Saturday, July 21, 2018

Demascarea eşuată sau despre presă, istorie şi ministere ale adevărului


Colecţii de clişee. Se revarsă peste noi zi de zi şi falsifică o realitate în care adevărul şi minciunile, fragmentele de adevăr şi contururile mincinoase ne cufundă într-o confuzie în care ni se dictează subtil ce să credem – ca la un minister fictiv dar atât de profetic din romanul „1984” al lui George Orwell.
2018 – anul centenarul României Mari, dar şi al sfârşitului unui război care a înecat lumea în sânge nevinovat. Astăzi se poartă alte războaie. Şi în care nici măcar acel atât de van simţ al onoarei nu mai există, pentru că lacheii, voluntarii sau cei din linia întâi nu-şi mai asumă riscuri: „no skin in the game”, cum ar spune gânditorul contemporan Nassim Nicholas Taleb, a cărui lectură v-o recomand cu căldură.
Oliver Jens Schmitt este un istoric, autor, printre altele, al unei biografii a lui Corneliu Zelea Codreanu despre care specialiştii spun că, deşi reia fără discernământ mai toate clişeele, este una dintre cele mai bine documentate. Nu acelaşi lucru se poate spune despre recentul articol publicat de acelaşi în „Neue Zürcher Zeitung” şi reluat entuziast de mai mulţi „drept-gânditori“ de pe la noi. « Că a fost vorba despre fascişti sau comunişti – Biserica Ortodoxă Română a fost mereu slujitoarea puterii », se intitulează cugetările lui Schmitt din prestigioasa publicaţie elveţiană. Cugetări care reprezintă, aşa cum spuneam, o colecţie de clişee.
„Ca şi în alte ţări majoritar ortodoxe, BOR a umplut cu iscusinţă golul identitar lăsat în urmă de comunism şi a revenit astfel din nou în centrul vieţii politice », scrie concis, reportericesc şi fără dubii domnul Schmitt.
Keith Hitchins este un istoric american, specializat în Europa de Sud-Est şi în România. A publicat câteva volume impresionante, traduse şi la noi şi apărute la Humanitas, despre istoria românilor în general şi despre cea modernă în special. Este cu totul remarcabilă înţelegerea şi cunoaşterea fină a detaliilor tehnice şi a nuanţelor de orientare politică, spirituală şi ideologică din evoluţia românilor din ultimele veacuri. Aproape că ne doare când vedem cât de bine a înţeles un străin realităţile pe care cei de acasă le sucesc după bunul lor plac. O simplă lectură, fără a lua notiţele atât de complicate pentru omul contemporan grăbit, arată un lucru pe care cercetarea documentelor îl întăreşte însutit : identitatea românilor a fost determinată în bună parte de apartenenţa la Ortodoxie. Singurele două elemente de unitate în veacurile de fărâmiţare politică au fost limba şi Biserica, aceasta jucând de multe ori rolul de frunte politic în eforturile românilor de a se emancipa ca naţiune liberă, suverană şi unitară, dincolo de diviziunile statale. Evident, în aceste condiţii, nu a avut de umplut niciun gol identitar, de vreme ce a fost piatră de temelie a acestei identităţi pe care comunismul nu a făcut decât să o nege, în primă fază – mai rar discutată, pentru că unii dintre specialiştii de astăzi se trag din făuritorii ei, iar alţii se sperie de asemănarea dintre internaţionalismul lor de astăzi şi cel propovăduit de aceiaşi făuritori –, pentru ca apoi să o maimuţărească. Recunoaştem, în agitaţia contemporană, dificultatea lecturii a câteva mii de pagini, care ar putea lămuri problema îndeajuns, cu trimiteri bibliografice necesare. Şi înţelegem că între două postări pe reţelele de socializare este mult mai la îndemână un articol de ziar. Ne oferim chiar să le sărim în ajutor celor interesaţi – şi, evident, dezinteresaţi şi oneşti – prin citate concise referitoare la subiectul dezbătut.
Confundând rolurile, domnnul Oliver Jens Schmitt trage concluzia din faptul că sinodul nu a ieşit în stradă împotriva dictaturilor carlistă, militară şi comunistă, că Biserica le-a sprijinit pe acestea. Discuţia este mult prea lungă pentru a putea fi dezbătută în amănunt aici. În paranteză fie spus, niciuna dintre acestea nu poate fi catalogată drept fascistă, dar un titlu frumos scuză o minciună elegantă. Dar orice cititor onest de istorie – nu mai vorbim despre istoricii profesionişti – va recunoaşte tertipul ieftin : scoaterea din context a unor fapte şi judecarea lor după tiparele societăţii contemporane. Sunt amintiţi clericii care au colaborat cu Securitatea, nu se spune nimic despre miile de preoţi, călugări şi credincioşi arestaţi şi ucişi în temniţele comuniste. Despre părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa vestea a ajuns până la Casa Albă, ceea ce l-a şi salvat. Numai domnul Schmitt şi lăudătorii domniei sale nu au auzit despre el şi, implicit, nici despre celelalte mii de mărturisitori care au plătit cu sângele lor rezistenţa – nu armată, nu în stradă, ci în duhul propriei credinţe – în faţa comunismului. Şi care astăzi întârzie să fie