Atitudinea rebelă şi calea pavată de excese ale lui Morrison ating apogeul pe 10 decembrie la New Haven, Connecticut. Jim este bruscat de un poliţist când era în backstage cu o fată, şi povesteşte pe scenă episodul, acuzându-i pe oamenii legii, şi, în consecinţă, este arestat.
Până la sfârşitul anului, concertele continuă, şi trupa încheie 1967 în glorie, deşi primele vorbe despre „turnura comercială” a americanilor încep să apară în presă.
Înregistrările pentru cel de-al treilea album sunt îngreunate de faptul că Morrison bea din ce în ce mai mult, dar activitatea trupei continuă să rămână, momentan, fructuoasă. Mai multe concerte în aer liber generează bătăi între fani şi poliţie, în special cel de pe 10 mai 1968, de la Chicago Coliseum. În cele din urmă, în iulie apare „Waiting for the Sun”, considerat până astăzi albumul cel mai accesibil al grupului. Desigur, este vorba despre o înţelegere unilaterală. Într-adevăr, avem aici cele mai comerciale piese de până atunci, de pildă „Hello, I Love You”, primul number 1 al grupului, atât în Europa cât şi în Statele Unite, „Spanish Caravan”, altfel superbă, cu sonorităţile mediteraneene prelucrate în maniera Doors sau „We Could Be So Good Together”, mai ritmată şi alertă, de pe care însă nu lipsesc solo-urile dubioase ale lui Krieger, un rock blues distorsionat. Pe de altă parte, pe acelaşi album se găsesc una dintre cele mai puternice piese ale trupei. „Not To Touch the Earth”, parte a piesei de treizeci de minute „Celebration of the Lizard”, pe care membrii trupei nu au reuşit să o înregistreze în întregime pentru album, are o tematică inspirată din „Creanga de aur”, studiul lui James Frazer despre mitologie şi religii comparate, susţinută muzical de un bas psihedelic care creează, împreună cu instrumentele melodice, distorsionate prin apogiaturi descendente, o tensiune din ce în ce mai mare, rezolvată parţial în refrenul „let’s run” şi lăsată fără o ieşire efectivă, în aura mitologică de mister definită de cuvintele „I am the lizard king, I can do anything”. „Unknown Soldier”, poate cea mai politică piesă Doors, interzisă pe atunci la radio, beneficiază şi de un scurt metraj realizat tot de Morrison, iar pe „My Wild Love” vocea solistului este susţinută de alte voci, ca un cor distorsionat, cu influenţe extraeuropene. „Five To One” naşte până astăzi discuţii legate de înţelesul real, dar este oricum un cântec de revoltă şi viaţă, dincolo de posibilele interpretări legate de raportul de cinci la unu, existent atunci în LA, între albi şi negri, tineri şi bătrâni, fumători de marijuana şi nefumători. În momentul înregistrării piesei, Jim Morrison era atât de beat încât cineva a trebuit să-i spună când să intre cu vocea. Pe disc se aude la un moment dat cineva care-i şopteşte din spate „one more time”. Dacă la toate acestea adăugăm poezia iubirii şi a libertăţii de pe „Love Street”, cu un text sugerat de strada pe care Jim şi iubita lui, Pamela Courson, locuiau, privind de pe balcon şirurile de hippies, dulcea melancolie de pe „Summer’s Almost Gone” sau superbul jazz „Yes, the River Knows”, cu armonia mustind de septime de dominantă, avem tabloul complet al unui disc care continuă în mod firesc călătoria muzical-poetică The Doors.
În septembrie The Doors cântă la Londra alături de Jefferson Airplane, concerte care vor fi înregistrate dar niciodată difuzate, iar în octombrie lui Morrison îi apare prima carte de versuri, „New Creatures”. Seria de concerte continuă, la Amsterdam solistul nu urcă însă pe scenă, din cauza unui leşin cauzat de droguri. Între timp însă, după vizionarea unei piese de teatru hippy, Morrison înregistrează cu trupa un jam session în studio, celebru, numit „Rock Is Dead”. Unul dintre evenimentele care aveau să marcheze istoria The Doors are loc pe 1 martie 1969 la Dinner Key Auditorium, Miami, Florida. În faţa unei mulţimi ce depăşeşte capacitatea sălii, Morrison urlă „Orice vreţi să faceţi, s-o facem!”, după care, se presupune că îşi expune goliciunea în faţa sălii. Procesul juridic ce urmează durează aproape doi ani, cu Jim şi apropiaţii negând de fiecare dată expunerea în public a organelor sexuale, şi spunând că totul a fost o provocare mimată. Cu toate acestea, conform solistului, rezultatul a fost pozitiv, pentru că i-a distrus imaginea de rock star dionisiac pe care el însuşi ajunsese să o deteste. Profitând de pauza de concerte, începe să lucreze la un film despre un autostopist şi înregistrează fragmente de poezie. Trupa îi este ca o familie, iar spectacolele care vor urma sunt impregnate de imaginea unui grup mai bluesy (de altfel şi repertoriul este îmbogăţit cu blues), care se simte bine pe scenă, îndepărtat de viziunea experienţelor şamanice din prima perioadă. Obosit de calea controverselor şi a vieţii sălbatice, Morrison se descrie: „Unii spun despre mine că sunt regele-şopârlă, sau Dionisos, sau un demon în piele neagră. Eu cred că sunt un tânăr inteligent şi sensibil, căruia zeii i-au dăruit în batjocură o inimă de clovn”. LSD-ul, apoi alcoolul şi poligamia care îl aducea în compania şi în patul multor femei, pe lângă relaţia aşa-zis stabilă cu Pamela Courson nu păreau să-l ducă pe Morrison unde vroia, în „cealaltă parte”, ci îl lăsaseră singur în mijlocul unei lumi care îl înghiţise. „Drumul excesului duce la palatul cunoaşterii”, spusese cândva William Blake, dar James Douglas Morrison părea tot mai departe de ceea ce căutase.
Thursday, November 19, 2009
Tuesday, November 17, 2009
Vorbe electorale
Mă uit şi eu la campania electorală pentru alegerile prezidenţiale, cu scepticismul celui care nu crede în niciunul dintre candidaţi. Toţi cei cât de cât cunoscuţi sunt oameni care, fie direct, fie prin alianţele din care fac parte, au acţionat în folosul corupţiei morale şi materiale şi în dauna României. Am spus că în proporţie de 99% nu voi vota şi, deocamdată, acel 1% este departe. Anumite gânduri, recunosc, se nasc şi în mintea mea nepricepută, încercând să desluşesc interesele aflate în spatele candidaţilor şi să văd care dintre ele ar fi mai dăunătoare pentru omul de rând, astfel încât, votând pentru altul, să pot influenţa zădărnicirea lor. Dar, cel puţin deocamdată, rămân în ceaţă. Un lucru îmi este clar. Mircea Geoană nu contează decât prin reţeaua din spatele lui. Din păcate are şanse să ajungă măcar în turul doi, tocmai prin această reţea. Este un candidat slab, cu un discurs plat şi stereotip, propagând imbecilele clişee stângiste fără a încerca câtuşi de puţin să le adapteze la realitatea care îl înconjoară. Şi eu, ca unul care am văzut de la geam, la 12 ani, cum minerii măcelăreau un om, nu voi vota niciodată pe nimeni care se asociază cu Ion Iliescu. Când acesta din urmă a ajuns în turul doi cu Vadim, am preferat să stau frumos acasă.
Cu toate astea, mă uit şi eu la ce zic şi la ce-şi zic candidaţii între ei. Aşa se face că am urmărit şi fragmente din dezbaterea Crin Antonescu – Traian Băsescu. Şi am observat una-alta. Nimic nou, evident, pentru că pe cei doi îi ştim bine. Şi nu merită votul meu. De aceea spun dintru început că nu caut să influenţez pe nimeni. Doar împărtăşesc ce am văzut.
Traian Basescu: Trebuie ca directorii de scoli sa nu fie membri de partid.
Iată o afirmaţie demagogică, din seria celor cu « sistemul ticăloşit » alcătuit din politicieni veroşi – cum şi este – al căror duşman ar fi doar actualul preşedinte – cum nu este, căci vine din inima sistemului. De fapt nu are nicio relevanţă dacă un director face parte dintr-un partid sau altul, atâta timp cât partidele trebuie, teoretic, să fie toate interesate de binele ţării. Dacă omul este un bun dascăl şi gospodar, nu ar trebui să ne intereseze că e liberal, ţărănist sau social-democrat. E drept că la ce oameni colcăie acum prin partide, însăşi asocierea unui director de şcoală cu aceştia dă de gândit în legătură cu moralitatea lui, dar aici avem o problemă mai amplă. La ce au făcut din 1990 încoace, politicienii noştri n-au altă şansă decât să se retragă definitiv din viaţa publică. Sau să se pocăiască în faţa întregii ţări, ceea ce nu dau semne că ar intenţiona.
Crin Antonescu: Reforma vietii politice este data de calitate, nu de numarul de parlamentari.
Corect. Dar spunând acestea, liderul liberal îşi cam şubrezeşte propria poziţie. Pentru că dacă importantă este calitatea, e mai uşor să găseşti mai puţini oameni buni, iar dacă numărul nu contează, reducerea lui e bună, măcar fiindcă nu se mai înghit atâţia bani din buget. Spunând cele de mai sus, Crin Antonescu i-a ridicat mingea la fileu lui Traian Băsescu. Dar se pare că acesta n-a observat.
Traian Basescu: Trebuie sa trecem de la educatia bazata pe memorie, pe una care sa dea copiilor competente. Nu trebuie sa bagam date in memoria copilului, ci trebuie sa le aratam unde sa caute.
Actualul preşedinte încearcă să recupereze terenul pe care unele sondaje spun că l-ar fi pierdut în rândul aşa-numitei « pături educate », adică studenţii sau oamenii şcoliţi prin Occident. Ideea de mai sus e foarte populară în rândul celor care critică vechiul sistem de educaţie românesc, cu accentul pus în special pe aşa-numita cultură generală. Rău sau bun, respectivul sistem a dat cândva roade, ceea ce diverşii hibrizi din zilele noastre nu mai fac. Personal socotesc că o educaţie echilibrată foloseşte ambele metode. Un om trebuie să ştie şi în acelaşi timp să ştie unde să caute. Altfel ajungem la situaţia extremă, cunoscută mie dintr-un context anecdotic dar real, în care ni se va spune : « N-am nevoie să văd, să citesc sau să cunosc nimic. Dacă mă interesează, găsesc pe internet sau pe Discovery ».
Crin Antonescu: Cum va considerati dumneavoastra cand doua treimi dintre romani va cred mai rau decat Ceausescu?
Crin e la fel ca Băsescu. Îi plac circul, afirmaţiile nefondate, vorbăria goală. Care două treimi ? Vobe mari şi fără bază, care s-ar potrivi mult mai bine în revista pseudo-naţionalistului Vadim.
Crin Antonescu: Basescu, spre deosebire de Geoana, e un om viu, cu personalitate. Le spun romanilor ca jocurile nu sunt facute!
Iată o vorbă spusă cu tact şi realism. Că Geoană nu există din punct de vedere politic, în comparaţie cu Băsescu, e evident. Recunoaşterea acestui lucru e o dovadă de tact şi fair-play care, doar aparent paradoxal, îi poate atrage multă simpatie candidatului liberal. În legătură cu ultima propoziţie a Domniei Sale am eu marile mele îndoieli. Mi-e teamă că jocurile sunt făcute. Nu ştiu în ce direcţie, dar parcă nu în cea a mai binelui României. Dezbaterea de faţă ne dovedeşte că niciun candidat nu e ce ar trebui să fie. Nimeni nu vorbeşte despre problemele cu adevărat acute, decât, eventual, cu spirit demagogic şi făcând promisiunile obişnuite. Iar a citi printre rânduri e azi mai greu decât oricând. Să dea Dumnezeu să avem discernământul să putem face şi noi, cei mici, ceva pentru ţară. Mă îndoiesc că avem cu cine vota, mă îndoiesc că vreunul dintre candidaţi reprezintă o soluţie. Dar, cum am spus, mintea mea e nepricepută în asemenea lucru. Reflecţia rămâne deschisă.
Iată la acest link un comentariu pertinent despre dezbaterea sus-amintită : http://khris.ro/index.php/11/2009/traian-basescu-versus-crin-antonescu-la-cluj/?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+Khrisro+%28khris.ro%29
Cu toate astea, mă uit şi eu la ce zic şi la ce-şi zic candidaţii între ei. Aşa se face că am urmărit şi fragmente din dezbaterea Crin Antonescu – Traian Băsescu. Şi am observat una-alta. Nimic nou, evident, pentru că pe cei doi îi ştim bine. Şi nu merită votul meu. De aceea spun dintru început că nu caut să influenţez pe nimeni. Doar împărtăşesc ce am văzut.
Traian Basescu: Trebuie ca directorii de scoli sa nu fie membri de partid.
Iată o afirmaţie demagogică, din seria celor cu « sistemul ticăloşit » alcătuit din politicieni veroşi – cum şi este – al căror duşman ar fi doar actualul preşedinte – cum nu este, căci vine din inima sistemului. De fapt nu are nicio relevanţă dacă un director face parte dintr-un partid sau altul, atâta timp cât partidele trebuie, teoretic, să fie toate interesate de binele ţării. Dacă omul este un bun dascăl şi gospodar, nu ar trebui să ne intereseze că e liberal, ţărănist sau social-democrat. E drept că la ce oameni colcăie acum prin partide, însăşi asocierea unui director de şcoală cu aceştia dă de gândit în legătură cu moralitatea lui, dar aici avem o problemă mai amplă. La ce au făcut din 1990 încoace, politicienii noştri n-au altă şansă decât să se retragă definitiv din viaţa publică. Sau să se pocăiască în faţa întregii ţări, ceea ce nu dau semne că ar intenţiona.
Crin Antonescu: Reforma vietii politice este data de calitate, nu de numarul de parlamentari.
Corect. Dar spunând acestea, liderul liberal îşi cam şubrezeşte propria poziţie. Pentru că dacă importantă este calitatea, e mai uşor să găseşti mai puţini oameni buni, iar dacă numărul nu contează, reducerea lui e bună, măcar fiindcă nu se mai înghit atâţia bani din buget. Spunând cele de mai sus, Crin Antonescu i-a ridicat mingea la fileu lui Traian Băsescu. Dar se pare că acesta n-a observat.
Traian Basescu: Trebuie sa trecem de la educatia bazata pe memorie, pe una care sa dea copiilor competente. Nu trebuie sa bagam date in memoria copilului, ci trebuie sa le aratam unde sa caute.
Actualul preşedinte încearcă să recupereze terenul pe care unele sondaje spun că l-ar fi pierdut în rândul aşa-numitei « pături educate », adică studenţii sau oamenii şcoliţi prin Occident. Ideea de mai sus e foarte populară în rândul celor care critică vechiul sistem de educaţie românesc, cu accentul pus în special pe aşa-numita cultură generală. Rău sau bun, respectivul sistem a dat cândva roade, ceea ce diverşii hibrizi din zilele noastre nu mai fac. Personal socotesc că o educaţie echilibrată foloseşte ambele metode. Un om trebuie să ştie şi în acelaşi timp să ştie unde să caute. Altfel ajungem la situaţia extremă, cunoscută mie dintr-un context anecdotic dar real, în care ni se va spune : « N-am nevoie să văd, să citesc sau să cunosc nimic. Dacă mă interesează, găsesc pe internet sau pe Discovery ».
Crin Antonescu: Cum va considerati dumneavoastra cand doua treimi dintre romani va cred mai rau decat Ceausescu?
Crin e la fel ca Băsescu. Îi plac circul, afirmaţiile nefondate, vorbăria goală. Care două treimi ? Vobe mari şi fără bază, care s-ar potrivi mult mai bine în revista pseudo-naţionalistului Vadim.
Crin Antonescu: Basescu, spre deosebire de Geoana, e un om viu, cu personalitate. Le spun romanilor ca jocurile nu sunt facute!
Iată o vorbă spusă cu tact şi realism. Că Geoană nu există din punct de vedere politic, în comparaţie cu Băsescu, e evident. Recunoaşterea acestui lucru e o dovadă de tact şi fair-play care, doar aparent paradoxal, îi poate atrage multă simpatie candidatului liberal. În legătură cu ultima propoziţie a Domniei Sale am eu marile mele îndoieli. Mi-e teamă că jocurile sunt făcute. Nu ştiu în ce direcţie, dar parcă nu în cea a mai binelui României. Dezbaterea de faţă ne dovedeşte că niciun candidat nu e ce ar trebui să fie. Nimeni nu vorbeşte despre problemele cu adevărat acute, decât, eventual, cu spirit demagogic şi făcând promisiunile obişnuite. Iar a citi printre rânduri e azi mai greu decât oricând. Să dea Dumnezeu să avem discernământul să putem face şi noi, cei mici, ceva pentru ţară. Mă îndoiesc că avem cu cine vota, mă îndoiesc că vreunul dintre candidaţi reprezintă o soluţie. Dar, cum am spus, mintea mea e nepricepută în asemenea lucru. Reflecţia rămâne deschisă.
Iată la acest link un comentariu pertinent despre dezbaterea sus-amintită : http://khris.ro/index.php/11/2009/traian-basescu-versus-crin-antonescu-la-cluj/?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+Khrisro+%28khris.ro%29
Monday, November 16, 2009
Poemul zilelor stranii - The Doors (I)
Pe 8 decembrie 1943, la Melbourne, Florida, se naşte James Douglas Morrison, fiul unui amiral din marina americană, tată de familie sever şi riguros. James Douglas – Jim, un copil american obişnuit, a cărui amintire hotărâtoare din primii ani rămâne un convoi accidentat de indieni Navajo, aceştia zăcând sângerând pe marginea autostrăzii, avea să marcheze definitiv cultura occidentală a secolului XX. Poetul şi muzicianul de mai târziu deschide ochii asupra lumii prin filosofia lui Friedrich Nietzsche, poezia lui Charles Baudelaire şi Arthur Rimbaud sau a englezului William Blake, poet şi pictor din secolul al XVIII-lea. După mai multe peregrinări, ajunge la Universitatea din Los Angeles (UCLA), secţia cinematografie, unde este coleg cu Raymond Daniel Manzarek. Încercările cinematografice ale celor doi, avangardiste şi discontinue, se lovesc de reacţia mai degrabă conservatoare a profesorilor şi colegilor, însă drumurile lor se încrucişează pe plan muzical. În iulie 1965, Jim îi spune lui Ray că are în cap un întreg concert rock’n’roll şi îi cântă, spre exemplificare, „Moonlight Drive”. Impresionat de versuri şi de lirismul melodiei în sine, organistul se decide pe loc să formeze o trupă, bazată iniţial pe scheletul grupului cu care era deja activ, Rick and the Ravens. Este găsit repede bateristul John Densmore, pe care Ray îl cunoştea de la cursurile de meditaţie transcendentală frecventate împreună şi, cu alţi doi membri dintre care o femeie-basist, trupa înregistrează în septembrie un demo de şase piese, de multe ori piratat, dar editat oficial abia la mulţi ani după destrămarea trupei, pe o compilaţie. Cum ceilalţi membri sunt nemulţumiţi de versurile stranii ale lui Jim, părăsesc trupa, iar ghitaristul nou este Robby Krieger, coleg cu John întru muzică şi transcendentalism. Numele nou ales este The Doors, după cartea lui Aldous Huxley, „Porţile percepţiei”, inspirată la rândul ei de poemul lui William Blake, „Nunta raiului şi a iadului”. „Dacă porţile percepţiei ar fi curăţate, totul i-ar apărea omului aşa cum este: infinit”. Această formulare cvasi-mistică urmează să joace un rol major în evoluţia conceptuală a noului grup.
