Monday, March 30, 2009

Între Hristos şi comunism (De la Arhipelagul Gulag la fericirea lui Nicolae Steinhardt)

Nu găseşte cititorul imparţial că aceşti indivizi (comuniştii – n. n.) se feresc de Hristos ca dracul de tămâie şi de dangătul clopotelor de utrenie? Iată de ce regimul nostru nu se va împăca nicicând cu creştinismul! Comuniştii francezi promit în zadar contrariul.”
Sunt cuvintele lui Alexandr Soljeniţân, cel care în tinereţe a avut convingeri marxiste şi apoi s-a vindecat cu totul, după ce a trăit în lagărele sovietice punerea în practică a luminosului „umanism” roşu. Şi sunt cuvinte care ne pot prilejui o reflecţie utilă. Cei care astăzi se feresc de Hristos ca de ciumă, nu sunt cumva urmaşii comuniştilor de odinoară? Dar cine se fereşte?
Nu îmi propun să dau răspunsuri exhaustive. Scopul meu e să vă pun pe gânduri. Şi dacă altul înaintea mea a numit corectitudinea politică „noul comunism alb” (H.-R. Patapievici), poate ne va fi mai uşor să stabilim puncte comune între unii dintre conducătorii şi liderii de opinie ai lumii în care trăim şi fioroşii stalinişti de odinioară. Repet, nu am răspunsuri. Doar sugestii.
Ted Turner, proprietarul CNN, a rămas consternat când a aflat că soţia sa, celebra actriţă Jane Fonda, s-a convertit la creştinism. Circulă mai multe variante ale întregii poveşti, cert este că totul s-a încheiat cu divorţul. CNN este unul dintre posturile cele mai vizionate, socotit sursă esenţială de informaţii pentru lumea euro-americană. Direcţia sa ideologică este dată de unul care socoteşte creştinismul „religie pentru rataţi”. Problema nu este aici. Fiecare e liber să aibă propria părere. Când însă aceasta se reflectă asupra unor ştiri ce ar trebui să fie obiective, dându-le aură ideologică, deontologia este îngropată de ipocrizie. Exemplul poate fi prelungit şi explicat în detaliu printr-un altul, autohton. Lui Alex Rădescu, ziarist la „Jurnalul naţional”, un coleg din online i-a spus foarte clar: „Băi, din cauza textelor tale religioase, a mărturisirii tale de pe blog, a icoanelor pe care le agăţi printre rînduri ai fost scos dintr-o campanie publicitară online.” Reiau şi aici ideea anterioară, anume că fiecare este liber să-şi aleagă colaboratorii în funcţie de criteriile proprii. Atunci când îţi clamezi însă imparţialitatea şi, pe de altă parte, discriminezi pe criterii religioase, tot eşafodajul tău umanist se dovedeşte o minciună sfruntată. E drept că astăzi nu ajungi (încă) în lagăr din cauza credinţei în Hristos. Dar măcar torţionarii comunişti îşi afirmau deschis adversitatea faţă de religie.
Nu e cazul să ne lăsăm înşelaţi de eşafodajul lor verbal şubred, de frazele despre umanism, libertate, dreptul la exprimare, toleranţă. Apostolii toleranţei sunt cei mai intoleranţi zbiri atunci când încalci limitele pe care tot ei le creionează. Campionii corectitudinii politice au reinventat delictul de opinie şi demonstrează că supravegherea permanentă şi controlul minţilor din romanul lui Orwell, “1984”, sunt metafore care nu trimit doar la perioada apusă a comunismului făţiş, ci se aplică şi zilelor noastre. Comuniştii nu vorbeau oare, la rândul lor, despre dreptate, libertate şi înfrăţire?
Se pune întrebarea dacă astăzi există cu adevărat persecuţie anticreştină. La unele niveluri, cu siguranţă. În general însă, lucrurile se mişcă treptat. Astăzi putem vorbi mai degrabă despre hărţuială şi discriminare. Orice satanist, homosexual, anarhist sau mizantrop militant este liber să-şi afirme în mod public apartenenţa, prin vorbe, manifestări exterioare, scrieri. Mărturisirea lui Hristos, cu toate consecinţele ei, atrage etichetarea celui în cauză, îndepărtarea din anumite funcţii (încercaţi să mergeţi la o multinaţională şi să spuneţi la interviu că sunteţi creştin, Îl mărturisiţi pe Hristos şi dezaprobaţi avortul) şi un anumit grad de excluziune social. Astăzi poţi fi creştin, dar e recomandabil să o ţii pentru tine. În Occident, de altfel, protestantismul a simplificat mult lucrurile, abolind o bună parte a formelor exterioare de închinare şi mărturisire, în numele unei aşa-zise spiritualizări, cel puţin ciudată pentru o credinţă a cărei bază este tocmai Întruparea – deci venirea în trup, în materie – a Dumnezeului spiritual.
