Tuesday, July 28, 2009

Liceul în interbelic şi astăzi: de la Grigore Băjenaru la Paul Slayer Grigoriu

Demult n-am mai simţit felul acela de plăcere copilăroasă, ivită din amintirile altora asemenea ţie, pe care mi l-a dat lectura cărţii lui Grigore Băjenaru (sau Grigore Popescu-Băjenaru), „Cişmigiu & comp.” Apărută în noua serie a Bibliotecii pentru toţi, iniţiată de Jurnalul Naţional, cartea evocă anii dintre cele două războaie mondiale din perspectiva elevilor unuia dintre prestigioasele licee bucureştene, “Gheorghe Lazăr”. Avem în faţă un exemplu fermecător de literatură minoră. “Cişmigiu & comp.” nu este o operă de mare însemnătate în arta scrisului românesc sau universal. Nu apar aici mari idei, imagini cutremurătoare, nu avem nici măcar un fir epic foarte bine determinat, căci romanul nu urmăreşte sistematic evoluţia personajelor, ci este mai degrabă o culegere de întâmplări oarecum disparate din viaţa autorului şi a colegilor săi. Pentru cititorul român însă, această carte devine, odată cu lectura, reper aproape indispensabil. Dacă ni se permite o paralelă, ea este asemănătoare acelor fotografii alb-negru de epocă, ce nu se remarcă prin valoarea lor artistică ci prin cea evocativă a unui oraş sau a unor vremuri apuse, dar care au contribuit la crearea identităţii noastre. Romanul lui Grigore Băjenaru este astfel un crâmpei de viaţă interbelică, o descriere uneori idilizată, dar vie prin evocarea figurilor culturale, a chiulului, a farselor şi a amorurilor de liceu, toate încadrate de frumuseţea Parcului Cişmigiu. Alte timpuri şi alte moravuri răzbat din paginile cărţii, făcându-te să suspini după o lume în care cultura şi un simţ de responsabilitate morală erau valori pe care nu se gândeau să le conteste nici cei mai zvăpăiaţi dintre elevii bucureşteni. Şi totuşi, liceul de atunci, când cursurile începeau fără excepţie cu rugăciunea „Împărate ceresc”, are şi trăsături care par universale... cel puţin prin prisma propriilor mei ani de liceu.
„Cişmigiu & comp.” este cu atât mai plină de sens pentru mine, cu cât perioada liceului a fost probabil cea mai importantă în formarea mea şi în stabilirea prieteniilor şi a corespondenţelor afective şi uneori culturale care durează până astăzi. Cei care mi-au fost colegi s-ar regăsi foarte uşor în paginile cărţii. Bunăoară, vorbind despre directorul din vremurile sale, Grigore Băjenaru ne spune că era poreclit „Barbă”: „Dar nu l-am poreclit eu aşa! I-am auzit pe alţii mai mari, când ţinea directorul, ăla cu barbă mare, roşie, cuvântarea către părinţi şi elevi, că spun: ‚Ia fiţi atenţi, fraţilor, să vedeţi că Barbă ţine aceeaşi cuvântare de acum un an!” „I se mai zicea şi Barbarossa, avându-se în vedere culoarea roşie ca focul a podoabei lui faciale!” Cei care au fost în Liceul German din Bucureşti (pe atunci „Hermann Oberth”), în anii 1990, nu-şi vor putea reprima un zâmbet la citirea acestor rânduri şi vor adăuga, fără îndoială, completarea descrierii directorului din vremea aceea, care cel puţin dintr-un punct de vedere se aseamănă cu cel al Liceului „Gheorge Lazăr” din interbelic. Dialogurile ne amintesc la rândul lor de colegii noştri:
„-Dacă are cineva de întrebat ceva, să mă-ntrebe!
Iată că se scoală un băiat cu părul roşcovan şi ciufulit:
-De unde să cumpărăm cărţile? (...)
-De la librărie, bineînţeles; în niciun caz de la băcănie! (...)
-Asta mi-o închipuisem şi eu, dar vroiam să ştiu de la care librărie anume? (...)
-În primul rând, băiete dragă (vorba să fie că-i era drag!), să te obişnuieşti să nu mai vorbeşti aşa de obraznic, că eu sunt domnul petagog Pavelescu... şi înţelegi... aşa că... asta e!
Dar Ciufulitul îl plesni cu întrebarea stăruitoare:
-Iar cărţile, vă rog?”

Probabil că cei mai mulţi dintre cititori au avut un coleg ca roşcovanul din aceste rânduri. Pe al nostru, cu siguranţă, îl ţin minte toţi cei din generaţia lui.
Profesorii, în interbelic ca şi în postcomunism, au uneori replici ce revin mereu, peste ani, ca leitmotive ale unor zile frumoase în ciuda greutăţilor.
„ Aşa, Minciu, de Istorie, pe care l-am avut profesor în clasa a IV-a, de câte ori avea prilejul ne spunea peltic:
-Examen de capacitate spuneţi că daţi? Poate de incapacitate! Capacitatea am dat-o noi, când ne-am făcut profesori. Nu ştiu cui i-a trăsnit prin cap ideea sp numească examenul ăsta al vostru: de capacitate! Eu, unul, dacă...”

Înlocuiţi peltic cu rârâit şi vă veţi trezi în ajunul Bacalaureatului din anul 1996. Bacalaureat pe care cei de la uman şi real din promoţia mea şi-l amintesc cu destulă emoţie, mai ales că pe lângă sperietură şi puncte slabe au avut de înfruntat şi alte greutăţi.
„Iar pe de altă parte, veninosul de Jujucă (directorul liceului „Lazăr” – n. n.) a venit la Seminarul Pedagogic, ca să ne pună, cum s-ar zice, ‚contrapilă’, adică să-i roage pe profesorii examinatori să ne trântească, ceea ce a atras indignarea tuturor dascălilor.”
Cei cărora această scenă li se pare familiară se pot convinge astfel că nu e nimic nou sub soare.
Îmi cer scuze faţă de cititorii care nu cunosc cadrul şi personajele din Liceul German al anilor ’90. Toate paralele de mai sus s-au vrut o punte peste timp, căci pentru mine romanul lui Grigore Băjenaru, „Cişmigiu & comp.” este cu atât mai interesant, cu cât scriu, la rândul meu, o carte despre liceul meu. Am început-o de foarte mult timp, am abandonat-o şi am reluat-o de câteva ori, iar acum sunt hotărât, cu ajutorul lui Dumnezeu şi îndemnurile stăruitoare ale muzei, să o termin. Zeci de pagini din ea au ajuns totuşi deja în mâinile şi sub ochii unor apropiaţi sau cunoscuţi. Celor mai mulţi le-au plăcut, pe câţiva i-a supărat evocarea unor episoade lăsate în urmă din viaţa lor, alţii mi-au spus că „nu e cine ştie ce” sau că mă pierd în meandre. Îmi văd de treabă fără a asculta mult din ce se spune în dreapta şi în stânga, pentru că scopul nu e să scriu o carte mare sau să-i mulţumesc pe unul şi pe altul, ci să reţin pe hârtie momente ale uneia dintre cele mai frumoase perioade din viaţa noastră. Şi spun a noastră, pentru că multe dintre personajele acelei cărţi sunt şi astăzi alături de mine. Mă gândeam deunăzi când unul dintre ele, prieten din clasa I, s-a căsătorit, că am privilegiul rar întâlnit ca oamenii care fac parte din amintirile mele cel mai dragi să fie cei alături de care îmi trăiesc şi prezentul. Cred că, dincolo de toate aventurile, discuţiile, beţiile şi idilele de atunci, acesta este motivul pentru care anii de liceu sunt piatră de temelie a vieţilor noastre. Prietenia pe care am legat-o şi am trăit-o în acei ani a rămas atât de vie, încât „gaşca” de atunci există şi astăzi, desigur, cu anumite excepţii inevitabile. Şi chiar unii dintre cei pe care îi vedem mai rar păstrează, într-o anumită măsură, sentimentul apartenenţei. Pentru ei scriu cartea mea. Şi pentru cei care, deşi ne-au cunoscut mult timp după 1996, anul absolvirii, au reuşit să ne devină familiari şi prin rândurile mele.
În finalul romanului său, Grigore Băjenaru scrie: „Aurul roşu al amurgului poleia frunzele ce foşneau nostalgic, oglindindu-se în geamurile sclipitoare şi murmurau parcă înfiorate de această duioasă despărţire, cel mai trist bun rămas!” Mi-au dat lacrimile când am citit. Şi i-am mulţumit lui Dumnezeu că, dincolo de nostalgie, există prezentul şi posibilitatea de a rămâne alături de cei dragi. „Cişmigiu & comp.” ne dezvăluie o frântură de trăire şi un crâmpei de amintire. Cât despre mine, cartea mea şi prietenii de acolo pe care-i reîntâlnesc mereu până astăzi, sunt o dovadă mică printre atâtea altele că, dincolo de neputinţe, egoism, păcate şi capcane ale vieţii, dragostea nu moare.

Friday, July 10, 2009

Mihail Neamţu, Traian Ungureanu şi invazia de muzicologi. Cugetări despre presa românească (II)

