Romania să fie exclusă din acest curent al schimbării fără existența unei reacții de rezistență. E clar că mesajul anti-referendum nu are la bază menținerea statu-quo-ului (ceea ce referendumul și propune, de altfel), ci exact dorința de a legifera în viitorul apropiat căsătoria homosexuală. Deci, pentru cine consideră că trebuie menținută definiția tradițională a căsătoriei, nu numai ca e oportună, dar e chiar absolut necesară clarificarea definiției în Constituție, pentru a nu ne găsi în situația de fapt împlinit, așa cum au pățit multe țări în care s-a introdus căsătoria homosexuală în moduri total nedemocratice.
Este evident că nu se poate pune problema că ar fi limitat în Romania un drept la căsătorie al homosexualilor, când acesta nu există. In contextul în care un drept la căsătorie al homosexualilor nu există și este clar că nu face parte din categoria drepturilor omului, întrebarea corectă este dacă ar trebui să existe un astfel de drept. Să vedem …
Din perspectivă istorică, trebuie remarcat din capul locului ca nu a fost niciodată recunoscută căsătoria homosexuală în spatiul cultural european. E greu să-ți imaginezi societăți mai deschise homosexualității decât Grecia antică sau Imperiul roman în anumite perioade ale sale. Și, totuși, căsătoria homosexuală nu a fost niciodată legiferată. Motivul a fost diferența clară pe care înaintașii noștri erau în stare s-o facă intre interesul public și cel privat, între practica privată acceptată și o instituție fundamentală pentru existența societății.
Practica dragostei de același sex în Grecia antică lua adesea forma pederastiei sau pedofiliei. De multe ori, relația era undeva între mentorat si sclavie sexuala (v. Sparta). Niciodată grecii antici nu folosesc pentru aceste relații cuvântul folosit pentru căsătorie. Platon, deși inițial lăuda relația homosexuală ca fiind superioară celei naturale, face apoi o critică acidă a hedonismului în Gorgias și sfârșește prin a califica în Legile homosexualitatea drept similară incestului, contra naturii, „urâtă zeilor” și „urâțenia urâțeniilor”. Plutarh considera că actul sexual între soți le permite să actualizeze și experieze căsătoria lor, ca o singură realitate în sine cu două binecuvântări (copii și afecțiune reciprocă). In relații sexuale consensuale întâmplătoare - dragostea homosexuală, dar nu numai – cele două componente esențiale nu se întâlnesc și, prin urmare, acestea nu se pot compara cu căsătoria.
Platon și Socrate, Xenofon, Aristotel, Musonius Rufus și Plutarh, în mijlocul unei culturi homoerotice, critică anume comportamentul homosexual (e adevarat, și celelalte plăceri căutate în afara căsătoriei), pe care îl consideră inapt să atingă binele comun prin intermediul unei relații, așa cum o poate face căsătoria firească.
In Imperiul Roman, conubium a existat doar între un cetățean roman de sex masculin și un cetățean roman de sex feminin, regulă încălcată doar de voința arbitrară a împăratului în două cazuri.
Deci încă de atunci cultura greco-romană a teroretizat în detaliu distincția care trebuie facută între o unire biologică bazată doar pe plăcere și una care, prin unirea biologică, realizează o reactualizare a realității umane depline, unirea celor două realități biologice opuse fiind singura capabilă să dea o uniune personală autentică, singura capabilă sa procreeze. Ulterior, creștinismul a confirmat intuiția grecilor și a arătat că firescul relației sexuale normale este confirmat de ordinea cerească. Sfântul Augustin, în De Bono Coniugali: Binele comuniunii maritale este realizat prin procrearea și educarea copiilor astfel încât se realizează un lucru intrinsec bun, dragostea reciprocă realizează propagarea rasei umane, în acest fel fiind realizată și "remedierea" dorințelor dezordonate.
Inclusiv în morala post-creștină a lui Kant, masturbarea si homosexualitatea sunt ferm criticate pentru instrumentalizarea corpului și, implicit, subminarea propriei umanități din partea celor care le practică.
Realitatea este cunoscută prin judecată, nu prin emoție. În realitate, indiferent de speranțele generoase și visele și impresiile cu care unii parteneri de același sex își asociază actele lor sexuale, aceste acte sunt în mod esențial pur hedoniste.