Nu voi spune nicicând că singurii duşmani ai lui Hristos sunt comuniştii. Însă punctele comune între discipolii lui Marx, Lenin sau Stalin şi cei care astăzi ne propovăduiesc progresul ideologic bazat pe o pseudo-toleranţă nu pot să nu te pună pe gânduri. Teoria care a produs arhipelagul Gulag, nu este cumva, cosmetizată, la baza noilor principii care guvernează societatea euro-americană? Nu au aceeaşi rădăcină? Nu voi spune nici că toţi adversarii creştinismului sunt comunişti. Dar poate, pentru conştiinţa lor – căci ştiu că sunt printre ei oameni oneşti şi sinceri – ar trebui să-i privească mai atenţi pe cei pe care îi socotesc în aceeaşi tabără.
Cealaltă reflecţie prilejuită de cele spuse de Soljeniţân se leagă de adevăraţii oponenţi ai comunismului. Ar fi nedrept să afirm că aceştia au fost toţi creştini. Atei, agnostici, sceptici, neo-protestanţi, budişti, socialişti şi alţii s-au opus, alături de creştini, dictaturii roşii, cu îndrăzneală, inteligenţă şi spirit de sacrificiu. Dar dacă privim opoziţia cea mai tenace, numeroasă şi productivă, vom vedea că ea a fost mereu în numele lui Hristos. Pentru a fi bine înţeleşi, vom spune că vorbim aici despre adevăraţii creştini, cei pentru care credinţa nu reprezintă o simplă declaraţie la recensământ şi nu este ilustrată doar de nume sau poziţie ierarhică, ci trăire asumată. Martirii anticomunişti ai închisorilor şi lagărelor sunt, în proporţie covârşitoare creştini. (De aceea nu se prea vorbeşte despre ei la noi – credinţa lor este un ghimpe în coasta celor care ne dirijează azi ideologic). Marile opere născute din persecuţia comunistă, de la “Arhipelagul Gulag” până la “Jurnalul fericirii” sunt ecouri ale unor conştiinţe creştine. Ei au supravieţuit, fizic sau prin personalitate şi operă, ei mărturisesc. Oare, cu adevărat, Dumnezeul creştin e sursă de putere şi nobleţe sufletească? Personal, deşi neg ateismul, mă feresc să-i condamn pe atei. Un ateu sincer e un om care trăieşte o tragedie. O existenţă lipsită de orice orizont, limitată la scurta perioadă a trecerii pe pământ, cu durerile ei, este tragedia absurdă care îl plasează pe ateu între disperare şi eroism. Nu putem trece uşor pe lângă măreţia luptei lui interioare. Dar a da suferinţei sens, a transforma detenţia şi condiţiile inumane în jurnal al fericirii este al celor care-L mărturisesc pe Hristos.
Şi iată-ne ajunşi la “Jurnalul fericirii” şi la autorul său, Nicolae Steinhardt, supravieţuitor al unui Gulag românesc ce s-a vrut al exterminării dar s-a transformat, pentru el şi pentru alţii, în al naşterii din nou. Astăzi se împlinesc 20 de ani de la moartea celui care a devenit, după ieşirea din închisoare, monahul Nicolae de la mânăstirea Rohia. Nu vreau să-i fac aici un necrolog. Nu mă pricep, nici nu mă ridic la statura omului. Nicu Steinhardt a fost un intelectual rafinat, uimitor prin erudiţie şi conexiuni, dar a fost, mai presus de acestea, cel care în persoana şi opera lui răstoarnă toate prejudecăţile privitoare la creştini, prejudecăţi ale celor care nu cred şi, vai, atât de des, chiar ale unor coreligionari. A fost cel care a combătut cu bună ştiinţă, adesea scandalizând (dar nu asta a făcut şi Hristos?), clişeele despre creştinul ursuz şi morocănos. Steinhardt s-a bucurat de tot ce a avut omul măreţ în el, a găsit înţelepciune în sisteme aparent contradictorii, a învăţat de la Sfântul Evanghelist Marcu şi de la Albert Camus, a căutat mărgăritare în noroiul condiţiei umane. Oare cine altcineva a mai vorbit despre Dali şi Rimbaud ca artişti creştini? Care dintre suficienţii zilelor noastre a inclus între “sfinţi şi oameni iubiţi” un avatar al lui Buddha? Vă e uşor să vă imaginaţi un călugăr cu rasă şi barbă albă lăudând sensibilitatea din “Jesus Christ Superstar”? Şi cu toate acestea, Nicu Steinhardt nu a fost un sincretist şi nu poate fi pus în nici un chip alături de “ecumeniştii” de azi. Nu s-a abătut nicicând de la mărturisirea de credinţă ortodoxă, nu a pledat pentru inovaţii şi modificări. Însă în puritatea mărturisirii lui doctrinare, a admis cu smerenie că Duhul suflă unde vrea şi că a nu ne abate de la calea cea dreaptă nu înseamnă a fi orbi la manifestările ei în mijlocul unor lumi care adesea rătăcesc. Steinhardt nu a justificat niciodată păcatul şi eroarea. Dar a găsit adevăr pe buzele unor păcătoşi şi ni l-a arătat şi nouă, mai păcătoşi tocmai prin aceea că judecăm fără discernământ. A descoperit binele din om, pentru că l-a iubit. Şi prin aceasta s-a asemănat lui Hristos.
