Saturday, October 30, 2021

Câteva gânduri la şase ani de la Colectiv

 

Au trecut şase ani şi peste Colectiv se aşterne colbul sau, dacă vreţi, cenuşa uitării. Într-un fel este firesc, veţi spune, alte şi alte tragedii se ivesc în vieţile noastre şi uzura implacabilă a traiului de zi cu zi lasă prea puţin loc amintirii. Procesul se tot amână. Proces în care, în tot cazul, sunt cercetaţi doar unii dintre cei responsabili, cei direct implicaţi, fără a se analiza cauzele mai profunde ale tragediei care doar a început pe 30 octombrie 2015. Doar în bisericile mult-hulite de unii dintre cei care au profitat abil de suferinţa unora cu care nu aveau nimic în comun se mai rostesc astăzi, în această Sâmbătă a Morţilor, ca la fiecare pomenire, cu aceeaşi simţire prezentă, numele celor plecaţi în acea cumplită noapte şi în perioada următoare către veşnicie. Iar noi – eu, cel dintâi – tot nu am pus început bun vieţii noastre. În singurătate şi tăcere, supravieţuitorii – noi toţi – care au murit doar un pic odată cu prietenii, apropiaţii, cunoscuţii şi semenii lor, fug cu gândul alături de Vlad Ţelea, de Alex Pascu, de Adi Rugină, de Nelu Tilie, de...

 

Amintirea în sine nu salvează pe nimeni. Însă memoria poate fi instrument prin care să ne rugăm pentru cei plecaţi şi să nu ne risipim, să tindem către cei care putem şi suntem chemaţi să fim. Propaganda fură startul şi o parte dintre cei care vorbesc şi scriu astăzi despre Colectiv o fac pentru a-şi găsi argumente în favoarea teoriilor lor politice. Datoria mea şi a noastră este să spunem povestea mai departe, aşa cum am trăit-o şi am simţit-o. Este o poveste care trebuie să rămână vie prin noi, nu prin relatările oficiale. Copiii de peste 20 de ani care vor căuta să afle ceva despre ce a fost atunci au toate şansele să dea peste mult-lăudatul film care şi-a dat (însuşit?) numele clubului şi al tragediei sale. Nu, voi, cei ce nu ştiţi încă ce a fost acolo, Colectiv este o poveste despre Goodbye to Gravity şi despre prietenie, despre nişte puşti şi nişte nu tocmai puşti care şi-au pierdut viaţa, despre alţii care şi-au dat-o de bunăvoie pentru a-i scoate din flăcări pe semenii lor, nu despre Cătălin Tolontan şi Vlad Voiculescu...

 

Au trecut doar şase ani şi, totuşi, cei care ne spuneau atunci că avem toate condiţiile la noi – poate nu din rea intenţie – şi se făceau astfel părtaşi la suferinţele crunte îndurate de zeci de răniţi în spitale, cei pe care i-am fi vrut traşi la răspundere, ne dictează astăzi autoritar măsurile sine quibus non pentru a ne proteja... sănătatea. Şi mulţi dintre cei care pe atunci îi huleau insistă astăzi să-i ascultăm ca pe... Dumnezeul în care nu mai cred. „The Day We Die” s-a prelungit timp de şase ani, căci murim în continuare de nepăsare şi uitare, indiferent cât de sănătoasă ne este carcasa. Privim în urmă şi vedem cum „the evil that men do lives on and on”. Şi arareori ne mai târâm „Back To Life”, într-o speranţă difuză. Pentru ei, cei care au rămas în urmă şi pentru noi, împreună cu ei. Viaţa lor pierdută nu poate dobândi sens decât dacă renunţăm şi noi la viaţa noastră mincinoasă şi stricată. Şi „dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El.”

1 comment:

Donkeypapuas said...

În continuare articolele blogului tău nu pot fi partajate pe platforma lui Țuca. Cică din cauză de spam.