Deci diferența fundamentală pe care civilizația europeană, de la greci și romani până la creștinism trecând prin iudaism, o face acceptând doar căsătoria bărbat-femeie drept instituție a societății (și încă cea mai importanta) este între plăcere ca scop în sine și plăcerea subsumată responsabilității și procreării. O atitudine fundamental rațională, în care omul nu se revoltă impotriva biologicului, îl acceptă, dar îl și umple de sens. Actele sexuale creează o realitate superioară simplei acuplări doar dacă includ un angajament reciproc, atât pe termen nelimitat, cât și exclusiv, ce poate fi creator – creația fiind de esența umanității. Altfel, restul activităților sexuale sunt considerate ca abdicări de la responsabilități și, deci, neproducătoare de efecte juridice. Și trebuie adăugat aici că tipul tradițional de căsătorie reprezintă și cel mai înalt grad de responsabilitate și respect reciproc din partea soților în istorie, fiind departe de dezinteresul barbatului din timpul matriarhatului sau de relativismul poligamiei/poliandriei, înlăturat de unicitatea si exclusivitatea dragostei în cuplu.
Revenind la interesul public, în cazul căsătoriei el ține de responsabilitatea asumată de soți de a face și crește copii, care vor deveni cetățeni ai respectivului stat. Deci dreptul la căsătorie în acest caz are corespondent în obligația implicită de a forma o familie și a face și a crește copii. Aceasta responsabilitate nu există în cazul cuplurilor homosexuale. Ea pare a fi acoperită oarecum parțial prin permiterea adopției, dar această “soluție” artificială ridică o mulțime de probleme insurmontabile: acei copii nu vin în mod firesc din respectiva uniune, deci scopul este imposibil de atins prin respectiva căsătorie, depinzând exclusiv de o intervenție exterioară – care poate fi voluntară, dar și forțată, așa cum, de exemplu, alocă serviciile sociale copii familiilor homosexuale în Marea Britanie și Norvegia, unde s-a lăsat și cu condamnări din partea CEDO ; apoi, acei copii sunt puși într-o situație diferită față de a celorlalți copii, care beneficiază de o mamă si un tată, fără ca acei copii să-și poată exprima voința – există deja o mișcare a unor astfel de copii ajunși adulți care protestează împotriva situației în care au fost puși.
In concluzie, casatoria homosexuala nu face în nici un fel parte din ADN-ul civilizației occidentale, care de mii de ani a fost martora fenomenului și l-a integrat într-un anume fel în societate.
Creștinismul a confirmat căsătoria așa cum a fost ea inteleasă de greci și romani, adaugându-i o ancoră în Cer. A arătat nu numai că intuiția lor a fost corectă, ci și că, mai mult, iubirea în căsătorie este echivalentă cu modelul ei, de care ea insăși nu era conștientă : Sfânta Treime. Părintele Staniloae are pagini superbe despre plenitudinea dragostei care nu se desăvârșește în doi, ci în trei, căci acolo se iese din dragostea egoistă, care poate persista în doi, și ajunge să se impărtășească celui de-al treilea (mama-tata-copil, Tatăl-Fiul-Duhul Sfânt). Câtă vreme a căutat firescul și a urmat chemarea sufletului și a rațiunii deopotrivă, omul, iată, s-a apropiat puțin de Dumnezeu chiar înainte ca Acesta să se pogoare pe pamânt.
Modernismul pe care civilizația occidentală l-a trăit și care pare să ajungă la un prag după care va bascula într-o parte sau alta (v. Toynbee s.a.), a îmbrăcat atât haina anti-tradițională, cât și pe cea anti-progresistă. Cea anti-tradițională s-a manifestat de foarte multe ori ca un ciocan. Dacă ciocanul poate fi util în testarea rezistenței unor materiale (aici a se înțelege concepte tradiționale), cu siguranță nu poate construi singur o Notre-Dame de Paris sau o Sagrada Familia. Deși imitarea sau parodierea unor opere de artă poate duce la crearea altor opere de artă, de cele mai multe ori valoarea ce reiese nu e aceeași ; căsătoria smulsă din propria sa tradiție rămâne golită de sens așa cum Mona Lisei i se acrește zâmbetul clonată în zeci de ipostaze de Andy Warhol. Și nu ne putem aștepta să se bucure de aceeași iubire a unui susținător autentic al frumosului.
Desființarea căsătoriei și înlăturarea tabuurilor sexuale fac parte integrantă din societățile autoritariste din două dintre cele mai reușite distopii – „Noi” a lui Zamiatin și „Minunata lume nouă” a lui Huxley (a doua inspirându-se abundent din prima). În ambele, căsătoria nu mai există, nașterea de copii este o funcție preluată parțial sau total de stat, mama pierzând orice drepturi asupra copiilor, iar oamenii primesc la schimb libertatea de a se impreuna după voie, sub oblăduirea statului. Nu e întâmplător, căci un stat totalitar se impiedică întotdeauna de familie, care îi subminează autoritatea prin simpla sa existență (la fel ca și Biserica, lovită crunt de comunism). Dovadă stă revoluția rusă, care a început prin atacarea familiei ca „instituție burgheză”, promovarea promiscuității, legalizarea „căsătoriilor” de o zi, datoria femeilor de a se pune la dispoziția oamenilor muncii etc etc. Ce ni se propune acum prin „liberalizarea” căsătoriei: reducerea căsătoriei la o uniune a cărei singură rațiune de a exista este plăcerea – abia așa statul intră în dormitoare, asigurându-se de satisfacția tuturor, împarte plăcere unor copii nevolnici cam cum face Marele inchizitor în Frații Karamazov.
