Friday, December 25, 2015

"Lăudăm Naşterea..."

Naşterea lui Hristos cu bine!
Şi un fragment muzical: Bruce Dickinson (Iron Maiden) şi Ian Anderson (Jethro Tull), cântând pe versurile lui G. K. Chesterton, unul dintre gânditorii cei mai iubiti de parintele N. Steinhardt.






O God of earth and altar,
    Bow down and hear our cry,
Our earthly rulers falter,
    Our people drift and die;
The walls of gold entomb us,
    The swords of scorn divide,
Take not Thy thunder from us,
    But take away our pride.

From all that terror teaches,
    From lies of tongue and pen,
From all the easy speeches
    That comfort cruel men,
From sale and profanation
    Of honour and the sword,
From sleep and from damnation,
    Deliver us, good Lord.

Tie in a living tether
    The prince and priest and thrall,
Bind all our lives together,
    Smite us and save us all;
In ire and exultation
    Aflame with faith, and free,
Lift up a living nation,
    A single sword to Thee.

Thursday, December 17, 2015

Lansare roman grafic românesc, joi, 17 decembrie

Astăzi, 17 decembrie, la ora 18.30, are loc lansarea unui roman grafic semnat de o foarte talentată autoare, Elena Ciolacu. Este una dintre primele opere autohtone de gen, ieşită de sub pana unei desenatoare deosebite, care îşi face practic debutul în print. Evenimentul va avea loc la Casa cu Rost (Calea Victoriei 155, bloc D1, tronson 8), sediul editurii Rost, care publică acest roman numit "Oameni de unică folosinţă". Vor fi prezenţi şi vor lua cuvântul autoarea, Virgiliu Gheorghe (doctor în bioetică) şi Claudiu Târziu, director al editurii şi preşedinte al Asociaţiei Rost. Lansarea va fi urmată de o sesiune de autografe şi de un concert de colinde.