canonizaţi, tocmai pentru că « drept-gânditorii » se tem că astfel ar putea să iasă la iveală, în sfârşit, autoritatea morală imensă şi meritată a Bisericii, care merge dincolo de greşelile şi trădările unor membri. Unul dintre aceşti mărturisitori este de altfel chiar Dumitru Stăniloae, descris ca mentor al patriarhului Daniel şi ca « teolog influent conservator-naţionalist ». Nimic despre faptul că vorbim despre unul dintre cei mai mari teologi creştini ai secolului XX, recunoscut ca atare inclusiv de omologii apuseni, dintre care este suficient să-l amintim pe Jürgen Moltmann. Nimic despre anii de închisoare comunistă, care ar strica, desigur, portretul de biserică colaboraţionistă descris de istoricul contemporan, ocazional autor de articole la ziar. Doar eticheta infamantă de „naţionalist”.
Curios este faptul că ceea ce în trecut era o adevărată marotă a presei de stânga, antisemitismul, nu este menţionat decât fugar. Explicaţia este destul de simplă – dacă până mai ieri luptătorii pentru libertate se prefăceau mari iubitori de evrei şi dragostea de patrie, numită şi naţionalism, era odioasă în general, dar permisă dacă patria respectivă se numea Israel, astăzi îşi dau arama pe faţă. Stânga corect politică, pro-migraţie în masă, anticreştină şi relativistă este ea însăşi adversara ireconciliabilă a unui stat tradiţionalist ca Israelul – lucru uşor vizibil, printre altele, din reacţiile isterice la ultimele măsuri politice ale administraţiei Trump. Nu ar fi rău nici pentru prietenii noştri localnici care se grăbesc să-l ridice în slăvi pe domnul Schmitt tocmai din cauza aşa-zisului antisemitism al Bisericii, să afle că se fac fraţi cu cei care urăsc cu adevărat Israelul – fie el istoric, spiritual sau politic.
Iarăşi se vorbeşte despre desfiinţarea Bisericii greco-catolice şi aşa-zisele beneficii ale « majoritarilor ortodocşi » de pe urma acestei măsuri. Domnul Oliver Jens Schmitt nu poate fi acuzat de neştiinţă, de vreme ce domeniul domniei sale de specialitate este tocmai istoria acestei părţi a Europei. Faptul că nu pomeneşte nimic despre înşelăciunea practicată de puterea austro-ungară prin care s-a făcut aşa-numita « uniaţie », de sutele de biserici ortodoxe « rechiziţionate » de greco-catolici în acel moment şi de tunurile abătute asupra locaşurilor ortodoxe de aceiaşi protectori austro-ungari nu poate fi catalogat decât ca rea-voinţă. La fel şi ignorarea soluţiei propuse cu peste 20 de ani în urmă de (pe atunci) arhiepiscopul Bartolomeu Anania, şi pusă în practică în multe locuri unde au avut loc litigii : biserica – clădirea – este a comunităţii, ea trebuie să hotărască dacă vrea să aparţină de Biserica Ortodoxă sau de cea Unită.
Încet-încet se ajunge însă şi la miezul problemei : aşa-zisa influenţă rusă. Ilustrată şi printr-o fotografie de la o întâlnire oficială între patriarhii celor două Biserici autocefale, ideea vasalităţii româneşti faţă de vecinul de la răsărit este susţinută cu argumentul forte al campaniei pentru modificarea constituţiei în spiritul familiei tradiţionale. Aceasta ar fi, conform autorului articolului, « în cel mai pur spirit rusesc ». Iată şi cuiul lui Pepelea, iubiţi cititori. Democraţia este minunată atunci când slujeşte intereselor « drept-gânditorilor » ; altfel, când majoritatea îşi cere în mod legitim un drept, o definiţie consfinţită de tradiţii şi moravuri existente cu mii de ani înainte de existenţa Rusiei însăşi, trebuie demascată ca fiind manipulată de la Moscova. Din fericire, după cum spuneam, domnii care au îmbrăţişat articolul cu pricina nu au apucat să citească alte scrieri prea groase, altfel pesemne că i-ar fi acuzat şi pe autorii Noului Testament – unde se vorbeşte despre aceste probleme, definindu-se fără echivoc poziţia oricărui creştin în privinţa lor – de subordonare faţă de Kremlin.
Ar mai fi multe de spus, însă simt cum îmi irosesc timpul şi pe al cititorilor mei, oricum puţin numeroşi. Articolul domnului Oliver Jens Schmitt este atât de subţire, încât nici nu m-aş fi obosit să-l pomenesc dacă nu aş fi văzut entuziasmul contagios pe care l-a trezit în pătura noastră « luminată », de la jurnalist la biciclist cu baghetă.
În concluzie ni se spune că în România a reapărut de curând spiritul lui Ceauşescu, iar Biserica ar avea un rol în acest lucru. Ce putem observa mult mai lesne este că se conturează în Europa foarte clar ceea ce Alain Besançon numeşte „anatomia unei stafii” – stafia lui Marx, care de la Trier, unde a fost celebrat cu fast, nu a făcut decât un salt până în paginile lui „Neue Zürcher Zeitung”. Nu putem noi, cei mărunţi, să apărăm o Biserică pe care, dacă alegem să o credem, „nici porţile iadului nu o vor birui”. Dar încercăm, pentru a câta oară, să-i convingem pe dragii noştri apărători orwellieni ai ministerului adevărului că nu tot ce zboară se mănâncă.