Un al doilea caz, ceva mai dificil de analizat, este al lui Traian Ungureanu. Spun mai dificil de analizat, pentru că, spre deosebire de Mihail Neamţu, cel care semnează uneori cu iniţialele TRU chiar ştie să scrie. „Manifestul fotbalist”, colecţie de articole din presa sportivă sau o bună parte a celor publicate de ziare şi reviste de analiză politică şi socială, dezvăluie un excelent mânuitor al condeiului, calitate care îl recomandă chiar ca scriitor. Citesc adesea cu plăcere analizele fotbalului britanic, sau criticile la adresa unor demagogii contemporane. Mă rătăcesc uneori în ura viscerală a autorului faţă de anumite cluburi de la noi şi rămân nedumerit cu totul când faptele îi dezvăluie profunda inconsecvenţă. Dar să nu anticipăm.
Traian Ungureanu trăieşte, ca şi alţi doi-trei colegi ai Domniei Sale, cu impresia că ştie tot şi că posedă o judecată infailibilă. Acolo unde umorul sau chiar sarcasmul ar putea trece cu uşurinţă de un examen critic, răzbate inconfundabilă trufia. Astfel încât nu se putea ca jurnalistul cu pricina să nu analizeze şi fenomenul Michael Jackson. Cu autoritatea unui muzicolog, desigur. Căci pentru unul ce a desluşit iţele politicii de la noi şi de aiurea, îndreptăţit să îndrume chiar destine, ce mare lucru sunt nişte amărâte de portative?
Articolul lui Traian Ungureanu se construieşte în jurul ideii că răposatul cântăreţ a fost un mare entertainer, dar nicidecum un artist. Totul porneşte de la afirmaţiile contestatarilor care spun că „Jackson nu a făcut muzică mare, nu a schimbat o iotă din limbajul muzical al epocii pe care a dominat-o comercial şi nu a fost, în cele din urmă, un adevărat artist.” “Toate aceste observaţii sînt corecte”, subliniază Traian Ungureanu, înainte de a ne vorbi despre importanţa lui Michael Jackson ca ilustraţie a declinului unui curent muzical în mijlocul căruia s-a aflat. La nivelul limbajului, într-adevăr, schimbările aduse de muzica celui supranumit Jacko sunt cvasi-inexistente. Meritul lui constă în capacitatea uimitoare de sinteză, prin care a adus împreună elemente ale sound-ului Motown (care pot fi auzite în perioada Jackson 5, apoi în colaborarea cu Stevie Wonder, dar şi presărate în alte momente ale carierei sale muzicale), influenţe soul (în stilul vocal şi în lirismul anumitor piese, cum ar fi “I Just Can’t Stop Loving You”), funk, rock şi electronice, pentru a le cita doar pe cele mai importante. Astfel, deşi nu e inovator în sine, stilul Michael Jackson devine unic şi inconfundabil, foarte personal deşi înglobează elemente ale unor tradiţii muzicale de până la el. Nu a inventat un nou limbaj, dar a cristalizat un stil care îi face pe reprezentanţii mai multor curente – inclusiv jazz – să se regăsească în diferite momente ale muzicii sale. Posteritatea lui e reprezentată de un patrimoniu de teme şi cântece care rămân muzicii americane şi universale pentru a fi ascultate şi exploatate alternativ. Nu aceeaşi e părerea autorului articolului: “Jackson nu are posteritate artistică, pentru că nu a adus o schimbare de limbaj muzical, în felul în care au făcut-o ceilalţi mega-eroi ai muzicii populare contemporane: The Beatles, Frank Sinatra, Elvis Presley, Bob Dylan (maestrul subestimat al tradiţiei recuperate în muzica modernă) sau Jimmy Hendrix (probabil cel mai influent muzician al epocii care se deschide la începutul anilor ’60).” La cele spuse mai sus nu avem de adăugat decât faptul că înşiruirea lui Traian Ungureanu suferă de eterogenitate. The Beatles şi Jimmy Hendrix au fost mari inovatori, în schimb Frank Sinatra este celebru tocmai prin modul excepţional de a-şi adapta vocea unor stiluri cât se poate de variate, cărora le-a dat strălucirea calităţilor sale native şi interpretative, fără a fi inventat însă nimic, ceea ce, desigur, nu-i diminuează din valoare. Dar plasarea în opoziţie cu Michael Jackson e cât se poate de arbitrară.
Cu paşi înceţi dar siguri intrăm în mijlocul studiului muzicologic. “Jackson a desăvîrşit un fel de a face spectacol pe pretexte muzicale degradate, după ce ultima rezistenţă a structurilor soul, blues şi rock a fost covîrşită de o pulsaţie fără valoare şi stil. Thriller, ultra-cumpărata capodoperă a lui Jackson e dominat de ritmul gol şi exhibiţia pură a dansatorului.” Din 1982 au trecut mulţi ani, iar Traian Radu Ungureanu pare a avea problem de memorie. Pe “Thriller” piesele dansante, cu accentul pus în special pe ritm sunt trei din nouă (“Wanna Be Startin’ Somethin’”, “Thriller” şi “Billie Jean”). În rest avem un duet cu Paul McCartney (da, da, chiar el, principalul artizan al schimbării de limbaj aduse de Beatles, atât de admiraţi de TRU), o îmbinare între un riff şi un solo de hard-rock cu elemente funk, pe care se aude chitara lui Eddie Van Halen, unul dintre maeştrii genului sau sensibila baladă “The Lady in My Life”. Este un album care îţi poate plăcea sau nu, însă reducerea lui la pulsaţie ritmică este semnul că unii au fost prea ocupaţi să se asculte vorbind pe ei înşişi ca să mai aplece urechea şi la muzica pe care o critică de la înălţimea unei autorităţi infailibile. Nu ca argumente în favoarea lui “Thriller”, ci ca informaţie pentru cei interesaţi să judece cu propriile urechi, trebuie menţionat că la album au lucrat, printre alţii, Quincy Jones, câţiva membri ai formaţiei Toto – unii dintre cei mai buni orchestratori din rock – şi Rod Temperton (care a compus piesa-titlu, “Baby Be Mine” şi “The Lady in My Life”, autor, printre altele, al unor cântece interpretate de Herbie Hancock, George Benson sau Aretha Franklin).
Am spus de multe ori că, dincolo de muzică, din arta lui Michael Jackson rămâne dansul. Putem vorbi despre amendamente, despre elemente kitsch sau acrobaţii, însă deasupra lor se ridică o mişcare şi o coregrafie încă insuficient studiate. Poate o privire analitică, aparţinând unor specialişti adevăraţi, va arunca lumină asupra paşilor artistului, va îndepărta eventuala zgură a spectaculosului lipsit de conţinut şi ne va înfăţişa, dezgolit de artificii, substratul valoros. Până atunci trebuie să ne mulţumim cu Traian Ungureanu. “Trimiterile la marea tradiţie a revistei americane nu duc nicăieri. Fred Astaire şi Gene Kelly au depăşit categoric funcţia limitată a performer-ului şi au dansat susţinuţi de un optimism încărcat de bun simţ şi imaginaţie artistică. Jackson a avut ceva din rapiditatea şi nimic din tonusul lor încăpător. Cu Jackson, cabaretul şi revista americană au decăzut într-un mecanicism rudimentar, accelerat nebuneşte de tehnicile video ale complexului MTV.” Tocmai cuvintele admirative ale sus-numitului Fred Astaire, citate în prima parte a acestui articol, ne scutesc de orice comentariu suplimentar. Pe autorul articolului ar trebui să-l pună un pic pe gânduri. Dacă are timp.
Iată însă că textul pe care îl avem în faţă evoluează spre o analiză sintetică a anilor ’80 în muzica pop. “Anii ’80, epoca de glorie a lui Jackson, sînt cei mai nefericiţi ani ai muzicii pop, un cimitir vast de tradiţii şi stiluri abandonate, deformate sau suprimate.” Cum nu mă pricep la muzica soul, le las altora sarcina de a desluşi adevărul sau falsitatea celor afirmate în acest domeniu de TRU. Dspre afirmaţia că “influenţa cea mai vizibilă asupra lui Jackson vine din începuturile muzicii disco: de la The Bee Gees, iniţiatorii ritmului de pulsaţie electro şi ai vocalismului în falsetto extrem” pot spune însă că este cel puţin hazardată. Stilul vocal al lui Michael Jackson este departe de a face exclusiv uz de falset, gama procedeelor folosite de ele fiind mult mai variată, pe măsură ce a evoluat de la glasul copilăriei către timbrul de tenor al maturităţii. Iar influenţele vin mai mult din direcţia celebrului sunet Motown, casă de discuri cu care de altfel a colaborat trupa Jackson 5, de la artişti cu puternice rădăcini soul, ca Stevie Wonder. “Epoca deschisă de Jacskon coincide, de fapt, cu o mişcare generală spre reducţionism muzical”, ne spune mai departe autorul nostru. Într-o anumită măsură are dreptate, anume dacă privim din perspectiva invaziei disco, a melodiilor facile şi a dispariţiei unor mari nume din decada anterioară, exemplul cel mai la îndemână fiind Led Zeppelin. Pe de altă parte, în rock se cristalizează tendinţe neoclasice (Yngwie Malmsteen), punk-ul, după momentul de revoltă împotriva muzicii ultra-conceptualizate a unor Pink Floyd, este integrat în noi structure ce dau naştere unor grupuri heavy-metal ce vor scrie istorie, iar unele trupe vechi se văd nevoite să se reinventeze. “Forţa rock-ului greu”, spune Traian Ungureanu, “se banalizează în varianta speed şi thrash.” De fapt, aceste două genuri, care cel mai adesea se întrepătrund şi se confundă, sunt influenţate în special de muzica progresivă a anilor ’70, căci, în ciuda riff-urilor destul de simple, structurile sunt mai complexe decât în rock-ul classic, iar solo-urile devin probe de virtuozitate. Apar uneori şi elemente de atonalism, străine majorităţii trupelor anterioare. “Blues-ul electric în forţă rămîne o ocupaţie izolată, simplificată nepermis sau deturnată spre punk şi funk, a la Black Crowes, respectiv Red Hot Chilli Peppers.” Stilul aici menţionat a dat încă de la începutul anilor ’70 naştere unui nou curent, heavy-metal, având ca prim exponent trupa Black Sabbath. În muzica britanicilor, influenţele blues-ului electric şi ale rock-ului progresiv sunt duse la extrem prin folosirea aşa numitelor power chords, acorduri de cvintă şi octavă din îmbinarea cărora se naşte elementul generator al noii muzici, riff-ul. Piesele sunt construite pe motive de o simplitate elementară, însă structurile sunt dezvoltate, narative, preluate din rock-ul progresiv al unor King Crimson. În anii mult-huliţi, Black Sabbath scot pe piaţă unele dintre cele mai bune albume ale lor, pe lângă riff-urile lui Iommi apărând vocea dramatică a lui Ronnie James Dio. În acelaşi timp, în ciuda tentei comerciale date mai ales de aspectul exterior, hard-blues-ul scrie pagini memorabile prin Whitesnake. Autorul articolului nu este impresionat şi continuă: „Forţa rudimentară a comercialsmului pune capăt unei strălucite şi nefericite tentative de aducere a muzicii pop la rigoare şi intelect (curentul „progressive” ia sfîrşit la începutul anilor 80 şi lasă în urmă fie carcasele dinozauriene ale unor Yes, Genesis, E,L & P, fie rezistenţa minoritară a unor King Crimson, Robert Fripp sau David Sylvian).” Anii ’80 au dat muzicii progresive unul dintre cele mai importante nume noi, Queensryche, pe care TRU pare să-l ignore. Inutil, în acest context, să vorbim despre apariţia unor chitarişti virtuozi, care îmbină experienţa neoclasică (Yngwie Malmsteen) cu cele mai îndrăzneţe experimente (Joe Satriani, Steve Vai).
Orice argumente am aduce, jurnalistul nostru stă ferm pe poziţii: “După Jackson nu rămîne nimic. Muzical, lumea infantilă dansată de Jackson e inexistentă.” Iar atunci când un muzician ca Miles Davis intuieşte valoare într-o temă a răposatului, trebuie imediat desfiinţat şi el, ca fiind “tocmai omul care a părut că deschide o nouă epocă de expresie muzicală, doar spre a împinge muzica de jazz într-o fundătură de pretenţii pseudo-intelectuale şi banalitate funk.”
După atâta erudiţie muzicologică, susţinută de o privire pătrunzătoare în lumile soul, rock, jazz şi funk, una dintre ultimele fraze ale articolului aproape că scapă vederii. “Talentul lui Jackson nu şi-a găsit epoca, pentru că epoca noastră, hipnotizată de binefacerile comodităţii şi ignoranţei, a exclus din artă sinceritatea şi vocaţia.” Iată o cugetare de la care, deşi nu sunt întru totul de acord cu ea, ar putea porni un dialog fertil. Dar acesta e sufocat de sentinţele de mai sus. Dorinţa de a epata, un dispreţ profund dar lipsit de discernământ faţă de o civilizaţie pe care altfel nu se sfieşte să o laude, pseudo-elitism? Ce se ascunde în spatele beţiei de cuvinte? Fără îndoială, Traian Ungureanu a căzut aici pradă propriului său talent de a mânui frazele. Şi astfel, substanţa a dispărut în spatele unui exerciţiu de exhibiţionism gazetăresc. În fond, lucrurile pot fi judecate şi altfel. Ceea ce a scris jurnalistul nostru este, în mare parte, formă fără fond. Este acelaşi jurnalist care, apărător necondiţionat al lui Traian Băsescu, a afirmat că se va arunca de pe bloc dacă PDL se va alia cu PSD. Alianţa s-a făcut, iar tizul preşedintelui s-a aruncat direct pe listele pentru Parlamentul European şi ocupă acum un loc călduţ la Bruxelles. Cine nu are păcat să arunce primul piatra. Vă invit să nu-l judecăm prea aspru pe Traian Ungureanu. Nimeni nu ştie de ce s-a mânjit, transformând sintagma “jurnalist dependent de propriile opinii” într-un balon de săpun demagogic. Dar aşteptam de la el un pic de decenţă, de smerenie. În loc de aceasta, el tună şi fulgeră ca înainte, ca şi cum autoritatea sa morală ar fi intactă. Iar bătutul cu pumnul în piept atunci când ar trebui să-ţi pui cenuşă în cap ajunge, în cele din urmă, să tulbure şi judecata profesională.
Iată-ne deci întorşi de unde am plecat: la lipsa alternativei şi la starea românului care şi-a ridicat pentru o clipă privirea şi, văzând în jur doar impostură, s-a cufundat repede la loc în Libertatea, Click sau Cancan. Articolul meu nu este despre Michael Jackson, dar nici despre Mihail Neamţu sau Traian Ungureanu. Este despre noi înşine şi despre neputinţa de a rodi ceva mai bun. Mai există şi oameni care scriu cu har şi consecvenţă. Radu Paraschivescu, Dan C. Mihăilescu, Răzvan Codrescu sau mai tânărul Claudiu Târziu. Oameni cu căderile lor, dar care se străduiesc să rămână verticali. Dar sunt puţini, pentru că puţini la minte şi la suflet suntem noi, cei care facem umbră pământului acestuia binecuvântat. Iar ziua în care toată ţara să încapă între coperţile ziarului Libertatea nu pare a fi departe. Dumnezeu să aibă milă de noi şi să ne facă vrednici de ceva mai bun. Până atunci rămânem cu autentice gunoaie ale presei şi cu false pretenţii intelectuale, cu conducătorii şi jurnaliştii pe care-i merităm. Nu-i judecaţi pe cei pe care i-am amintit în paginile acestea. Ignoraţi-i doar uneori. Sau priviţi-i ca şi cum aţi privi o oglindă. Dacă ei sunt cei mai buni, cum or fi ceilalţi. Cum eşti tu, cititorule, şi cum sunt eu?