Știm că există probleme în familiile tradiționale, dar revoluția progresistă nu a adus ea oare o rată catastrofal de mare a divorțurilor, urmată de dramele copiilor rupți între mai multe familii, cu incredibile rate de sinucidere în rândul adolescenților? Liberalizarea căsătoriilor va face ca în probabil două generații covârșitoare majoritate a oamenilor să vadă căsătoria doar ca pe un spațiu organizat de a face sex, golit de orice sens superior. Aceasta se va întâmpla în paralel cu preluarea de către stat a responsabilităților pe care cuplurile vor fi gata să le cedeze, în special cresterea copiilor. Deja în mai multe țări vestice copiii sunt considerați în primul rând proprietatea statului (cazul Alfie în Marea Britanie, practica Barnevernet în Norvegia). E visul oricărui stat totalitar să ia copiii de la părinți și să-i îndoctrineze cum vrea el. De aceea, familia trebuie intărită, caci din ea se hrănește orice comunitate vie. Homosexualii, cei extrem de puțini care chiar vor să intre într-o relație juridică (să nu uităm că rata instabilității cuplurilor homosexuale e de 5 ori mai mare decat a celor normale), n-au decât să încheie un contract (nu parteneriat civil, că știm toți că o să fie anticamera juridică pentru căsătorie) prin care să regleze situația lor patrimonială.
E puțin spus că România a ars etapele în perioada postdecembristă. Unul din puținele avantaje este că a beneficiat astfel de avantajul de a putea vedea rezultatele politicilor pe care le aplică încercând să ajungă din urmă Vestul chiar în timpul în care elabora acele politici, un fel de profeții gratis. A pus pe picioare economia de piață văzând în același timp unde aceasta a eșuat și renașterea interesului pentru natură sau pentru producția locală. Vede efectele imigrației necontrolate înainte de a fi nevoită să se confrunte cu ea. Vede efectele politicilor publice nivelatoare cultural în timp ce le elaborează. Nu tot timpul a știut să profite de experiența Vestului. Refuzul de a relativiza căsătoria este una din puținele acțiuni preemptive, ce pot intârzia declinul moral al societății. Știu nu puțini vestici, inclusiv funcționari la Comisie, care deplâng revoluția sexuală din anii ‘60 prin prisma ratei catastrofale de divorțuri pe care a cauzat-o. Așa cum ar trebui să luptăm împotriva defrișărilor ar trebui să luptăm pentru salvarea căsătoriei. Sigur, poti reîmpăduri apoi, dar ai pierdut tot ceea ce era natural și ai pădure ca-n Belgia care încă e departe de a-și fi refăcut biodiversitatea inițială după ani de eforturi. Cu atat mai greu e cu morala, care o data decăzută …
Trebuie spus că renunțarea la tradiție este cerută dintr-o perspectivă dogmatic-progresistă, foarte similară cu cea a lui Marx, dar și cu cea a comunismului românesc, în care locul judecății de valoare și al testului timpului este luat de axioma progresului, care raportează totul la un „viitor luminos”, în care nimeni n-a trăit (și știm că nu va trăi niciodată). Știm care sunt efectele căsătoriei tradiționale și sunt toate bune. Nu știm care sunt efectele introducerii căsătoriei homosexuale, dar se prezumă ca ele vor fi și mai și, deși nu avem nici cea mai mică dovadă în acest sens. Din contră, avem o serie de efecte negative asupra libertății de expresie pe unde s-a implementat. Merită criticată (și e o uriașă discuție aici) insistența unei minorități vocale (nu mă refer la gay, ci la ONG-urile progresiste) de a impune dogma progresului și renunțarea la paradigma integratoare a civilizației europene/occidentale și fragmentarea ei cât de mult posibil, prezentându-se aceasta ca un mare pas înainte (spre ce?).
