Monday, September 28, 2015

Un cântec pe săptămână - Mgła, "Exercises In Futility (VI)"



Astăzi vă propun fragmentul care încheie albumul lansat anul acesta de trupa probabil necunoscută vouă – şi mie până acum câteva săptămâni, când atenţia mi-a fost atrasă asupra ei de un prieten mare iubitor de... rock progresiv – Mgła. Polonezii aceştia stăpânesc măiastru arta expresivităţii black-metal, ce se ascunde încă din primele creaţii ale genului din anii 1990. Pentru că nu avem aici de-a face cu variantele moderne, îmbogăţite cu clape, pasaje mai balansate şi varii influenţe externe. Mgła este black-metal pur, dar făcut cu ştiinţă melodică şi a structurii. Piesa evoluează narativ, cu alternanţe de tempo şi creând – aproape ca în post-rock – melodii din spatele texturilor sonore aparent uniforme. Alt contrast ne vine de la tobe – pe de o parte, sunetul acela confuz de la începuturile Mayhem, în care tobele mari se aud ca o masă aparent compactă şi blastbeat-ul maltratează premierul (chestie care are farmecul ei, dar la multe alte trupe se diluează prin repetiţie şi lipsă de imaginaţie), pe de altă parte cinelele, departe de a fi doar de decor, de unde  ne vin uneori accente expresive care mărturisesc despre tehnica bateristului. Cred că acest „Exercises In Futility” (recomand tot albumul) are darul de a capta interesul celor mai inflexibili blackeri şi în acelaşi timp pe al amatorilor de compoziţii mai complexe. O descoperire cât se poate de îmbucurătoare.


Componenţa: Darkside (tobe); M - voce, chitară, bas.

Saturday, September 19, 2015

Un cântec pe săptămână - Rising Shadow, "Rock"



Astăzi avem în program un cântec compus undeva prin 2005, într-un studio din zona Pieţei Traian. Alberto (Bolocan - chitară) şi cu mine tocmai hotărâserăm să înregistrăm nişte piese Rising Shadow vechi, dar încet-încet ne cuprinsese şi "febra creaţiei", haha. Alberto a compus muzica practic dintr-o suflare şi, deşi iniţial se gândise să o folosim în alt context, riff-urile mi-au inspirat imediat un text pe care l-am aruncat pe hârtie în douăzeci de minute. Solo-ul de la mijloc este, cum probabil mulţi dintre voi şi-au dat deja seama, Django Reinhardt uşor adaptat. Am înregistrat "Rock" în studioul unde lucra Alberto: tobele sunt samplate, chitarele şi basul înregistrate de Alberto, vocea de mine. Ulterior piesa a devenit un element de bază al repertoriului nostru de concert şi a fost cântată cel mai adesea în componenţa din acei ani, adică Vlad Ţelea - tobe, Eugen Dumitru - chitară, Cătălin Scânteie - bas, Alberto Bolocan - chitară şi subsemnatul la voce. Acestea sunt şi personajele din clipul pe care-l puteţi vedea, un colaj din filmările şi fotografiile noastre de amatori, realizat cu deplin profesionism şi amicală solicitudine de Costin Chioreanu. Din păcate varianta finală a cântecului nu a văzut niciodată lumina zilei, pentru că toate track-urile s-au pierdut odată cu computerul celui care trebuia să mixeze albumul "II" al trupei Rising Shadow care, aţi ghicit, nu a apărut nici el. Dar asta-i altă poveste. Astăzi, let's rock!

Sunday, September 13, 2015

Un cântec pe săptămână - White Walls, "Dream Chaser"



În ultimii ani termenul metal progresiv a căpătat noi valenţe, îndepărtându-se de linia clasică trasată de Queensryche, Dream Theater sau, mai puţin cunoscuţii sau la fel de valoroşii muzicieni de la Fates Warning. În permanentă schimbare, subgenul a primit injecţii extreme (Leprous), dar şi o doză puternică de groove, cu elemente hardcore, chitare murdare, deci practic o tentă mai rock în sensul primar al cuvântului. Vorbim aici, ca să luăm nişte nume la întâmplare, despre Mastodon, Between the Buried and Me sau... White Walls. Albumul de debut al constănţenilor, "Mad Man Circus" a fost la vremea lui o mică revelaţie muzicală, iar între timp trupa şi-a consolidat poziţia într-un filon creativ şi stilistic din ce în ce mai bine conturate. Fără prea multe comentarii, vă ofer "Dream Chaser", de pe discul numărul 2, "Escape Artist" (2013).


Componenţa: Eugen Brudaru (voce), Alexandru-Eduard Dascălu (chitară), Marian Mihăilă (tobe), Sebastian-Ionuţ Georgescu (bas).