După o serie de concerte mai mici, în care deja începe să se impună imaginea unui Morrison provocator, întunecat, uneori lasciv alteori sfredelitor, grupul este chemat să cânte în celebrul Whisky a Gogo, în anul 1966. Pe lângă piesele proprii sunt cântate şi multe preluări, blues sau rock, pe care adesea Jim improvizează versuri susţinute de lungi pasaje instrumentale. Jac Holzman, patronul casei de discuri Elektra, îi descoperă în acest club şi semnează pe 18 august un contract cu ei, începutul unei lungi colaborări cu producătorul Paul A. Rothchild. La doar trei zile mai târziu, The Doors sunt daţi afară din club, din cauza aluziilor la incest şi paricid din piesa teatrală „The End”, inspirate de tragedia lui Sofocle „Oedip rege”.
Încă de la primele apariţii, The Doors se profilează ca unul dintre grupurile cele mai aparte ale culturii rock. Versurile lui Morrison, inspirate din experienţa lui poetică şi filosofică, având ca influenţă de bază, printre altele, „Naşterea tragediei din spiritul muzicii” a lui Nietzsche, sunt pe de altă parte rezultatul explorării până la ultimele consecinţe a limitelor omenescului, cu ajutorul dereglării simţurilor vestită de simbolistul francez Arthur Rimbaud, vorbesc despre retezarea punţilor, experienţa morţii – de unde fascinaţia pentru şamanismul amerindienilor, unde şamanul trece ritual prin moarte şi revine la viaţă după o viziune care aduce vindecare tribului – , o cuprindere deplină şi dionisiacă a întregului univers, cu marea, soarele, pământul, ploaia ca elemente ale unui tot înglobat în însăşi fiinţa omului.
În 1967 apare la Elektra primul album, „The Doors”, şi legenda este în plină desfăşurare. Discul reprezintă o descriere uneori sintetică, alteori exhaustivă a tot ce a fost vreodată, în esenţă, The Doors. „Break On Through” este manifestul trupei, al cărei scop, din descrierea lui Morrison era tocmai cel de a „trece dincolo”, de cealaltă parte a lucrurilor, de a le atinge şi îngloba în cel mai adânc punct al existenţei lor. Încă de la început se remarcă extraordinara ştiinţă a lui Ray Manzarek de a pune desenele armonico-melodice ale clapei în slujba versurilor, astfel încât senzaţia de tot unitar muzică/text este una dintre cele mai desăvârşite din istoria muzicii. „Soul Kitchen” trimite deja la atmosfera de musical pe care o va duce mai departe „Alabama Song (Whisky Bar)”, piesă aparţinând, în varianta originală, lui Kurt Weill şi Bertolt Brecht, parte a musical-ului lor „Ridicarea şi căderea oraşului Mahagonny”. Morrison a schimbat versul „show me the way to the next little boy”, înlocuind „boy” cu „girl”. „The Crystal Ship” este o poezie de adio despre prima mare iubire a lui Jim, iar melodia mediană a clapelor, delicată şi melancolică, contribuie excelent la expresia sentimentului unui sfârşit de iubire primăvăratică, prolog la mult mai violentul final din „The End”. În general chitara cântă destul de jazzistic, cu accentul pe armonii, în timp ce tobele creează balansul ideal, lucru ce poate fi bine auzit pe „Light My Fire”, piesa în acelaşi timp cea mai iubită şi cea mai hulită (din pricina excesului de difuzare) The Doors, cu clapele care construiesc atmosfera densă, lărgită prin solo-ul lung din partea mediană, peste o armonie cu bas şi tobe repetitive şi punctând momentele culminante, până când chitara se lansează la rândul ei în progresii armonico-melodice. „Back Door Man”, preluare după bluesmanul Howlin’ Wolf, este un prim semn al mariajului dintre The Doors şi blues, în timp ce „End of the Night” este una dintre cele mai frumoase piese ale albumului şi ale trupei. Ritmul schiţat şi mai mult intuit stă în spatele unei atmosfere fluide, prin multele glissandi ale ghitarei, cu Robby Krieger folosind celebrul bottle neck, armoniile par să înfăşoare într-o mantie aproape tăcută şi nocturnă vocea care cântă versuri cu rezonanţe şi chiar citate din William Blake. „Take It As It Comes” este un tribut adus de Jim filosofiei de influenţă orientală pe care nu a practicat-o însă niciodată. „The End” defineşte însă, încă o dată, conceptul The Doors: muzică, teatru muzical, poezie, filosofie. „The End” poate fi orice – sfârşitul unei iubiri sau al copilăriei, moartea. Piesa este sincretică, cu trimiteri la teatrul muzical deja foarte cultivat în marea muzică a secolului, aici prezent într-o formă când simbolistă, când suprarealistă, cu un concept liric ce merge de la iniţiere la călătorie, de la iubire la moarte, de la psihedelism la mitul lui Oedip, ilustrat cu o violenţă ce ţine de expresionism, atât prin crescendo-urile muzicale care duc la haos violent, alternate cu momente aproape tăcute, cât şi prin versurile ce descriu tragedia eroului lui Sofocle, „Father. Yes, son. I want to kill you. Mother, I want to fuck you”. „The End”, departe de a fi, cum au încercat să insinueze libertinii şi puritanii deopotrivă de simplişti, îndemn la paricid sau incest, este călătoria prin întunericul luminat pe ici pe colo al unei experienţe care merge din sfârşit în sfârşit, până la marele, supremul sfârşit.
Pe 17 septembrie grupul apare în direct la Ed Sullivan Show, unde CBS le cere membrilor să înlocuiască versul „girl, we couldn’t get much higher”, cu posibile aluzii la droguri, cu „girl, we couldn’t get much better”, lucru pe care Morrison nu îl va face, din spusele proprii din cauza emoţiilor. În faţa unui Ed Sullivan mânios, care refuză să strângă mâna membrilor trupei şi îi asigură că nu vor mai apărea în emisiunea lui, Jim Morrison replică senin: „Tocmai am fost la Ed Sullivan Show.”
Trupa, specială şi prin faptul că nu cântă cu bas, liniile acestuia fiind realizate cu mâna dreaptă de Ray Manzarek pe nou inventatul Fender Rhodes bass keyboard, cunoaşte în acel an un succes fulminant şi o activitate concertistică ce îi consolidează renumele. După un turneu european, în octombrie apare al doilea album, „Strange Days”, ce cuprinde parţial material compus odată cu cel de pe discul anterior. Anumite publicaţii văd noile piese ca pe o trădare a undergroundului, iar „Rolling Stone Magazine” consideră trupa „vândută”. În ceea ce priveşte latura strict tehnică, pe album figurează, pe unele piese, Douglas Lubahn la bas, iar coperta diferă de cea a primului album, pentru că Jim Morrison a refuzat să apară pe ea, astfel încât prezenţa trupei este sugerată discret pe un afiş din fundalul fotografiei cu figuri de circ. Conceptul „zilelor stranii” s-ar referi, spun unii, la apariţia culturii hippy şi la intersectarea acesteia cu civilizaţia deja existentă, dar poate fi legat, mai degrabă, de senzaţia de alienare pe care o produce intersectarea mai multor sisteme valorice şi moduri de viaţă dispariţia „bucuriilor obişnuite” („casual joys”), naşterea unei noi lumi uneori la fel de nedefinită ca cea veche. Acest al doilea disc este în linia celui vechi, dar parcă mai profund introdus în concept, în latura psihedelică, cu simbolistica rătăcirii şi a regăsirii. Piesa-titlu ilustrează această viziune, cu acelaşi slide pe chitară, devenit deja marcă Doors, cu una dintre primele utilizări ale unui sintetizator Moog, care parcă îneacă vocea care cântă despre un nou oraş, oaspeţi mahmuri de păcat, fuga dinspre zi spre o noapte împietrită. „You’re Lost, Little Girl” este, ca şi „I Can’t See Your Face In My Mind”, o piesă dulce de dragoste, în timp ce „Love Me Two Times”, este mai comercială, balansată, un nou hit al trupei, compus şi cu versuri de Robby Krieger, acelaşi care crease şi „Light My Fire”. „Horse Latitudes”, un intermezzo poetic unde versurile suprarealist-expresioniste se suprapun pe un fundal muzical de data aceasta pur expresionist şi atonal, introduce celebra „Moonlight Drive”, o „călătorie spre necunoscut”, piesă scrisă de Morrison pe când trăia pe un acoperiş din Venice Beach. Cele trei strofe simetrice şi identice ca structură sunt aşezate într-un crescendo ritmic şi expresiv, de la un ritm punctat vag pe prima strofă, cu senzaţia de plutire accentuată de celebrele slide-uri, până la un punct culminant expresiv în strofa a treia, unde vocea devine strigăt. „People Are Strange”, o piesă inspirată din muzica teatrală a cabaretului european, pune cel mai bine în evidenţă sensibilitatea vocală a lui Morrison, un solist deloc tehnic, dar mustind de feeling, „primul cântăreţ cu feeling de la Frank Sinatra încoace”, conform unui ziarist al vremii. „When the Music’s Over” este ca o continuare, mai puţin tragică, pentru „The End”. Pe un suport de bas şi tobă care rămâne aproape neschimbat pe parcursul celor 11 minute, piesa trece din cântec rock în teatru muzical, cu o suprapunere armonică şi melodică ce uneori devine densă, alteori dispare aproape în totalitate. Rămâne doar un ritm discontinuu, cu note şi arpegii punctate, lăsând loc unei poezii a dezicerii de o realitate artificială şi de o trăire a adâncimii lucrurilor, până la a auzi „ţipătul fluturelui”, totul, desigur, „până când se opreşte muzica”.
După o serie de concerte mai mici, în care deja începe să se impună imaginea unui Morrison provocator, întunecat, uneori lasciv alteori sfredelitor, grupul este chemat să cânte în celebrul Whisky a Gogo, în anul 1966. Pe lângă piesele proprii sunt cântate şi multe preluări, blues sau rock, pe care adesea Jim improvizează versuri susţinute de lungi pasaje instrumentale. Jac Holzman, patronul casei de discuri Elektra, îi descoperă în acest club şi semnează pe 18 august un contract cu ei, începutul unei lungi colaborări cu producătorul Paul A. Rothchild. La doar trei zile mai târziu, The Doors sunt daţi afară din club, din cauza aluziilor la incest şi paricid din piesa teatrală „The End”, inspirate de tragedia lui Sofocle „Oedip rege”.
Încă de la primele apariţii, The Doors se profilează ca unul dintre grupurile cele mai aparte ale culturii rock. Versurile lui Morrison, inspirate din experienţa lui poetică şi filosofică, având ca influenţă de bază, printre altele, „Naşterea tragediei din spiritul muzicii” a lui Nietzsche, sunt pe de altă parte rezultatul explorării până la ultimele consecinţe a limitelor omenescului, cu ajutorul dereglării simţurilor vestită de simbolistul francez Arthur Rimbaud, vorbesc despre retezarea punţilor, experienţa morţii – de unde fascinaţia pentru şamanismul amerindienilor, unde şamanul trece ritual prin moarte şi revine la viaţă după o viziune care aduce vindecare tribului – , o cuprindere deplină şi dionisiacă a întregului univers, cu marea, soarele, pământul, ploaia ca elemente ale unui tot înglobat în însăşi fiinţa omului.
În 1967 apare la Elektra primul album, „The Doors”, şi legenda este în plină desfăşurare. Discul reprezintă o descriere uneori sintetică, alteori exhaustivă a tot ce a fost vreodată, în esenţă, The Doors. „Break On Through” este manifestul trupei, al cărei scop, din descrierea lui Morrison era tocmai cel de a „trece dincolo”, de cealaltă parte a lucrurilor, de a le atinge şi îngloba în cel mai adânc punct al existenţei lor. Încă de la început se remarcă extraordinara ştiinţă a lui Ray Manzarek de a pune desenele armonico-melodice ale clapei în slujba versurilor, astfel încât senzaţia de tot unitar muzică/text este una dintre cele mai desăvârşite din istoria muzicii. „Soul Kitchen” trimite deja la atmosfera de musical pe care o va duce mai departe „Alabama Song (Whisky Bar)”, piesă aparţinând, în varianta originală, lui Kurt Weill şi Bertolt Brecht, parte a musical-ului lor „Ridicarea şi căderea oraşului Mahagonny”. Morrison a schimbat versul „show me the way to the next little boy”, înlocuind „boy” cu „girl”. „The Crystal Ship” este o poezie de adio despre prima mare iubire a lui Jim, iar melodia mediană a clapelor, delicată şi melancolică, contribuie excelent la expresia sentimentului unui sfârşit de iubire primăvăratică, prolog la mult mai violentul final din „The End”. În general chitara cântă destul de jazzistic, cu accentul pe armonii, în timp ce tobele creează balansul ideal, lucru ce poate fi bine auzit pe „Light My Fire”, piesa în acelaşi timp cea mai iubită şi cea mai hulită (din pricina excesului de difuzare) The Doors, cu clapele care construiesc atmosfera densă, lărgită prin solo-ul lung din partea mediană, peste o armonie cu bas şi tobe repetitive şi punctând momentele culminante, până când chitara se lansează la rândul ei în progresii armonico-melodice. „Back Door Man”, preluare după bluesmanul Howlin’ Wolf, este un prim semn al mariajului dintre The Doors şi blues, în timp ce „End of the Night” este una dintre cele mai frumoase piese ale albumului şi ale trupei. Ritmul schiţat şi mai mult intuit stă în spatele unei atmosfere fluide, prin multele glissandi ale ghitarei, cu Robby Krieger folosind celebrul bottle neck, armoniile par să înfăşoare într-o mantie aproape tăcută şi nocturnă vocea care cântă versuri cu rezonanţe şi chiar citate din William Blake. „Take It As It Comes” este un tribut adus de Jim filosofiei de influenţă orientală pe care nu a practicat-o însă niciodată. „The End” defineşte însă, încă o dată, conceptul The Doors: muzică, teatru muzical, poezie, filosofie. „The End” poate fi orice – sfârşitul unei iubiri sau al copilăriei, moartea. Piesa este sincretică, cu trimiteri la teatrul muzical deja foarte cultivat în marea muzică a secolului, aici prezent într-o formă când simbolistă, când suprarealistă, cu un concept liric ce merge de la iniţiere la călătorie, de la iubire la moarte, de la psihedelism la mitul lui Oedip, ilustrat cu o violenţă ce ţine de expresionism, atât prin crescendo-urile muzicale care duc la haos violent, alternate cu momente aproape tăcute, cât şi prin versurile ce descriu tragedia eroului lui Sofocle, „Father. Yes, son. I want to kill you. Mother, I want to fuck you”. „The End”, departe de a fi, cum au încercat să insinueze libertinii şi puritanii deopotrivă de simplişti, îndemn la paricid sau incest, este călătoria prin întunericul luminat pe ici pe colo al unei experienţe care merge din sfârşit în sfârşit, până la marele, supremul sfârşit.
Pe 17 septembrie grupul apare în direct la Ed Sullivan Show, unde CBS le cere membrilor să înlocuiască versul „girl, we couldn’t get much higher”, cu posibile aluzii la droguri, cu „girl, we couldn’t get much better”, lucru pe care Morrison nu îl va face, din spusele proprii din cauza emoţiilor. În faţa unui Ed Sullivan mânios, care refuză să strângă mâna membrilor trupei şi îi asigură că nu vor mai apărea în emisiunea lui, Jim Morrison replică senin: „Tocmai am fost la Ed Sullivan Show.”
Trupa, specială şi prin faptul că nu cântă cu bas, liniile acestuia fiind realizate cu mâna dreaptă de Ray Manzarek pe nou inventatul Fender Rhodes bass keyboard, cunoaşte în acel an un succes fulminant şi o activitate concertistică ce îi consolidează renumele. După un turneu european, în octombrie apare al doilea album, „Strange Days”, ce cuprinde parţial material compus odată cu cel de pe discul anterior. Anumite publicaţii văd noile piese ca pe o trădare a undergroundului, iar „Rolling Stone Magazine” consideră trupa „vândută”. În ceea ce priveşte latura strict tehnică, pe album figurează, pe unele piese, Douglas Lubahn la bas, iar coperta diferă de cea a primului album, pentru că Jim Morrison a refuzat să apară pe ea, astfel încât prezenţa trupei este sugerată discret pe un afiş din fundalul fotografiei cu figuri de circ. Conceptul „zilelor stranii” s-ar referi, spun unii, la apariţia culturii hippy şi la intersectarea acesteia cu civilizaţia deja existentă, dar poate fi legat, mai degrabă, de senzaţia de alienare pe care o produce intersectarea mai multor sisteme valorice şi moduri de viaţă dispariţia „bucuriilor obişnuite” („casual joys”), naşterea unei noi lumi uneori la fel de nedefinită ca cea veche. Acest al doilea disc este în linia celui vechi, dar parcă mai profund introdus în concept, în latura psihedelică, cu simbolistica rătăcirii şi a regăsirii. Piesa-titlu ilustrează această viziune, cu acelaşi slide pe chitară, devenit deja marcă Doors, cu una dintre primele utilizări ale unui sintetizator Moog, care parcă îneacă vocea care cântă despre un nou oraş, oaspeţi mahmuri de păcat, fuga dinspre zi spre o noapte împietrită. „You’re Lost, Little Girl” este, ca şi „I Can’t See Your Face In My Mind”, o piesă dulce de dragoste, în timp ce „Love Me Two Times”, este mai comercială, balansată, un nou hit al trupei, compus şi cu versuri de Robby Krieger, acelaşi care crease şi „Light My Fire”. „Horse Latitudes”, un intermezzo poetic unde versurile suprarealist-expresioniste se suprapun pe un fundal muzical de data aceasta pur expresionist şi atonal, introduce celebra „Moonlight Drive”, o „călătorie spre necunoscut”, piesă scrisă de Morrison pe când trăia pe un acoperiş din Venice Beach. Cele trei strofe simetrice şi identice ca structură sunt aşezate într-un crescendo ritmic şi expresiv, de la un ritm punctat vag pe prima strofă, cu senzaţia de plutire accentuată de celebrele slide-uri, până la un punct culminant expresiv în strofa a treia, unde vocea devine strigăt. „People Are Strange”, o piesă inspirată din muzica teatrală a cabaretului european, pune cel mai bine în evidenţă sensibilitatea vocală a lui Morrison, un solist deloc tehnic, dar mustind de feeling, „primul cântăreţ cu feeling de la Frank Sinatra încoace”, conform unui ziarist al vremii. „When the Music’s Over” este ca o continuare, mai puţin tragică, pentru „The End”. Pe un suport de bas şi tobă care rămâne aproape neschimbat pe parcursul celor 11 minute, piesa trece din cântec rock în teatru muzical, cu o suprapunere armonică şi melodică ce uneori devine densă, alteori dispare aproape în totalitate. Rămâne doar un ritm discontinuu, cu note şi arpegii punctate, lăsând loc unei poezii a dezicerii de o realitate artificială şi de o trăire a adâncimii lucrurilor, până la a auzi „ţipătul fluturelui”, totul, desigur, „până când se opreşte muzica”.