(Cele două articole: Mihail Neamţu - http://grupareaaproape.wordpress.com/2009/06/30/declin-occidental-si-moartea-unui-idol/
Traian Ungureanu - http://traianungureanu-tru.blogspot.com/2009/06/micahel-jackson-when-musics-over.html#comments)

Tuesday, July 7, 2009

Mihail Neamţu, Traian Ungureanu şi invazia de muzicologi. Cugetări despre presa românească (I)

Ne plângem pe bună dreptate de invazia publicaţiilor de tipul Libertatea pe piaţa şi în vieţile noastre. O revoltă subită ne cuprinde când vedem cum oamenii citesc asemenea deşeuri de presă, unelte perfecte pentru îndobitocirea noastră prin răspândirea de bârfe, minciuni, abjecţii, care scot la iveală tot ce-i mai rău în om şi îl fac să se bucure de mizeria altora, fără să observe cum el însuşi se cufundă în mizerie. Sau observând şi complăcându-se, pentru că „se întâmplă şi la case mai mari”. Discuţia despre aceste publicaţii este lungă şi sinuoasă. Problema cea mai mare însă apare din lipsa alternativei. Jurnalism prost şi lipsit de etică se face la scară mare. În schimb ziariştii capabili pot fi număraţi pe degete. Şi când aceştia la rândul lor dovedesc o moralitate îndoielnică în scrisul lor, încotro să se mai îndrepte cititorul? Vorbind despre moralitate şi despre lipsa ei, poate cel mai bun exemplu de ipocrizie mediatică e „Adevărul”, care pe de o parte publică mari autori ai literaturii mondiale, pe de alta scoate pe piaţă odiosul „Click”. Dar exemple sunt, din păcate, mult prea multe.
Reflecţiile de faţă, în ciuda a ceea ce s-ar putea crede la o privire superficială, nu sunt despre Michael Jackson. Ele pornesc doar de la cele scrise de doi autori ce ar trebui să fie – cel puţin conform propriilor prezentări – reprezentanţii „celeilalte” prese, cea luminată, intelectuală, morală. Mihail Neamţu şi Traian Ungureanu, căci despre ei este vorba, analizează în felul lor viaţa şi moartea lui Michael Jackson. Modul în care o fac ne spune multe despre calitatea scrisului românesc din zilele noastre. Dar să le privim un pic cugetările şi apoi să tragem concluziile.
Despre articolul lui Mihail Neamţu pot spune, fără a avea intenţia expresă de a fi ironic, că ar fi foarte bun dacă n-ar fi prost. Este, de fapt, un exemplu tipic de cugetare oarecum fundamentată, care eşuează în afirmaţii ridicole, argumente şubrede şi pretenţii găunoase de erudiţie. Este adevărat că zgomotul creat în jurul lui Michael Jackson, viu sau mort, scoate la iveală lipsa de conţinut a unei mentalităţi occidentale falimentare, care prin renegarea rădăcinilor s-a pierdut pe sine însăşi, iar asta tocmai într-un moment în care Estul Europei eliberat sau parţial eliberat de comunism priveşte, cel mai adesea fără discernământ, către Vest. Într-o panoramă a deşertăciunilor unei lumi dezrădăcinate, dezordinea psihică ce a dus la sfârşitul lui Michael Jackson, aşa cum spune autorul nostru, îşi are locul ei şi valoarea ei exemplificatoare. Idolatria care îşi schimbă cultul de la o zi la alta, excesele în copierea unui fals model sau deruta axiologică sunt factori care pot fi aduşi oricând în discuţie şi legaţi într-o anumită măsură de artistul recent trecut la cele veşnice. „Partida decenţei şi a normalităţii a fost probabil pierdută”, iată propoziţia care, dacă era argumentată cum trebuie, putea face din articolul lui Mihail Neamţu unul bun. În rest însă, autorul nu face decât să procedeze invers – şi, în esenţă, similar – decât adulatorii fără discernământ ai lui Michael Jackson. Aceia spun despre el că a fost cel mai mare muzician, geniul absolut, un zeu. La fel de abrupt şi de stupid, Neamţu îl plasează la intersecţia între nulitate şi demon, iar argumentele sale sunt fie de tipul celor furnizate de tabloide, fie rezultate ale unui diletantism cras. Să le luăm, dar, pe rând.
Michael Jackson a decedat la 50 de ani, cu trupul intoxicat de petidină — un medicament analgezic folosit pentru cazurile extreme de durere fizică.” Ce mai autopsii peste autopsii, supoziţii, teorii, când, înainte de orice răspuns al anchetei oficiale sau de orice analiză medicală completă şi pertinentă, Mihail Neamţu cunoaşte exact cauza morţii. Pentru un cititor care nu are timp de pierdut sau analize de făcut, acest început e motivul cel mai întemeiat pentru a nu citi mai departe. Un articol început cu o supoziţie prezentată ca adevăr nu poate fi serios. Iar până la argumentele infantile nu este decât un pas. „(...) MJ şi-a negat atât masculinitatea (printr-o voce efeminată strident) (...)” Până să formuleze această aberaţie, Mihail Neamţu vorbea despre evoluţia falimentară a multiculturalismului apusean. Idee corectă, dar compromisă de ilustrarea ei practică. Din cele spuse aici nu pot decât să trag concluzia că Mihail Neamţu este un bas profund, trăsătură care îi pune bine în evidenţă masculinitatea. Şi la mine, bariton, aceasta este prezentă, deşi într-o măsură ceva mai mică, în timp ce, de pildă, Emil Constantinescu, fiind tenor, a trebuit să-şi lase ciocul care i-a atras celebra poreclă, tocmai pentru a nu crea confuzii. Vocea lui Michael Jackson era un dat de la Dumnezeu, iar stilul de a cânta, în care falsetul nu e o trăsătură permanentă – aşa cum susţine Traian Ungureanu, alt muzicolog de ocazie – se regăseşte şi la alţi muzicieni, cât se poate de... bărbaţi.
Odată sfârşită această primă demonstraţie, Mihail Neamţu îşi aminteşte că reprezintă, totuşi, o elită culturală, şi trece la critica unui alt aspect din viaţa mult-hulitului artist: „V-aş întreba, pe fugă: câte cărţi credeţi că a citit Michael Jackson? Care literatură? Din câte limbi? Din ce secol?” La asemenea întrebări idioate, mă văd nevoit să răspund cu altele: dar Mihail Neamţu, câte solfegii credeţi că a făcut? În câte tonalităţi? Cu ce fel de modulaţii? Şi ale mele sunt mai întemeiate decât ale autorului, pentru simplul motiv că pe Michael Jackson, cu toate metehnele lui, nu l-am auzit niciodată făcând aprecieri legate de literatură, în timp ce domnul Neamţu se lansează mai jos în subtile judecăţi muzicologice. Vorbim aici despre acea autosuficienţă manifestată de mai mulţi (pseudo)-intelectuali pentru a-şi justifica dezgustul faţă de activităţi pe care le socotesc sub nivelul lor. Un exemplu des întâlnit este al celor care strâmbă din nas când aud de fotbal şi aruncă de sus: „Mă laşi cu analfabeţii ăia care nu ştiu să lege două fraze?”, de parcă rolul celor de pe gazon ar fi să discute despre influenţele lui Schopenhauer asupra lui Eminescu sau de parcă aceşti critici ar şti să lege... două pase.
Probabil Mihail Neamţu a citit multe cărţi, altfel nu avea cum să facă remarca „elitistă” de mai sus. În privinţa tabloidelor, nu există nici o îndoială, autorul nostru este familiarizat cu ele şi le foloseşte ca sursă de informare. Altfel nu se explică faptul că scrie despre „cei doi băieţei adoptaţi” ai lui Michael Jackson şi notează despre cântăreţ că „în ultima vreme, devenise consumator avid de pornografie”. Faptul că cei doi băieţi n-ar fi copiii naturali ai lui Michael Jackson e o pseudo-ştire neconfirmată oficial, o declaraţie pe care ar fi dat-o mama odraslelor dar pe care deocamdată n-au preluat-o decât publicaţii de tipul Libertatea, Click şi Can-Can. Lucrul e posibil, ca atâtea altele, dar Mihail Neamţu ni-l pune pe tavă ca pe un adevăr incontestabil, la fel ca şi presupusa pasiune pentru pornografie (apărută, notează cu acribie autorul articolului, „în ultima vreme”). Inconsistenţa argumentării devine acum străvezie. Un articol ce se vrea critic la adresa declinului şi a superficialităţii occidentale face uz de presa de scandal care se hrăneşte din goliciunea interioară care au apărut ca rezultat al acestora.