Sunday, September 6, 2015

Un cântec pe săptămână - Ionică Minune şi Petrică Andrei, "Swing de Ionică"



Ionică Minune nu este o prezenţă nouă la întâlnirea noastră muzicală, însă astăzi vă propun varianta jazz a marelui acordeonist. De fapt este vorba despre jazz manouche, acel stil al cărui reprezentant de vârf a fost chitaristul Django Reinhardt, şi care îmbină jazz tradiţional cu elemente de muzică ţigănească. În cazul de faţă, acordeonul aduce nota de stil lăutăresc şi se află în centrul compoziţiei. "Swing de Ionică" este compusă, după cum o spune numele, de Ionică Minune şi apare pe albumul lansat anul acesta de el împreună cu pianistul Petrică Andrei, "Good Friends". Discul este un deliciu, pe care, pe lângă compoziţiile originale găsim şi piese de sus-amintitul Django Reinhardt, Dizzy Gillespie şi alţii. Filmarea pe care o vedeţi aici este un playback, dar oferă o idee despre tehnica excelentă a instrumentiştilor. Din păcate Corina Chiriac, realizatoarea emisiunii, nu pare să ştie cu cine are de-a face. A spune într-o asemenea combinaţie "Petrică Andrei şi taraful" este ca şi cum la un concert în care îşi unesc forţele Malmsteen şi Vai ai spune "Yngwie Malmsteen şi formaţia lui", eventual şi înainte de a fi cântată o piesă a lui Steve Vai. Trecem însă pe acestea pentru a ne bucura de acest swing cu accente lăutăreşti, pe care după enunţarea temei la acordeon, acelaşi acordeon, vioara, chitara şi pianul improvizează pornind de la ea, apoi acordeonul reia tema urmată de alternanţe de câte 4 măsuri de solo de tobe cu 4 măsuri de improvizaţii scurte ale aceloraşi instrumente. Iar finalul în crescendo este o explozie de virtuozitate care şi încheie piesa. Dacă vreţi să săriţi peste introducerea destul de neinspirată, muzica începe de la secunda 42.


Pe albumul despre care vorbeam (deci şi pe înregistrarea audio care se aude aici), Ionică Minune şi Petrică Andrei sunt acompaniaţi de Costel Niţescu (vioară), Jean Stoian (chitară), Răzvan Cojanu (contrabas - nu apare în filmare) şi Laurenţiu Ştefan (tobe).

Saturday, September 5, 2015

Roger Scruton - "Sentimentalism totalitar"



Roger Scruton este un filosof britanic conservator, al cărui domeniu de bază este estetica, dar în cărţile sale abordează adesea teme politice, religioase, culturale. În plus, a scris două romane şi a compus două opere. Tradus şi în limba română, Scruton a participat activ la crearea unor reţele culturale subterane în ţările aflate sub influenţa sovietică în timpul Războiului Rece. În contextul actual al crizei imigranţilor, textul său despre atitudinea "liberală" (a se citi - de stânga) în Europa şi Statele Unite este o reflecţie binevenită.

  Conservatorii recunosc că ordinea socială este dificil de atins şi uşor de distrus, că este menţinută prin disciplină şi sacrificiu şi că atitudinea permisivă faţă de infracţionalitate şi viciu nu este un act de bunătate, ci o nedreptate pentru care vom plăti cu toţii. De aceea conservatorii adoptă atitudini severe şi – pentru mulţi – neatrăgătoare. Susţin pedepsele pe măsura faptelor în dreptul penal; sunt în favoarea căsătoriei tradiţionale şi a sacrificiilor pe care le cere; cred în disciplină şcolară şi în valoarea muncii şi a serviciului militar. Cred în familie şi socotesc că tatăl joacă un rol esenţial în ea. Privesc măsurile sociale ca fiind necesare, dar şi ca pe o potenţială ameninţare faţă de mila autentică şi ca pe un mod de a răsplăti comportamentele antisociale, creând în acelaşi timp o cultură a dependenţei. Pun preţ pe moştenirea câştigată cu lupte grele şi constituţională a ţării lor şi sunt de părere că imigranţii trebuie să o preţuiască şi ei dacă li se permite să se stabilească aici. Conservatorii nu cred că războiul este cauzat de forţa militară, ci, dimpotrivă, de slăbiciunea militară, aceea care-i tentează pe aventurieri şi pe tirani. Şi că o societate bine rânduită trebuie să fie pregătită să lupte în război – chiar în războaie ce au loc în străinătate – dacă vrea să se bucure de o pace durabilă în ţara ei. Pe scurt, conservatorii sunt o gaşcă de oameni duri şi neprietenoşi care, în lumea în care trăim, trebuie să se pregătească să fie batjocoriţi şi dispreţuiţi de toţi cei care fac din compasiune piatra unghiulară a vieţii morale.