O dată permisă căsătoria gay, oricărui creștin, iudeu sau musulman i se poate interzice calificarea homosexualității drept păcat, pentru că ar ataca astfel un drept civil. În sistemul public de școli nu se va mai putea preda Biblia decât în varianta cenzurată, fără arderea Sodomei, fără avertismentele lui Hristos sau ale Sf Pavel despre soarta de după moarte. Pentru toate aceste situații există deja exemple în țările care au adoptat acest fel de căsătorie, iar activitatea de până acum a CNCD ne arată că de abia așteaptă momentul. Dezincriminarea homosexualității a dus la protejarea celor de alte orientări sexuale, ceea ce a fost mai mult decat binevenit („cel fără de păcat să ridice primul piatra”), dar căsătoria homosexuală trece și afirmă homosexualitatea ca normă și ca valoare pozitivă, ceea ce nu poate fi acceptat de nici una dintre cele trei principale religii monoteiste. A o legifera înseamnă a legifera împotriva credinței propriului popor.
Acceptarea ei ca normă duce la împiedicarea exprimării opiniei contrare și, automat, cenzurarea convingerilor religioase sau de altă natură. Aceasta este consecința ultimă a absolutizării relativismului: nu pot fi acceptate decât acele idei/credințe care acceptă propriul lor relativism. Pe teritoriul României și în Ortodoxie, în general, Biserica nu a adoptat niciodată o poziție autoritaristă, singura „pedeapsă” pentru îndepărtarea de credință fiind savuroasa „ceartă” dintre Moromete și Catrina : https://www.youtube.com/watch?v=n0s6gsP3h0A Cum ar fi fost ca Nilă să fi fost gay, pe lângă leneș, era urgent eliminat Preda din manual pe motiv de ură de gen …
Civilizația occidentală, în toate declinările ei – greacă, romană, creștină – a ales în mod conștient superioritatea rațiunii, a sufletului asupra trupului, dominarea și controlul laturii instinctuale prin inteligență. Căsătoria în forma ei milenară, barbat-femeie (cu detalierile subsecvente : incest etc), este expresia cea mai importantă a acestei paradigme, poate lupta cea mai mare câștigată de umanitate, locul în care se întâlnesc cu ușurință creștinii și umaniștii, creaționiștii și evoluționiștii: ridicarea deasupra instinctelor. Căsătoria, în stransă legatură cu creștinismul, e adevărat, reprezintă valoarea centrală a Europei. Relativizarea ei înseamnă întoarcere la domnia instinctului, servitutea prin plăcere rebranduită ca libertate.
Rămân problemele circumstanțiale, care sunt și cele mai simple:
Referendumul nu e și nu a fost niciodată al PSD-ului, mai ales că PSD-ul e foarte departe de a urmări vreun ideal creștin, fix pe tema rubricată votând o droaie de rapoarte progresiste (ca să nu le zicem marxiste) prin Parlamentul european ; referendumul e o mișcare tipică grassroots și e profund incorect să se vina cu o argumentație de genul „valuta de la sediul PNȚ”.
Nu poate favoriza PSD-ul decât în măsura în care celelalte partide i se opun – ceea ce ar trebui să ridice mari semne de întrebare asupra felului în care acele partide își reprezintă alegătorii, în condițiile în care procente uriașe s-au declarat împotriva căsătoriei gay. PSD excelează în inteligența de animal politic, atent să nu-si antagonizeze direct alegătorii, când poate să-i păcălească zicându-le din vioară la ureche și bagându-le mâna în buzunar în același timp. PNL a înteles situația și a votat în masă pentru, după lungi discuții interne pe tema asta. USR-ul și-a trădat electoratul, care se declarase 70 la sută împotriva căsătoriei gay, iar platforma lui Cioloș riscă să-i urmeze prostul exemplu. Din păcate, „noua opoziție” aplică inversul devizei cațavencilor „alegătorii noștri sunt mai puțin inteligenți decât noi” și așa că nu pot spera să fie aleși decât de nișa de followerși de pe facebook cu simpatii progresiste, în loc să nu le mai fie rușine de propria tradiție și cultură și să lanseze platforme cu adevărat naționale.
Cât despre prioritate, nimeni nu-i oprește pe alții să propună alte teme de interes national care să strângă sute de mii sau milioane de semnături ; în plus, chiar nu se blochează România dintr-un referendum, multe alte teme ar putea fi urmărite in paralel, doar să se vrea…
Cred că nu a fost deloc rea tactica CpF de a anticipa și a propune clarificarea definiției căsătoriei înainte ca alții să propună modificarea ei invers. Altfel, nu reacționezi la una, nu reacționezi la alta și te trezești că redenumești sărbătorile publice să nu deranjeze musulmanii, cum e prin Vest. Și sigur că au dreptate cei care au arătat că, o dată deschisă cutia Pandorei, nu e nici un motiv să ne oprim aici, căci nu poate exista nici un baraj logic intre căsătoria homosexuală, cea poligamă, cea cu tine însu(ă)ți, cea incestuoasă sau chiar zoofilia (să nu aud de lipsa consimțământului).
În final, cred că doar berea consumată împreună, ca altădată pipa păcii, mai poate ajuta la înțelegerea tuturor pe acest subiect. Sau țuica. De aceea propun ca #boicot să fie înlocuit de #borhot, de sezon și mult mai constructiv.