Când însă Mihail Neamţu trece la analiza actului artistic, demersul său devine nu doar mostră de diletantism, ci şi lipsă de onestitate intelectuală, prin prezentarea trunchiată. „Avea însă un gest care-l făcea cu totul unic”, ne spune domnul Neamţu despre tizul său de peste Ocean. „Infernul acustic îl surprindea frecvent cu mâna atingându-i organele genitale: o plăcere perversă urmată de câţiva paşi încordaţi într-un ritm obositor, robotizat şi halucinant. Care era reacţia publicului în faţa acestei falocraţii dansante? Tot numai lacrimi, aplauze şi isterie...” Unul dintre puţinele lucruri pe care nu i le-a tăgăduit mai nimeni lui Michael Jackson este calitatea de dansator. Mişcările inventate de el, sau modul în care le integra în propria coregrafie pe ale altora l-au făcut pe Fred Astaire – fără îndoială una dintre marile autorităţi în materie – să afirme că îl admiră foarte mult, socotindu-l un dansator mai bun decât a fost el vreodată. Gestul incriminat de Mihail Neamţu a apărut târziu, în perioada „Dangerous”, deci după apogeul reprezentat de anii ’80. Explicaţia lui este – şi aici suntem în acord cu publicistul român – labilitatea psihică a unuia care, acuzat de nenumărate ori că ar fi asexuat, a ţinut să-şi exprime astfel virilitatea. Dar într-o viziune de ansamblu a actului dansant propus de Michael Jackson, el apare ca insignifiant, deşi ultra-mediatizat din motive lesne de înţeles.
De la dans, trecem la versuri. Mai precis, cele de la piesa „Get On the Floor”, pe care Mihail Neamţu o traduce „treci pe podea”. O lectură rapidă ne arată că de fapt este vorba despre ringul de dans, însă autorul nostru fie nu stăpâneşte foarte bine engleza (probabil cărţile citite de Domnia Sa sunt mai ales în alte limbi, ca greaca veche şi sanscrita), fie nu a găsit alte ilustraţii a ceea ce numeşte „această temă delicată, inspirată de zeul Priapus”. Să fim bine înţeleşi. Nu susţin că Michael Jackson a fost un apostol al moralităţii. Dar piesele sale sentimental-erotice sunt în general decente şi ilustrează chiar o viziune mai degrabă inocentă asupra romantismului. Textul la care se face referire mai sus este o banală şi destul de superficială invitaţie la dans, dar nu rezumă nicidecum versurile de pe albumele cântăreţului. Avem în faţă un nou exemplu de trunchiere, pentru că acelaşi Michael Jackson este şi cel care cântă „suntem cu toţii parte a marii familii a lui Dumnezeu/ iar adevărul este că/ tot ce ne trebuie e dragostea” („We Are the World”) sau „dacă vrei să faci din lume un loc mai bun/ aruncă o privire asupra ta şi fă o schimbare” („Man in the Mirror”). Dacă aş judeca în stilul autorului articolului, aş putea spune, pe baza ultimului citat, că Jackson pare a fi ucenic al unui sfânt răsăritean. Dar, deşi n-oi fi erudit ca Mihail Neamţu, încerc să-mi păstrez luciditatea şi onestitatea şi singurul lucru pe care vreau să-l arăt că un univers artistic e ceva mai mult decât nişte citate luate la întâmplare şi traduse aproximativ.
Dacă ignorăm efectele de lumină şi împachetarea atentă a acestui produs comercial total, fereastra muzicii lui Jackson se deschide către cel mai banal-ofensator hău al culturii de masă. Tematic, tot ceea ce prostie ideologică şi non-sens meloman, atinge apogeul.” Iată-l pe Mihail Neamţu muzicolog şi ideolog. Îmi este greu să trasez liniile unei ideologii a lui Michael Jackson. Vagile referiri pe care le face la probleme politice şi/sau sociale sunt banale dar de bun-simţ: ajutorarea săracilor, egalitatea rasială, oprirea celor care ucid copii în războaiele lor. „Man in the Mirror” are un text inteligent şi sensibil, „Heal the World” reia obişnuitele teme pacifiste şi ecologiste, dar, spre deosebire de militanţii de stânga, face referire la Dumnezeu, iar „Earth Song” are tonul unui psalm modern. Nicăieri mari inovaţii ideologice, dar nici prostia care-l revoltă pe domnul Neamţu. Când vorbeşte despre non-sens meloman Domnia Sa atinge apogeul diletantismului prin însăşi formula absurdă întrebuinţată. Poate a vrut să spună „non-sens melodic”, dar în acest caz ar trebui să argumenteze. Sau poate, mai degrabă, n-a vrut să spună nimic. Doar să-şi verse veninul pseudo-erudit. Mai încolo, autorul articolului ne aruncă în faţă nume care, spre deosebire de subiectul discuţiei, i se par remarcabile în domeniul artei, de la Johann Sebastian Bach până la Stela Enache. Printre ei şi câţiva jazzmeni, ca John Coltrane, Louis Armstrong sau Johnny Răducanu. Dacă tot e mare iubitor de jazz ar face bine să-şi arunce o ureche şi la Quincy Jones. Acesta care, printre altele, a fost coordonatorul trupei lui Dizzy Gillespie şi a studiat compoziţia cu Nadia Boulanger şi Olivier Messiaen, este producătorul şi colaboratorul lui Michael Jackson pe trei albume („Off the Wall”, „Thriller” şi „Bad”) şi spune despre răposat că avea „talent, graţie, profesionalism şi devotament”. Sau la Miles Davis, care a preluat „Human Nature”. Desigur, faptul că cei doi sus-menţionaţi sunt mari artişti de jazz nu face cuvântul lor literă de lege. Dar îl face demn de luat în seamă înainte de a vorbi despre „non-sens meloman”.
Care ar fi concluzia? Occidentul se află astăzi, după cum observă din ce în ce mai mulţi observatori lucizi, în miezul celei mai adânci crize identitare şi axiologice. Renegarea rădăcinilor, un relativism pervers şi, în spatele lor, un control al autorităţilor înăsprit şi adesea subliminal arată că iluzia unei libertăţi care este de fapt anarhie duce către cea mai cruntă robie. Lipsa valorilor autentice este ilustrată şi de idolatria faţă de lucruri efemere, faţă de pseudo-valori create şi impuse de media, pe de o parte pentru a le substitui celor reale, pe de alta pentru a ţine în frâu populaţia. În mai multe aspecte ale sale, traiectoria lui Michael Jackson este ilustrarea decăderii unui Apus pe care, orbi, unii dintre noi încă îl văd ca pe cel mai bun model posibil. Exploatarea cântăreţului de către industria care l-a stors de resurse, faptul că în multe momente s-a lăsat manipulat şi fragilitatea psihică ce l-a făcut să acţioneze uneori ca o marionetă ale cărei sfori erau trase de mai-marii afacerilor şi scenariilor media, dublate de cultul deşănţat şi stupid pe care aceleaşi personaje l-au încurajat şi pe care el nu a avut puterea să-l stăvilească, au dus la deznodământul din 25 iunie 2009. Dar mai mult, au contribuit poate, într-o anumită măsură, la opera de dezrădăcinare condusă de puternicii zilei. Pe de altă parte, Michael Jackson a fost un mare talent. Şi cum acesta erupe uneori şi dincolo de barierele impuse din afară sau autoimpuse de o constituţie interioară fragilă şi labilă, a creat o muzică şi o artă dansantă ce au şansa să rămână peste ani. Tragem nădejdea că doar ele. Dar nici laturile negative ale vieţii şi operei lui Michael Jackson, nici declinul Occidentului, nu au cum să fie înţelese dacă sunt expuse într-o viziune simplificatoare, lipsită de discernământ, împrăştiind de la o poştă trufia judecării semenilor. O critică a Occidentului care să fie înţeleasă şi folositoare este compromisă prin îmbinarea de amatorism, verdicte arbitrare şi trunchieri din articolul lui Mihail Neamţu. Aşa cum este compromisă şi prin sprijinul dat unor pseudo-alternative la comunism, în fond de aceeaşi esenţă ca acesta, de tipul celor propuse de Vladimir Tismăneanu, pe care domnul Neamţu îl sprijină necondiţionat. Pentru a se trezi din „captivitatea sa idolatră”, Occidentului îi trebuie, mai mult decât o presiune din afară, o reînnoire dinăuntru. Aşa cum ne trebuie tuturor, pentru a ne elibera de duhul mârşav al judecăţilor pripite şi al osândirii aproapelui.

Monday, July 6, 2009

Hellfest - festival şi experiment sociologic (III)