Liberalii, desigur, sunt cu totul altfel. Pentru ei infractorii sunt victimele ierarhiei sociale şi ai forţelor inegale, oameni care ar trebui vindecaţi prin blândeţe, nu ameninţaţi cu pedepse. Îşi doresc ca toate privilegiile să le fie comune tuturor, inclusiv privilegiile căsătoriei. Şi dacă şi căsătoria poate fi reformată astfel încât să nu mai implice nicio jertfă, cu atât mai bine. Copiilor trebuie să li se dea voie să se joace şi să-şi exprime dragostea faţă de viaţă; numai de disciplină nu au ei nevoie. Învăţătura se naşte – nu a dovedit-o oare Dewey? – din exprimarea sinelui; cât despre educaţia sexuală, care le dă fiori conservatorilor, este cel mai bun mod de a-i elibera pe copii de constrângerile familiei şi de a-i învăţa să se bucure de drepturile lor trupeşti. Imigranţii nu sunt decât călători, victime ale problemelor economice, şi dacă sunt obligaţi să vină aici în mod ilegal, asta nu-i face decât cu atât mai îndreptăţiţi la compasiunea noastră. Măsurile sociale nu sunt recompense pentru cei care  primesc, ci costuri pentru cei care dau – un lucru pe care-l datorăm celor mai puţin norocoşi decât noi. În ceea ce priveşte moştenirea legislativă şi constituţională a acestei ţări, sigur că trebuie respectată – dar trebuie să se „adapteze” la noile situaţii, astfel încât să-şi extindă protecţia asupra noii clase de victime. Războaiele sunt cauzate de forţa militară, de „băieţii care se joacă cu armele”, care nu pot rezista dorinţei de a-şi arăta muşchii, odată ce au acei muşchi. Calea către pace este să scăpăm de arme, să reducem armata şi să-i educăm pe copii în sensul "soft power”. În lumea în care trăim este de la sine înţeles că liberalii sunt demni de iubire – şi accentuează cu fiecare cuvânt şi gest că, spre deosebire de conservatorii sociali, ei sunt în orice problemă de partea celor care au nevoie de apărare şi împotriva ierarhiilor care-i persecută.

Aceste două portrete sunt familiare pentru toată lumea şi nu am nicio îndoială în privinţa celor pe care îi susţin cititorii acestei reviste (textul original a apărut în publicaţia American Spectator - n. trad.). Ce ştiu însă toţi conservatorii este că ei sunt cei motivaţi de compasiune şi că lipsa lor de sentimente este doar o aparenţă. Ei sunt cei care şi-au asumat cauza societăţii şi care sunt dispuşi să plătească pentru că susţin principiile de care noi toţi – inclusiv liberalii – depindem. Dacă se ştie despre tine că eşti conservator, îţi pierzi orice şansă la o carieră academică; ţi se neagă orice şansă la unul dintre acele premii prestigioase, de la Premiul MacArthur la Premiul Nobel pentru Pace, pe care liberalii şi le dau între ei. Dacă eşti intelectual ţi-ai luat adio de la o recenzie favorabilă – sau o recenzie pur şi simplu – în New York Times sau New York Review of Books. Numai cineva care are conştiinţă s-ar expune de bună voie la dispreţul inevitabil care îi aşteaptă pe aceşti „duşmani ai poporului”. Şi acest lucru dovedeşte că conştiinţa conservatoare nu este dominată de interesul propriu, ci de preocuparea pentru binele public. Altfel, de ce şi-ar exprima aceste idei?

Prin contrast, lucru pe care îl ştiu de asemenea conservatorii, compasiunea afişată de liberal este tocmai acest lucru – o compasiune afişată, deşi nu neapărat trăită. Liberalul ştie în inima lui că acest „zel plin de compasiune”, cum l-a descris Rousseau, este un privilegiu pentru care trebuie să mulţumească ordinii sociale care-l susţine. Ştie că sentimentele lui faţă de clasa victimelor sunt (cel puţin în zilele noastre) mai mult sau mai puţin gratuite, că micile sacrificii pe care ar trebui poate să le facă pentru a-şi dovedi sinceritatea nu înseamnă nimic faţă de căldura aprobatoare care-l va înconjura când îşi va declara simpatiile. Compasiunea lui este o stare de spirit profund interesată, nu rezultatul dureros al unei conştiinţe care refuză să tacă, ci biletul gratuit pentru aprecierea publică.