Sunday, September 16, 2018

"Guest post": azi, Vlad Levente Viski, activist LGBTI

     O cugetare mai veche, dar care merită toată atenţia.

Saturday, July 21, 2018

Demascarea eşuată sau despre presă, istorie şi ministere ale adevărului


Colecţii de clişee. Se revarsă peste noi zi de zi şi falsifică o realitate în care adevărul şi minciunile, fragmentele de adevăr şi contururile mincinoase ne cufundă într-o confuzie în care ni se dictează subtil ce să credem – ca la un minister fictiv dar atât de profetic din romanul „1984” al lui George Orwell.
2018 – anul centenarul României Mari, dar şi al sfârşitului unui război care a înecat lumea în sânge nevinovat. Astăzi se poartă alte războaie. Şi în care nici măcar acel atât de van simţ al onoarei nu mai există, pentru că lacheii, voluntarii sau cei din linia întâi nu-şi mai asumă riscuri: „no skin in the game”, cum ar spune gânditorul contemporan Nassim Nicholas Taleb, a cărui lectură v-o recomand cu căldură.
Oliver Jens Schmitt este un istoric, autor, printre altele, al unei biografii a lui Corneliu Zelea Codreanu despre care specialiştii spun că, deşi reia fără discernământ mai toate clişeele, este una dintre cele mai bine documentate. Nu acelaşi lucru se poate spune despre recentul articol publicat de acelaşi în „Neue Zürcher Zeitung” şi reluat entuziast de mai mulţi „drept-gânditori“ de pe la noi. « Că a fost vorba despre fascişti sau comunişti – Biserica Ortodoxă Română a fost mereu slujitoarea puterii », se intitulează cugetările lui Schmitt din prestigioasa publicaţie elveţiană. Cugetări care reprezintă, aşa cum spuneam, o colecţie de clişee.
„Ca şi în alte ţări majoritar ortodoxe, BOR a umplut cu iscusinţă golul identitar lăsat în urmă de comunism şi a revenit astfel din nou în centrul vieţii politice », scrie concis, reportericesc şi fără dubii domnul Schmitt.
Keith Hitchins este un istoric american, specializat în Europa de Sud-Est şi în România. A publicat câteva volume impresionante, traduse şi la noi şi apărute la Humanitas, despre istoria românilor în general şi despre cea modernă în special. Este cu totul remarcabilă înţelegerea şi cunoaşterea fină a detaliilor tehnice şi a nuanţelor de orientare politică, spirituală şi ideologică din evoluţia românilor din ultimele veacuri. Aproape că ne doare când vedem cât de bine a înţeles un străin realităţile pe care cei de acasă le sucesc după bunul lor plac. O simplă lectură, fără a lua notiţele atât de complicate pentru omul contemporan grăbit, arată un lucru pe care cercetarea documentelor îl întăreşte însutit : identitatea românilor a fost determinată în bună parte de apartenenţa la Ortodoxie. Singurele două elemente de unitate în veacurile de fărâmiţare politică au fost limba şi Biserica, aceasta jucând de multe ori rolul de frunte politic în eforturile românilor de a se emancipa ca naţiune liberă, suverană şi unitară, dincolo de diviziunile statale. Evident, în aceste condiţii, nu a avut de umplut niciun gol identitar, de vreme ce a fost piatră de temelie a acestei identităţi pe care comunismul nu a făcut decât să o nege, în primă fază – mai rar discutată, pentru că unii dintre specialiştii de astăzi se trag din făuritorii ei, iar alţii se sperie de asemănarea dintre internaţionalismul lor de astăzi şi cel propovăduit de aceiaşi făuritori –, pentru ca apoi să o maimuţărească. Recunoaştem, în agitaţia contemporană, dificultatea lecturii a câteva mii de pagini, care ar putea lămuri problema îndeajuns, cu trimiteri bibliografice necesare. Şi înţelegem că între două postări pe reţelele de socializare este mult mai la îndemână un articol de ziar. Ne oferim chiar să le sărim în ajutor celor interesaţi – şi, evident, dezinteresaţi şi oneşti – prin citate concise referitoare la subiectul dezbătut.
Confundând rolurile, domnnul Oliver Jens Schmitt trage concluzia din faptul că sinodul nu a ieşit în stradă împotriva dictaturilor carlistă, militară şi comunistă, că Biserica le-a sprijinit pe acestea. Discuţia este mult prea lungă pentru a putea fi dezbătută în amănunt aici. În paranteză fie spus, niciuna dintre acestea nu poate fi catalogată drept fascistă, dar un titlu frumos scuză o minciună elegantă. Dar orice cititor onest de istorie – nu mai vorbim despre istoricii profesionişti – va recunoaşte tertipul ieftin : scoaterea din context a unor fapte şi judecarea lor după tiparele societăţii contemporane. Sunt amintiţi clericii care au colaborat cu Securitatea, nu se spune nimic despre miile de preoţi, călugări şi credincioşi arestaţi şi ucişi în temniţele comuniste. Despre părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa vestea a ajuns până la Casa Albă, ceea ce l-a şi salvat. Numai domnul Schmitt şi lăudătorii domniei sale nu au auzit despre el şi, implicit, nici despre celelalte mii de mărturisitori care au plătit cu sângele lor rezistenţa – nu armată, nu în stradă, ci în duhul propriei