Drumul până în Nantes, unde merg la o mică biserică ortodoxă, îmi îngăduie să traversez încă odată, acum ceva mai atent, mica aşezare Clisson, liniştită, verde, într-un cadru la construirea căruia contribuie în mod armonios natura şi istoria. La întoarcere constat şi spiritul întreprinzător al unor locuitori, care au scos în curte o măsuţă şi le vând, în lipsa unor magazine deschise duminica, bere şi suc trecătorilor, adică celor aflaţi în drum către ultima zi de Hellfest.
... şi ziua de concert începe, ca toate celelalte, la cortul Rock Hard. De data aceasta, amfitrionii următoarelor patruzeci de minute sunt canadienii de la Kataklysm. Death-metal solid, trecând prin mai multe etape ale genului, dar mereu cu riff-urile bine construite şi melodioase, alternând tempo-urile şi cu o voce perfectă pentru stilul abordat, iată pe scurt trăsăturile unui concert ce are, printre punctele de reper, piesa-etalon „Crippled and Broken”.
O scurtă trecere prin faţa scenei principale îmi permite să văd prima piesă a recitalului Dragonforce. Muzica pare să conţină toate ingredientele genului – virtuozitate, viteză, melodicitate, ruperi de ritm – dar sunt prea obosit pentru a revedea clişee, fie ele şi bine realizate, iar atitudinea glam a trupeţilor, cu gesturi şi mişcări rupte parcă dintr-un spectacol Poison, mă convinge definitiv că e vremea să stau un pic la umbră în cortul presei.
Cu totul altfel stă situaţia atunci când pe scena Rock Hard urcă Pestilence. Din păcate volumul prea ridicat al sunetului nu permite decât cu greutate sesizarea subtilităţilor acestei muzici care nu duce lipsă de ele. Pentru cei familiarizaţi cu albumele de la „Consuming Impulse” încoace, recitalul este o adevărată bucurie. „The Process of Suffocation”, „The Secrecies of Horror”, „Land of Tears” sau „Mind Reflections” se succed furibund, cele două chitare creează în perfectă coordonare peisajul armonic cu baza în basul maestrului Tony Choy, a cărui prezenţă în varianta reunită Pestilence dă un plus de valoare ansamblului. Patrick Mameli, mai gras decât în perioada de glorie, şi-a păstrat timbrul şi dexteritatea în mânuirea instrumentului cu şase corzi. În plus, prin scurte dialoguri, îşi exprimă recunoştinţa faţă de cei care au ales să vadă Pestilence şi care au parte şi de mostre ale albumului de come-back, „Resurrection Macabre”, cum ar fi „Horror Detox” sau „Hate Suicide”. Din triada Cynic-Atheist-Pestilence, ultima trupă a rămas cel mai aproape de rădăcinile death-metal, dar nu a renunţat la experimente, ceea ce face ca un concert al ei să fie exact îmbinarea de metal şi avangardă pe care şi-o doresc ascultătorii fideli ai genului. Repet, s-ar fi impus un volum mai scăzut al sunetului.
Publicul se înmulţeşte văzând cu ochii în acelaşi cort Rock Hard când pe scenă urcă Napalm Death. Britanicii, care se prezintă, ca de obicei, simplu şi fără ifose, „suntem Napalm Death din Birmingham”, le oferă celor veniţi să-i vadă un show în nota obişnuită. Adică bun, energic, cu Barney agitându-se în timp ce-şi scandează versurile şi instrumentaţia care redefineşte mereu termenul grindcore interpretată ireproşabil. Pentru fanii death-metal se cântă „Suffer the Children”, în timp ce aceia care au gustat mereu mai degrabă latura grind n-au cum să fie decât foarte mulţumiţi. Agitaţiei de pe scenă i se răspunde pe măsură în public, cu moshpit, încercări de stage diving şi oameni care se urcă pe stâlpii de susţinere ai cortului de unde se aruncă în public. Barney îşi expune din nou viziunea radicală pozitivist-atee înainte de piese ca „When All Is Said and Done”, îl elogiază pe Darwin şi vorbeşte despre drepturile egale înainte de „It’s a M.A.N.S. World”. Personal nu gust discursurile de acest gen, în care în slujba ideologiei este pusă o argumentaţie ce se vrea ştiinţifică, dar rămâne cantonată în teorii de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX şi ignoră cu desăvârşire noile evoluţii din, să zicem, domeniul fizicii cuantice. Domnul Barney ar fi fără îndoială uimit să afle ce spun unii oameni de ştiinţă contemporani despre relaţia între materie şi spirit. Dar, desigur, nu acesta e rolul său principal, ci muzica. Iar cei de la Napalm Death şi-o cântă pe a lor cu talent, ducând la limite extreme moştenirea hardcore-punk presărată cu death-metal. Surpriza recitalului este apariţia unuia dintre primii solişti vocali ai grupului, Lee Dorian de la Cathedral, pentru două piese foarte scurte, una dintre ele fiind chiar „You Suffer”, cu durata de... o secundă. Cover-ul Dead Kennedys „Nazi Punks Fuck Off” încheie un concert reuşit şi foarte aclamat.
Trecem de la brutalitate la rafinament, cu enigmaticul şi inegalabilul grup din Seattle, Queensryche. Totul pare aşezat cu minuţiozitate la locul potrivit în muzica trupei: sound-ul metal, elementele progresive cu tentă de jazz, coloritul orchestral la care contribuie, din păcate slab audibil, saxofonul de pe „One More Time”, armonia vocală. Dar tocmai la capitolul voce acest concert reprezintă o uşoară dezamăgire, căci Geoff Tate fie nu e în formă, fie nu s-a înţeles cu sunetistul, astfel încât liniile vocale vin în valuri de intensitate către public. Altfel, nu poţi să nu remarci calitatea şi acurateţea cu care sunt cântate „Walking in the Shadows” sau „Sliver”, coordonarea între vocea întâi şi cea de-a doua, asigurată de claviaturistul Jason Ames pe „A Dead Man’s Words” sau hit-ul „Best I Can”. Publicul este mai puţin numeros decât la alte trupe, ceea ce dovedeşte că şi în aceşti ani cei de la Queensryche rămân ermetici pentru unii, dar destul de darnici în a „celebra muzica”, aşa cum spune Geoff Tate. O muzică ce, pentru acest festival, nu pare totuşi cântată la nivelul ei cel mai ridicat.
Una dintre cele mai bune surprize ale Hellfest e reprezentată de Cathedral. Ce distanţă uluitoare între scandările politice stângiste de la Napalm Death şi muzica eclectică pe care o face Lee Dorian acum, îmbinând doom, psihedelic şi întreaga paletă a unor piese ce sună modern, deşi mustesc de elemente din anii ’70. Piesele sunt balansate, secţia ritmică variază cu exactitate tempo-urile aproape dansante cu cele greoaie, doom, „Cosmic Funeral” merge foarte bine pe acelaşi playlist cu „Vampire Sun”. Iar solistul vocal este într-o formă deosebită, deşi se plânge în glumă că şi-a stricat vocea la piesele Napalm Death. Fără a fi prea melodios, Dorian reuşeşte, cu un registru destul de limitat, să sugereze ironia şi stranietatea, tristeţea apăsătoare şi bizarul, într-o muzică a cărei originalitate e permanent dublată de prospeţime. Totul se încheie cu „Hopkins (Witchfinder General)” şi cu convingerea că această trupă mai are multe de spus pe albume şi în concert.
Scriam în preambulul acestei cronici că Europe a fost un pariu al organizatorilor, care au încercat să readucă o trupă cu bază rock din topurile MTV în mijlocul amatorilor de metal. Dacă judecăm după recitalul de faţă, reuşita e incontestabilă. Vrând să demonstreze, aşa cum spune prezentarea din broşura Hellfest, că este mai mult decât trupa unei singure piese, Europe cucereşte publicul prin francheţe şi atitudine directă. Joey Tempest şi ai lui nu par deloc intimidaţi de mulţimea de ecusoane cu Napalm Death şi Vader şi fac ce ştiu mai bine. Sunetul suferă şi aici din cauza volumului prea ridicat, dar asta nu-i împiedică pe cei de pe scenă să se mişte dezinvolt, cu solistul jonglând adesea cu stativul, şi să cânte cu un sunet ceva mai crud decât pe albume, în timp ce rockerii aplaudă cuceriţi de doza de prospeţime. Niciuna dintre piesele de genul „Scream of Anger”, „Start from the Dark”, „Cherokee” sau „Always the Pretenders” nu-mi reţine atenţia în mod deosebit, dar lumea cântă împreună cu trupa şi a pare să guste întregul recital. Totuşi, în aer pluteşte o anumită temă, care răsună într-un final. Iar metaliştii duri prezenţi dansează cu o asemenea frenezie pe „The Final Countdown”, încât în aer se ridică un nor de praf.
Tot pe una dintre scenele alăturate văd poate cea mai bună supriză, cu sunetul cel mai bun, la volum echilibrat, clar şi excelent dozat: Suicidal Tendencies. În afară de Mike Muir şi de chitaristul Mike Clark, nu a mai rămas în trupă nimeni din vremurile când ascultam intens „Lights... Camera... Revolution” sau „How Will I Laugh Tomorrow”, iar acum Suicidal arată mai degrabă ca un grup rap din Los Angeles. Ce se întâmplă însă muzical este încântare pură. Început cu „You Can’t Bring Me Down”, concertul ne duce prin toate faţetele unei trupe care îşi cântă metal-ul cu un puternic suport funk, dublat de un discurs politic simplu dar la obiect, care face referire la dreptate, perseverenţă şi adevăr. Muir vorbeşte ca un adevărat hip-hopper şi cântă ca de obicei, la limita între melodie şi rap, dublat de vocalize de susţinere foarte bune. „War Inside My Head” şi „Subliminal”, deşi din perioada hardcore a grupului, sunt prezentate cu o instrumentaţie balansată, chiar cu accente jazzy, mai ales la nivelul basului. Solo-ul de tobe ne trimite în mod evident la jazz-blues-ul cântat în baruri în anii ’30, pentru ca apoi Mike Muir, care aleargă aproape neîncetat pe scenă, pândind parcă orice pasaj mai rapid, să revină cu „Send Me Your Money”. Urmează „Possessed To Skate” şi publicul este cucerit cu totul, mai ales că, pe final, solistul cere ajutor pentru scandarea iniţialelor „S.T.” şi pe scenă încep să se reverse spectatori, care dansează, cântă şi fac chiar crowd surfing, în timp ce instrumentiştii mai cântă câteva minute. Electrizant.
De la o scenă principală la alta, trecem şi de la thrash-crossover-funk la cel mai rafinat metal progresiv. Dream Theater nu se dezminte şi într-un potpuriu de lumină şi sunet, James LaBrie, John Petrucci, John Myung, Jordan Rudess şi Michael Portnoy pictează peisajul sonor în care rafinamentul şi frumuseţea exprimă sentimente variate, de la frustrare şi durere până la speranţe îndepărtate, dincolo de tărâmul vieţii pământene. Petrucci şi Rudess se duelează în improvizaţii, Myung se dovedeşte încă odată un maestru al basului, iar Portnoy coordonează totul din spatele setului imens de tobe. James LaBrie dispare de pe scenă în timpul lungilor interludii instrumentale, pentru a reveni, cu o voce în care domină claritatea şi care pare a fi câştigat în maleabilitate, devenind vehiculul potrivit pentru muzica alambicată dar nu mai puţin frumoasă a trupei. De la „In the Presence of Enemies, part 1” până la „Beyond This Life”, cu riff-ul ei punk, de la „A Rite of Passage” de pe noul album până la „Voices” din perioada „Awake”, new-yorkezii dau un concert maiestuos şi prea scurt în mijlocul acestei lumi metal.
Dacă cei de la Amon Amarth ar decide să filmeze un nou DVD, concertul din cortul Rock Hard ar fi un material de luat în seamă. Publicul este puhoi şi mulţi puşti atârnă ca ciorchinii pe stâlpii de susţinere ai cortului, de unde sunt daţi jos, cu oarecare întârziere, de organizatori. Luminile orbitoare îmbracă scena pe care par a se desfăşura scene dinaintea plecării vikingilor la război. Death-metal-ul melodios al suedezilor este bine conturat live, cu un ansamblu dominat de vocea parcă ceva mai cavernoasă şi cu piese a căror calitate de imn are ecou imediat asupra publicului. Cel mai recent album, „Twilight of the Thunder God”, este reprezentat prin piese precum „Varyags of Miklagaard” şi „Guardians of Asgard”, ultima deja bine cunoscută celor prezenţi. În sală se face moshpit, dar se şi cântă la unison cu trupa şi, la un moment dat, cineva suflă într-un „corn viking”. La îndemnul solistului Johan Hegg, pe „Pursuit of Vikings” cântă cei care ştiu versurile şi, după un timp, aproape toată sala. Totul sună cât se poate de compact şi se încheie cu preferata mea, „Death In Fire”, preambulul perfect pentru finalul festivalului.
Anunţată cu surle şi tobe, descinderea Manowar în Franţa, după o absenţă ceva mai îndelungată, începe cu o sirenă aeriană peste care o voce ameninţătoare le spune tuturor celor care nu au adevăratul metal în sânge să părăsească zona festivalului. După o aşteptare cam lungă, trupa, cu Donnie Hamzik, bateristul de pe „Battle Hymns”, îşi începe concertul cu piesa care îi dă numele. Fanii cei mai hotărâţi sunt prezenţi, însă publicul nu este la fel de numeros ca la Machine Head, de pildă, şi mulţi pleacă, probabil obosiţi sau neîncrezători în calitatea autoproclamată a celor de la Manowar de „regi ai metalului”. Noi, cei rămaşi, avem parte de o selecţie de piese de pe şase dintre cele nouă albume ale trupei. Desigur, e o bucurie să auzi „Blood of My Enemies” sau „Brothers of Metal”, dar pauzele lungi între piese scad din intensitatea momentului şi îl fac pe Eric Adams să încerce să umple golurile cu vocalize adresate unui public uneori cam apatic. Altfel, solistul este în formă, ca şi chitaristul Karl Logan, foarte exact şi curat în execuţie, dar static pe scenă şi un pic absent. „Heart of Steel” este un prim moment de sensibilitate, urmat de două piese de pe „Gods of War”, toate cu un sunet care, pe lângă faptul că e dominat de basul lui DeMaio, nu deţine acea perfecţiune din care membrii trupei îşi fac un titlu de mândrie. Ba chiar, la un moment dat, chitara lui Logan nu se mai aude deloc pe un fragment de piesă. Solo-ul de bas ne arată faptul că liderul trupei îşi foloseşte adesea instrumentul ca pe o chitară solo, iar continuarea e dovada că, dincolo de muzică, îi place foarte mult să se audă vorbind. Urmează un moment prea lung unde, după obişnuitul discurs despre supremaţia absolută a Manowar, organizatorii primesc un premiu numit sugestiv „balls of steel”, pentru curajul de a readuce trupa în Franţa şi un fan are ocazia să cânte la una dintre chitarele lui Karl Logan, pe care o va lua şi acasă, alături de un tricou cu trupa. Unele momente sunt hazoase, dar totul durează parcă prea mult pentru un public venit totuşi mai ales să asculte muzica ce se reia cu „The Gods Made Heavy Metal”. „Hail and Kill” pare să încheie concertul, dar DeMaio revine pe scenă cu un ultim discurs despre inflexibilitatea şi solidaritatea fanilor metal şi în special a „manowarriors” şi finalul este un moment frumos, „The Crown and the Ring”, pe care cerul începe să fie brăzdat de artificii. Mă bucur că i-am văzut pe cei patru, dar rămân la convingerea că Manowar poate mai mult.