Sunday, October 15, 2017

Coloana sonoră a vieţilor noastre - Body Count, "Civil War"



Anul acesta Body Count şi-a făcut încă odată apariţia, cu un album care are toate şansele să fie socotit cel mai bun din istoria trupei. Cumva grupul metal al lui Ice T a făcut parte din povestea maturizării mele, dar până acum doar prin admiraţia altora şi prin faptul că piesele se pretează excelent la un moshpit în care intrăm din ce în ce mai rar. Nu am putut privi niciodată piese ca „Body Count”, „There Goes the Neighborhood” altfel decât ca pe nişte manifeste scandate eficient, dar fără soliditatea pe care o aştept de la o trupă metal; iar „KKK Bitch” sau „Voodoo” mă făceau să râd şi cam atât – metal for fun, but not really good metal, cu alte cuvinte. Şi m-am mirat când l-am auzit pe Ice T cântând pe „Hey Joe”.  „Bloodlust” (2017) pare să mă contrazică: îmbinarea între rap şi metal a ajuns la apogeu. Riff-urile au căpătat consistenţă, Ice T rămâne acelaşi rapper pur dar, pe alocuri, pare să fi preluat ceva din furia lui Tom Araya. Tema refrenului de pe „Civil War” are un pic din riff-urile „monolitice”, simple şi apăsătoare în acelaşi timp ale lui Tony Iommi, iar intrarea în solo putea la fel de bine să figureze pe un album Slayer. Această piesă – care deschide albumul pomenit – descrie starea conflictuală din America în termeni tipici pentru Body Count / Ice T, dar reuşeşte să păstreze, la nivelul versurilor, un anumit echilibru, astfel încât un spectru mai larg de ascultători să se poată regăsi în ea. Şi, în fond, constatarea este întărită de cei doi protagonişti, altfel opuşi în crezurile lor politice: pe de o parte Ice T, susţinător al unei perspective destul de stângiste, şi invitatul său, cel care face solo-ul de chitară şi pe care îl veţi recunoaşte în vocea crainicului de la începutul pieţei: conservatorul, tradiţionalistul şi inconfundabilul Dave Mustaine.




Componenţa Body Count de pe albumul „Bloodlust”:
 Ice T – voce; Ernie C – chitară, backing vocals; Juan of the Dead – chitară ritmică, backing vocals; Vincent Price – bas, backing vocals şi voce pe o surprinzătoare preluare după Slayer; Ill Will – tobe; Sean E. Sean – sample-uri, backing vocals; Little Ice – backing vocals. Invitaţi pe câte o piesă sunt, pe lângă Dave Mustaine, Max Cavalera şi Randy Blythe de la la Lamb of God.