Monday, December 14, 2015

"Curcubeie" sau lumea de poveste a lui Matila Ghyka



Scurta prezentare de pe coperta cărţii de faţă[1] ni-l înfăţişează pe autor ca „ofiţer de marină, diplomat, estetician, scriitor, matematician, inginer şi istoric”. Practic necunoscut publicului de la noi, Matila Ghyka se dezvăluie în aceste pagini – traducerea a două scrieri autobiografice în limba franceză, „Escales de ma jeunesse şi Heureux qui comme Ulysse... – ca un călător neobosit, explorator deopotrivă al tărâmurilor exotice şi al meandrelor filosofiei şi ştiinţei, pornit din târgul idilic al Iaşilor (şi din apropierea Botoşaniului, socotit un oraş demn de descrierile lui Gogol) şi ajuns, în cele din urmă, în Irlanda care-i aminteşte de Moldova copilăriei şi unde îl găseşte, în 1956, cu nouă ani înainte de moarte, sfârşitul acestor minunate însemnări. Descendent direct din ultimul domnitor al Moldovei dinainte de Unirea din 1859, Grigore Ghyka al X-lea, nepot al viitorului monsenior Vladimir Ghika şi el însuşi om de vază care de-a lungul unei vieţi neverosimile i-a frecventat pe Paul Morand şi Maruka Cantacuzino, Nae Ionescu şi Salvador Dalí,  autorul ne înfăţişează o aventură existenţială dintre cele care fac farmecul irepetabil al intersecţiei dintre secolele XIX şi XX.
Matila Ghyka este pe rând copilul tipic al unor boieri ieşeni, cu moşia aferentă pe plaiurile încântătoare, cu viaţă molcomă, ale Moldovei (încă) patriarhale, şi tânăr student la şcolile de marină din Franţa (perioadă în care la catolicism, urmat de mama sa şi se îndrăgosteşte de Paris, unde va reveni mereu pentru perioade mai lungi sau mai scurte), urmând apoi să bată toată Europa şi să ajungă pe cele mai îndepărtate tărâmuri. Ataşat de plaiurile natale, deloc naţionalist în sens pedant, îndrăgostit de depărtări, amator de romane de capă şi spadă şi poezie, tânărul Ghyka descoperă, de-a lungul călătoriei sale iniţiatice, matematicile, arta asiatică – în special din China şi Japonia – şi farmecul unor regiuni îndepărtate precum Martinica, un fel de paradis profan unde erotismul, eliberat de orice norme, îşi păstrează totuşi o anumită candoare, sau Senegalul. Cel puţin în prima parte a vieţii sale, personajul nostru este un hedonist viguros deşi nu lipsit de o anumită virtute nobiliară şi înclinaţii metafizice. Prieteniile sale alese îl îndreaptă către studiul filosofiei, dar şi către o permanentă explorare a teoriilor estetice, care îl va duce, în cele din urmă, la propria sa concepţie, influenţată foarte mult de matematici înalte şi numerologie, concepţie care, după spusele proprii, a fost admirată şi parţial preluată de însuşi Salvador Dalí. Călătoriile alternează cu reveniri regulate în România şi cu funcţii ocupate în administraţia maritimă a tânărului regat, toate acestea în completarea unor studii temeinice de electronică şi fizică sau a aprofundării celor mai recente descoperiri ştiinţifice, care îl duc dinspre determinismul pozitivist feroce spre intuiţii metafizice.
Descrierile sunt minunate, pline de farmecul aparte al fiecăruia dintre locurile explorate în succesiuni neaşteptate, de tipul „Bucureşti. Persia. Caucaz”, într-un limbaj plăcut şi variat, deşi uneori vag pedant. Tabloul moravurilor se întretaie cu imagini vii ale raporturilor politice şi diplomatice, descoperirea fascinată a lui Hieronymus Bosch sau a artei baroce cu meniuri amănunţite de pe toate meridianele, care cititorului dedat la asemenea bucurii îi lasă gura apă. Londra este un oraş de care Ghyka este pururea îndrăgostit şi de unde pleacă spre cucerirea simbolică a Americii, de unde revine ataşat sufleteşte de San Francisco, alt oraş de care va rămâne fascinat tot restul vieţii: „[Parcul Porţii de Aur din San Francisco] constituie una dintre grădinile celebre ale lumii (...) atât datorită poziţiei sale ce domină marea şi ‚Poarta de Aur’ propriu-zisă (cele două capete printre care se trece pentru a pătrunde în Golf), cât şi arborilor săi magnifici, mai ales cedri şi eucalipţi. Din punctul cel mai înalt al parcului, lângă statuia uriaşă a Sf. Francisc, admiram oceanul, insulele Farallones înnegurate profilându-se la orizont, şi la dreapta oraşul cuibărit în golful său. Repetam fără încetare că în sfârşit mă aflam în acest oraş al cărui nume îmi bântuise visurile din copilărie şi că San Francisco, departe de a mă dezamăgi, era şi mai frumos încă decât mi-l putusem imagina. În sfârşit, m-am îndreptat spre poarta principală ca să mă întorc în oraş. Trecând pe lângă un pâlc de eucalipţi uriaşi, am fost de-a dreptul îmbătat de parfumul lor şi m-am oprit să-l respir în voie. Frunzele lor albastre (făceau parte din soiul numit de australieni ‚cauciucul albastru’) adăugau peisajului o notă feerică, ce mă încânta o dată în plus.” De aici păşeşte  spre Japonia, despre a cărei limbă vorbită spune că este „cea mai uşoară limbă de pe lume de învăţat (pentru un european) datorită fonetismului ei silabic, unde vocalele deschise joacă rolul principal” şi  China, ţara „adevăraţilor artişti”, deşi „neglijenţi, murdari, umblând ca furnicile, adesea puturoşi”. Prin comparaţie, japonezii erau esteţi, „care se bucurau în permanenţă de Frumuseţe, introdusă de ei în toate compartimentele vieţii”. Între obiecte de artă, pe care începe să le cunoască şi să le evalueze din ce în ce mai bine, tânărul european descoperă şi deliciile culinare ale fostului mare imperiu şi ajunge la o concluzie poate surprinzătoare: „Îmi plăcea deja bucătăria chinezească, mai ales supa din cuiburi de salangane, raţa pekineză, tăiţeii prăjiţi ş. a., dar nu sunt de acord cu acei specialişti care o clasează imediat după cea franceză. Socot că bucătăria românească, preluând cele mai bune feluri din bucătăria poloneză, ungurească, grecească şi turcească îi e superioară.”