Cele trei zile pline rămân o amintire frumoasă şi interesantă, un pas în afara convenţiilor şi în interiorul unei lumi diverse şi neomogene, dar cu alte reguli de convieţuire decât cele din societatea în care ne mişcăm zi de zi. Unii beau mult, alţii fumează iarbă, alţii ascultă pur şi simplu această muzică din care iau ce le place: fie bune, fie rele, fie, cel mai adesea, un amestec ce se cere cristalizat în timp. Manifestarea muzicală oferă, fără îndoială, câteva momente de excepţie, în timp ce festivalul în ansamblul său pune anumite întrebări legate de apartenenţă, valori, evadare, creativitate, manipulare sau libertate. Hellfest, ca şi alte festivaluri de acest gen, poate constitui obiectul unui studiu sociologic. Lumea pe care o înfăţişează nu este o alternativă la cea în care trăim. Dar n-ar putea fi spaţiu de emulaţie pentru noi priviri?

Friday, July 3, 2009

Hellfest - festival şi experiment sociologic (II)

Ziua de sâmbătă, începută cu un duş rece-rece, „ofertă exclusivă Hellfest”, după cum remarcă glumeţ un francez, are ca prim punct de atracţie cortul Rock Hard, unde pe scenă urcă polonezii de la Vader. Nu foarte originali la capitolul compoziţie, ceea ce face ca albumele să fie bine articulate dar nu deosebite, deatherii reprezintă însă o forţă live. Sunetul compact, riff-urile excelent articulate şi susţinerea ritmică fără greşeală fac din concertul lor unul demn de reţinut chiar pentru cei care, ca mine, în general nu se dau în vânt după muzica lor.
Pauza e binevenită pentru a mai cotrobăi un pic în cutiile cu minunăţii de la extrem market, unde un ochi atent descoperă printre altele şi trupe prea rar menţionate, dar a căror muzică reprezintă o adevărată delicatesă pentru urechi. Ce ziceţi de Silent Voices sau Tourniquet? N-aţi auzit de ei? Poate a venit vremea...
Cu o activitate prodigioasă de muzician şi producător, Peter Tägtgren este prezent pe una dintre scenele principale cu Pain, care a depăşit demult statutul de proiect, devenind, se pare, o trupă în toată regula. Este primul meu contact cu suedezii, de aceea nume de piese precum „Same Old Song”, „Shut Your Mouth” sau „Walking On Glass” îmi sunt şoptite de o voce mai autorizată în materie. Eu însumi remarc o prestaţie live foarte bună şi melodizarea ingenioasă a industrialului, dar, peste toate, rămân plăcut surprins de vocea lui Mr. Tägtgren, alta decât cea pe care o cunosc de la Hipocrisy, schimbând cu uşurinţă registrele, de la agresiv la clean, construind un experiment muzical care live îşi scoate la iveală toată amploarea. De urmărit.
Aşa cum am repetat de nenumărate ori, Cradle of Filth este, după părerea mea, alături de Dream Theater, cea mai importantă trupă rock pe care au dat-o anii 90. Conceptul artistic complex şi întunecat al britanicilor apare însă, în lumina recitalului de la acest Hellfest, mai complet şi mai dinamic. Abia aşteptam să aud live „Shat Out of Hell”, iar aşteptările îmi sunt împlinite de la bun început. Chitarele, bine coordonate cu ajutorul secţiei ritmice, ţes tabloul sonor variat şi surprinzător, clapele adaugă în bogăţie armonică, iar Dani Filth este pur şi simplu senzaţional. În special prin vocalizele ţipate pe note înalte care l-au făcut celebru, omuleţul îmbrăcat într-o costumaţie neagră de piele, gotică, îţi face pielea ca de găină. Registrul extrem e mai bine stăpânit ca oricând şi merge adesea fără greş exact pe notele chitarei. „Nymphetamine” ne face să observăm lipsa madamei Sarah Jezebel Deva şi a cuştii pe care o ocupă uneori pe scenă. Muzical este fără îndoială un câştig, pentru că, din spatele clapelor, Ashley „Ellyllon” Jurgemeyer cântă şi din voce, mult mai convingător, deşi unele momente o suprind un pic sub ton. Printre prezentările scurte, uneori cu o tentă glumeaţă, Dani şi compania, machiaţi şi îmbrăcaţi de scenă, cu look-ul devenit inconfundabil odată cu anii al lui Paul Allender, trec prin black metal-ul începuturilor cu „The Principle of Evil Made Flesh”, revin la ultimul album cu piesa lansată ca single, „Honey and Sulphur” şi încheie cu remarcabilele „Cruelty Brought Thee Orchids” şi „Her Ghost in the Fog” un concert prea scurt, dar care rămâne în însemnările ulterioare unul dintre vârfurile întregului festival.
Fuga din nou la cortul Rock Hard, văd, în premieră absolută şi fără să ştiu la ce să mă aştept, Moonsorrow. Finlandezii, vopsiţi corespunzător pe faţă, îşi cântă corect black-folk-ul şi au, din punctul meu de vedere, ghinionul de a veni imediat după impresia puternică lăsată de Cradle of Filth. Altfel, muzica e frumoasă şi bine cântată, cu o anumită doză de sensibilitate de inspiraţie folclorică transpusă şi în actul live. În cele din urmă, un moment de respiro binevenit în mijlocul agitaţiei.
În plin soare, pe una dintre scenele principale, în faţa căreia flutură deja un steag al Braziliei, urcă Soulfly. În ciuda părerilor unor specialişti (sau mai degrabă „specialişti”) de pe la noi, compoziţiile trupei o plasează mult peste ceea ce face astăzi Sepultura şi poate chiar cu o viziune mai completă decât cea descrisă pe „Roots”. Recitalul de faţă însă nu este pe măsura ultimelor albume. Cu un sunet clar, care scoate suficient în evidenţă calităţile chitaristice ale lui Marc Rizzo, Soulfly suferă de pe urma prestaţiei vocale neconvingătoare. Nici microfonul nu-l ajută prea mult pe liderul Max Cavalera, care se aude cu fluctuaţii de volum mai tot timpul şi rămâne doar cu unele momente bune şi cu încercarea de a încinge atmosfera – altfel excelentă, publicul fiind mai mult decât entuziast şi foarte numeros – dar în acelaşi timp cu ideea ciudată de a schimba chitara în mijlocul unor piese, uneori chiar atunci când Rizzo face câte un solo. Publicul nu pare foarte deranjat şi scandează la unison cu trupa „Blood Fire War Hate” sau „Back To the Primitive”. La „Unleash”, de pe cel mai recent album, „Conquer”, lui Max i se alătură fiul său, Ritchie, iar pentru a întregi atmosfera de familie care a fost mereu o trăsătură a trupei, la vechea piesă Sepultura „Troops of Doom”, postul de baterist este acoperit de Igor Cavalera jr., care, fără a avea siguranţa unui instrumentist experimentat, bate uimitor de bine pentru un copil, receptiv şi la comunicarea muzicală cu chitariştii. Momentul în care un fan urcă pe scenă pentru a completa partea de percuţie e reeditat şi totul se termină, ca de obicei, cu „Eye for an Eye”.
La cortul Rock Hard continuă seria de greutăţi, cu Immolation. Deşi compoziţional americanii îmi plac mai mult decât Vader, la capitolul live constat că lucrurile stau invers. Exprimarea muzicală devine neclară, iar în câteva rânduri bateristul pierde tempo-ul, astfel încât, destul de obosit pentru a mai încerca să disting ceva, părăsesc locul după vreo trei piese.
Un public numeros şi extraordinar de receptiv îi întâmpină pe francezii de la Gojira, aflaţi în faţa conaţionalilor lor după un turneu american de succes. Pentru mine este momentul să iau o pauză, dar nu mă pot împiedica să trag cu ochiul şi cu urechea. Cu siguranţă această trupă merită atenţia noastră şi cândva sper să o revăd într-un concert separat. Solistul vocal-chitarist Joe Duplantier joacă rolul de maestru de ceremonii în mijlocul unui grup foarte dinamic pe scenă, care îşi stăpâneşte bine muzica neîngrădită de graniţe stilistice rigide, ştiind în acelaşi timp să cucerească şi un public căruia i se adresează în franceză: „Dovediţi că sunteţi mai tari decât americanii!” Interesant mi se pare că, pe lângă trăsăturile predominante de thrash şi uneori death, din muzica trupei răzbat clar elemente melodice cu cromatismele tipice pentru black, ceea ce o face cu atât mai variată.
The Misfits reprezintă o pagină de istorie punk care trebuia citită, mai ales că deşi lipseşte membrul fondator Glenn Danzig, în formula actuală se regăseşte şi chitaristul Dez Cadena de la Black Flag, o altă legendă în domeniu. Trio-ul condus de Jerry Only apare ca o mixtură de punk clasic şi hardcore, cu elementele horror din versuri şi machiaj. Pe scurt, ce auzi pe album e redat fidel şi pe scenă. Piese rapide, cu o medie de două minute, asemănătoare, agresive şi ritmate, cântate la foc continuu, fără pauze şi fără prea multe vorbe. Singurul intermezzo e reprezentat de urcarea pe scenă a lui Wino de la Saint Vitus, cam nesigur pe picioare. Nu ştiu dacă era o parte a scenografiei sau omul chiar băuse un... „Six Pack”, titlul piesei pe care o cântă cu prietenii lui punkeri. După jumătate de oră şi probabil în jur de cincisprezece piese, socotesc suficient cât am văzut şi fug la cortul Rock Hard unde prind două piese din recitalul Enslaved.
Soarele a apus şi lasă loc luminii albăstrii ce îmbracă scena în momentul apariţiei uneia dintre trupele cele mai bune ale festivalului, pe care o întâmpină un public parcă mai numeros decât oricând: Machine Head. Rob Flynn şi ai lui confirmă momentul foarte bun prin care trec, căci după albumul „The Blackening”, unul dintre cele mai reuşite din istoria trupei, calităţile live îi încântă pe toţi cei care au şansa să asculte piese noi, ca „Halo”, sau foarte vechi, ca „Old”. Sunetul e bun, deşi răzbat parcă ceva prea multe înalte, iar muzicienii ireproşabili. Se cântă metal modern cu vână old school, trecerile de la distors la clean se fac natural, iar Rob atacă precis şi cu feeling toate registrele vocale caracteristice. Frontmanul Machine Head este un tip simpatic, pe care lipsa belciugului din nas îl face să arate mai uman şi mai apropiat de un public fidel, cu care comunicarea este foarte bună, chiar dacă între piese nu se aud de la microfon decât încurajări şi salutări concentrate în jurul diferitelor derivate ale lui „fuck”. Avem moshpit, avem urale, avem, mai presus de toate, muzică bună şi bine cântată, într-un recital memorabil încheiat – cum altfel? – cu „Davidian” şi al său vers emblematic: „let freedom ring with a shotgun blast”.
După această demonstraţie de forţă, cortul Rock Hard ne întâmpină în manieră mai degrabă old school, cu simpaticii thrasheri de la Sacred Reich. Undeva între stilul de bază şi mai noile influenţe hardcore, cu vocea înaltă şi melodioasă şi un Phil Rind tuns scurt şi mai gras decât în vremurile de glorie, arătând acum ca un american tipic de clasă mijlocie, recitalul este sincer, simplu şi direct. Trupa este cu picioarele pe pământ, fără aere de supergrup, iar publicul o apreciază şi o răsplăteşte cu urale. E o bucurie, între atâtea grupuri cu un sunet ultra-produs, să asculţi mostre de prospeţime ca „Ignorance”. Solistul-basist pare a fi ajuns pe scenă direct din public şi se bucură la fel de mult ca cei din faţa lui că a putut vedea trupe bune într-o atmosferă familiară. Aceasta este de fapt cheia întregului recital, care are ca surpriză apariţia în spatele tobelor a lui Dave McClain, fostul baterist al grupului, abia coborât de pe scena unde a cântat cu actuala sa trupă, Machine Head. În această formulă avem parte de „Independent”, pentru ca apoi Greg Hall să-şi reia locul până la sfârşitul unui concert care trece prin „Crimes Against Humanity” sau antica „Sacred Reich” pentru a ajunge, în cele din urmă, la un energic cover Black Sabbath, „War Pigs”.
„Il y’a les Cro-Mags maintenant, pas vrai? Allons’y!” îmi ghiceşte un punker gândul de a mă îndrepta, singura dată în tot festivalul, către cortul Terrorizer. Cro-Mags este una dintre trupele veterane ale New York Hardcore şi chiar dacă din formula de bază în acest moment nu a mai rămas decât un membru, trebuie văzută... măcar de dragul istoriei. Tipii sunt exact ce mă aştept să fie: duri, sacadaţi, cu tentă punk şi un pic thrash, un vocal care aleargă de colo-colo şi un chitarist care sare de câte ori poate, brăzdând aerul cu griff-ul. N-am fost niciodată un mare fan hardcore, dar gust energia şi convingerea, vocea scandată, militantă şi percutantă şi structurile directe. Simt aici rădăcina unor grupuri mai târzii de thrash, impactul mesajului şi faptul că dacă vorbim despre acest stil, Cro-Mags sunt profesori. Prin sală oamenii se agită dar nu se lovesc şi peste tot domneşte un sentiment de unitate şi sinceritate.
Am ales cu bună ştiinţă Cro-Mags în dauna lui Marilyn Manson. Mi-a ajuns prestaţia jalnică de la Bucureşti, iar muzical individul şi gaşca lui mi se par oricum un balon umflat. Totuşi, în drum spre cortul presei şi înapoi trec prin faţa scenei şi apuc să văd „The Dope Show” şi „Sweet Dreams (Are Made of This)”, cu Manson însuşi tăvălindu-se şi mişcându-se lasciv pe scenă. Unul dintre cei prezenţi în cortul presei, unde concertul poate fi văzut pe un ecran, aruncă o remarcă zeflemitoare, dar foarte îndreptăţită. Când nu urlă omul cântă fals, gesturile sale provocatoare sunt vechi şi au păstrat doar latura penibilă, iar de muzică şi versuri... nu cred că are rost să vorbim. Îmi reamintesc celelalte trupe pentru a rămâne cu o imagine plăcută a zilei şi mă îndrept spre cort. Cântările şi urletele sunt un fundal sonor cu care deja m-am obişnuit, deşi nişte britanici sunt la un pas să mă scoată din minţi răcnind aceleaşi glume imbecile la nesfârşit. Adorm totuşi repede, urmează încă o zi plină.