Monday, September 18, 2017

Coloana sonoră a vieţilor noastre - Procol Harum, "Grand Hotel"



    Când am ascultat pentru prima dată „Grand Hotel” mi-am amintit imediat descrierea făcută de Nicolae Steinhardt primului capitol al romanului „Întunecare”, de Cezar Petrescu. Şi de contrastul evocat între luxul ostentativ şi decadent din cazinoul constănţean şi urgia ce avea să urmeze, a Primului Război Mondial. „Urmăriţi gesturile personagiilor (...): savuraţi pe îndetele înstăritele detalii: cutia de ţigări de foi din La Havanna, paharele desigur de cristal, tacâmurile de argint, serviciul atent, discret; păstraţi mereu vie – dincolo de pata de lumină a bondoacei şi urâtei, dar înfiptei şi proţăpitei clădiri (totuşi nu lipsită de fast şi de un sincronic stil pompos) şi a terasei de absolută, indiscutabilă şi biruitoare frumuseţe – prezenţa mării, a navelor, a tainei, a nelimitatei catifelate nopţi, a cadenţei valurilor care şi aici, cu mai dârză constantă furie, izbesc stânca sfărâmându-se; încercaţi senzaţia aceea de prea plin, de fericire prea sigură şi calmă pentru a nu stârni zavistia unor zei pizmaşi; înduioşaţi-vă niţel asupra unui spectacol fără de elemente afective şi înălţătoare, prea încărcat poate de truculenţă şi exprimând simpla melancolie a huzurului; dar ridicaţi-vă deasupra judecăţilor valorice şi lăsaţi-vă răpiţi numai de fermecatul fel în care autorul îşi contemplă făpturile în aceste ultime clipe consacrate unor vremelnice plăceri, înainte de a le azvârli în foc, în hârtoape, viroage, coclauri şi pârjol şi de a le împroşca din belşug cu sânge şi noroi; cedaţi o clipă instinctului compătimirii celor ce vor urma şi al participării la bucuria ce este acum; bucuraţi-vă de bucuria, biata bucurie a celorlalţi (...). (...) Viaţa, oprită zice-s-ar, sfidează cu mărunta, ridicola (dar şi stăruitoarea) ei încercarea de a fi fericită aspra soartă înscrisă în mersul stelelor atât de palide în comparaţie cu lampadarele electrice ale somptuosului, vulgarului, încrezătorului în sine cazino.” (N. Steinhardt, Cezar Petrescu, Întunecare, în Între viaţă şi cărţi, Mănăstirea Rohia / Polirom 2010).
     Aerul acesta, melancolic şi amăgitor deopotrivă, dar conştient parcă în profunzime de caracterul său volatil – „deşertăciunea deşertăciunilor” – se simte şi în cântecul pianistului şi solistului vocal Gary Brooker (muzica) şi al textierului Keith Reid (versurile). Interesant este că celui dintâi melodia tristă şi orchestraţia somptuoasă îi amintesc de restaurantele din Europa de Est de la începutul anilor 1970. Acolo, în ciuda atmosferei apăsătoare şi a sărăciei, „încă mai aveau orchestre şi cvartete de coarde în holurile hotelurilor, unde chelnerii te aşteptau în frac şi cu papion”. De aici poate şi aluzia muzicală la „Ochi negri”, strecurată printre ritmurile de dans elegant şi solo-uri de chitară atât de „seventies rock”. Lansat într-un an fantastic pentru rock (1973), care a văzut apariţia unor albume ca „Dark Side of the Moon” (Pink Floyd), „Quadrophenia” (The Who), „Queen” (Queen), etc., „Grand Hotel” se ridică la nivelul artei celor sus-menţionaţi şi rămâne o mostră de rafinament muzical şi echilibru rar atins între eleganţa clasică şi exuberanţa rock-ului progresiv al acelor vremuri.  



Tonight we sleep on silken sheets.
We drink fine wine, and eat rare meats.
On Carousel and gambling stake
Our fortunes speed, and dissipate.
It’s candle light and chandelier,
It’s silver plate and crystal clear,
It’s serenade and Sarabande.
The nights we stay at Hotel Grande.