Friday, October 30, 2009
O pagină de umor mai puţin cunoscută din literatura română
Este vorba aici despre un dialog între locotenentul Ragaiac, personajul principal al romanului "Rusoaica", de Gib I. Mihăescu, cu un fugar. Ragaiac comanda un corp de grăniceri la frontiera cu Rusia, pe Nistru, între cele două războaie mondiale. Dinspre ţara vecină veneau grupuri de fugari care încercau să scape de urgia bolşevică, dar cei prinşi de autorităţile române erau trimişi înapoi dacă nu puteau dovedi că au origine română şi, eventual, rude în ţară.
-Tu zici că ştii molodveneşte, dar nu eşti moldovean. Eşti ovrei?
-H... h?...
-Eşti jidan? trebuii să nă corectez, pentru că în Basarabia cuvântul „evreu” pare, dacă nu necunoscut, în orice caz foarte curios fiilor lui Israel, de condiţie joasă.
-Niet.
-Ştii moldoveneşte ori nu ştii? îmi înăsprii vocea agasat.
-D-apăi că grăiesc.
-Cum te cheamă?
-Ilia.
-Ei, şi-atât?
-Atât... Pentru un suflet al lui Dumnezeu un nume e de-ajuns... Că şi şei de au mai multe tot un noroc au pe lume; douăzeci de-o avea şi tot le-o schimba să se ascundă, foamea şi moartea tot îi nimereşte...
-Ce spui, mă?... Faci pe cugetătorul, ai? Eşti rus atunci?
-Suflet al lui Dumnezeu.
-Lasă pe Dumnezeu, răspunde ce te întreb: eşti rus?
-Oi fi şi rus...
-Cum oi fi, bă? eşti sau nu eşti, răspunde repede că n-am timp de ghicitorile tale.
-Eu pân aste locuri m-am născut...
-Aici sau dincolo?
-Pe aici, pe dincolo...
-Zi, te-ai născut pe rând...
-Ăl întunecat o mai şti cum m-am născut, lumina-voastră... da’ eu nu-mi mai aduc aminte, că pe vremea aia eram şi mai prost ca acum.
-Văd că vorbeşti limpede, ca moldovenii adevăraţi, de ce n-ai ieşit din capul locului, când am întrebat cine-i moldovean? Ori nu-ţi place să-ţi spună că ai cap de bou...
-D-apoi cum nu mi-o place, că şi boul e mai frumos la cap ca mine... Nu vă supăraţi, luminăţia-voastră, oi fi şi moldovean.
-Cum oi fi, măi? eşti sau nu eşti? Ce-a fost tată-tău...
-Om o fi fost şi el, că văd că n-am ieşit nici mânz... nici viţel... şi tare rău îmi pare de-asta... Că mai cu bucurie şi mai omeneşte s-ar fi uitat oamenii la mine. Da eu la faţă nu l-am văzut ca să-i grăiesc şi lui aşa o bucurie...
-Da maică-ta nu l-a văzut?...
-Dacă s-or fi desfătat noaptea prin iarbă, cum era să-l vadă şi ea iracan? Că la drum lung, pe câmpie, omul unde vede om se opreşte să nopteze şi uneori se nimereşte să fie laolaltă şi-o fumeie or două... Iar după hodină, o porneşte iar din viul nopţei, care încotro îl trage soarta lui.
-Dar maică-ta ce era?
-Era şi ea bună femeie... că atât cât am fost împreună nu m-a lăsat din sudălmi şi bătaie. Da se cheamă că nu m-a aruncat pe drum.
-Bine, bine, dar ea ce era? moldoveancă, rusoaică...
-Poate-o fi fost de amândouă felurile, că dacă era cu ruşii, grăia ruseşte, da cu moldovenii, moldoveneşte...
-Da cu tine cum grăia?
-Când mai aşa, când mai aşa... cum nimerea şi ea.
-Da voi în ce sat staţi, rusesc sau...
-Pe unde ne-apuca iarna, că vara toată nu stam locului... pân-într-o zi... eram flăcăoaş pe-atunci şi ne-o prins într-un târg şi ne-o închis, da nu laolaltă... D-atunci n-am mai ştiut unul de şelălalt...
-Şi pân-atunci n-ai avut şi tu curiozitatea, cum să spun, nu te-o îndemnat şi pe tine sufletul s-o întrebi: „Da tu ce eşti, mamă, moldovancă, ruscă?”
-Iaca, să mă iertaţi, înălţimea-voastră, numai aiasta nu mi-a dat în gândul ista prost al meu s-o întreb...
-Auzi, Gârneaţă, ce glăsuieşte ăsta... L-ai căutat bine prin buzunare?
La răspunsul acestuia că i-a dat o atenţie specială, mă adresai iarăşi individului fără naţie:
-Vezi, mă ciolovec, dacă apucai să-ţi spună maică-ta că eşti moldovean, rămâneai aici. Dar aşa, o s-o iei la drum îndărăt ca şi ăştia, care ne înţeleg ca pe păsări.
-Să trăiţi ani mulţi şi fericiţi, luminăţia-voastră. Aşa să faceţi cum grăieşte înţelepciunea măriilor-voastre. Şi eu tot mulţumit oi rămâne, că şi acolo ca şi aicea e tot pământul lui Dumnezeu.
-Eu am auzit că pe-acolo nu mai e pământul lui Dumnezeu...
-D-apăi ş-ăi de zic aşa, mărite Doamne, tot ai lui Dumnezeu sunt şi ei, şi tot lui o să-i răspundă la dreapta judecată.
-Tu zici că ştii molodveneşte, dar nu eşti moldovean. Eşti ovrei?
-H... h?...
-Eşti jidan? trebuii să nă corectez, pentru că în Basarabia cuvântul „evreu” pare, dacă nu necunoscut, în orice caz foarte curios fiilor lui Israel, de condiţie joasă.
-Niet.
-Ştii moldoveneşte ori nu ştii? îmi înăsprii vocea agasat.
-D-apăi că grăiesc.
-Cum te cheamă?
-Ilia.
-Ei, şi-atât?
-Atât... Pentru un suflet al lui Dumnezeu un nume e de-ajuns... Că şi şei de au mai multe tot un noroc au pe lume; douăzeci de-o avea şi tot le-o schimba să se ascundă, foamea şi moartea tot îi nimereşte...
-Ce spui, mă?... Faci pe cugetătorul, ai? Eşti rus atunci?
-Suflet al lui Dumnezeu.
-Lasă pe Dumnezeu, răspunde ce te întreb: eşti rus?
-Oi fi şi rus...
-Cum oi fi, bă? eşti sau nu eşti, răspunde repede că n-am timp de ghicitorile tale.
-Eu pân aste locuri m-am născut...
-Aici sau dincolo?
-Pe aici, pe dincolo...
-Zi, te-ai născut pe rând...
-Ăl întunecat o mai şti cum m-am născut, lumina-voastră... da’ eu nu-mi mai aduc aminte, că pe vremea aia eram şi mai prost ca acum.
-Văd că vorbeşti limpede, ca moldovenii adevăraţi, de ce n-ai ieşit din capul locului, când am întrebat cine-i moldovean? Ori nu-ţi place să-ţi spună că ai cap de bou...
-D-apoi cum nu mi-o place, că şi boul e mai frumos la cap ca mine... Nu vă supăraţi, luminăţia-voastră, oi fi şi moldovean.
-Cum oi fi, măi? eşti sau nu eşti? Ce-a fost tată-tău...
-Om o fi fost şi el, că văd că n-am ieşit nici mânz... nici viţel... şi tare rău îmi pare de-asta... Că mai cu bucurie şi mai omeneşte s-ar fi uitat oamenii la mine. Da eu la faţă nu l-am văzut ca să-i grăiesc şi lui aşa o bucurie...
-Da maică-ta nu l-a văzut?...
-Dacă s-or fi desfătat noaptea prin iarbă, cum era să-l vadă şi ea iracan? Că la drum lung, pe câmpie, omul unde vede om se opreşte să nopteze şi uneori se nimereşte să fie laolaltă şi-o fumeie or două... Iar după hodină, o porneşte iar din viul nopţei, care încotro îl trage soarta lui.
-Dar maică-ta ce era?
-Era şi ea bună femeie... că atât cât am fost împreună nu m-a lăsat din sudălmi şi bătaie. Da se cheamă că nu m-a aruncat pe drum.
-Bine, bine, dar ea ce era? moldoveancă, rusoaică...
-Poate-o fi fost de amândouă felurile, că dacă era cu ruşii, grăia ruseşte, da cu moldovenii, moldoveneşte...
-Da cu tine cum grăia?
-Când mai aşa, când mai aşa... cum nimerea şi ea.
-Da voi în ce sat staţi, rusesc sau...
-Pe unde ne-apuca iarna, că vara toată nu stam locului... pân-într-o zi... eram flăcăoaş pe-atunci şi ne-o prins într-un târg şi ne-o închis, da nu laolaltă... D-atunci n-am mai ştiut unul de şelălalt...
-Şi pân-atunci n-ai avut şi tu curiozitatea, cum să spun, nu te-o îndemnat şi pe tine sufletul s-o întrebi: „Da tu ce eşti, mamă, moldovancă, ruscă?”
-Iaca, să mă iertaţi, înălţimea-voastră, numai aiasta nu mi-a dat în gândul ista prost al meu s-o întreb...
-Auzi, Gârneaţă, ce glăsuieşte ăsta... L-ai căutat bine prin buzunare?
La răspunsul acestuia că i-a dat o atenţie specială, mă adresai iarăşi individului fără naţie:
-Vezi, mă ciolovec, dacă apucai să-ţi spună maică-ta că eşti moldovean, rămâneai aici. Dar aşa, o s-o iei la drum îndărăt ca şi ăştia, care ne înţeleg ca pe păsări.
-Să trăiţi ani mulţi şi fericiţi, luminăţia-voastră. Aşa să faceţi cum grăieşte înţelepciunea măriilor-voastre. Şi eu tot mulţumit oi rămâne, că şi acolo ca şi aicea e tot pământul lui Dumnezeu.
-Eu am auzit că pe-acolo nu mai e pământul lui Dumnezeu...
-D-apăi ş-ăi de zic aşa, mărite Doamne, tot ai lui Dumnezeu sunt şi ei, şi tot lui o să-i răspundă la dreapta judecată.
Tuesday, October 20, 2009
Prinţesa-martiră Elisabeta Feodorovna Romanova
În casa nobiliară germană de Hessa şi Rin s-a născut, pe 1 noiembrie 1864, Elisabeth Alexandra Luise Alice, fiica Marelui Duce Ludovic al IV-lea de Hessa şi Rin şi a prinţesei Alice. Bunica ei maternă era regina Victoria a Angliei, atfel încât copilăria Elisabetei a fost marcată mai degrabă de limba engleză şi de eticheta britanică decât de germana pe care o vorbea cu tatăl său. Cu o avere considerabilă şi o poziţie socială înaltă, familia se ferea totuşi de opulenţă. Pe lângă muncile casnice, prinţesa Alice a fost şi una dintre cele care s-au ocupat nemijlocit de îngrijirea răniţilor războiului austro-prusac. Atmosfera aproape idilică în care a crescut Elisabeta a fost tulburată pentru prima dată în 1878, când, în urma unei epidemii de difterie, sora ei mai mică, Maria, şi mama ei, Alice, au murit.
Pe măsură ce creştea în vârstă, Elisabeta a căpătat şi renumele de a fi una dintre cele mai frumoase femei din Europa. Wilhelm al II-lea, viitorul împărat german, a întâlnit-o la Bonn unde i-a făcut curte asiduă şi i-a scris poezii. A fost respins politicos, ca şi alt pretendent, Frederic al II-lea, viitor Mare Duce de Baden. Ţinuta şi atitudinea ei nu făceau decât să atragă noi şi noi admiratori. Regina Maria a României avea să scrie în memorii despre verişoara ei, Ella, că frumuseţea şi dulceaţa ei erau „de vis”. Printre numeroasele rudenii nobile, la curtea prinţesei au poposit şi oaspeţi din Răsărit. Strămătuşa ei, împărăteasa Maria Alexandrovna a Rusiei i-a adus cu ea pe doi dintre fiii săi, Serghei şi Paul. Cu primul, Elisabeta – sau Ella, cum i se spunea – şi-a descoperit repede afinităţi. Amândoi erau sobri, religioşi şi pasionaţi de artă. Când Marelui Duce rus i-au murit părinţii, Elisabeta a recunoscut în el aceeaşi durere pe care o trăise ea însăşi la trecerea în veşnicie a mamei. Peţită a doua oară, a acceptat. Căsătoria a avut loc pe 15 iunie 1884, la palatul de iarnă din Sankt Petersburg şi vlăstarul nobil al unei familii anglo-germane a devenit Marea Ducesă Elisabeta Feodorovna Romanova, cu zece ani înainte ca sora ei, Alexandra, să devină Ţarina (Împărăteasa) Rusiei. Atât noua ei familie cât şi poporul rus au îndrăgit-o din primul moment pentru frumuseţea, blândeţea şi distincţia ei. Îmbrăţişând cu dragoste noul ei popor, Marea Ducesă i-a pătruns cele mai intime resorturi, ascunzişurile inimii şi, luminată de o nouă înţelegere a vieţii şi a oamenilor, în 1891 s-a convertit de la credinţa luterană în care fusese botezată la Ortodoxie. Bucuria celor apropiaţi a fost nemăsurată, iar soţul ei i-a dăruit o copie a unei icoane nefăcute de mână a Mântuitorului, însă nu toate rudele din Europa au privit cu ochi buni această schimbare. Împăratul prusac Wilhelm al II-lea a susţinut chiar că Elisabeta a fost forţată să facă acest pas. Dar Marea Ducesă le-a răspuns tuturor acestora că a continua să rămână în vechea ei confesiune ar fi însemnat să-L mintă pe Dumnezeu. „Deasupra tuturor conştiinţa trebuie să fie pură şi adevărată... mulţi – ştiu asta – vor striga, dar toate acestea simt că mă apropie mai mult de Dumnezeu... Îmi spuneţi că strălucirea exterioară a bisericii m-a fermecat... aici greşiţi –nimic din semnele exterioare nu m-a atins – nu – slujba, slujba, semnele exterioare există doar pentru a ne aminti de lucrurile lăuntrice”. Dintre toate rudeniile ilustre ale Elisabetei, regina Victoria a Angliei a fost cea care a înţeles-o şi a sprijinit-o cel mai mult.
În 1892, odată cu numirea lui Serghei ca Guvernator General al Moscovei, perechea s-a mutat într-o aripă a Kremlinului, petrecându-şi verile la o reşedinţă unde Elisabeta organiza petreceri pentru copii. Neavând urmaşi, Marea Ducesă şi soţul ei i-au adoptat pe cei doi nepoţi orfani ai acestuia din urmă, Dmitri Pavlovici şi Maria Pavlovna.
Pe 18 februarie 1905, Marea Ducesă Elisabeta a auzit, pe când se pregătea să iasă din locuinţă, o detunătură puternică şi a ajuns în stradă tocmai când un militar strângea sub o pătură rămăşiţele trupului dezmembrat al soţului ei, Serghei, asasinat cu o bombă de revoluţionarul socialist Ivan Kalyayev. Apropiaţii îşi aminteau mai târziu nobleţea suferinţei Elisabetei. Deşi profund îndurerată, ea a păstrat decenţa atitudinii princiare şi nu a uitat nicio clipă compasiunea. S-a grăbit să se ducă să îl viziteze pe patul de spital pe conducătorul trăsurii, la rândul său grav rănit în explozie, iar când acela a întrebat de starea de sănătate a Marelui Duce, văduva i-a răspuns: „El mă trimite la tine”. Şi astfel omul a putut să-şi dea duhul în pace. Puterea ei de a ierta s-a dovedit de asemenea mare, atunci când a mers să-l viziteze pe asasin în închisoare. Kalyayev i-a spus că nu a vrut să o omoare pe ea şi că a amânat de câteva ori atentatul tocmai pentru că ea se afla în preajma Marelui Duce. „Nu te-ai gândit că ucigându-l pe el m-ai ucis pe mine?” i-a răspuns Elisabeta, care i-a lăsat o Evanghelie, rugându-l să se gândească la păcatul săvârşit şi să se căiască. Apoi l-a rugat pe cumnatul ei, ţarul Nicolae al II-lea, să-l graţieze. Asasinul însă a refuzat orice iertare şi a acuzat-o pe Elisabeta că ar fi răstălmăcit conversaţia. Pe 23 mai 1905 a fost spânzurat, iar Marea Ducesă a spus întristată că, deşi vizita la el fusese un eşec, ea spera ca măcar în ultima clipă asasinul să-şi fi cerut iertare de la Dumnezeu. Pe crucea memorială ridicată în memoria răposatului Mare Duce Serghei, văduva a pus să fie gravate cuvintele rostite de Hristos despre cei care-L răstigneau: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac.”
De la moartea soţului ei, Marea Ducesă Elisabeta Feodorovna Romanova nu a mai mâncat deloc carne, iar în 1909 a renunţat la toate bijuteriile, dăruind o parte Coroanei, o parte rudelor şi o alta vânzând-o şi folosind banii pentru opere de caritate. Apoi a înfiinţat Mănăstirea Sfintelor Marta şi Maria, după numele celor două femei din Betania, surorile lui Lazăr, pe care Iisus l-a înviat din morţi. Este cunoscut episodul evanghelic când Marta se ostenea spre a face ospăţ pentru Domnul, în timp ce Maria stătea la picioarele Lui ascultându-I cuvintele. De aici s-a inspirat Elisabeta, stabilind un program în care ascultarea slujbelor să fie îmbinată cu slujirea lui Hristos, văzut în fiecare sărac şi necăjit care avea nevoie de ajutor. Astfel, strângând în jurul său mai multe surori – unele mai sărace, altele din casele nobiliare ruseşti – Elisabeta a pus pe picioare un spital, o capelă, o farmacie şi un orfelinat, mergând adesea şi prin cele mai sărace cartiere ale Moscovei, pentru a-i ajuta pe cei nevoiaşi. Cele şaptesprezece femei pe care le-a strâns Marea Ducesă în jurul ei purtau numele de surori ale dragostei şi milei. Activitatea lor se desfăşura sub îndrumarea duhovnicească a protopopului Mitrofan Serebrianski, care ţinea şi slujbele, iar un sprijin puternic venea şi din partea Patriarhului Rusiei, Tihon. Surorile le ofereau săracilor ajutor material şi spiritual, găzduiau şi îngrijeau copii orfani sau părăsiţi, conduceau o şcoală pentru asistentele de la Crucea Roşie, cazau gratis sau cu chirie mică femei cu situaţie materială precară, punând şi bazele Organizaţiei Feminine a Muncii, şi aveau o secţie pentru bolnave incurabile, pe care le îngrijeau până la sfârşitul vieţii. Veneau aici multe cazuri disperate, pentru că toţi medicii ruşi aveau încredere în profesionalismul surorilor conduse de Elisabeta, astfel încât femei cu arsuri grave sau cangrene s-au vindecat sub îngrijirea lor, în timp ce altele au învăţat aici să citească în Braille. Singurele momente de reculegere pe care şi le îngăduia Elisabeta erau pelerinajele la locurile sfinte din Rusia. Altfel, locuia în 3 camere simple, cu un pat de lemn, fără saltea, dormea 3-4 ore pe noapte, iar la miezul nopţii se trezea pentru slujbe. În timpul războiului ruso-japonez, dar şi odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, se ducea adesea pe front împreună cu sora sa, Împărăteasa Alexandra, pentru a-i îngriji pe cei suferinzi. În timpul acestor acţiuni, cele două au fost acuzate pentru îngrijirea atentă pe care o dădeau răniţilor din rândul germanilor. Cunoscută pentru tenacitatea sa şi pentru influenţa pe care o avea la curtea ţarului, Elisabeta primea multe petiţii şi încerca să le răspundă tuturor, cu excepţia celor ce aveau vădit caracter politic. Unul dintre puţinele momente în care rugăminţile pe lângă sora ei au eşuat a fost când Elisabeta a încercat să-i deschidă acesteia ochii în legătură cu influenţa malefică a lui Rasputin, pe care ţarina, în ciuda sfaturilor şi a dovezilor aduse de Marea Ducesă, îl socotea sfânt.