credinţe – în faţa comunismului. Şi care astăzi întârzie să fie canonizaţi, tocmai pentru că « drept-gânditorii » se tem că astfel ar putea să iasă la iveală, în sfârşit, autoritatea morală imensă şi meritată a Bisericii, care merge dincolo de greşelile şi trădările unor membri. Unul dintre aceşti mărturisitori este de altfel chiar Dumitru Stăniloae, descris ca mentor al patriarhului Daniel şi ca « teolog influent conservator-naţionalist ». Nimic despre faptul că vorbim despre unul dintre cei mai mari teologi creştini ai secolului XX, recunoscut ca atare inclusiv de omologii apuseni, dintre care este suficient să-l amintim pe Jürgen Moltmann. Nimic despre anii de închisoare comunistă, care ar strica, desigur, portretul de biserică colaboraţionistă descris de istoricul contemporan, ocazional autor de articole la ziar. Doar eticheta infamantă de „naţionalist”.
Curios este faptul că ceea ce în trecut era o adevărată marotă a presei de stânga, antisemitismul, nu este menţionat decât fugar. Explicaţia este destul de simplă – dacă până mai ieri luptătorii pentru libertate se prefăceau mari iubitori de evrei şi dragostea de patrie, numită şi naţionalism, era odioasă în general, dar permisă dacă patria respectivă se numea Israel, astăzi îşi dau arama pe faţă. Stânga corect politică, pro-migraţie în masă, anticreştină şi relativistă este ea însăşi adversara ireconciliabilă a unui stat tradiţionalist ca Israelul – lucru uşor vizibil, printre altele, din reacţiile isterice la ultimele măsuri politice ale administraţiei Trump. Nu ar fi rău nici pentru prietenii noştri localnici care se grăbesc să-l ridice în slăvi pe domnul Schmitt tocmai din cauza aşa-zisului antisemitism al Bisericii, să afle că se fac fraţi cu cei care urăsc cu adevărat Israelul – fie el istoric, spiritual sau politic.
Iarăşi se vorbeşte despre desfiinţarea Bisericii greco-catolice şi aşa-zisele beneficii ale « majoritarilor ortodocşi » de pe urma acestei măsuri. Domnul Oliver Jens Schmitt nu poate fi acuzat de neştiinţă, de vreme ce domeniul domniei sale de specialitate este tocmai istoria acestei părţi a Europei. Faptul că nu pomeneşte nimic despre înşelăciunea practicată de puterea austro-ungară prin care s-a făcut aşa-numita « uniaţie », de sutele de biserici ortodoxe « rechiziţionate » de greco-catolici în acel moment şi de tunurile abătute asupra locaşurilor ortodoxe de aceiaşi protectori austro-ungari nu poate fi catalogat decât ca rea-voinţă. La fel şi ignorarea soluţiei propuse cu peste 20 de ani în urmă de (pe atunci) arhiepiscopul Bartolomeu Anania, şi pusă în practică în multe locuri unde au avut loc litigii : biserica – clădirea – este a comunităţii, ea trebuie să hotărască dacă vrea să aparţină de Biserica Ortodoxă sau de cea Unită.
Încet-încet se ajunge însă şi la miezul problemei : aşa-zisa influenţă rusă. Ilustrată şi printr-o fotografie de la o întâlnire oficială între patriarhii celor două Biserici autocefale, ideea vasalităţii româneşti faţă de vecinul de la răsărit este susţinută cu argumentul forte al campaniei pentru modificarea constituţiei în spiritul familiei tradiţionale. Aceasta ar fi, conform autorului articolului, « în cel mai pur spirit rusesc ». Iată şi cuiul lui Pepelea, iubiţi cititori. Democraţia este minunată atunci când slujeşte intereselor « drept-gânditorilor » ; altfel, când majoritatea îşi cere în mod legitim un drept, o definiţie consfinţită de tradiţii şi moravuri existente cu mii de ani înainte de existenţa Rusiei însăşi, trebuie demascată ca fiind manipulată de la Moscova. Din fericire, după cum spuneam, domnii care au îmbrăţişat articolul cu pricina nu au apucat să citească alte scrieri prea groase, altfel pesemne că i-ar fi acuzat şi pe autorii Noului Testament – unde se vorbeşte despre aceste probleme, definindu-se fără echivoc poziţia oricărui creştin în privinţa lor – de subordonare faţă de Kremlin.
Ar mai fi multe de spus, însă simt cum îmi irosesc timpul şi pe al cititorilor mei, oricum puţin numeroşi. Articolul domnului Oliver Jens Schmitt este atât de subţire, încât nici nu m-aş fi obosit să-l pomenesc dacă nu aş fi văzut entuziasmul contagios pe care l-a trezit în pătura noastră « luminată », de la jurnalist la biciclist cu baghetă.
În concluzie ni se spune că în România a reapărut de curând spiritul lui Ceauşescu, iar Biserica ar avea un rol în acest lucru. Ce putem observa mult mai lesne este că se conturează în Europa foarte clar ceea ce Alain Besançon numeşte „anatomia unei stafii” – stafia lui Marx, care de la Trier, unde a fost celebrat cu fast, nu a făcut decât un salt până în paginile lui „Neue Zürcher Zeitung”. Nu putem noi, cei mărunţi, să apărăm o Biserică pe care, dacă alegem să o credem, „nici porţile iadului nu o vor birui”. Dar încercăm, pentru a câta oară, să-i convingem pe dragii noştri apărători orwellieni ai ministerului adevărului că nu tot ce zboară se mănâncă.