Tonight we dine at Hotel Ritz.
(A golden dish with every wish).
It’s mirrored walls, and velvet drapes,
Dry champagne and bursting grapes,
Dover sole, and Oeufs Mornay,
Profiteroles and Peach Flambe.
The waiters dance on finger tips
The nights we dine at Hotel Ritz.

One more toast to greet the morn
The wine and dine have danced till dawn,
Where’s my Continental Bride?
We’ll Continental slip and slide.
An early morning pinch and bite –
(These French girls always like to fight),
It’s serenade and Sarabande.
The nights we stay at Hotel Grande.
 

Thursday, August 31, 2017

Coloana sonoră a vieţilor noastre - Iggy Pop, "Gardenia"



Poet şi fanfaron, veşnic paria şi superstar, Iggy Pop reuşeşte să treacă peste ani cu o nonşalanţă care-i vine tocmai din faptul că nu-şi găseşte locul nicăieri şi în nicio vreme. Adolescentul frustrat şi căzut în dependenţa de droguri în aşa măsură încât nu a ezitat să vândă pe mai nimic geaca idolului său, Jim Morrison, s-a maturizat dar nu s-a adaptat. Aşa că o „depresie post-pop” nu este decât mersul firesc al creaţiei sale. Albumul din 2016, „Post Pop Depression”, a fost compus alături de Josh Homme, chitaristul, solistul vocal şi principalul compozitor al formaţiei Queens of the Stone Age, cel care s-a ocupat şi de producţie. Homme cântă aici la bas, chitară, clape şi voce secundară,  colegul lui de trupă Dean Fertita se ocupă de bas, chitară şi pian, iar la tobe şi instrumente de percuţie este Matt Helder de la Arctic Monkeys.



„Gardenia” este unul dintre acele cântece în care simplitatea clară a structurii se îmbină cu dozajul perfect care-l întipăreşte imediat în memorie. Strofa se sprijină pe bas şi pe armoniile chitarei, adesea în contratimp, iar refrenul creează o senzaţie cvasi-hipnotică prin chitara „tremurată”. Structurii clasice i se adaugă la un moment dat un bridge în crescendo, cu versurile recitate, ca o completare a strofei ceva mai austere melodic şi scoţând în evidenţă melodia dulce-melancolică a refrenului. Pe scurt, frustrarea şi melancolia versurilor, punk şi visătoare în alternanţă, sunt redate perfect de compoziţia aproape minimalistă. Bântuit de moartea lui David Bowie, Iggy Pop îşi reafirmă prezenţa, fără scuze, fără să cerşească bunăvoinţă, gata să-şi spună povestea în versuri stranii şi învăluitoare, dar şi să scuipe nişte cioburi în faţa oricărei agresiuni.




Monday, August 21, 2017

Coloana sonoră a vieţilor noastre - Fairuz, "Agni Parthene" în arabă



Acum mai multă vreme v-am propus aici o variantă a cântării „Agni Parthene”, scrisă de Sfântul Nectarie al Eghinei, cântată de monahii ruşi de la mănăstirea Valaam. Astăzi ascultăm aceeaşi lucrare muzicală şi duhovnicească în arabă, cântată de Fairuz (Fairouz, Feyrouz, Fayrouz), una dintre cele mai cunoscute artiste din lumea arabă, controversată şi admirată în egală măsură. Fairuz  este libaneză, botezată în Biserica pre-calcedoniană a Siriei şi trecută ulterior în rândurile Bisericii Ortodoxe. Dincolo de cariera ei foarte bogată, ce include concerte, turnee, musical-uri, piese de teatru, Fairuz şi-a dedicat timp şi muzicii bisericeşti. Fie această cântare în cinstea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu un imn de slavă pentru Maica Luminii, care întru Adormirea ei nu ne-a părăsit.

Sunday, July 30, 2017

Coloana sonoră a vieţilor noastre - Metallica (feat. Dave Lombardo), "Battery / The Four Horsemen" (live)



Sigur că-l iubesc pe Lars Ulrich. Fără el Metallica ar fi fost probail o trupă la fel de cunoscută ca Diamond Head. Iar Mike Portnoy a spus pe bună dreptate că, deşi marii baterişti nu-l apreciază, Lars a reuşit să se impună ca unul dintre cei mai importanţi inventatori de sunet. Dar nu mă deranjează câtuşi de puţin să-l văd pe frontmanul meu metal preferat cântând alături de un baterist adevărat – cel mai bun al generaţiei lui, dacă mă întrebaţi pe mine. Aşa că, fără alte comentarii, Metallica featuring Dave...