Având de ceva vreme o viaţă asemănătoare celei a călugăriţelor, Marea Ducesă Elisabeta a intrat oficial în monahism pe 2 aprilie 1910. Dorinţa era să mai facă un pelerinaj la Locurile Sfinte din Palestina, pe pământul călcat odinioară de paşii Mântuitorului.
Sosirea revoluţiei bolşevice nu a tulburat-o cu nimic pe Elisabeta, care doar a început să se roage mai mult, văzând în cei răzvrătiţi nişte copii înşelaţi de duşmanii Rusiei. „Rusia şi copiii ei nu ştiu ce fac în acest moment”, spunea ea. „Sunt ca un copil bolnav şi pe care îl iubeşti de o sută de ori mai mult în boala lui decât când e sănătos şi fericit. Tânjeşti să-i alini suferinţele, să-l ajuţi şi să-l înveţi răbdarea. Asta simt mai mult în fiecare zi”. La început, spre mirarea tuturor, comuniştii le-au lăsat în pace pe surori, ba chiar le-au ajutat cu mâncare pentru activităţile lor caritabile. Destul de repede însă a sosit un grup care a acuzat-o pe Elisabeta de spionaj în favoarea germanilor şi a vrut să o aresteze. Marea Ducesă a rămas calmă şi le-a spus acuzatorilor că-i va urma, dar că înainte de acestea trebuie să se roage. Aceia au însoţit-o şi, cuceriţi de simplitatea ei şi de lipsa oricăror materiale periculoase din mânăstire, au plecat lăsându-le pe surori în libertate. Ceea ce pentru altele a fost prilej de bucurie şi admiraţie, pentru Elisabeta a adus o altă concluzie, care vorbeşte despre percepţia ei duhovnicească: „Nu suntem încă vrednice de martiriu”, le-a spus ea celor care o felicitau pentru tactul şi prestanţa ei. Intuind ce urma, împăratul german – acelaşi care-l găzduise şi-l trimisese înapoi spre Rusia pe Lenin – i-a sugerat Elisabetei, prin ministrul de cabinet suedez, să fugă către Occident. Marea Ducesă i-a răpuns că ştie că vor urma vremuri grele, dar vrea să împărtăşească soarta ţării şi a poporului ei.
În 1918 Lenin a ordonat CEKA (strămoaşa KGB-ului) să o aresteze pe Marea Ducesă. A fost dusă în exil şi iniţial i s-a spus că va lucra la Crucea Roşie, pentru ca apoi să fie dusă la Perm şi de aici la Ekaterinburg, unde ar fi urmat întâlnească familia ţarului, lucru care i-a fost însă interzis. A lăsat în urmă un grup de maici îndurerate, însoţită fiind doar de uceniţa ei, Varvara Yakovleva. De la Ekaterinburg se ştie că i-a scris de două ori duhovnicului ei, părintele Mitrofan, odată pentru a-i povesti despre garda care o păzea, formată din lituanieni care din foarte aspri la început deveniseră blânzi, lucru ce a determinat înlocuirea lor cu nişte ruşi mai duri, şi odată pentru a-l ruga pe Patriarhul Tihon să facă în aşa fel încât ea să poată primi mâncare fără carne.
Pe 20 mai 1918 a fost transferată în satul Alopaievsk, unde a fost instalată sub supraveghere într-o fostă şcoală, alături de uceniţa Varvara şi de alţi reprezentanţi ai nobilimii ruse: Marele Duce Serghei Mihailovici, însoţit de asistentul său, Remez, Marii Duci Ivan, Constantin şi Gheorghe Constantinovici şi contele Vladimir Paely. Cei exilaţi aici puteau ieşi uneori, iar Elisabeta mergea la biserică, lucra în grădină la legume şi flori, picta şi se ruga. Cu excepţia unei mese comune, mânca singură în cameră. În ciuda propagandei bolşevice în plină desfăşurare, oamenii locului o iubeau şi, din când în când, mai intrau în contact cu ea. Odată a primit de la nişte localnici un ştergar.
Din câte se pare, execuţia ţarului Nicolae al II-lea şi a familiei sale a fost în legătură directă cu cele ce aveau să se întâmple cu Marea Ducesă Elisabeta şi tovarăşii ei. Cei de la CEKA i-au anunţat pe exilaţi, în noaptea de 17 iulie, că trebuie să-i ducă în altă parte, în siguranţă. Le-au fost luaţi toţi banii, apoi au fost legaţi de mâini şi la ochi. Singurul care a opus rezistenţă a fost Marele Duce Serghei Mihailovici, pe care bolşevicii l-au împuşcat în braţ. Grupul a fost dus într-un sat din apropiere, unde se afla o veche mină părăsită şi pe jumătate inundată. După ce au fost bătuţi, exilaţii au fost aruncaţi într-o groapă din mină, prima fiind chiar Elisabeta. Vasili Riabov, unul dintre asasini, povesteşte că el şi tovarăşii lui au aruncat două grenade în groapă, de unde victimele începuseră să cânte „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău”. La urmă asasinii au aruncat în mină lemne cărora le-au dat foc. Apoi au dat alarma în Alopaievsk, spunând că Marea Ducesă şi ceilalţi fuseseră răpiţi de un grup neidentificat. Ulterior a fost descoperit un schimb de telegrame între şefii CEKA, ce puseseră la cale şi asasinarea familiei ţarului, în care se ticluia minciuna în legătură cu aşa-zisa dispariţie misterioasă a exilaţilor.
Un ţăran, care a auzit dinspre mină imnuri religioase ruseşti, a anunţat Armata Albă. În octombrie 1918 albii au cucerit zona, învingându-i pe bolşevici şi au descoperit rămăşiţele din mină. Elisabeta şi tovarăşii ei muriseră din cauza rănilor pricinuite de cădere, căci niciuna dintre cele două grenade nu explodase. Marea Ducesă avea pe piept o icoană a Mântuitorului. Deşi în agonie, ea reuşise să improvizeze un bandaj pentru capul prinţului muribund Ivan. Trupul ei neatins de stricăciune şi cele ale celorlalţi au fost îngropate în catedrala din Alopaievsk. Apoi, pe măsură ce bolşevicii recâştigau teren, au ajuns la Irkuţk şi în cele din urmă, în 1920, la Beijing. Comuniştii i-au urmărit pe cei ucişi de ei şi după moarte, astfel încât la graniţa ruso-chineză au reuşit, atacând trenul, să arunce pe şine sicriul Marelui Duce Ivan Constantinovici, acţiunea lor fiind în cele din urmă zădărnicită de trupele chineze. La Beijing nobilii ruşi au fost îngropaţi în cimitirul rus şi, în decembrie, trupurile Elisabetei şi Varvarei au fost duse, cu ajutorul surorii Marii Ducese, marchiza de Milford-Haven, la Ierusalim. Au fost întâmpinate cu fast şi solemnitate de autorităţile britanice, de reprezentanţi ai clerului rus şi grec şi de Patriarhul Damian al Ierusalimului, şi înhumate în biserica Sfintei Maria Magdalena, de pe muntele Ghetsimani. Aici visase cândva Marea Ducesă Elisabeta Feodorovna Romanova să poată veni cândva din nou, în locurile Patimii şi Învierii Mântuitorului unde, în sfârşit, îşi găsea acum odihna. În 1981 a fost canonizată de Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor, sfinţenia ei fiind recunoscută în 1992 şi de Biserica Ortodoxă Rusă, ce o cinsteşte de atunci sub numele de Sfânta Nouă Muceniţă Elisabeta. Memoria ei a rămas vie şi în Anglia, unde statuia ei se află, la Westminster Abbey, între cele ale altor martiri de toate confesiunile din secolul XX.
Mânăstirea Sfintelor Marta şi Maria există şi în ziua de azi, adăpostind în jur de nouăzeci de călugăriţe. Este unul dintre semnele lăsate în lume de nepoata reginei Victoria a Angliei, cumnata ultimului ţar rus, prinţesă, nobilă, cu o cultură aleasă, o frumuseţe mult lăudată şi o blândeţe ieşită din comun. Marea Ducesă Elisabeta Feodorovna le-a dăruit pe toate acestea lui Hristos şi semenilor, iar acum numele ei devine din nou cunoscut, poate ca temelie în Domnul a renaşterii unei lumi şi a unei trăiri ce, acum mai bine de jumătate de veac, piereau în flăcările răzvrătirii.
Epilog: În iulie 2004, moaştele Sfintei Elisabeta Feodorovna au fost aduse în procesiune în Rusia. Mă aflam la Moscova şi, deşi nu ştiam nimic despre această muceniţă, am fost şi eu să mă închin ei în catedrala Hristos Mântuitorul. Atunci am început să aflu câte ceva despre viaţa ei. La foarte puţin timp după aceea, am trecut printr-o încercare la graniţa ruso-ucraineană. Şi m-am rugat sfintei, făgăduind că, dacă mă va ajuta să ajung teafăr acasă, le voi spune şi altora despre viaţa şi pătimirea ei. Cu multă întârziere, iată, împlinesc astăzi această datorie.
Sfântă Nouă Muceniţă Elisabeta, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! Amin
Pe măsură ce creştea în vârstă, Elisabeta a căpătat şi renumele de a fi una dintre cele mai frumoase femei din Europa. Wilhelm al II-lea, viitorul împărat german, a întâlnit-o la Bonn unde i-a făcut curte asiduă şi i-a scris poezii. A fost respins politicos, ca şi alt pretendent, Frederic al II-lea, viitor Mare Duce de Baden. Ţinuta şi atitudinea ei nu făceau decât să atragă noi şi noi admiratori. Regina Maria a României avea să scrie în memorii despre verişoara ei, Ella, că frumuseţea şi dulceaţa ei erau „de vis”. Printre numeroasele rudenii nobile, la curtea prinţesei au poposit şi oaspeţi din Răsărit. Strămătuşa ei, împărăteasa Maria Alexandrovna a Rusiei i-a adus cu ea pe doi dintre fiii săi, Serghei şi Paul. Cu primul, Elisabeta – sau Ella, cum i se spunea – şi-a descoperit repede afinităţi. Amândoi erau sobri, religioşi şi pasionaţi de artă. Când Marelui Duce rus i-au murit părinţii, Elisabeta a recunoscut în el aceeaşi durere pe care o trăise ea însăşi la trecerea în veşnicie a mamei. Peţită a doua oară, a acceptat. Căsătoria a avut loc pe 15 iunie 1884, la palatul de iarnă din Sankt Petersburg şi vlăstarul nobil al unei familii anglo-germane a devenit Marea Ducesă Elisabeta Feodorovna Romanova, cu zece ani înainte ca sora ei, Alexandra, să devină Ţarina (Împărăteasa) Rusiei. Atât noua ei familie cât şi poporul rus au îndrăgit-o din primul moment pentru frumuseţea, blândeţea şi distincţia ei. Îmbrăţişând cu dragoste noul ei popor, Marea Ducesă i-a pătruns cele mai intime resorturi, ascunzişurile inimii şi, luminată de o nouă înţelegere a vieţii şi a oamenilor, în 1891 s-a convertit de la credinţa luterană în care fusese botezată la Ortodoxie. Bucuria celor apropiaţi a fost nemăsurată, iar soţul ei i-a dăruit o copie a unei icoane nefăcute de mână a Mântuitorului, însă nu toate rudele din Europa au privit cu ochi buni această schimbare. Împăratul prusac Wilhelm al II-lea a susţinut chiar că Elisabeta a fost forţată să facă acest pas. Dar Marea Ducesă le-a răspuns tuturor acestora că a continua să rămână în vechea ei confesiune ar fi însemnat să-L mintă pe Dumnezeu. „Deasupra tuturor conştiinţa trebuie să fie pură şi adevărată... mulţi – ştiu asta – vor striga, dar toate acestea simt că mă apropie mai mult de Dumnezeu... Îmi spuneţi că strălucirea exterioară a bisericii m-a fermecat... aici greşiţi –nimic din semnele exterioare nu m-a atins – nu – slujba, slujba, semnele exterioare există doar pentru a ne aminti de lucrurile lăuntrice”. Dintre toate rudeniile ilustre ale Elisabetei, regina Victoria a Angliei a fost cea care a înţeles-o şi a sprijinit-o cel mai mult.
În 1892, odată cu numirea lui Serghei ca Guvernator General al Moscovei, perechea s-a mutat într-o aripă a Kremlinului, petrecându-şi verile la o reşedinţă unde Elisabeta organiza petreceri pentru copii. Neavând urmaşi, Marea Ducesă şi soţul ei i-au adoptat pe cei doi nepoţi orfani ai acestuia din urmă, Dmitri Pavlovici şi Maria Pavlovna.
Pe 18 februarie 1905, Marea Ducesă Elisabeta a auzit, pe când se pregătea să iasă din locuinţă, o detunătură puternică şi a ajuns în stradă tocmai când un militar strângea sub o pătură rămăşiţele trupului dezmembrat al soţului ei, Serghei, asasinat cu o bombă de revoluţionarul socialist Ivan Kalyayev. Apropiaţii îşi aminteau mai târziu nobleţea suferinţei Elisabetei. Deşi profund îndurerată, ea a păstrat decenţa atitudinii princiare şi nu a uitat nicio clipă compasiunea. S-a grăbit să se ducă să îl viziteze pe patul de spital pe conducătorul trăsurii, la rândul său grav rănit în explozie, iar când acela a întrebat de starea de sănătate a Marelui Duce, văduva i-a răspuns: „El mă trimite la tine”. Şi astfel omul a putut să-şi dea duhul în pace. Puterea ei de a ierta s-a dovedit de asemenea mare, atunci când a mers să-l viziteze pe asasin în închisoare. Kalyayev i-a spus că nu a vrut să o omoare pe ea şi că a amânat de câteva ori atentatul tocmai pentru că ea se afla în preajma Marelui Duce. „Nu te-ai gândit că ucigându-l pe el m-ai ucis pe mine?” i-a răspuns Elisabeta, care i-a lăsat o Evanghelie, rugându-l să se gândească la păcatul săvârşit şi să se căiască. Apoi l-a rugat pe cumnatul ei, ţarul Nicolae al II-lea, să-l graţieze. Asasinul însă a refuzat orice iertare şi a acuzat-o pe Elisabeta că ar fi răstălmăcit conversaţia. Pe 23 mai 1905 a fost spânzurat, iar Marea Ducesă a spus întristată că, deşi vizita la el fusese un eşec, ea spera ca măcar în ultima clipă asasinul să-şi fi cerut iertare de la Dumnezeu. Pe crucea memorială ridicată în memoria răposatului Mare Duce Serghei, văduva a pus să fie gravate cuvintele rostite de Hristos despre cei care-L răstigneau: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac.”
De la moartea soţului ei, Marea Ducesă Elisabeta Feodorovna Romanova nu a mai mâncat deloc carne, iar în 1909 a renunţat la toate bijuteriile, dăruind o parte Coroanei, o parte rudelor şi o alta vânzând-o şi folosind banii pentru opere de caritate. Apoi a înfiinţat Mănăstirea Sfintelor Marta şi Maria, după numele celor două femei din Betania, surorile lui Lazăr, pe care Iisus l-a înviat din morţi. Este cunoscut episodul evanghelic când Marta se ostenea spre a face ospăţ pentru Domnul, în timp ce Maria stătea la picioarele Lui ascultându-I cuvintele. De aici s-a inspirat Elisabeta, stabilind un program în care ascultarea slujbelor să fie îmbinată cu slujirea lui Hristos, văzut în fiecare sărac şi necăjit care avea nevoie de ajutor. Astfel, strângând în jurul său mai multe surori – unele mai sărace, altele din casele nobiliare ruseşti – Elisabeta a pus pe picioare un spital, o capelă, o farmacie şi un orfelinat, mergând adesea şi prin cele mai sărace cartiere ale Moscovei, pentru a-i ajuta pe cei nevoiaşi. Cele şaptesprezece femei pe care le-a strâns Marea Ducesă în jurul ei purtau numele de surori ale dragostei şi milei. Activitatea lor se desfăşura sub îndrumarea duhovnicească a protopopului Mitrofan Serebrianski, care ţinea şi slujbele, iar un sprijin puternic venea şi din partea Patriarhului Rusiei, Tihon. Surorile le ofereau săracilor ajutor material şi spiritual, găzduiau şi îngrijeau copii orfani sau părăsiţi, conduceau o şcoală pentru asistentele de la Crucea Roşie, cazau gratis sau cu chirie mică femei cu situaţie materială precară, punând şi bazele Organizaţiei Feminine a Muncii, şi aveau o secţie pentru bolnave incurabile, pe care le îngrijeau până la sfârşitul vieţii. Veneau aici multe cazuri disperate, pentru că toţi medicii ruşi aveau încredere în profesionalismul surorilor conduse de Elisabeta, astfel încât femei cu arsuri grave sau cangrene s-au vindecat sub îngrijirea lor, în timp ce altele au învăţat aici să citească în Braille. Singurele momente de reculegere pe care şi le îngăduia Elisabeta erau pelerinajele la locurile sfinte din Rusia. Altfel, locuia în 3 camere simple, cu un pat de lemn, fără saltea, dormea 3-4 ore pe noapte, iar la miezul nopţii se trezea pentru slujbe. În timpul războiului ruso-japonez, dar şi odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, se ducea adesea pe front împreună cu sora sa, Împărăteasa Alexandra, pentru a-i îngriji pe cei suferinzi. În timpul acestor acţiuni, cele două au fost acuzate pentru îngrijirea atentă pe care o dădeau răniţilor din rândul germanilor. Cunoscută pentru tenacitatea sa şi pentru influenţa pe care o avea la curtea ţarului, Elisabeta primea multe petiţii şi încerca să le răspundă tuturor, cu excepţia celor ce aveau vădit caracter politic. Unul dintre puţinele momente în care rugăminţile pe lângă sora ei au eşuat a fost când Elisabeta a încercat să-i deschidă acesteia ochii în legătură cu influenţa malefică a lui Rasputin, pe care ţarina, în ciuda sfaturilor şi a dovezilor aduse de Marea Ducesă, îl socotea sfânt.