Wednesday, July 1, 2009

Hellfest - festival şi experiment sociologic (I)

Preambul

Devenit în ultimii ani unul dintre cele mai importante festivaluri metal de pe Bătrânul Continent, Hellfest, desfăşurat într-un complex sportiv din orăşelul medieval Clisson, la aproximativ 30 de kilometri de Nantes, şi-a propus, pentru ediţia din 2009, un experiment artistic demn de luat în seamă. Întâlnirea metalică organizată de tânărul Benjamin Barbeau n-a fost niciodată victima prejudecăţilor, ca dovadă stând faptul că, de pildă, în 2008, pe lângă nume din zona muzicală extremă, pe afiş figura şi Porcupine Tree. Forţat însă, conform propriilor declaraţii, şi de împrejurări, pentru că din unele puncte de vedere publicul francez e la fel de imprevizibil ca cel de la noi, organizatorul a creionat anul acesta o distribuţie în care nume mari ale scenei, care atrag mulţimile chiar şi atunci când cântă de 3-4 ori în aceeaşi ţară, s-au regăsit alături de trupe promiţătoare dar cvasi-necunoscute, legende apuse sau veterani care nu mai apar decât rar în lumina reflectoarelor. Dacă privim retrospectiv, faptul că mii de rockeri tatuaţi şi purtând tricouri cu Dimmu Borgir, Immortal sau Napalm Death au dansat şi au ţopăit pe „The Final Countdown”, este o dovadă că demersul a avut succes. Dincolo de acestea, am reţinut că într-un moment în care metal-ul este atras – cu sau fără voia lui – spre mainstream, cu Slayer câştigând premii Grammy, sau Satyricon cântând la emisiuni televizate dedicate publicului larg, când muzica odinioară ostracizată devine o modă care atrage cercurile trendy, iar această modă tinde să înghită şi să anihileze esenţa genului, Hellfest a încercat să readucă până şi trupele demult asimilate de canonul unui public cititor de „Bravo” la propriile lor origini: în mijlocul rockerilor dezlănţuiţi. Pentru a vedea rezultatele, mai avem nevoie de timp. Dar pentru a schiţa tabloul, vă propun să intrăm în inima festivalului.

Mergând agale prin orăşelul Clisson, nu departe de Nantes, la marile intersecţii – destul de puţine la număr, de altfel – pe lângă indicatoarele obişnuite le vei observa imediat şi pe cele cu inscripţia Hellfest. Iar străzile acestei aşezări patriarhale, liniştite şi de o frumuseţe discretă pe care marile aglomeraţii au pierdut-o aproape definitiv, se umplu încet-încet de rockeri pletoşi sau raşi în cap, de punkeri cu creste colorate sau goth-eriţe îmbrăcate în dantelă neagră şi peste tot vezi tricouri cu formaţii, imprimeuri, ecusoane, insigne, tatuaje, piercing-uri. Mulţimea se îndreaptă spre camping-ul de la baza sportivă, acolo unde, pentru câteva zile, se întemeiază un mic sat metal. Pe lângă corturi oamenii îşi scot grătarele, casetofoanele, îşi rânduiesc cu grijă proviziile cumpărate de la supermarket-ul din oraş – mâncare, dulciuri, vin şi bere, foarte multă bere – se întind la soare, urlă, cântă, pun steaguri sau leagă prietenii. La duşuri şi la toalete se formează repede cozi, lumea se buluceşte în micul colţ metal, unde se ascultă muzică, se mănâncă şi se bea la preţuri mari şi uneori se cântă live, iar o scurtă plimbare prin zonă îţi scoate în faţă tot felul de ciudăţenii vestimentare şi de alte feluri, de la oameni cu nasul, urechile sau buzele găurite în mod grotesc, tatuaje enorme şi de toate felurile, dar şi unii care se mulţumesc cu un tricou sau o insignă, diferiţi, uneori opuşi, având ca punct comun pasiunea pentru acest fenomen atât de complex numit metal. Noaptea e veselă, se urlă din toţi rărunchii şi cei care vor să închidă un ochi în corturile lor trebuie să dea dovadă de mare rezistenţă, mai ales că din loc în loc câte din câte un casetofon sau CD-player răsună Metallica, Iron Maiden, Amon Amarth sau Slayer. Deşi se vorbeşte foarte colorat şi uneori obscen, nu există bătăi sau ameninţări şi din corturi nu se fură nimic. Despre valoarea festivalului pentru un mic studiu sociologic voi scrie în altă parte, însă cert este faptul că aici există un anumit cod nescris şi nerostit al solidarităţii. Altfel, aparenţele ar goni din primul moment orice pseudo-rocker trendy venit aici după ce a auzit de metal dintr-o reclamă la pantofii de sport Converse. Nouă ne e greu să dormim în vacarmul general, dar mainstream-ului i s-a spus de la început „noapte bună”.