Friday, June 30, 2017

Coloana sonoră a vieţilor noastre - Soulfly (cu Sean Lennon), "Son Song"



Max Cavalera: „Am mers cu Sean la a doua mea casă, la munte, şi am scris cântecul. Riff-ul principal este al lui Sean: este un riff melodios, în stilul Beatles (mai degrabă o întâlnire între Beatles şi Black Sabbath, cu nota aparte dată de măsurile alternative – nota mea, PSG). Eu am venit cu al doilea riff şi le-am îmbinat. El a cântat la clape la sfârşitul cântecului, foarte frumos.
     Producătorul albumului Primitive, Toby Wright – care lucrase cu Alice in Chains, Ozzy şi Metallica – trecea printr-un divorţ urât pe atunci, şi a trebuit să ia avionul spre casă în weekendul în care am înregistrat ‚Son Song’, aşa că până la urmă Sean a produs cântecul. A preluat cu totul pupitrul de mixaj şi ştia foarte exact ce face. Sean a vrut să numim cântecul ‚Stardust’, însă m-am gândit, ‚Nu-i putem spune aşa’.
     Versurile de la ‚Son Song’ sunt despre faptul că ne-am pierdut taţii. Totdeauna îmi dorisem să scriu un cântec despre tatăl meu, deci când s-a ivit ocazia să o fac cu cineva ca Sean Lennon, am ştiut că mai bine nu avea cum să fie. I s-a întâmplat acelaşi lucru când era mic. Amândoi ne-am pierdut taţii. El avea cinci ani, eu nouă.”

Sean Lennon: „Între mine şi Max se crease un fel de legătură prin aceea că ne pierduserăm taţii la o vârstă fragedă. Cred că lucrul acesta s-a auzit cumva pe înregistrare. Îmi amintesc că am făcut împreună un riff care alterna între 7/8 şi 6/8 (ceea ce îi dă caracterul vioi, aproape instabil ritmic, şi contrastul între ritmul ternar, mai dansant, „feminin”, şi cel binar – nota mea, PSG), iar apoi Max a venit cu un riff foarte agăţător pentru refren. Îmi amintesc că am cântat la orgă Rhodes pe outro.
     Dintre toate cântecele la care am lucrat, cele mai multe reacţii pozitive le primesc la ‚Son Song’. Mereu vine lume la mine pe stradă şi îmi vorbeşte despre această piesă. De foarte multe ori sunt oameni care în mod normal nu-mi ascultă muzica, şi asta mi se pare mişto.
     Max este un tip foarte rar de artist. Este cu adevărat deschis spre dezvoltarea sunetului propriu. Când are colaborări, nu o face doar de dragul noutăţii – chiar e deschis spre comunicare şi schimb de idei. Cei mai mulţi artişti sunt prea nesiguri pentru aşa ceva. M-am simţit extraordinar cât am lucrat cu Soulfly şi aş face-o oricând din nou.”


„Son Song” apare pe al doilea album Soulfy, „Primitive”, lansat pe 26 septembrie 2000 în componenţa: Max Cavalera (voce, chitară ritmică, berimbau), Marcelo D. Rapp (bas, percuţie, tobe), Mikey Doling (chitară), Joe Nuñez (tobe, percuţie). Citatele din Max Cavalera şi Sean Lennon sunt luate din cartea Max Cavalera, with Joel McIver, My Bloody Roots: From Sepultura to Soulfy and Beyond, publicată în 2014. Observaţiile din paranteză, după cum este precizat, îmi aparţin.

 One, two, three, four.

Sometimes I don't want to face life.
Sometimes I feel empty inside.
But every moment is precious.
Everyone will turn to dust.

Dust myself up and I scream at the sky.
It's been so hard, but I can't let it die.
Turn my head up, looking at the stars.
So many years, I still wonder where you are.

Dust myself up and I scream at the sky.
It's been so hard and I ask myself why?
Turn my head up, looking at the sun.
Waited so long, it's time to move on.

Move on.

Look at the sun, look at the sky.
Another day, another sign.
Every moment is precious.
Everything will turn to dust.

Dust myself up and I scream at the sky.
It's been so hard, but I can't let it die.
Turn my head up, looking at the stars.
So many years, I still wonder where you are.

Dust myself up and I scream at the sky.
It's been so hard and I ask myself why?
So much pain pouring from inside.
Above me I feel the spirit fly.

Every moment is precious.
Everything will turn to dust.