Sunday, October 15, 2017

Coloana sonoră a vieţilor noastre - Body Count, "Civil War"



Anul acesta Body Count şi-a făcut încă odată apariţia, cu un album care are toate şansele să fie socotit cel mai bun din istoria trupei. Cumva grupul metal al lui Ice T a făcut parte din povestea maturizării mele, dar până acum doar prin admiraţia altora şi prin faptul că piesele se pretează excelent la un moshpit în care intrăm din ce în ce mai rar. Nu am putut privi niciodată piese ca „Body Count”, „There Goes the Neighborhood” altfel decât ca pe nişte manifeste scandate eficient, dar fără soliditatea pe care o aştept de la o trupă metal; iar „KKK Bitch” sau „Voodoo” mă făceau să râd şi cam atât – metal for fun, but not really good metal, cu alte cuvinte. Şi m-am mirat când l-am auzit pe Ice T cântând pe „Hey Joe”.  „Bloodlust” (2017) pare să mă contrazică: îmbinarea între rap şi metal a ajuns la apogeu. Riff-urile au căpătat consistenţă, Ice T rămâne acelaşi rapper pur dar, pe alocuri, pare să fi preluat ceva din furia lui Tom Araya. Tema refrenului de pe „Civil War” are un pic din riff-urile „monolitice”, simple şi apăsătoare în acelaşi timp ale lui Tony Iommi, iar intrarea în solo putea la fel de bine să figureze pe un album Slayer. Această piesă – care deschide albumul pomenit – descrie starea conflictuală din America în termeni tipici pentru Body Count / Ice T, dar reuşeşte să păstreze, la nivelul versurilor, un anumit echilibru, astfel încât un spectru mai larg de ascultători să se poată regăsi în ea. Şi, în fond, constatarea este întărită de cei doi protagonişti, altfel opuşi în crezurile lor politice: pe de o parte Ice T, susţinător al unei perspective destul de stângiste, şi invitatul său, cel care face solo-ul de chitară şi pe care îl veţi recunoaşte în vocea crainicului de la începutul pieţei: conservatorul, tradiţionalistul şi inconfundabilul Dave Mustaine.




Componenţa Body Count de pe albumul „Bloodlust”:
 Ice T – voce; Ernie C – chitară, backing vocals; Juan of the Dead – chitară ritmică, backing vocals; Vincent Price – bas, backing vocals şi voce pe o surprinzătoare preluare după Slayer; Ill Will – tobe; Sean E. Sean – sample-uri, backing vocals; Little Ice – backing vocals. Invitaţi pe câte o piesă sunt, pe lângă Dave Mustaine, Max Cavalera şi Randy Blythe de la la Lamb of God.