Având de ceva vreme o viaţă asemănătoare celei a călugăriţelor, Marea Ducesă Elisabeta a intrat oficial în monahism pe 2 aprilie 1910. Dorinţa era să mai facă un pelerinaj la Locurile Sfinte din Palestina, pe pământul călcat odinioară de paşii Mântuitorului.
Sosirea revoluţiei bolşevice nu a tulburat-o cu nimic pe Elisabeta, care doar a început să se roage mai mult, văzând în cei răzvrătiţi nişte copii înşelaţi de duşmanii Rusiei. „Rusia şi copiii ei nu ştiu ce fac în acest moment”, spunea ea. „Sunt ca un copil bolnav şi pe care îl iubeşti de o sută de ori mai mult în boala lui decât când e sănătos şi fericit. Tânjeşti să-i alini suferinţele, să-l ajuţi şi să-l înveţi răbdarea. Asta simt mai mult în fiecare zi”. La început, spre mirarea tuturor, comuniştii le-au lăsat în pace pe surori, ba chiar le-au ajutat cu mâncare pentru activităţile lor caritabile. Destul de repede însă a sosit un grup care a acuzat-o pe Elisabeta de spionaj în favoarea germanilor şi a vrut să o aresteze. Marea Ducesă a rămas calmă şi le-a spus acuzatorilor că-i va urma, dar că înainte de acestea trebuie să se roage. Aceia au însoţit-o şi, cuceriţi de simplitatea ei şi de lipsa oricăror materiale periculoase din mânăstire, au plecat lăsându-le pe surori în libertate. Ceea ce pentru altele a fost prilej de bucurie şi admiraţie, pentru Elisabeta a adus o altă concluzie, care vorbeşte despre percepţia ei duhovnicească: „Nu suntem încă vrednice de martiriu”, le-a spus ea celor care o felicitau pentru tactul şi prestanţa ei. Intuind ce urma, împăratul german – acelaşi care-l găzduise şi-l trimisese înapoi spre Rusia pe Lenin – i-a sugerat Elisabetei, prin ministrul de cabinet suedez, să fugă către Occident. Marea Ducesă i-a răpuns că ştie că vor urma vremuri grele, dar vrea să împărtăşească soarta ţării şi a poporului ei.
În 1918 Lenin a ordonat CEKA (strămoaşa KGB-ului) să o aresteze pe Marea Ducesă. A fost dusă în exil şi iniţial i s-a spus că va lucra la Crucea Roşie, pentru ca apoi să fie dusă la Perm şi de aici la Ekaterinburg, unde ar fi urmat întâlnească familia ţarului, lucru care i-a fost însă interzis. A lăsat în urmă un grup de maici îndurerate, însoţită fiind doar de uceniţa ei, Varvara Yakovleva. De la Ekaterinburg se ştie că i-a scris de două ori duhovnicului ei, părintele Mitrofan, odată pentru a-i povesti despre garda care o păzea, formată din lituanieni care din foarte aspri la început deveniseră blânzi, lucru ce a determinat înlocuirea lor cu nişte ruşi mai duri, şi odată pentru a-l ruga pe Patriarhul Tihon să facă în aşa fel încât ea să poată primi mâncare fără carne.
Pe 20 mai 1918 a fost transferată în satul Alopaievsk, unde a fost instalată sub supraveghere într-o fostă şcoală, alături de uceniţa Varvara şi de alţi reprezentanţi ai nobilimii ruse: Marele Duce Serghei Mihailovici, însoţit de asistentul său, Remez, Marii Duci Ivan, Constantin şi Gheorghe Constantinovici şi contele Vladimir Paely. Cei exilaţi aici puteau ieşi uneori, iar Elisabeta mergea la biserică, lucra în grădină la legume şi flori, picta şi se ruga. Cu excepţia unei mese comune, mânca singură în cameră. În ciuda propagandei bolşevice în plină desfăşurare, oamenii locului o iubeau şi, din când în când, mai intrau în contact cu ea. Odată a primit de la nişte localnici un ştergar.
Din câte se pare, execuţia ţarului Nicolae al II-lea şi a familiei sale a fost în legătură directă cu cele ce aveau să se întâmple cu Marea Ducesă Elisabeta şi tovarăşii ei. Cei de la CEKA i-au anunţat pe exilaţi, în noaptea de 17 iulie, că trebuie să-i ducă în altă parte, în siguranţă. Le-au fost luaţi toţi banii, apoi au fost legaţi de mâini şi la ochi. Singurul care a opus rezistenţă a fost Marele Duce Serghei Mihailovici, pe care bolşevicii l-au împuşcat în braţ. Grupul a fost dus într-un sat din apropiere, unde se afla o veche mină părăsită şi pe jumătate inundată. După ce au fost bătuţi, exilaţii au fost aruncaţi într-o groapă din mină, prima fiind chiar Elisabeta. Vasili Riabov, unul dintre asasini, povesteşte că el şi tovarăşii lui au aruncat două grenade în groapă, de unde victimele începuseră să cânte „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău”. La urmă asasinii au aruncat în mină lemne cărora le-au dat foc. Apoi au dat alarma în Alopaievsk, spunând că Marea Ducesă şi ceilalţi fuseseră răpiţi de un grup neidentificat. Ulterior a fost descoperit un schimb de telegrame între şefii CEKA, ce puseseră la cale şi asasinarea familiei ţarului, în care se ticluia minciuna în legătură cu aşa-zisa dispariţie misterioasă a exilaţilor.
Un ţăran, care a auzit dinspre mină imnuri religioase ruseşti, a anunţat Armata Albă. În octombrie 1918 albii au cucerit zona, învingându-i pe bolşevici şi au descoperit rămăşiţele din mină. Elisabeta şi tovarăşii ei muriseră din cauza rănilor pricinuite de cădere, căci niciuna dintre cele două grenade nu explodase. Marea Ducesă avea pe piept o icoană a Mântuitorului. Deşi în agonie, ea reuşise să improvizeze un bandaj pentru capul prinţului muribund Ivan. Trupul ei neatins de stricăciune şi cele ale celorlalţi au fost îngropate în catedrala din Alopaievsk. Apoi, pe măsură ce bolşevicii recâştigau teren, au ajuns la Irkuţk şi în cele din urmă, în 1920, la Beijing. Comuniştii i-au urmărit pe cei ucişi de ei şi după moarte, astfel încât la graniţa ruso-chineză au reuşit, atacând trenul, să arunce pe şine sicriul Marelui Duce Ivan Constantinovici, acţiunea lor fiind în cele din urmă zădărnicită de trupele chineze. La Beijing nobilii ruşi au fost îngropaţi în cimitirul rus şi, în decembrie, trupurile Elisabetei şi Varvarei au fost duse, cu ajutorul surorii Marii Ducese, marchiza de Milford-Haven, la Ierusalim. Au fost întâmpinate cu fast şi solemnitate de autorităţile britanice, de reprezentanţi ai clerului rus şi grec şi de Patriarhul Damian al Ierusalimului, şi înhumate în biserica Sfintei Maria Magdalena, de pe muntele Ghetsimani. Aici visase cândva Marea Ducesă Elisabeta Feodorovna Romanova să poată veni cândva din nou, în locurile Patimii şi Învierii Mântuitorului unde, în sfârşit, îşi găsea acum odihna. În 1981 a fost canonizată de Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor, sfinţenia ei fiind recunoscută în 1992 şi de Biserica Ortodoxă Rusă, ce o cinsteşte de atunci sub numele de Sfânta Nouă Muceniţă Elisabeta. Memoria ei a rămas vie şi în Anglia, unde statuia ei se află, la Westminster Abbey, între cele ale altor martiri de toate confesiunile din secolul XX.
Mânăstirea Sfintelor Marta şi Maria există şi în ziua de azi, adăpostind în jur de nouăzeci de călugăriţe. Este unul dintre semnele lăsate în lume de nepoata reginei Victoria a Angliei, cumnata ultimului ţar rus, prinţesă, nobilă, cu o cultură aleasă, o frumuseţe mult lăudată şi o blândeţe ieşită din comun. Marea Ducesă Elisabeta Feodorovna le-a dăruit pe toate acestea lui Hristos şi semenilor, iar acum numele ei devine din nou cunoscut, poate ca temelie în Domnul a renaşterii unei lumi şi a unei trăiri ce, acum mai bine de jumătate de veac, piereau în flăcările răzvrătirii.
Epilog: În iulie 2004, moaştele Sfintei Elisabeta Feodorovna au fost aduse în procesiune în Rusia. Mă aflam la Moscova şi, deşi nu ştiam nimic despre această muceniţă, am fost şi eu să mă închin ei în catedrala Hristos Mântuitorul. Atunci am început să aflu câte ceva despre viaţa ei. La foarte puţin timp după aceea, am trecut printr-o încercare la graniţa ruso-ucraineană. Şi m-am rugat sfintei, făgăduind că, dacă mă va ajuta să ajung teafăr acasă, le voi spune şi altora despre viaţa şi pătimirea ei. Cu multă întârziere, iată, împlinesc astăzi această datorie.
Sfântă Nouă Muceniţă Elisabeta, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! Amin
Tuesday, September 29, 2009
Obama şi stânga radicală - Când artiştii sunt lucizi
Reproduc în traducere o scrisoare deschisă pe care Blackie Lawless, liderul formaţiei de heavy-metal Wasp, a postat-o pe site-ul trupei înaintea alegerilor prezidenţiale din Statele Unite. Cele scrise mai jos sunt menite să arunce lumină asupra unor fapte şi declaraţii şi să tempereze entuziasmul celor care văd în noul "număr 1 mondial" un apostol al libertăţii.
"A SE CITI ÎN CAZ DE STARE NAŢIONALĂ DE URGENŢĂ”
de Blackie Lawless
“Noi poporul Statelor Unite”. Acestea sunt primele cuvinte ale Constituţiei Statelor Unite ale Americii. Pe când stăteam în zona de recepţie a Pentagonului din Washington D. C. la începutul acestui an, o mare replică a acestei Constituţii era lipită pe perete. Este primul lucru pe care îl vezi când intri în clădire. “Noi Poporul Statelor Unite”, am privit la aceste cuvinte şi am spus: “Aş muri pentru această idee”!
Am scris în trecut că îmi iubesc ţara dar guvernul ei mă sperie de moarte. Această idee a luat pentru mine o nouă întorsătură în legătură cu următoarele alegeri.
Pentru început vreau să subliniez că nu sunt un susţinător al lui John McCain. Sunt critic la adresa guvernului Statelor Unite de ani de zile, şi, ca cei mai mulţi dintre concetăţenii mei americani, sunt furios şi frustrat de minciunile, manipularea şi atitudinea partizană a oficialilor aleşi, locali şi naţionali, democraţi şi republicani, ai acestei ţări.
Părinţii Întemeietori ai acestei ţări au scris această Constituţie cu toate amendamentele ei, pentru ca ea să fie Piatra Unghiulară pe baza căreia să fie condusă această ţară.
Noi, Americanii, ne aflăm astăzi, fără îndoială, în ajunul celor mai importante alegeri din viaţa noastră.
Într-o vreme de nesiguranţă mondială, cu volatilitatea pieţelor financiare globale, cu Orientul Mijlociu în război, Rusia invadând Georgia, Iranul şi Coreea de Nord care încearcă să dezvolte arme nucleare şi cu acest Iran care ameninţă să “şteargă Israelul de pe hartă”, întreaga lume se află într-un punct periculos al istoriei.
Am crescut şi am trăit cu idealurile şi cu filosofia generaţiei “contraculturii”. “Pace şi Iubire”, “Flower Power”, “Opriţi Războiul”, “Să nu ai niciodată încredere în cineva de peste 30 de ani”.
“Opriţi războiul” era absolut corect! Vietnamul a fost un dezastru şi mai mult de 50 000 de soldaţi americani au murit pentru această greşeală.
Dar restul a fost o grămadă de AIURELI naive, idealiste, de tipul “putem schimba lumea”!
Nu că unele dintre acele sentimente n-ar fi fost idei bune. Doar că această generaţie de puşti preocupaţi doar de ei, egoişti şi răsfăţaţi, a ajuns acum la maturitate. Ei sunt cei care acum au perpetuat lăcomia şi minciunile Răscumpărării Wall Street şi o listă lungă de alte atrocităţi politice, prea numeroase pentru a fi menţionate. Convingerile adevărate sunt prea slabe pentru ca să-i înveţe pe copiii lor despre valorile şi istoria acestei naţiuni. Copiii lor nu ştiu nimic despre Thomas Jefferson, John Adams, Washington, Lincoln şi nu au înţelegerea faptului că acestă Mare Naţiune s-a clădit pe Visele, Lacrimile, Munca istovitoare, jertfa nesfârşită şi Sângele vărsat de generaţiile dinaintea lor care au sacrificat totul, şi pe bărbaţii şi femeile care şi-au dat viaţa şi pe cei care şi-o vor da în apărarea acestui « mare experiment », acest mare Vis American. Dacă nu credeţi, mergeţi la aproape oricare dintre copiii lor şi întrebaţi-i de Părinţii Întemeietori. Foarte probabil vor crede că e vreo nouă formaţie de rap. Nu este doar o privire spre educaţia săracă. Este un indiciu asupra părinţilor lor.
Generaţia care urma să schimbe lumea cu siguranţă a făcut-o. Prin lăcomia lor pentru botox, trăitul pe cărţi de credit, preocuparea de a fi faimos şi totul ţine de mine, eu, eu, fiindcă sunt mai bun decât tine. « Dragostea e tot ce-ţi trebuie »… Îmi pare rău prietene, ai pierdut barca, tot ce-ţi trebuie cu adevărat e un pic de curaj şi caracter. Sunt dezgustat şi mi-e ruşine că sunt parte din toate acestea.
În schimb, această generaţie cu Visul-Strigăt „Woodstock/ Marxist“ este cea care acum controlează majoritatea media mainstream din această ţară. Aceasta include aproape toate televiziunile şi aproape toate ziarele. Ei sunt cei care aduc acum poporului american viziunea lor despre lume liberal extremă, radical-utopică a anilor ’60. Prejudecăţile liberal extreme ale media mainstream americană, controlată acum de aceşti “yuppies”, conspiră pentru a înşela, a manipula, a suprima adevărul, a-şi promova candidatul indiferent de preţ şi a îngropa orice poveste care nu pune o aură în jurul capului acestui candidat.
Prin acestea poporului american i-a fost adus Barack Obama.
Acest om este un produs al mişcării de extremă stânga marxistă care se clădeşte în această ţară de mai mult de 40 de ani. Este produsul stângii radicale de la Harvard. Este chipul şi portavocea unei mişcări determinată să spargă Constituţia SUA şi să o reasambleze conform viziunii ei. Este un avocat, un Johnny Cochran democrat, fiecare ocazie când vorbeşte fiind o pledoarie finală. Este întruparea Noii Maşinării Democratice.
Când eram puşti toată lumea pe care o cunoşteam era democrată, dar aceştia nu mai sunt democraţii părinţilor voştri. Sunt parte a unei elite liberale care priveşte de sus idealurile care au făcut această ţară mare.
Această maşinărie stângistă a ascuns adevărul de poporul American (şi de lume) şi continuă să înşele cu orice preţ.
Chiar în momentul în care scriu aceste rânduri, ziarul L.A. Times are o casetă video, pe care refuză să o arate poporului American, care îl arată pe Obama la o cină de rămas-bun pentru purtătorul de cuvânt al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, Rashid Khalidi. Acesta a fost şi purtătorul de cuvânt al lui Yasser Arafat. Se pare că teroristul autohton Bill Ayres, care, ca membru al organizaţiei teroriste « Weather Underground » a bombardat mai multe ţinte din Statele Unite, inclusiv Pentagonul şi casa unui judecător american, ucigând doi poliţişti în acţiune, a fost şi el la această cină. Obama a fost prieten apropiat al lui Khalidi şi al lui Ayres timp de ani de zile. Jurământul preşedintelui cere ca preşedintele « să apere Statele Unite împotriva tuturor duşmanilor, străini ŞI autohtoni ».
Cred că partea asta n-a citit-o !
Ceea ce ar trebui să fie un motiv de maximă îngrijorare pentru poporul american sunt negările repetate ale lui Obama, care spune că nu are legături cu aceşti oameni. Dacă nu are nimic de ascuns, de ce să nu fie corect cu publicul american şi să ceară L.A. Times să facă publice acele casete, astfel încât să le putem vedea cu toţii. Dacă iese la iveală că nu e nimic de acest fel pe ele, măcar adevărul va fi slujit.
Obama a fost asociat timp de 20 de ani cu Reverendul Jeremiah Wright, care a spus în repetate rânduri : « Nu e Dumnezeu să binecuvânteze America, nu, nu, nu, e Dumnezeu să blesteme America ! »
Obama a stat în biserica lui Wright şi a ascultat această trădare timp de 20 de ani. Wright a slujit şi la căsătoria lui Obama şi i-a botezat amândoi copiii. Obama a fost organizator al lui Acorn, grupul acuzat acum de fraudă masivă de voturi. Unii dintre cei care lucrau pentru Acorn au fost deja închişi pentru acest lucru. Obama a fost şi avocatul Acorn pentru o vreme. Obama a donat recent 800 000 de dolari în contul Acorn.
El îi acuză pe americani că “se agaţă de armele şi de religia lor”.
Niciodată în istoria Statelor Unite nu a existat un candidat prezidenţial mai învăluit de controverse ca Obama. Dacă acum doi ani cineva mi-ar fi spus că cineva cu aceste asocieri va fi nominalizat de partidul lor, chiar ca hingher, dar cu atât mai mult ca preşedinte al Statelor Unite, aş fi spus că a înnebunit.
Motivul pentru care am început această scrisoare cu primul rând din Constituţie este pentru a face legătura cu un interviu pe care Obama l-a dat la radio, în care spunea că Curtea Supremă a SUA nu a mers destul de departe în încercarea de a le oferi reparaţii africanilor-americani şi că varianta Earl Warren a Curţii Supreme nu a fost destul de liberală. Acea Curte a fost probabil cea mai liberală din istoria SUA. Nu este sarcina Curţii Supreme să fie liberală sau conservatoare. Aceasta trebuie să interpreteze Constituţia… punct. Nu trebuie să dea legislaţie bazată pe “consensul general al poporului”, aşa cum se afirmă într-o hotărâre recent a Curţii Supreme, ci mai degrabă să ia hotărârile bazându-se pe formula precisă a Constituţiei. Dacă la un moment dat “poporul” vrea să aibă un nou amendament la Constituţie, bazat pe idealurile sale moderne, atunci toate cele 50 de state trebuie să-l ratifice… punct.