Calea către împlinire trece adesea prin suferinţă. Dar Nicolae Steinhardt vorbeşte despre o cale superioară, cea prin fericire. Este un demers care îl pune alături de părintele Porfirie Kavsokaliviotul. De aceea ziua morţii lui nu e tristă. Nădăjduim că a trecut din fericire în fericire şi astfel îl pomenim. Şi noi, de fiecare dată când suntem admonestaţi pentru credinţă, trebuie să ne bucurăm. De multe ori am spus că, “Jurnalul fericirii” fiind cartea care m-a influenţat cel mai tare în gândire, mi-ar plăcea să fiu socotit ucenic al părintelui Nicolae Steinhardt. Şi, în contextul despre care vorbeam mai sus, cel al unui curent dominant anticreştin, cred că mie, creştin doar cu numele, slab şi ipocrit, Dumnezeu îmi mai lasă şansa mărturisirii. Felul de viaţă mă aseamănă unui necredincios. Dar sper ca Dumnezeu să ajute necredinţei mele, căci, din josul căderilor noastre, cred.

Monday, March 9, 2009

Rătăcind prin "Arhipelagul Gulag" (II): trădarea Occidentului

Îşi mai aminteşte azi cineva de trădarea Occidentului? Mai ştie vreunul dintre reprezentanţii noilor generaţii cum erau aşteptaţi, la sfârşitul anilor 40 şi în anii 50 ai veacului trecut americanii? S-a vorbit despre naivitate, despre imaturitate politică, despre o greşeală. Dar faptele, aşa cum ies încet-încet la iveală, dovedesc că Occidentul a lăsat această parte a lumii în mâinile opresorului cu bună ştiinţă, fără scrupule. Cei care vorbeau în numele libertăţii lăsau ori trimiteau la temniţă şi moarte sute de oameni din Rusia şi de aiurea. „...civili de toate vârstele şi de ambele sexe, care se ascunseseră cu bine pe teritoriile aliaţilor, dar în 1946-1947 au fost predaţi în mod perfid de către guvernele aliaţilor în mâinile sovieticilor. E stupefiant faptul că în Occident, unde este imposibil să se păstreze multă vreme secretele politice, fiindcă ele sunt dezvăluite şi divulgate opiniei publice de către presă, tocmai secretul acestei trădări, poate ultimul secret al celui de al doilea război mondial sau unul dintre ultimele, a fost perfect şi scrupulos păstrat de către guvernele britanic şi american. Întâlnindu-mă deseori cu aceşti oameni în lagăre şi închisori un sfert de veac, nu mi-a venit să cred că opinia publică din Occident nu ştie nimic de această extrădare, grandioasă prin proporţiile ei, a unor oameni simpli din Rusia, trimişi de guvernele occidentale la pieire şi represalii. Doar în 1973 (Sunday Oklahoman, 21 ianuarie) a apărut materialul lui Julius Epstein, căruia îndrăznesc să-i transmit aici mulţumiri din partea mulţimii celor care au pierit şi a câtorva care mai trăiesc. A fost publicat doar un mic document disparat din dosarul imens, şi astăzi secret, privind repatrierea cu forţa în Uniunea Sovietică: ‚Trăind doi ani în mâinile autorităţilor britanice cu sentimentul fals al siguranţei, ruşii au fost luaţi prin surprindere, nici măcar nu-şi dădeau seama că vor fi repatriaţi... Aceştia erau în cea mai mare parte ţărani simpli, care păstrau o amară ranchiună personală bolşevicilor.’ Englezii s-au purtat cu ei ‚ca şi cu criminalii de război: împotriva voinţei lor, au fost predaţi în mâinile acelora de la care nu puteau aştepta o judecată dreaptă’. Toţi au fost trimişi în Arhipelag ca să fie nimiciţi. În care parte a lumii şi pe ce continent guvernele occidentale ar fi cutezat să-i predea astfel, fără să se teamă de mânia opiniei publice din ţara lor?”Aliaţii ca garanţi ai libertăţii, iată minciuna cu care suntem îndoctrinaţi de la al doilea război mondial încoace. Dragostea lui Dumnezeu, drepturile omului, democraţia, dreptatea – cuvinte aruncate de către cei al căror singur scop era să-şi asigure victoria politică şi militară, în interes propriu şi călcând peste cadavre, la fel ca duşmanii nazişti. Lecţia amară a istoriei ne învaţă că darul de libertate pe care anglo-americanii l-au făcut Europei a fost otravă pentru jumătate din continent, jumătate reprezentată de oamenii simpli şi nevinovaţi. „Occidentul ducea război numai cu Hitler şi în acest scop considera că toate mijloacele şi toţi aliaţii sunt bineveniţi, mai cu seamă Sovietele. Occidentul nu că n-ar fi putut, dar nici n-a vrut, pentru el ar fi fost jenant şi de neînţeles să admită că popoarele URSS ar putea să aibă şi obiective proprii, care să nu corespundă cu ţelurile guvernului comunist. Este tragicomic, dar printre batalioanele de voluntari antibolşevici, mutate pe frontul din Occident, aliaţii au împrăştiat manifeste în care se spunea că dezertorilor li se făgăduieşte trimiterea neîntârziată în Uniunea Sovietică!...”
Uneori ajungem să ne îngrozim. Au existat în ţările aliate metode de căutare şi represiune a cetăţenilor sovietici care doreau o viaţă liberă. Nu a fost ignoranţă sau neglijenţă fatală, nici măcar nepăsare, ci complicitate. „Pe întreg parcursul anilor 1946-1947, aliaţii occidentali fideli lui Stalin au continuat fără întrerupere să-i predea pentru răfuială pe cetăţenii sovietici, împotriva voinţei lor, şi foşti militari, şi civili pur şi simplu, numai să se descotorosească mai iute de această zăpăceală omenească. Au predat sovietici din Austria, Germania, Italia, Franţa, Danemarca, Norvegia, din zonele americane. În zonele engleze, în aceşti ani au funcţionat şi lagăre de concentrare, care se prea poate să nu fi fost mai prejos decât cele hitleriste. (...) Mulţi ruşi au trăit mulţi ani după război în Occident, cu acte false, cu frica apăsătoare că vor fi predaţi în URSS, temându-se de administraţia anglo-americană, cum se temeau odinioară de NKVD. Iar unde nu erau predaţi, acolo mişunau nestingheriţi şi acţionau în număr mare şi fără greş agenţii sovietici şi ziua-n amiaza mare răpeau oameni vii chiar de pe străzile capitalelor occidentale.”Soljeniţân concluzionează lucid şi amar: „În cel de al doilea război mondial, Occidentul şi-a apărat libertatea proprie şi a apărat-o pentru sine, iar pe noi (şi Europa de Răsărit) ne-a băgat în robie şi mai adânc.” Istoria ne dă o lecţie pe care suntem prea grăbiţi să o uităm. De ce să ne amintim? se întreabă unii. Pentru răzbunare? În nici un caz. Ci doar pentru a nu mai „aştepta americanii” cu atâta nădejde oarbă. Pentru că dacă partea aceasta de lume este în debandadă, nu trebuie să aşteptăm salvarea din afară, de la Statele Unite sau de la puterile europene, ca şi cum acestea abia ar aştepta să ne scoată din marasm. Nu trebuie să privim la mâinile Occidentului precum slujnica la mâinile stăpânei ei, idolatrizând tot ce vine de acolo, preluând fără discernământ şi lăsând uitării ale noastre. Occidentul trăieşte mai departe pentru sine. Nici noi nu putem rămâne în izolare. Dar o legătură autentică presupune avantaje de ambele părţi. Şi dacă o discuţie de pe poziţii egale este o iluzie, dat fiind raportul de puteri, n-ar strica un pic de înţelepciune şi abilitate. Nimeni nu ne face cadouri, să nu ne dăm nici noi demnitatea pe degeaba. Pentru că, oricum ar fi, fără coloană vertebrală nu poţi sta în picioare.