Monday, September 18, 2017

Coloana sonoră a vieţilor noastre - Procol Harum, "Grand Hotel"



    Când am ascultat pentru prima dată „Grand Hotel” mi-am amintit imediat descrierea făcută de Nicolae Steinhardt primului capitol al romanului „Întunecare”, de Cezar Petrescu. Şi de contrastul evocat între luxul ostentativ şi decadent din cazinoul constănţean şi urgia ce avea să urmeze, a Primului Război Mondial. „Urmăriţi gesturile personagiilor (...): savuraţi pe îndetele înstăritele detalii: cutia de ţigări de foi din La Havanna, paharele desigur de cristal, tacâmurile de argint, serviciul atent, discret; păstraţi mereu vie – dincolo de pata de lumină a bondoacei şi urâtei, dar înfiptei şi proţăpitei clădiri (totuşi nu lipsită de fast şi de un sincronic stil pompos) şi a terasei de absolută, indiscutabilă şi biruitoare frumuseţe – prezenţa mării, a navelor, a tainei, a nelimitatei catifelate nopţi, a cadenţei valurilor care şi aici, cu mai dârză constantă furie, izbesc stânca sfărâmându-se; încercaţi senzaţia aceea de prea plin, de fericire prea sigură şi calmă pentru a nu stârni zavistia unor zei pizmaşi; înduioşaţi-vă niţel asupra unui spectacol fără de elemente afective şi înălţătoare, prea încărcat poate de truculenţă şi exprimând simpla melancolie a huzurului; dar ridicaţi-vă deasupra judecăţilor valorice şi lăsaţi-vă răpiţi numai de fermecatul fel în care autorul îşi contemplă făpturile în aceste ultime clipe consacrate unor vremelnice plăceri, înainte de a le azvârli în foc, în hârtoape, viroage, coclauri şi pârjol şi de a le împroşca din belşug cu sânge şi noroi; cedaţi o clipă instinctului compătimirii celor ce vor urma şi al participării la bucuria ce este acum; bucuraţi-vă de bucuria, biata bucurie a celorlalţi (...). (...) Viaţa, oprită zice-s-ar, sfidează cu mărunta, ridicola (dar şi stăruitoarea) ei încercarea de a fi fericită aspra soartă înscrisă în mersul stelelor atât de palide în comparaţie cu lampadarele electrice ale somptuosului, vulgarului, încrezătorului în sine cazino.” (N. Steinhardt, Cezar Petrescu, Întunecare, în Între viaţă şi cărţi, Mănăstirea Rohia / Polirom 2010).
     Aerul acesta, melancolic şi amăgitor deopotrivă, dar conştient parcă în profunzime de caracterul său volatil – „deşertăciunea deşertăciunilor” – se simte şi în cântecul pianistului şi solistului vocal Gary Brooker (muzica) şi al textierului Keith Reid (versurile). Interesant este că celui dintâi melodia tristă şi orchestraţia somptuoasă îi amintesc de restaurantele din Europa de Est de la începutul anilor 1970. Acolo, în ciuda atmosferei apăsătoare şi a sărăciei, „încă mai aveau orchestre şi cvartete de coarde în holurile hotelurilor, unde chelnerii te aşteptau în frac şi cu papion”. De aici poate şi aluzia muzicală la „Ochi negri”, strecurată printre ritmurile de dans elegant şi solo-uri de chitară atât de „seventies rock”. Lansat într-un an fantastic pentru rock (1973), care a văzut apariţia unor albume ca „Dark Side of the Moon” (Pink Floyd), „Quadrophenia” (The Who), „Queen” (Queen), etc., „Grand Hotel” se ridică la nivelul artei celor sus-menţionaţi şi rămâne o mostră de rafinament muzical şi echilibru rar atins între eleganţa clasică şi exuberanţa rock-ului progresiv al acelor vremuri.  



Tonight we sleep on silken sheets.
We drink fine wine, and eat rare meats.
On Carousel and gambling stake
Our fortunes speed, and dissipate.
It’s candle light and chandelier,
It’s silver plate and crystal clear,
It’s serenade and Sarabande.
The nights we stay at Hotel Grande.

Tonight we dine at Hotel Ritz.
(A golden dish with every wish).
It’s mirrored walls, and velvet drapes,
Dry champagne and bursting grapes,
Dover sole, and Oeufs Mornay,
Profiteroles and Peach Flambe.
The waiters dance on finger tips
The nights we dine at Hotel Ritz.

One more toast to greet the morn
The wine and dine have danced till dawn,
Where’s my Continental Bride?
We’ll Continental slip and slide.
An early morning pinch and bite –
(These French girls always like to fight),
It’s serenade and Sarabande.
The nights we stay at Hotel Grande.