Acesta este citatul din Obama, din interviul cu postul de radio WBEY.FM din Chicago. Nu este scos din context. Este citatul întreg:
“Curtea Supremă nu a avut niciodată îndrăzneală în legătură cu problemele redistribuţiei bogăţiei şi cu probleme mai elementare, ca justiţia economică şi politică în societate. Din acest punct de vedere, oricât de radical mi se pare că încearcă oamenii să descrie Curtea Warren, ea nu a fost atât de radicală. Nu s-a eliberat de constrângerile esenţiale puse de Părinţii Întemeietori în Constituţie, cel puţin în măsura în care aceasta a fost interpretată – şi Curtea Warren a interpretat-o în acelaşi fel – ca fiind o cartă a libertăţilor negative. Spune ce nu îţi pot face statele. Spune ce nu îţi poate face guvernul federal, dar nu spune ce trebuie să facă guvernul federal sau guvernul statului în numele tău, iar acest lucru nu s-a schimbat. Şi una dintre – cred – tragediile mişcării pentru drepturi civile a fost, ăăă, că mişcarea pentru drepturi civile a devenit prea concentrată pe tribunal. Cred că a existat o tendinţă să piardă urma organizării şi activităţilor politice şi comunitare pe baze care să poată crea actuala coaliţie de puteri prin care să ducă la schimbul redistributiv. Într-un fel încă suferim de pe urma acestui lucru. »
Acestea sunt lucruri pe care nu le-ar spune NICIODATĂ în faţa unei audienţe naţionale. Spune şi face aceste lucruri doar când crede că-l ascultă grupul lui de bază. În acest interviu spune clar că dacă va fi ales va nominaliza conducători ai Curţii Supreme care să pună în practică agenda lui de « redistribuire a bogăţiei » şi de « schimb redistributiv », care sunt alte cuvinte pentru reparaţii pentru sclavie şi o redistribuire marxistă a bogăţiei, care nu este decât asistenţă socială.
Thomas Jefferson a scris în Declaraţia de Independenţă despre « Viaţă, Libertate şi URMĂRIREA Fericirii ». Această URMĂRIRE nu este o garanţie a averii sau a oricărui tip de fericire, ci şansa de a te ridica. Acest guvern nu a garantat, nici nu va garanta, nici nu trebuie să garanteze vreodată mai mult decât atât.
Este ironic că susţinătorii lui Obama vorbesc atât de des despre el ca despre noul John F. Kennedy.
Senatorului Obama ar trebui să i se reamintească faptul că în cuvântul său inaugural JFK a spus : « Nu vă întrebaţi ce poate ţara voastră să facă pentru voi, întrebaţi-vă ce puteţi face voi pentru ţara voastră ».
Acesta este ADEVĂRATUL spirit american !
În legătură cu taxele, în efortul de a “răspândi bogăţia”, el i-a definit întâi pe bogaţi ca pe cei care câştigă 300 000 de dolari, apoi a spus 250 000 de dolari, apoi a spus 200 000 de dolari, iar acum câteva zile John Biden a spus că vor fi 150 000 de dolari. Deci care e cifra reală? Acesta este încă un exemplu că nu-i spune publicului adevărul.
Poate schemele sale privitoare la taxarea tuturor celor care câştigă mai mult de 250 000 de dolari pe an (sau câţi or fi) vor distruge economia noastră, da, exact cum a făcut Jimmy Carter în anii ’70 şi Herbert Hoover înaintea lui. Nu indivizii fac atâţia bani, asta este problema. Dacă ar fi vorba doar despre indivizi, s-ar putea discuta. Dar ce nu vă spune este efectul pe care îl are asupra afacerilor. Aproape orice întreprindere care creează un asemenea venit TREBUIE să angajeze un număr de oameni. Dacă întreprinderea este impozitată cu mai mult de 30%, atunci acele locuri de muncă dispar… aşa de simplu e.
Au fost multe acuzaţii de rasism din partea lui Obama în aceste alegeri. Personal nu am fost niciodată rasist. Oricine dintre voi mă cunoaşte ştie că am spus de multe ori că, după tatăl meu, cea mai mare influenţă în viaţa mea a avut-o Muhammad Ali.
Dar cu siguranţă există rasism în aceste alegeri. 96-97% dintre africanii-americani cuprinşi în sondaje au spus că vor vota cu Obama. Niciodată în istoria acestei ţări nu a existat VREUN candidat care să aibă asemenea cifre copleşitoare venind din partea vreunui grup. Albi, negri, hispanici, asiatici sau alţii. Circul ambulant politic şi rasist numit Acorn, cu care Obama a lucrat ani de zile, creează şi sponsorizează fraude la vot în toată ţara, înregistrând emigranţi ilegali, pe Dallas Cowboys şi pe Mickey Mouse. Nu e o glumă. Acorn a făcut acestea şi multe, multe altele. Credinţa lor este câştigul… cu orice preţ… la naiba cu Constituţia! Dacă acesta nu e prejudiciu, nu ştiu ce e.
Cărţile pe care Obama le-a scris despre el însuşi sunt foarte clare în legătură cu adevăratele lui ambiţii legate de vederile sale stângiste, marxiste, dar omul obişnuit nu-şi face timp să le citească. În anii ’20, pe când era în închisoare, tânărul Adolf Hitler a scris “Mein Kampf” (lupta mea), care descria întregul lui plan de dominare a lumii şi de exterminare a rasei evreieşti. Nimeni nu l-a citit, iar când au făcut-o era prea târziu… orice carte pe care nu o aproba partidul nazist era arsă. “Manifestul communist” a lui Karl Marx era la un moment dat lectură obligatorie în şcolile noastre. Această carte este ghidul, « abc-ul » lui Obama pentru idealul său de « redistribuire a bogăţiei ». Dacă nu credeţi, recitiţi interviul radiofonic de mai sus. Undeva Karl Marx, cu viziunea lui utopică, fără Dumnezeu, râde încântat.
Dacă este adevărat că “trecutul este prolog” atunci nu trebuie să privim mai departe decât la cărţile lui Obama. Amprenta lui este acolo negru pe alb. La propriu şi la figurat.
Voi vota cu McCain nu pentru că aş crede în tot ce reprezintă el, ci ca vot împotriva lui Obama, pentru a-l împiedica să ajungă preşedinte. Da, mă voi agăţa de armele şi de religia mea şi voi continua să cred în Constituţie, piatra unghiulară a societăţii noastre şi să am încredere că este ÎNCĂ o « guvernare a poporului, prin popor, pentru popor ».
Ideea din toate acestea este că indiferent ce întâlnim în viaţă, oricare dintre noi, trebuie să căutăm adevărul. Adevărul poate şi va rezista în faţa oricui. Dacă acest adevăr nu rezistă în faţa unui examen minuţios atunci trebuie să vezi acest lucru şi să înţelegi ce este cu adevărat.
Dacă vreunul care ar vrea să fie Mesia apare şi arată aşa, acţionează aşa şi miroase aşa, atunci îl numeşti ceea ce este cu adevărat… un marxist în haine socialiste!
Îi îndemn pe toţi americanii să CITEASCĂ Constituţia Statelor Unite, să CITEASCĂ Declaraţia de Independenţă.
Decideţi pentru voi înşivă
Dumnezeu să ne ajute… Dumnezeu să binecuvânteze America
Îi încurajez pe toţi cei care înţeleg această scrisoare şi vor să treacă la acţiune să trimită un e-mail cu această scrisoare tuturor cunoscuţilor, tuturor celor dispuşi să asculte !
(Textul original, aici: http://www.waspnation.com/news.html )
"A SE CITI ÎN CAZ DE STARE NAŢIONALĂ DE URGENŢĂ”
de Blackie Lawless
“Noi poporul Statelor Unite”. Acestea sunt primele cuvinte ale Constituţiei Statelor Unite ale Americii. Pe când stăteam în zona de recepţie a Pentagonului din Washington D. C. la începutul acestui an, o mare replică a acestei Constituţii era lipită pe perete. Este primul lucru pe care îl vezi când intri în clădire. “Noi Poporul Statelor Unite”, am privit la aceste cuvinte şi am spus: “Aş muri pentru această idee”!
Am scris în trecut că îmi iubesc ţara dar guvernul ei mă sperie de moarte. Această idee a luat pentru mine o nouă întorsătură în legătură cu următoarele alegeri.
Pentru început vreau să subliniez că nu sunt un susţinător al lui John McCain. Sunt critic la adresa guvernului Statelor Unite de ani de zile, şi, ca cei mai mulţi dintre concetăţenii mei americani, sunt furios şi frustrat de minciunile, manipularea şi atitudinea partizană a oficialilor aleşi, locali şi naţionali, democraţi şi republicani, ai acestei ţări.
Părinţii Întemeietori ai acestei ţări au scris această Constituţie cu toate amendamentele ei, pentru ca ea să fie Piatra Unghiulară pe baza căreia să fie condusă această ţară.
Noi, Americanii, ne aflăm astăzi, fără îndoială, în ajunul celor mai importante alegeri din viaţa noastră.
Într-o vreme de nesiguranţă mondială, cu volatilitatea pieţelor financiare globale, cu Orientul Mijlociu în război, Rusia invadând Georgia, Iranul şi Coreea de Nord care încearcă să dezvolte arme nucleare şi cu acest Iran care ameninţă să “şteargă Israelul de pe hartă”, întreaga lume se află într-un punct periculos al istoriei.
Am crescut şi am trăit cu idealurile şi cu filosofia generaţiei “contraculturii”. “Pace şi Iubire”, “Flower Power”, “Opriţi Războiul”, “Să nu ai niciodată încredere în cineva de peste 30 de ani”.
“Opriţi războiul” era absolut corect! Vietnamul a fost un dezastru şi mai mult de 50 000 de soldaţi americani au murit pentru această greşeală.
Dar restul a fost o grămadă de AIURELI naive, idealiste, de tipul “putem schimba lumea”!
Nu că unele dintre acele sentimente n-ar fi fost idei bune. Doar că această generaţie de puşti preocupaţi doar de ei, egoişti şi răsfăţaţi, a ajuns acum la maturitate. Ei sunt cei care acum au perpetuat lăcomia şi minciunile Răscumpărării Wall Street şi o listă lungă de alte atrocităţi politice, prea numeroase pentru a fi menţionate. Convingerile adevărate sunt prea slabe pentru ca să-i înveţe pe copiii lor despre valorile şi istoria acestei naţiuni. Copiii lor nu ştiu nimic despre Thomas Jefferson, John Adams, Washington, Lincoln şi nu au înţelegerea faptului că acestă Mare Naţiune s-a clădit pe Visele, Lacrimile, Munca istovitoare, jertfa nesfârşită şi Sângele vărsat de generaţiile dinaintea lor care au sacrificat totul, şi pe bărbaţii şi femeile care şi-au dat viaţa şi pe cei care şi-o vor da în apărarea acestui « mare experiment », acest mare Vis American. Dacă nu credeţi, mergeţi la aproape oricare dintre copiii lor şi întrebaţi-i de Părinţii Întemeietori. Foarte probabil vor crede că e vreo nouă formaţie de rap. Nu este doar o privire spre educaţia săracă. Este un indiciu asupra părinţilor lor.
Generaţia care urma să schimbe lumea cu siguranţă a făcut-o. Prin lăcomia lor pentru botox, trăitul pe cărţi de credit, preocuparea de a fi faimos şi totul ţine de mine, eu, eu, fiindcă sunt mai bun decât tine. « Dragostea e tot ce-ţi trebuie »… Îmi pare rău prietene, ai pierdut barca, tot ce-ţi trebuie cu adevărat e un pic de curaj şi caracter. Sunt dezgustat şi mi-e ruşine că sunt parte din toate acestea.
În schimb, această generaţie cu Visul-Strigăt „Woodstock/ Marxist“ este cea care acum controlează majoritatea media mainstream din această ţară. Aceasta include aproape toate televiziunile şi aproape toate ziarele. Ei sunt cei care aduc acum poporului american viziunea lor despre lume liberal extremă, radical-utopică a anilor ’60. Prejudecăţile liberal extreme ale media mainstream americană, controlată acum de aceşti “yuppies”, conspiră pentru a înşela, a manipula, a suprima adevărul, a-şi promova candidatul indiferent de preţ şi a îngropa orice poveste care nu pune o aură în jurul capului acestui candidat.
Prin acestea poporului american i-a fost adus Barack Obama.
Acest om este un produs al mişcării de extremă stânga marxistă care se clădeşte în această ţară de mai mult de 40 de ani. Este produsul stângii radicale de la Harvard. Este chipul şi portavocea unei mişcări determinată să spargă Constituţia SUA şi să o reasambleze conform viziunii ei. Este un avocat, un Johnny Cochran democrat, fiecare ocazie când vorbeşte fiind o pledoarie finală. Este întruparea Noii Maşinării Democratice.
Când eram puşti toată lumea pe care o cunoşteam era democrată, dar aceştia nu mai sunt democraţii părinţilor voştri. Sunt parte a unei elite liberale care priveşte de sus idealurile care au făcut această ţară mare.
Această maşinărie stângistă a ascuns adevărul de poporul American (şi de lume) şi continuă să înşele cu orice preţ.
Chiar în momentul în care scriu aceste rânduri, ziarul L.A. Times are o casetă video, pe care refuză să o arate poporului American, care îl arată pe Obama la o cină de rămas-bun pentru purtătorul de cuvânt al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, Rashid Khalidi. Acesta a fost şi purtătorul de cuvânt al lui Yasser Arafat. Se pare că teroristul autohton Bill Ayres, care, ca membru al organizaţiei teroriste « Weather Underground » a bombardat mai multe ţinte din Statele Unite, inclusiv Pentagonul şi casa unui judecător american, ucigând doi poliţişti în acţiune, a fost şi el la această cină. Obama a fost prieten apropiat al lui Khalidi şi al lui Ayres timp de ani de zile. Jurământul preşedintelui cere ca preşedintele « să apere Statele Unite împotriva tuturor duşmanilor, străini ŞI autohtoni ».
Cred că partea asta n-a citit-o !
Ceea ce ar trebui să fie un motiv de maximă îngrijorare pentru poporul american sunt negările repetate ale lui Obama, care spune că nu are legături cu aceşti oameni. Dacă nu are nimic de ascuns, de ce să nu fie corect cu publicul american şi să ceară L.A. Times să facă publice acele casete, astfel încât să le putem vedea cu toţii. Dacă iese la iveală că nu e nimic de acest fel pe ele, măcar adevărul va fi slujit.
Obama a fost asociat timp de 20 de ani cu Reverendul Jeremiah Wright, care a spus în repetate rânduri : « Nu e Dumnezeu să binecuvânteze America, nu, nu, nu, e Dumnezeu să blesteme America ! »
Obama a stat în biserica lui Wright şi a ascultat această trădare timp de 20 de ani. Wright a slujit şi la căsătoria lui Obama şi i-a botezat amândoi copiii. Obama a fost organizator al lui Acorn, grupul acuzat acum de fraudă masivă de voturi. Unii dintre cei care lucrau pentru Acorn au fost deja închişi pentru acest lucru. Obama a fost şi avocatul Acorn pentru o vreme. Obama a donat recent 800 000 de dolari în contul Acorn.
El îi acuză pe americani că “se agaţă de armele şi de religia lor”.
Niciodată în istoria Statelor Unite nu a existat un candidat prezidenţial mai învăluit de controverse ca Obama. Dacă acum doi ani cineva mi-ar fi spus că cineva cu aceste asocieri va fi nominalizat de partidul lor, chiar ca hingher, dar cu atât mai mult ca preşedinte al Statelor Unite, aş fi spus că a înnebunit.
Motivul pentru care am început această scrisoare cu primul rând din Constituţie este pentru a face legătura cu un interviu pe care Obama l-a dat la radio, în care spunea că Curtea Supremă a SUA nu a mers destul de departe în încercarea de a le oferi reparaţii africanilor-americani şi că varianta Earl Warren a Curţii Supreme nu a fost destul de liberală. Acea Curte a fost probabil cea mai liberală din istoria SUA. Nu este sarcina Curţii Supreme să fie liberală sau conservatoare. Aceasta trebuie să interpreteze Constituţia… punct. Nu trebuie să dea legislaţie bazată pe “consensul general al poporului”, aşa cum se afirmă într-o hotărâre recent a Curţii Supreme, ci mai degrabă să ia hotărârile bazându-se pe formula precisă a Constituţiei. Dacă la un moment dat “poporul” vrea să aibă un nou amendament la Constituţie, bazat pe idealurile sale moderne, atunci toate cele 50 de state trebuie să-l ratifice… punct.
Acesta este citatul din Obama, din interviul cu postul de radio WBEY.FM din Chicago. Nu este scos din context. Este citatul întreg:
“Curtea Supremă nu a avut niciodată îndrăzneală în legătură cu problemele redistribuţiei bogăţiei şi cu probleme mai elementare, ca justiţia economică şi politică în societate. Din acest punct de vedere, oricât de radical mi se pare că încearcă oamenii să descrie Curtea Warren, ea nu a fost atât de radicală. Nu s-a eliberat de constrângerile esenţiale puse de Părinţii Întemeietori în Constituţie, cel puţin în măsura în care aceasta a fost interpretată – şi Curtea Warren a interpretat-o în acelaşi fel – ca fiind o cartă a libertăţilor negative. Spune ce nu îţi pot face statele. Spune ce nu îţi poate face guvernul federal, dar nu spune ce trebuie să facă guvernul federal sau guvernul statului în numele tău, iar acest lucru nu s-a schimbat. Şi una dintre – cred – tragediile mişcării pentru drepturi civile a fost, ăăă, că mişcarea pentru drepturi civile a devenit prea concentrată pe tribunal. Cred că a existat o tendinţă să piardă urma organizării şi activităţilor politice şi comunitare pe baze care să poată crea actuala coaliţie de puteri prin care să ducă la schimbul redistributiv. Într-un fel încă suferim de pe urma acestui lucru. »
Acestea sunt lucruri pe care nu le-ar spune NICIODATĂ în faţa unei audienţe naţionale. Spune şi face aceste lucruri doar când crede că-l ascultă grupul lui de bază. În acest interviu spune clar că dacă va fi ales va nominaliza conducători ai Curţii Supreme care să pună în practică agenda lui de « redistribuire a bogăţiei » şi de « schimb redistributiv », care sunt alte cuvinte pentru reparaţii pentru sclavie şi o redistribuire marxistă a bogăţiei, care nu este decât asistenţă socială.
Thomas Jefferson a scris în Declaraţia de Independenţă despre « Viaţă, Libertate şi URMĂRIREA Fericirii ». Această URMĂRIRE nu este o garanţie a averii sau a oricărui tip de fericire, ci şansa de a te ridica. Acest guvern nu a garantat, nici nu va garanta, nici nu trebuie să garanteze vreodată mai mult decât atât.
Este ironic că susţinătorii lui Obama vorbesc atât de des despre el ca despre noul John F. Kennedy.
Senatorului Obama ar trebui să i se reamintească faptul că în cuvântul său inaugural JFK a spus : « Nu vă întrebaţi ce poate ţara voastră să facă pentru voi, întrebaţi-vă ce puteţi face voi pentru ţara voastră ».
Acesta este ADEVĂRATUL spirit american !
În legătură cu taxele, în efortul de a “răspândi bogăţia”, el i-a definit întâi pe bogaţi ca pe cei care câştigă 300 000 de dolari, apoi a spus 250 000 de dolari, apoi a spus 200 000 de dolari, iar acum câteva zile John Biden a spus că vor fi 150 000 de dolari. Deci care e cifra reală? Acesta este încă un exemplu că nu-i spune publicului adevărul.
Poate schemele sale privitoare la taxarea tuturor celor care câştigă mai mult de 250 000 de dolari pe an (sau câţi or fi) vor distruge economia noastră, da, exact cum a făcut Jimmy Carter în anii ’70 şi Herbert Hoover înaintea lui. Nu indivizii fac atâţia bani, asta este problema. Dacă ar fi vorba doar despre indivizi, s-ar putea discuta. Dar ce nu vă spune este efectul pe care îl are asupra afacerilor. Aproape orice întreprindere care creează un asemenea venit TREBUIE să angajeze un număr de oameni. Dacă întreprinderea este impozitată cu mai mult de 30%, atunci acele locuri de muncă dispar… aşa de simplu e.