De ce repet aceste adevăruri elementare, vă întrebaţi? Răspunsul este simplu. SUA s-a dat jos de pe poziţia de paznic principial al civilizaţiei occidentale şi s-a alăturat clubului sentimentalilor care au depins până acum de puterea americană. Sub administraţia preşedintelui Obama vedem acelaşi sentimentalism totalitar care acţionează în Europa şi care a înlocuit societatea civilă cu statul, familia cu oficiul de adopţii, munca cu măsurile sociale şi datoria patriotică cu „drepturile” universale. Lecţia Europei de după război e că este uşor să faci paradă de compasiune, dar mai greu să-i suporţi costurile. Viaţa sentimentelor afişate, în care ceilalţi sunt încurajaţi să te admire pentru virtuţi pe care nu le ai, este de departe preferabilă vieţii grele în care învăţarea disciplinată, mila costisitoare şi ataşamentul responsabil sunt principiile de bază. Viaţa de compasiune mimată este viaţa costurilor transferate. Liberalii cu efuziuni sentimentale faţă de suferinţele sărmanilor nu îşi sacrifică, în marea lor majoritate, timpul şi banii pentru a-i ajuta pe cei mai săraci decât ei. Dimpotrivă, fac campanii pentru ca statul să ia în seama lui această povară. Rezultatul inevitabil al abordării lor sentimentale faţă de suferinţă este extinderea statului şi creşterea puterii lui de a ne pune noi impozite şi de a ne controla vieţile.

Pe măsură ce statul se ocupă de nevoile noastre şi-i scuteşte pe oameni de poverile pe care ar trebui în mod firesc să şi le asume – poverile venite din milă şi iubirea de aproapele – sentimentele adevărate dispar. Locul le este luat de un sentimentalism agresiv care caută să domine piaţa publică. Numesc acest sentimentalism „totalitar”, pentru că – la fel ca guvernele totalitare – caută oponenţii şi îi înlătura meticulos, oriunde se poate naşte o asemenea opoziţie. Scopul lui este să ne „rezolve” problemele sociale punând poveri pe umerii cetăţenilor responsabili şi ridicându-le de pe umerii „victimelor” care au „dreptul” la sprijinul statului. Rezultatul este înlocuirea vechilor probleme sociale, care puteau fi alinate prin milostenie particulară, cu noile probleme grave promovate de stat: de pildă numărul masiv de copii născuţi în afara căsătoriei, declinul ratei naşterilor indigene şi apariţia culturii de gaşcă între tinerii fără tată. Am văzut aceste lucruri peste tot în Europa, a cărei situaţie este înrăutăţită de presiunea imigraţiei masive, subvenţionată de stat. Cetăţenii ale căror impozite plătesc fluxul de "victime" refugiate nu pot protesta, pentru că sentimentalii au reuşit să impună legi de tipul "instigării la ură" şi au inventat delicte ca "islamofobia" care fac ca acţiunile lor să nu poată fi puse în discuţie. Este doar un exemplu de tendinţă legislativă care se poate vedea în toate domeniile vieţii sociale: familia, şcoala, relaţiile sexuale, iniţiativele sociale, chiar şi armata - toate lipsite de autoritatea lor şi puse sub controlul acelei "soft power" care conduce totul de sus.

Aşa trebuie să înţelegem faptul că preşedintelui Obama i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Pace. Spre cinstea lui, a spus clar că nu îl merită - deşi presupun că îl merită la fel de mult ca Al Gore. Premiul este un semn de aprobare din partea elitei europene, o răsuflare de uşurare colectivă că America a făcut în sfârşit pasul decisiv spre consensul modern, înlocuind emoţia reală cu una mimată, puterea armelor cu soft power, şi adevărul cu minciuna. Importantă în Europa este marea ficţiune că lucrurile vor rămâne pentru totdeauna aşa cum sunt, că pacea va fi permanentă şi societatea stabilă, atâta timp cât toată lumea e "de treabă". Sub preşedintele Bush (care, evident, nu a fost un preşedinte exemplar şi cu siguranţă nu a fost de treabă) America şi-a menţinut vechea imagine a încrederii în sine la nivel naţional şi a afirmării beligerante a dreptului la reuşită. Bush a fost vocea democraţiei proprietăţii private, în care munca grea şi valorile familiei erau încă susţinute public. În consecinţă a fost urât de elitele europene, cu atât mai mult cu cât Europa are nevoie de America şi ştie că, fără America, va muri. Obama este întâmpinat ca un mântuitor: preşedintele american la care sperau europenii - cel care-i va salva de adevăr.

Cum va reacţiona însă America la acest lucru rămâne de văzut. Bănuiesc, privindu-i pe vecinii mei din zona rurală a Virginiei, că sentimentalismul totalitar nu li se pare prea atrăgător şi că sunt gata să se opună unui guvern care caută să le distrugă economiile şi capitalul social de dragul unei compasiuni pe care de fapt nu o simte.