Ziua I
Ziua de vineri începe, pentru noi, cu Melechesh, în cortul Rock Hard, una dintre cele două scene secundare. Israelienii care locuiesc în Olanda îşi cântă corect black-death-ul cu elemente orientale şi versuri despre zeităţi sumeriene. Melodiile cu tentă folclorică îmbogăţesc, deşi nesusţinute de o armonie pe măsură, o imagine muzicală altfel destul de convenţională, dar sunetul bun, destul de clar, şi entuziasmul formaţiei încing publicul a cărui reacţie e excelentă. Fiecare piesă este primită cu urale, deşi ne aflăm, repet, în faţa unei scene secundare.
Prima întâlnire cu una dintre scenele mari are loc cu ocazia concertului Girlschool. Una dintre primele trupe feminine ale scenei, promovată de Motörhead şi participantă la naşterea New Wave of British Heavy Metal, se desfăşoară în forţă şi fără inhibiţii în faţa publicului din care fac parte mulţi puşti cărora cele de pe scenă ar putea să le fie fără probleme mame. KimMcAuliffe cântă rock’n’roll heavy cu vocea răguşită devenită la un moment dat trăsătură bază a doamnelor din metal, lăsându-i locul adesea şi basistei Enid Williams, cu o atitudine tipică de frontwoman, alergând de colo-colo, mai tot timpul în prim-plan. Piesele precum „C’mon Let’s Go” sau „Love For Sale” sunt simple şi directe, echilibrate şi urmărind impactul imediat, iar cvartetul, din care iese în evidenţă atât prin siguranţa execuţiei cât şi prin înfăţişare blonda chitaristă Jackie Chambers îşi cunoaşte pe de rost reţeta. După ce le cere sunetiştilor un volum mai ridicat, Girlschool continuă cu piese precum „Hit and Run”, „I Spy”, de pe noul album, înregistrată cu Tony Iommi şi Ronnie James Dio, sau „Race with the Devil”. În public apare şi primul steag, al Angliei, iar lumea pare mulţumită de eficienţa acestei mostre de prospeţime muzicală susţinută de o secţie ritmică beton, cu Denise Dufort care nu ezită să folosească, la nevoie, ambele tobe mari.
Urmează o întâlnire ratată. Abia aşteptam să-i aud pe cei de la Pentagram, trupa legendară de doom, activă din 1971 şi socotită, alături de Black Sabbath, inventatoarea genului, cântând „All Your Sins”, dar, în faţa scenei e linişte. Nimeni nu pare să înţeleagă, aşa că mă duc la o fată cu tricou cu trupa cu pricina, care îmi spune că totul s-a anulat pentru că solistul Bobby Liebling, singurul membru rămas din componenţa iniţială, ar fi făcut o supradoză de droguri şi se află în spital. Ulterior, odată întors în România, citesc că de fapt motivul e mult mai prozaic: legenda doom şi-a uitat proteza dentară acasă şi până când i-o va aduce cineva de la casa de discuri, nu mai poate cânta. Iată că şi rock-ului îi mai cad dinţii. Regretabila pauză oferă însă ocazia unui tur al festivalului: două scene principale, pe care se cântă pe rând, şi alte două mai mici, în corturile patronate de revistele Rock Hard respectiv Terrorizer; un circ metal, cu concursuri de catch şi uneori un grup de fete dansând provocator; standuri de băutură şi mâncare de mai multe feluri, cu preţuri destul de mari, dar cu destul succes; o zonă VIP pentru presă, cu prezenţe la fel de colorate ca în restul sitului; chiuvete, wc-uri; şi mai presus de toate, un excelent „extrem market”, de unde se pot cumpăra cd-uri, casete, bijuterii, tricouri, embleme, dopuri pentru urechi şi nenumărate alte accesorii. E o mică lume metal în centrul căreia se află muzica.
Prima alegere trebuie făcută atunci când în cortul Rock Hard cântă Samael, iar pe una dintre scenele principale Voivod. Optez fără prea multă greutate pentru thrasherii canadieni şi am parte de una dintre cele mai plăcute surprize ale festivalului. Elementele dure sunt îmbinate magistral cu cele tehnice, progresive, execuţia este impecabilă, iar Denis „Snake” Béranger un solist mult mai carismatic decât aş fi crezut. Comunicarea cu publicul e perfectă, mai ales că se vorbeşte în franceză, astfel încât piesele sunt urmate adesea de scandările „Voivod! Voivod!”, care îl fac pe solist să exclame, „Îmi faceţi inima să bată!” Vocea dură, dar nu lipsită de melodicitate, dă viaţă pieselor din diferitele perioade ale istoriei trupei, de la cele de pe „Rrröööaaarrr” până la „Global Warning” de pe foarte recentul „Infini”. Agresivitatea, balansul, tehnica şi feeling-ul, dozate echilibrat şi cu o transpunere live magistrală ne fac încă o dată să regretăm că grupul canadian se află, probabil, la ultimul turneu.
Renunţ cu mult regret la unul dintre soliştii mei vocali preferaţi, Lars Goran Petrov de la Entombed, pentru a vedea încă o dată animalul de scenă W.A.S.P. Blackie Lawless, la fel de provocator ca în tinereţe, erupe pe scenă odată cu „On Your Knees” şi îşi etalează timp de o oră arta agresivă şi sensibilă, fără nici un compromis legat de comunicarea cu publicul care devine element al teatrului provocării. În afară de două piese de pe cel mai recent album, „Dominator”, playlist-ul e alcătuit din piesele clasice, cu o voce parcă un pic obosită, deşi omul din spatele ei aleargă neîncetat. Instrumentiştii se mulează exact pe cerinţele maestrului de ceremonii care, modulând de la furia obscenă de pe „L.O.V.E. Machine” la sensibilitatea rănită de pe „The Idol” demonstrează că este totuşi cineva, aşa cum şi-a dorit şi cum scandează împreună cu el fanii... „I Wanna Be Somebody”. Parcă pentru a continua scenariul controverselor, trupa îşi depăşeşte timpul de scenă, aşa că ultima parte de pe „Blind In Texas” se suprapune cu primele acorduri Down, de pe scena învecinată.
Gândit cândva ca un mod de a evada din rutina trupelor de bază ale membrilor, grupul din New Orleans a devenit între timp unul dintre numele solide ale scenei. Phil Anselmo rămâne, dincolo de toate problemele vieţii lui personale, un solist vocal şi un frontman de excepţie. Susţinut de o secţie ritmică beton, fostul lider Pantera torturează microfonul ca nimeni altul, pe riff-urile contorsionate ale lui Kirk Windstein. Piese ca „Losing All” sau „New Orleans Is A Dying Whore” vin cu accentul de country sudist peste un metal apăsător, cu sunetul clar deşi volumul începe să fie prea ridicat, iar comunicarea cu publicul e una dintre cele mai reuşite. Phil Anselmo vorbeşte mult şi are talentul de a crea acea legătură care îi pune pe acelaşi plan pe cei de pe scenă cu cei din faţa ei. De altfel, Down are una dintre cele mai entuziaste audienţe ale festivalului, iar fidelitatea este răsplătită cu un show de zile mari, care nu-i dezamăgeşte pe cei care au pariat pe muzica trupei, atrăgându-le în acelaşi timp atenţia celor care îi descoperă abia acum pe americani şi care pleacă absolut convinşi că fostul proiect paralel al unor membri Pantera, Crowbar şi Corrosion of Conformity e o trupă în toată regula. Şi încă una de luat în seamă. Recitalul se termină cu „Bury Me In Smoke” şi cu Anselmo rămas singur pe scenă şi cântând cu publicul ultimele versuri din „Whole Lotta Love” şi „Stairway To Heaven”, înainte de a da cu microfonul de pământ.
Momentul metalelor grele continuă cu Anthrax. Scott „Not” Ian pare la fel de convins ca întotdeauna de validitatea demersului său muzical, dar solistul (relativ) nou Dan Nelson, deşi destul de priceput, nu redă parfumul original al unor „Indians” şi „Got the Time”, recunoscute un pic mai greu şi care pargă strigă după Belladonna. Altfel publicul e mulţumit şi încinge repede un moshpit, în timp ce observatorul remarcă un defect sâcâitor în multe momente ale festivalului, volumul mult prea ridicat în boxe. Evident, rock-ul se cântă tare, dar excesul de decibeli, dublat, în ultimii ani, de cel de başi, riscă să pună în umbră realizările strict muzicale, în favoarea unei agitaţii adesea superficiale. Mulţi dintre spectatori – şi nu doar cei bătrâni sau cu înfăţişare convenţională – aleg dopurile pentru urechi, iar această meteahnă a sunetului devine la un moment dat foarte obositoare. Cu atât mai gustate sunt momentele când trupele sau oamenii lor din spatele pupitrului păstrează echilibrul sonor. Cei de la Anthrax sunt foarte mobili pe scenă, Dan Nelson şi Scott Ian îşi cedează pe rând prim-planul şi un show energic se termină cu clasicul „I Am the Law”.
Pentru mulţi dintre cei prezenţi, adevăratul cap de afiş e Black Sab... pardon, Heaven and Hell. Cu un decor somptuos şi un pic înfricoşător, cei patru veterani explodează cu „Mob Rules”, piesa-titlu a celui de-al doilea album Black Sabbath din era Dio. Solistul vocal, îmbrăcat în negru şi cu o voce parcă neatinsă de trecerea anilor, transmite cu acurateţe şi o expresivitate rar întâlnită întreaga paletă de trăiri de pe „Children of the Sea” sau „I”, pentru a ajunge la „Bible Black”, primul single al albumului apărut sub titulatura Heaven and Hell şi deja o piesă clasică. Tony Iommi execută riff după riff, îmbrăcat în costumaţia clasică, neagră cu crucea argintie pe piept şi cu expresia de sfinx tulburată doar foarte rar de câte un zâmbet către colegii de trupă. Geezer Butler, ceva mai mobil, îşi mişcă cu dexteritate degetele pe basul ce susţine structurile monolitice care au făcut mereu gloria Black Sabbath, în timp ce Vinnie Appice loveşte tobele când greoi, când balansat, ca un coordonator din umbră al teatrului muzical. Sunetul la un volum mult prea ridicat şi de această dată nu diminuează bucuria unuia dintre cele mai frumoase momente ale serii. Solistul vocal admiră steagurile ce încep să apară din mulţime, glumeşte şi nu se fereşte de autoironie atunci când încurcă ordinea pieselor. De la clasicul „Die Young” pînă la noul „Fear”, Dio ne anunţă că totuşi nu trebuie să ne temem, şi concertul, mult prea scurt, se încheie cu varianta lungă a piesei ce dă numele de conjunctură al trupei, „Heaven and Hell”, cu intermezzo-ul de la mijloc pe care Dio joacă rolul îngerului şi pe al demonului, sugerând, printr-o prestaţie muzicală magnifică, alternanţa binelui şi a răului în viaţa noastră. Dacă răspunsul la întrebările fundamentale nu poate veni dinspre scena de pe care se retrage cvartetul Iommi-Dio-Butler-Appice, în ceea ce priveşte calitatea actului artistic nu există nici o îndoială.
Mult prea obosit, nu rezist decât câteva minute în faţă la recitalul Saint Vitus, altă trupă legendară de doom, al cărei solist vocal, Scott „Wino” Weinrich, apăruse în ultimul moment, când deja existau discuţii despre cine l-ar putea înlocui pe scenă, cei aleşi fiind Phil Anselmo şi Ben Ward de la Orange Goblin. Doom apăsător şi repetitiv, cu o nuanţă foarte vagă de experimental pe ici pe colo, aceasta e descrierea cea mai sumară a unei trupe care face deliciul fanilor genului pe albume şi în concerte.
Primul cap de afiş al festivalului este Motley Crue, trupa care a făcut de-a lungul carierei toate compromisurile posibile, de la asocierea cu o imagine ce îmbină satanismul şi pornografia până la tot felul de retractări şi pseudo-reveniri muzicale. Pariul organizatorilor pare câştigat, cvartetul american a rămas printre preferinţele unora dintre rockeri. În ceea ce mă priveşte, prostul gust şi agresivitatea goală de conţinut nu m-au interesat niciodată şi, mai ales după ce am ascultat albumul cel mai recent Motley Crue, „Saints of Los Angeles”, o nouă mostră de circ-kitsch, m-am lămurit definitiv. Deci aleg să mă culc, înconjurat de cântecele şi urletele celor din jur. Urmează încă două zile lungi. Dar mă simt bine.