Au fost multe acuzaţii de rasism din partea lui Obama în aceste alegeri. Personal nu am fost niciodată rasist. Oricine dintre voi mă cunoaşte ştie că am spus de multe ori că, după tatăl meu, cea mai mare influenţă în viaţa mea a avut-o Muhammad Ali.
Dar cu siguranţă există rasism în aceste alegeri. 96-97% dintre africanii-americani cuprinşi în sondaje au spus că vor vota cu Obama. Niciodată în istoria acestei ţări nu a existat VREUN candidat care să aibă asemenea cifre copleşitoare venind din partea vreunui grup. Albi, negri, hispanici, asiatici sau alţii. Circul ambulant politic şi rasist numit Acorn, cu care Obama a lucrat ani de zile, creează şi sponsorizează fraude la vot în toată ţara, înregistrând emigranţi ilegali, pe Dallas Cowboys şi pe Mickey Mouse. Nu e o glumă. Acorn a făcut acestea şi multe, multe altele. Credinţa lor este câştigul… cu orice preţ… la naiba cu Constituţia! Dacă acesta nu e prejudiciu, nu ştiu ce e.
Cărţile pe care Obama le-a scris despre el însuşi sunt foarte clare în legătură cu adevăratele lui ambiţii legate de vederile sale stângiste, marxiste, dar omul obişnuit nu-şi face timp să le citească. În anii ’20, pe când era în închisoare, tânărul Adolf Hitler a scris “Mein Kampf” (lupta mea), care descria întregul lui plan de dominare a lumii şi de exterminare a rasei evreieşti. Nimeni nu l-a citit, iar când au făcut-o era prea târziu… orice carte pe care nu o aproba partidul nazist era arsă. “Manifestul communist” a lui Karl Marx era la un moment dat lectură obligatorie în şcolile noastre. Această carte este ghidul, « abc-ul » lui Obama pentru idealul său de « redistribuire a bogăţiei ». Dacă nu credeţi, recitiţi interviul radiofonic de mai sus. Undeva Karl Marx, cu viziunea lui utopică, fără Dumnezeu, râde încântat.
Dacă este adevărat că “trecutul este prolog” atunci nu trebuie să privim mai departe decât la cărţile lui Obama. Amprenta lui este acolo negru pe alb. La propriu şi la figurat.
Voi vota cu McCain nu pentru că aş crede în tot ce reprezintă el, ci ca vot împotriva lui Obama, pentru a-l împiedica să ajungă preşedinte. Da, mă voi agăţa de armele şi de religia mea şi voi continua să cred în Constituţie, piatra unghiulară a societăţii noastre şi să am încredere că este ÎNCĂ o « guvernare a poporului, prin popor, pentru popor ».
Ideea din toate acestea este că indiferent ce întâlnim în viaţă, oricare dintre noi, trebuie să căutăm adevărul. Adevărul poate şi va rezista în faţa oricui. Dacă acest adevăr nu rezistă în faţa unui examen minuţios atunci trebuie să vezi acest lucru şi să înţelegi ce este cu adevărat.
Dacă vreunul care ar vrea să fie Mesia apare şi arată aşa, acţionează aşa şi miroase aşa, atunci îl numeşti ceea ce este cu adevărat… un marxist în haine socialiste!
Îi îndemn pe toţi americanii să CITEASCĂ Constituţia Statelor Unite, să CITEASCĂ Declaraţia de Independenţă.
Decideţi pentru voi înşivă
Dumnezeu să ne ajute… Dumnezeu să binecuvânteze America
Îi încurajez pe toţi cei care înţeleg această scrisoare şi vor să treacă la acţiune să trimită un e-mail cu această scrisoare tuturor cunoscuţilor, tuturor celor dispuşi să asculte !
(Textul original, aici: http://www.waspnation.com/news.html )
Friday, September 18, 2009
Un om cât o civilizaţie: Părintele Sofian
„În ochii noştri de occidentali Părintele Sofian reprezintă o întreagă civilizaţie duhovnicească şi religioasă, cea a sfintei Românii”. Sunt cuvintele unui preot ortodox francez, Marc-Antoine Costa de Beauregard şi, vai, ce dulce şi ce aspru sună ele în urechile noastre, cei de aici, care zi de zi vedem cum ţara se degradează prin noi şi împrejurul nostru, atât de departe de orice ideal. Sfânta Românie! Când a existat oare aşa ceva? Şi totuşi, a existat. Iar părintele Sofian e dovada vie a acestui fapt. Căci uneori un singur om poartă în sine toate acele însuşiri care la ceilalţi nu există decât ca potenţial, un singur om străluceşte îndeajuns încât să risipească întunericul semenilor săi.
Citind monografia publicată la Editura Bizantină acum doi ani, l-am cunoscut şi eu mai bine pe Părintele Sofian. Şi cu fiecare rând am înţeles că a fost cu adevărat reprezentantul şi, mai mult, purtătorul unei civilizaţii care s-a născut pe aceste locuri, în lumina lui Hristos Cel universal. Celui care încearcă să pătrundă un pic viaţa şi cuvintele duhovnicului supranumit apostol al Bucureştilor i se dezvăluie o erudiţie, o înţelepciune, o blândeţe şi o cultură de neegalat. Spun cultură în sensul cel mai autentic al cuvântului şi în lumina cugetării părintelui Rafail Noica, fiul lui Constantin Noica: „ce cultivi, aceea e cultura ta”. Adică nu vorbim despre o sumă de cunoştinţe exterioare, ci despre interiorizarea lor, în aşa măsură încât să devină parte din tine. Este momentul de har la care ajung puţini dintre noi, când omul face din sine propria sa creaţie, cea mai de preţ şi singura care contează, conlucrând cu Creatorul tuturor, Dumnezeu Însuşi.
Nu insist asupra amănuntelor biografice ale Părintelui Sofian. Născut într-o familie de basarabeni – semn, cred, al unei tainice uniri duhovniceşti între două popoare ortodoxe, căci pe copilul român tatăl îl botează Serghie, în cinstea Sfântului Serghie de Radonej, ascetul patron al Rusiei – a mers la mânăstire şi a trecut prin toate treptele ascultării. Ajuns la Bucureşti, a făcut parte din mişcarea de reînnoire spirituală „Rugul aprins”, de la mănăstirea Antim, frecventată şi de poetul-călugăr Daniil Sandu Tudor, de medicul-poet Vasile Voiculescu, de compozitorul Paul Constantinescu sau de romancierul Ion Marin Sadoveanu, mişcare care a primit un puternic şi decisiv impuls de la preotul rus Ioan Kulighin, mare trăitor al Rugăciunii Inimii. Pentru această operă cultural-duhovnicească a fost arestat de comunişti şi a suferit în închisorile gulagului românesc, cu demnitate, credinţă şi nădejde, neosândind, fără să cârtească. Odată eliberat din temniţa mică pentru a se regăsi în marea închisoare care era pe atunci România, părintele Sofian s-a reîntors la Antim şi a strâns în jurul său toată căldura unui oraş deznădăjduit, arătându-le tuturor că libertatea în Hristos nu se împiedică nici de gratii, nici de orânduiri. Iar în 2002, în ziua Înălţării Sfintei Cruci, 14 septembrie, a plecat lin, ca unul ce a fost Cruce vie în toate zilele vieţii sale.
Dacă Nicu Steinhardt şi, într-o anumită măsură, Bartolomeu Anania, sunt intelectuali deveniţi ulterior călugări, care şi-au pus toată bogăţia cunoştinţelor dinainte în slujba Bisericii, Părintele Sofian şi-a format cultura în interiorul ei, îmbinând de la început creşterea duhovnicească în ritmul ascezei şi al Liturghiei cu evoluţia culturală. Orizontul i s-a lărgit mereu. Fără a-şi face planuri pământeşti, lăsându-se mereu în voia lui Dumnezeu, monahul Sofian a citit, a călătorit, a învăţat meşteşugul picturii, a predicat, a spovedit, a văzut ţări şi oameni dintre cei mai diferiţi. Şi pe toate le-a înglobat în tabloul unei existenţe unitare prin credinţă şi uimitoare prin consecvenţă. Omul acesta inspiră admiraţie oricui se apropie de el. Intelectualului prin erudiţie, luptătorului prin lipsă de compromis, celui necăjit prin blândeţe, artistului prin talent, gânditorului prin profunzime. Iar credinciosului, prin aceea că a ştiut că toate acestea capătă valoare doar în şi prin Hristos. Un medic, Al. Carrel, pe care Părintele îl citează în jurnalul său, spune: „Omul are nevoie de Dumnezeu, aşa cum are nevoie de apă şi aer. Influenţa rugăciunii asupra corpului şi a sufletului uman este la fel de demonstrabilă ca şi secreţia glandelor. Rezultatul rugăciunii se măsoară după creşterea energiei fizice, a vigorii intelectuale, a forţei morale, a unei înţelegeri mult mai profunde a realităţilor fundamentale.” Iar Sofian arată, prin toate mişcările existenţei sale, că este omul rugăciunii. Am auzit odinioară voci care-l numeau aspru şi intransigent. Dar din mărturia oamenilor care i-au fost aproape aflăm că, oricât mustra, lăsa în cel din faţa lui mereu acel sentiment pregnant al dragostei învăluită în blândeţe. Şi învăţătura la care revenea mereu şi mereu era: să nu judecaţi. Şi este primul care aplică în viaţă acest îndemn, primul care-l apreciază la alţii, oricât de strâmb ar fi aceştia priviţi de restul lumii. Într-o călătorie, Părintele Sofian vede doi hippies. „Poate sunt studenţi. Înalţi, cu părul mare, ca nişte vechi prelaţi de mânăstire. Vorbesc englezeşte. Unul dintre ei are pantalonii rupţi la spate, iar la pantofi, în loc de şireturi, este legat cu sfoară de legat sacii. Ambii formează un mare contrast faţă de restul lumii, extrem de luxos şi uneori indecent îmbrăcată, care se uită cu milă la aceştia doi. Ei însă sunt foarte liniştiţi şi parcă nu osândesc şi nu sfidează pe nimeni. Dumnezeu să ne miluiască pe toţi!” Părintele Sofian, care a trăit abjecţia umană până în străfundurile ei, crede fără limite în om. Este o vedere de care cei mai mulţi dintre noi, dezamăgiţi de alţii şi de noi înşine, nu suntem în stare, dar acest monah întruchipează credinţa pe care o propovăduieşte. Pentru că dacă ne îndoim de nobleţea ce se naşte în inima curată, „locul cel sfânt” al omului, este de ajuns să privim la Sofian pentru a crede din nou. El a înţeles că, în faţa josniciei, singurul mod de a-ţi păstra încrederea în om este să devii tu ceea ce ai vrea să fie omenirea. Să întruchipezi valorile în care crezi, iată singura cale pentru a te convinge că nu este totul zadarnic. Şi doar astfel poţi fi şi pentru alţii far, în întunericul lumii şi al lor. Când trăind pe culmi devii deodată conştient de propria neputinţă, se naşte în tine dorul de Dumnezeu. Dar aceasta se întâmplă numai cu oamenii înaintaţi duhovniceşte. Pentru noi, ceilalţi, există darul acestor sfinţi care se plimbă printre noi. Nu l-am cunoscut faţă către faţă pe Părinte. Dar văzându-l prin ochii altora, dorul meu de Dumnezeu se întrupează, uşor, în dorul de Sofian. Spune Părintele: „Ura cere ură. Dragostea cere dragoste. Şi când pui dragoste peste ură, este o surpriză, este asemenea focului pe care-l pui pe cineva ca să ardă. Dacă răspunzi cu dragoste unui duşman al tău, acesta rămâne suprins, foarte surprins. Este ca şi cum l-ar arde. Este o noutate mare această dragoste. Şi pe mulţi îi transformă.” Punând lumina lui peste întunericul nostru, Părintele Sofian tinde spre transformarea mizeriei de fiecare zi în acea sfântă Românie care ni se pare atât de îndepărtată.
Creştinismul autentic e dincolo de orice convenţie şi de orice formalism. Ni se spune, de către cei din afara Bisericii, că suntem ipocriţi. Şi uneori pe bună dreptate, căci, mulţi dintre noi, suntem. Distanţa de la vorbă la faptă, sau chiar de la o vorbă la alta ne demască goliciunea interioară. Şi chiar de i-am înşela pe toţi, conştiinţa ne acuză. De aceea „orice aş fi eu şi oricum aş fi considerat de lumea aceasta în care trăiesc, important este cum sunt în realitate şi dacă sunt aşa cum vrea Dumnezeu să fiu”. Cuvântul Părintelui Sofian nu este doar pentru călugări şi, prin aceasta, umple un gol pe care mulţi dintre tinerii creştini de la oraşe îl resimt cu acuitate. Sigur, toţi putem trage folos din citirea Filocaliei sau a Patericului, dar parcă lipsesc sfaturile pentru cei care trăiesc în tumultul urban. Sau nu mai ştim să le citim ca cei de altădată. Blândeţea şi îngăduinţa unui părinte duhovnicesc se cer ca să ne îndrume să descifrăm semnele uitate. În cuvinte simple se găseşte cheia Împărăţiei: „Sigur, nu putem fi toţi Sfântul Antonie. Trebuie doar să nu fim hapsâni, să ne păstrăm mereu o parte din inima noastră acolo, sus. Fără această hrană sufletească murim! Murim, deşi trăim, devenim sterpi, uscaţi, împietriţi.” Îmi place Părintele Sofian pentru că este un artist vital, atât de îndepărtat de imaginea bigotului morocănos cu care mulţi confundă creştinismul. Îmi place pentru că în el se regăseşte cugetarea unui alt mare duhovnic, Porfirie, care spune că pentru a fi creştin trebuie să fii poet. Iar în cugetarea sa către Dumnezeu, Sofian ne vede devenind – splendid epitet! – „fiinţe nesingure”. Întotdeauna am socotit „carpe diem” ca fiind, de fapt, un îndemn profund creştinesc. Căci unde poţi trăi mai intens şi mai profund clipa decât în conştiinţa că este o fărâmă de eternitate? „Numai clipa de faţă este a noastră, fraţi creştini; viitorul este necunoscut, iar trecutul este consumat.” Numai ce suntem acum contează şi astfel omul devine mai important decât moştenirea lui, decât păcatele lui, decât orice l-ar putea întoarce din drumul său către infinit.
Călătoria noastră prin viaţă capătă un sens atunci când este însoţită de rugăciune. Sfaturile Părintelui Sofian vin dintr-o experienţă trăită şi asumată. „Două lucruri trebuie păstrate în rugăciune: faptul că Mântuitorul Iisus Hristos este în inimă şi vede toate şi că eşti păcătos. Să te prihăneşti pe tine şi să nu te mândreşti.” Şi să mergi mai departe, indiferent de obstacole, de gândurile ce te-ar putea asalta. „Să nu le primeşti. Împotriveşte-te lor şi nu le lăsa să intre. Opreşte-te puţin şi spune: ‚Doamne, Tu vezi că nu sunt cu voia mea’ şi apoi spune mai departe rugăciunea.”
Părintele Sofian, în tradiţia mişcării Rugul aprins, vorbeşte mult despre Rugăciunea inimii, sau Rugăciunea lui Iisus, aceea pe care o poţi face oriunde şi oricând, scurtă şi lucrătoare: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul (păcătoasa)”. La muncă, în metrou, pe stradă, oriunde, spuse măcar de câteva ori pe zi, aceste cuvinte care alcătuiesc rugăciunea neîncetată a călugărilor ne ajută în activitatea introspectivă al cărei ţel este centrul inimii noastre, unde se află ascuns Hristos. Este o rugăciune care cere concentrare, dar în care lucrează Numele lui Dumnezeu, prezenţa Lui şi mijlocirile Preasfintei Sale Maici, căci „se poate cere cu smerenie dobândirea rugăciunii inimii, mai ales Maicii Domnului”. Toate acestea, care omului contemporan îi pot părea o filosofie prea întortocheată, sunt însoţite la Părintele Sofian de un foarte dezvoltat simţ practic, de o diplomaţie şi o capacitate de adaptare la situaţiile vieţii de zi cu zi. Vorbind despre iertare, duhovnicul ne învaţă că este cu atât mai uşor de împlinit, cu cât apare imediat după ceartă, pentru că „o supărare veche este ca o boală cronică”. Iar pentru cei care nu au credinţa, nu trebuie să ne încuiem în formule evlavioase, dar pe care le lipsim de conţinut. „Dacă sunt oameni străini de Dumnezeu, luaţi-i cu binişorul şi cu limbajul pe care-l folosiţi zilnic, în problemele de serviciu, nu în limbajul bisericesc. Spuneţi-i ‚scuză-mă, dragă’, că poate de iertare nu ştie, înţelege mai greu. Cere-i scuze, în loc de iertare, vorbeşte-i pe limba lui.” Părintele este departe de încrâncenarea cu care sunt tratate chiar în presa ortodoxă anumite provocări ale contemporaneităţii de către oameni neduhovniceşti, care într-o râvnă lipsită de discernământ se grăbesc să arunce anatema pe orice avatar al modernităţii. Pentru un duhovnic însă, acestea se cer tratate nuanţat şi cu înţelepciune. „Televizorul, această unealtă modernă de comunicare, este bun şi netrebnic. Este bun când ştii să alegi ce este bun din el şi este rău când transmite prin imagini nişte lucruri care ne tulbură, tulbură mai ales viaţa tinerilor. Mă refer la imaginile filmelor necuviincioase sau chiar pornografice. (...) Televizorul este folositor, căci putem afla nişte lucruri pe care nu le putem afla din presa obişnuită, n-avem timp s-o răsfoim. Găsim concentrate la televizor anumite comunicări ştiinţifice sau chiar duhovniceşti, însă găsim şi flori care n-au nici nectar nici polen, şi e bine să trecem peste ele, peste acele emisiuni vătămătoare pentru mintea, imaginaţia şi inima privitorilor.”
În ochii omului duhovnicesc, creaţia însăşi capătă valoare de simbol şi se arată în toată frumuseţea ei. „Marea întinsă, cu valurile ei legate unele de altele, sunt mereu simbolul vieţii cu ispitele şi necazurile ei, dar şi cu frumuseţile ei, mai ales la răsăritul şi la apusul soarelui, când stihia apei pare că arde în vâlvătăi. (...) La munte sunt alte frumuseţi şi alte măreţii ale naturii, prin care Cel preaînalt îşi arată puterea Sa şi măreţiile Sale. Domnul fie lăudat!” Toate intuiţiile şi cunoaşterile preotului, pictorului, eruditului, spiritului poetic, sunt transpuse cu mare frumuseţe în predicile Părintelui Sofian, acolo unde se vede poate cel mai bine comoara de cultură şi civilizaţie creştină pe care o are în adâncul sufletului. „Aşa curge viaţa noastră, ca un râu năvalnic de munte, care vine la vale cu viteză multă, sau poate ca un râu de şes cu multe meandre care curge uneori năvalnic, alteori scad apele din el, la fel cum scad credinţa şi evlavia noastră. Deseori, aceste ape trec peste maluri – simbol al neorânduielii noastre lăuntrice... răbufnim şi noi adeseori şi dăm curs răzbunărilor noastre în afară... dar aşa cum se liniştesc apele, mai pe urmă ne liniştim şi noi şi mergem încet-încet pe acest drum al vieţii, pe care-l vom continua în eternitate.” O asemenea privire anulează meschinăriile noastre de zi cu zi, bârfa care ne cotropeşte sufletul, făcându-ne să vorbim mult şi fără rost. Părintele aminteşte mereu că între cele pe care le spunem „sunt vorbe de aur, sunt vorbe de argint, dar cele mai multe sunt vorbe goale”. Pentru că nu suntem aici ca să ne anulăm unul pe altul sau ca să ne irosim. Cuvintele Părintelui Sofian răsună ca un testament, ca o sinteză izvorâtă din înţelepciunea Părinţilor din vechime: „Suntem lăsaţi pe pământ ca să câştigăm cerul.”Şi oare câte am mai putea spune despre Părintele Sofian? Să vorbim despre teologul fin ce învaţă cu înţelepciune despre modurile de viaţă ale lui Hristos, despre cum trăieşte El în existenţa Sa istorică, în arătările de după Înviere, în Sfânta Împărtăşanie şi în slava Judecăţii de Apoi? Sau să ne amintim de cel care în cuvinte simple dar de mare frumuseţe ne povesteşte vieţile sfinţilor? Despre duhovnicul înţelept care caută în sufletul omului starea în care îi poate da Sfânta Împărtăşanie? Dar toate acestea ar fi puţine, pentru că blândul Sofian este izvor bogat de înţelepciune, cultură bisericească şi profană, dar, mai ales, de speranţă. Speranţa care merge dincolo de mormânt. În monografia de la Editura Bizantină sunt incluse şi câteva predici, în care Părintele intercalează citate ample din Sfinţii Părinţi. Şi citind, îţi dai seama cum trecerea de la vorba lui Sofian la cea a marelui Vasile sau a lui Ioan Gură de Aur se face firesc, ca într-un unic discurs ale cărui forme, deşi diferite, rodesc din acelaşi Duh. De multe ori, în timp ce citeam cartea, mă întrerupeam pentru a privi fotografia de pe copertă a acestui bătrân blând şi luminos. Pe fundal se află o icoană a Mântuitorului. Iar acestea mărturisesc taina unuia care a plecat doar pentru a rămâne pururea cu noi: în spatele lui Sofian se dezvăluie, negreşit, Hristos.
Citind monografia publicată la Editura Bizantină acum doi ani, l-am cunoscut şi eu mai bine pe Părintele Sofian. Şi cu fiecare rând am înţeles că a fost cu adevărat reprezentantul şi, mai mult, purtătorul unei civilizaţii care s-a născut pe aceste locuri, în lumina lui Hristos Cel universal. Celui care încearcă să pătrundă un pic viaţa şi cuvintele duhovnicului supranumit apostol al Bucureştilor i se dezvăluie o erudiţie, o înţelepciune, o blândeţe şi o cultură de neegalat. Spun cultură în sensul cel mai autentic al cuvântului şi în lumina cugetării părintelui Rafail Noica, fiul lui Constantin Noica: „ce cultivi, aceea e cultura ta”. Adică nu vorbim despre o sumă de cunoştinţe exterioare, ci despre interiorizarea lor, în aşa măsură încât să devină parte din tine. Este momentul de har la care ajung puţini dintre noi, când omul face din sine propria sa creaţie, cea mai de preţ şi singura care contează, conlucrând cu Creatorul tuturor, Dumnezeu Însuşi.
Nu insist asupra amănuntelor biografice ale Părintelui Sofian. Născut într-o familie de basarabeni – semn, cred, al unei tainice uniri duhovniceşti între două popoare ortodoxe, căci pe copilul român tatăl îl botează Serghie, în cinstea Sfântului Serghie de Radonej, ascetul patron al Rusiei – a mers la mânăstire şi a trecut prin toate treptele ascultării. Ajuns la Bucureşti, a făcut parte din mişcarea de reînnoire spirituală „Rugul aprins”, de la mănăstirea Antim, frecventată şi de poetul-călugăr Daniil Sandu Tudor, de medicul-poet Vasile Voiculescu, de compozitorul Paul Constantinescu sau de romancierul Ion Marin Sadoveanu, mişcare care a primit un puternic şi decisiv impuls de la preotul rus Ioan Kulighin, mare trăitor al Rugăciunii Inimii. Pentru această operă cultural-duhovnicească a fost arestat de comunişti şi a suferit în închisorile gulagului românesc, cu demnitate, credinţă şi nădejde, neosândind, fără să cârtească. Odată eliberat din temniţa mică pentru a se regăsi în marea închisoare care era pe atunci România, părintele Sofian s-a reîntors la Antim şi a strâns în jurul său toată căldura unui oraş deznădăjduit, arătându-le tuturor că libertatea în Hristos nu se împiedică nici de gratii, nici de orânduiri. Iar în 2002, în ziua Înălţării Sfintei Cruci, 14 septembrie, a plecat lin, ca unul ce a fost Cruce vie în toate zilele vieţii sale.
Dacă Nicu Steinhardt şi, într-o anumită măsură, Bartolomeu Anania, sunt intelectuali deveniţi ulterior călugări, care şi-au pus toată bogăţia cunoştinţelor dinainte în slujba Bisericii, Părintele Sofian şi-a format cultura în interiorul ei, îmbinând de la început creşterea duhovnicească în ritmul ascezei şi al Liturghiei cu evoluţia culturală. Orizontul i s-a lărgit mereu. Fără a-şi face planuri pământeşti, lăsându-se mereu în voia lui Dumnezeu, monahul Sofian a citit, a călătorit, a învăţat meşteşugul picturii, a predicat, a spovedit, a văzut ţări şi oameni dintre cei mai diferiţi. Şi pe toate le-a înglobat în tabloul unei existenţe unitare prin credinţă şi uimitoare prin consecvenţă. Omul acesta inspiră admiraţie oricui se apropie de el. Intelectualului prin erudiţie, luptătorului prin lipsă de compromis, celui necăjit prin blândeţe, artistului prin talent, gânditorului prin profunzime. Iar credinciosului, prin aceea că a ştiut că toate acestea capătă valoare doar în şi prin Hristos. Un medic, Al. Carrel, pe care Părintele îl citează în jurnalul său, spune: „Omul are nevoie de Dumnezeu, aşa cum are nevoie de apă şi aer. Influenţa rugăciunii asupra corpului şi a sufletului uman este la fel de demonstrabilă ca şi secreţia glandelor. Rezultatul rugăciunii se măsoară după creşterea energiei fizice, a vigorii intelectuale, a forţei morale, a unei înţelegeri mult mai profunde a realităţilor fundamentale.” Iar Sofian arată, prin toate mişcările existenţei sale, că este omul rugăciunii. Am auzit odinioară voci care-l numeau aspru şi intransigent. Dar din mărturia oamenilor care i-au fost aproape aflăm că, oricât mustra, lăsa în cel din faţa lui mereu acel sentiment pregnant al dragostei învăluită în blândeţe. Şi învăţătura la care revenea mereu şi mereu era: să nu judecaţi. Şi este primul care aplică în viaţă acest îndemn, primul care-l apreciază la alţii, oricât de strâmb ar fi aceştia priviţi de restul lumii. Într-o călătorie, Părintele Sofian vede doi hippies. „Poate sunt studenţi. Înalţi, cu părul mare, ca nişte vechi prelaţi de mânăstire. Vorbesc englezeşte. Unul dintre ei are pantalonii rupţi la spate, iar la pantofi, în loc de şireturi, este legat cu sfoară de legat sacii. Ambii formează un mare contrast faţă de restul lumii, extrem de luxos şi uneori indecent îmbrăcată, care se uită cu milă la aceştia doi. Ei însă sunt foarte liniştiţi şi parcă nu osândesc şi nu sfidează pe nimeni. Dumnezeu să ne miluiască pe toţi!” Părintele Sofian, care a trăit abjecţia umană până în străfundurile ei, crede fără limite în om. Este o vedere de care cei mai mulţi dintre noi, dezamăgiţi de alţii şi de noi înşine, nu suntem în stare, dar acest monah întruchipează credinţa pe care o propovăduieşte. Pentru că dacă ne îndoim de nobleţea ce se naşte în inima curată, „locul cel sfânt” al omului, este de ajuns să privim la Sofian pentru a crede din nou. El a înţeles că, în faţa josniciei, singurul mod de a-ţi păstra încrederea în om este să devii tu ceea ce ai vrea să fie omenirea. Să întruchipezi valorile în care crezi, iată singura cale pentru a te convinge că nu este totul zadarnic. Şi doar astfel poţi fi şi pentru alţii far, în întunericul lumii şi al lor. Când trăind pe culmi devii deodată conştient de propria neputinţă, se naşte în tine dorul de Dumnezeu. Dar aceasta se întâmplă numai cu oamenii înaintaţi duhovniceşte. Pentru noi, ceilalţi, există darul acestor sfinţi care se plimbă printre noi. Nu l-am cunoscut faţă către faţă pe Părinte. Dar văzându-l prin ochii altora, dorul meu de Dumnezeu se întrupează, uşor, în dorul de Sofian. Spune Părintele: „Ura cere ură. Dragostea cere dragoste. Şi când pui dragoste peste ură, este o surpriză, este asemenea focului pe care-l pui pe cineva ca să ardă. Dacă răspunzi cu dragoste unui duşman al tău, acesta rămâne suprins, foarte surprins. Este ca şi cum l-ar arde. Este o noutate mare această dragoste. Şi pe mulţi îi transformă.” Punând lumina lui peste întunericul nostru, Părintele Sofian tinde spre transformarea mizeriei de fiecare zi în acea sfântă Românie care ni se pare atât de îndepărtată.
Creştinismul autentic e dincolo de orice convenţie şi de orice formalism. Ni se spune, de către cei din afara Bisericii, că suntem ipocriţi. Şi uneori pe bună dreptate, căci, mulţi dintre noi, suntem. Distanţa de la vorbă la faptă, sau chiar de la o vorbă la alta ne demască goliciunea interioară. Şi chiar de i-am înşela pe toţi, conştiinţa ne acuză. De aceea „orice aş fi eu şi oricum aş fi considerat de lumea aceasta în care trăiesc, important este cum sunt în realitate şi dacă sunt aşa cum vrea Dumnezeu să fiu”. Cuvântul Părintelui Sofian nu este doar pentru călugări şi, prin aceasta, umple un gol pe care mulţi dintre tinerii creştini de la oraşe îl resimt cu acuitate. Sigur, toţi putem trage folos din citirea Filocaliei sau a Patericului, dar parcă lipsesc sfaturile pentru cei care trăiesc în tumultul urban. Sau nu mai ştim să le citim ca cei de altădată. Blândeţea şi îngăduinţa unui părinte duhovnicesc se cer ca să ne îndrume să descifrăm semnele uitate. În cuvinte simple se găseşte cheia Împărăţiei: „Sigur, nu putem fi toţi Sfântul Antonie. Trebuie doar să nu fim hapsâni, să ne păstrăm mereu o parte din inima noastră acolo, sus. Fără această hrană sufletească murim! Murim, deşi trăim, devenim sterpi, uscaţi, împietriţi.” Îmi place Părintele Sofian pentru că este un artist vital, atât de îndepărtat de imaginea bigotului morocănos cu care mulţi confundă creştinismul. Îmi place pentru că în el se regăseşte cugetarea unui alt mare duhovnic, Porfirie, care spune că pentru a fi creştin trebuie să fii poet. Iar în cugetarea sa către Dumnezeu, Sofian ne vede devenind – splendid epitet! – „fiinţe nesingure”. Întotdeauna am socotit „carpe diem” ca fiind, de fapt, un îndemn profund creştinesc. Căci unde poţi trăi mai intens şi mai profund clipa decât în conştiinţa că este o fărâmă de eternitate? „Numai clipa de faţă este a noastră, fraţi creştini; viitorul este necunoscut, iar trecutul este consumat.” Numai ce suntem acum contează şi astfel omul devine mai important decât moştenirea lui, decât păcatele lui, decât orice l-ar putea întoarce din drumul său către infinit.
Călătoria noastră prin viaţă capătă un sens atunci când este însoţită de rugăciune. Sfaturile Părintelui Sofian vin dintr-o experienţă trăită şi asumată. „Două lucruri trebuie păstrate în rugăciune: faptul că Mântuitorul Iisus Hristos este în inimă şi vede toate şi că eşti păcătos. Să te prihăneşti pe tine şi să nu te mândreşti.” Şi să mergi mai departe, indiferent de obstacole, de gândurile ce te-ar putea asalta. „Să nu le primeşti. Împotriveşte-te lor şi nu le lăsa să intre. Opreşte-te puţin şi spune: ‚Doamne, Tu vezi că nu sunt cu voia mea’ şi apoi spune mai departe rugăciunea.”
Părintele Sofian, în tradiţia mişcării Rugul aprins, vorbeşte mult despre Rugăciunea inimii, sau Rugăciunea lui Iisus, aceea pe care o poţi face oriunde şi oricând, scurtă şi lucrătoare: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul (păcătoasa)”. La muncă, în metrou, pe stradă, oriunde, spuse măcar de câteva ori pe zi, aceste cuvinte care alcătuiesc rugăciunea neîncetată a călugărilor ne ajută în activitatea introspectivă al cărei ţel este centrul inimii noastre, unde se află ascuns Hristos. Este o rugăciune care cere concentrare, dar în care lucrează Numele lui Dumnezeu, prezenţa Lui şi mijlocirile Preasfintei Sale Maici, căci „se poate cere cu smerenie dobândirea rugăciunii inimii, mai ales Maicii Domnului”. Toate acestea, care omului contemporan îi pot părea o filosofie prea întortocheată, sunt însoţite la Părintele Sofian de un foarte dezvoltat simţ practic, de o diplomaţie şi o capacitate de adaptare la situaţiile vieţii de zi cu zi. Vorbind despre iertare, duhovnicul ne învaţă că este cu atât mai uşor de împlinit, cu cât apare imediat după ceartă, pentru că „o supărare veche este ca o boală cronică”. Iar pentru cei care nu au credinţa, nu trebuie să ne încuiem în formule evlavioase, dar pe care le lipsim de conţinut. „Dacă sunt oameni străini de Dumnezeu, luaţi-i cu binişorul şi cu limbajul pe care-l folosiţi zilnic, în problemele de serviciu, nu în limbajul bisericesc. Spuneţi-i ‚scuză-mă, dragă’, că poate de iertare nu ştie, înţelege mai greu. Cere-i scuze, în loc de iertare, vorbeşte-i pe limba lui.” Părintele este departe de încrâncenarea cu care sunt tratate chiar în presa ortodoxă anumite provocări ale contemporaneităţii de către oameni neduhovniceşti, care într-o râvnă lipsită de discernământ se grăbesc să arunce anatema pe orice avatar al modernităţii. Pentru un duhovnic însă, acestea se cer tratate nuanţat şi cu înţelepciune. „Televizorul, această unealtă modernă de comunicare, este bun şi netrebnic. Este bun când ştii să alegi ce este bun din el şi este rău când transmite prin imagini nişte lucruri care ne tulbură, tulbură mai ales viaţa tinerilor. Mă refer la imaginile filmelor necuviincioase sau chiar pornografice. (...) Televizorul este folositor, căci putem afla nişte lucruri pe care nu le putem afla din presa obişnuită, n-avem timp s-o răsfoim. Găsim concentrate la televizor anumite comunicări ştiinţifice sau chiar duhovniceşti, însă găsim şi flori care n-au nici nectar nici polen, şi e bine să trecem peste ele, peste acele emisiuni vătămătoare pentru mintea, imaginaţia şi inima privitorilor.”
În ochii omului duhovnicesc, creaţia însăşi capătă valoare de simbol şi se arată în toată frumuseţea ei. „Marea întinsă, cu valurile ei legate unele de altele, sunt mereu simbolul vieţii cu ispitele şi necazurile ei, dar şi cu frumuseţile ei, mai ales la răsăritul şi la apusul soarelui, când stihia apei pare că arde în vâlvătăi. (...) La munte sunt alte frumuseţi şi alte măreţii ale naturii, prin care Cel preaînalt îşi arată puterea Sa şi măreţiile Sale. Domnul fie lăudat!” Toate intuiţiile şi cunoaşterile preotului, pictorului, eruditului, spiritului poetic, sunt transpuse cu mare frumuseţe în predicile Părintelui Sofian, acolo unde se vede poate cel mai bine comoara de cultură şi civilizaţie creştină pe care o are în adâncul sufletului. „Aşa curge viaţa noastră, ca un râu năvalnic de munte, care vine la vale cu viteză multă, sau poate ca un râu de şes cu multe meandre care curge uneori năvalnic, alteori scad apele din el, la fel cum scad credinţa şi evlavia noastră. Deseori, aceste ape trec peste maluri – simbol al neorânduielii noastre lăuntrice... răbufnim şi noi adeseori şi dăm curs răzbunărilor noastre în afară... dar aşa cum se liniştesc apele, mai pe urmă ne liniştim şi noi şi mergem încet-încet pe acest drum al vieţii, pe care-l vom continua în eternitate.” O asemenea privire anulează meschinăriile noastre de zi cu zi, bârfa care ne cotropeşte sufletul, făcându-ne să vorbim mult şi fără rost. Părintele aminteşte mereu că între cele pe care le spunem „sunt vorbe de aur, sunt vorbe de argint, dar cele mai multe sunt vorbe goale”. Pentru că nu suntem aici ca să ne anulăm unul pe altul sau ca să ne irosim. Cuvintele Părintelui Sofian răsună ca un testament, ca o sinteză izvorâtă din înţelepciunea Părinţilor din vechime: „Suntem lăsaţi pe pământ ca să câştigăm cerul.”Şi oare câte am mai putea spune despre Părintele Sofian? Să vorbim despre teologul fin ce învaţă cu înţelepciune despre modurile de viaţă ale lui Hristos, despre cum trăieşte El în existenţa Sa istorică, în arătările de după Înviere, în Sfânta Împărtăşanie şi în slava Judecăţii de Apoi? Sau să ne amintim de cel care în cuvinte simple dar de mare frumuseţe ne povesteşte vieţile sfinţilor? Despre duhovnicul înţelept care caută în sufletul omului starea în care îi poate da Sfânta Împărtăşanie? Dar toate acestea ar fi puţine, pentru că blândul Sofian este izvor bogat de înţelepciune, cultură bisericească şi profană, dar, mai ales, de speranţă. Speranţa care merge dincolo de mormânt. În monografia de la Editura Bizantină sunt incluse şi câteva predici, în care Părintele intercalează citate ample din Sfinţii Părinţi. Şi citind, îţi dai seama cum trecerea de la vorba lui Sofian la cea a marelui Vasile sau a lui Ioan Gură de Aur se face firesc, ca într-un unic discurs ale cărui forme, deşi diferite, rodesc din acelaşi Duh. De multe ori, în timp ce citeam cartea, mă întrerupeam pentru a privi fotografia de pe copertă a acestui bătrân blând şi luminos. Pe fundal se află o icoană a Mântuitorului. Iar acestea mărturisesc taina unuia care a plecat doar pentru a rămâne pururea cu noi: în spatele lui Sofian se dezvăluie, negreşit, Hristos.
Subscribe to:
Posts (Atom)