Zilele ce preced Primului Război Mondial şi apoi perioada de neutralitate a României sunt trăite de Matila Ghyka între Londra şi Bucureşti, unde, printre altele, participă în calitate de curier la negocierile dure şi adesea lipsite de scrupule ale Ministrului de Externe Titu Maiorescu, pentru obţinerea Cadrilaterului de la bulgari. Luptă în forţele maritime române în război, cunoaşte prietenia aliaţilor ruşi, dar şi dispreţul multora dintre ei pentru România, vitejia dar şi indolenţa lor şi, în cele din urmă, răzmeriţa care, odată cu suflul revoluţiei răstoarnă orice ierarhie în rândurile lor. Este un obişnuit al Marukăi Cantacuzino, al Marthei Bibescu şi al ajutorului dat de ele soldaţilor răniţi în lupte, îl ascultă cântând la pian şi vioară pe George Enescu, se entuziasmează de campania victorioasă a generalului Berthelot şi de materialul uman excepţional pe care acesta spune că l-a găsit la noi. Apoi, în euforia victoriei şi a Unirii din 1918, îşi vede mai departe de proaspăta carieră diplomatică şi de revelaţiile artistice şi ştiinţifice.
Episoadele se succed ca un tăvălug, cu toate acestea lectura este uşoară şi, pe alocuri, de-a dreptul delicioasă. Portretul succint al lui Ionel Brătianu – despre care Ghyka socoteşte că, la fel ca Iuliu Maniu mai târziu, a fost de o cinste ireproşabilă, însă a tolerat corupţia altor membri de partid şi a clienţilor electorali – se continuă armonios cu episodul întâlnirii fiicei de câţiva ani a lui Ghyka, Maureen, cu Regele Ferdinand. La Paris îi frecventează intens pe Paul Morand, Paul Valéry, Lucien Fabre şi Léon-Paul Fargue, face cu ei schimb de prefeţe şi îşi desăvârşeşte concepţia estetică şi ştiinţifică. Aceasta, explicată parţial într-un limbaj care îi pune dificultăţi profanului, se învârte în jurul secţiunii de aur şi, cu ajutorul matematicii pure şi al fizicii moderne, ajunge la o sinteză ce cuprinde şi estetica, dar duce şi către concluzii metafizice şi chiar teologice, în consonanţă cu studiile de ultimă oră ale profesorului Robert Whittaker, care se folosea de fizica matematică pentru a dovedi existenţa lui Dumnezeu sau a unui demiurg.
Între timp situaţia politică din Europa şi din ţară se învolburează. Îi datorăm lui Matila Ghyka o privire nuanţată asupra diferitelor personalităţi istorice descrise de obicei monocolor. Deşi îi critică abuzurile, socotindu-l exemplificarea perfectă a dictonului lordului Acton („puterea corupe. Puterea absolută corupe absolut.”), autorul spune despre regele Carol al II-lea că în politica internaţională „opiniile sale au fost întotdeauna extrem de corecte”. Apoi subliniază „ambiţia lui, parţial realizată, de a fi un suveran protector al artelor în general, şi al scriitorilor în special. Într-adevăr, după ştiinţa mea, a fost singurul rege care, prin instituţia numită ‚Fundaţia Regală’, şi-a rezervat dreptul nu numai de a publica o revistă lunară, unde colaborau cei mai buni scriitori ai regatului, dar şi să conducă o editură ce publica în volume frumoase atât autori români clasici (şi alţii ca Mateiu Caragiale, ale cărui opere complete n-ar fi fost niciodată publicate în lipsa ei), cât şi autori moderni, poeţi şi prozatori de limbă română, cei pe care judecata colegilor lor (membri în Consiliul de direcţie al Fundaţiilor Regale) îi desemna ca demni de a fi editaţi, chiar dacă legile cererii şi ofertei nu justificau întotdeauna această publicare din punct de vedere strict comercial. Regele Carol îşi rezerva alegerea definitivă şi se poate spune nu numai că gustul nu l-a înşelat niciodată, dar datorită preferinţei astfel arătate scriitorilor doar pentru valoarea lor intrinsecă, preferinţă îmbogăţită şi cu numeroase premii atribuite de acelaşi Comitet director prezidat de rege, statutul de scriitor în regatul României (în deceniul 1930-1940) a atins un prestigiu şi a avut avantaje materiale fără precedent, afară de epoca lui Ludovic al XIV-lea şi de China dinastiei Tang.” Adept hotărât şi activ al alianţei cu Anglia şi Franţa, Ghyka găseşte cuvinte de laudă şi la adresa lui Antonescu, pentru atitudinea fermă pe care a avut-o în privinţa Dictatului de la Viena la întâlnirea cu Hitler, episod relatat de doctorul Schmidt, interpretul acestuia din urmă. Ghyka îl admiră fără rezerve pe Nae Ionescu (deşi îi intuieşte şi aşa-zisa latură mefistofelică), pe care de altfel i-l prezintă Marukăi Cantacuzino, şi socoteşte întemniţarea lui una dintre cele mai mari greşeli ale lui Carol al II-lea. Deşi nu are nicio legătură cu Mişcarea Legionară, scrie că „executarea cinică a lui Codreanu a fost, desigur, o crimă, pentru că, în ciuda unor aspecte primejdioase ori absurde din doctrina lui, ideologia Căpitanului trezise în sufletul poporului român o mistică cu indiscutabile calităţi de frumuseţe şi puritate”. Iar asasinarea lui Nicolae Iorga o socoteşte „crimă contra naţiunii române la fel de gravă ca şi uciderea lui Codreanu”. În tot acest context deja agitat şi aflat sub spectrul iminenţei războiului, unele dintre cele mai nostalgice pasaje sunt cele în care este evocat Bucureştiul de odinioară, cu restaurante cu grădini mari, unde între 1935-1939, „’dulceaţa traiului’ atinsese cota cea mai ridicată”, „un oraş ce oferea tot confortul civilizaţiei moderne, fără a-şi pierde prin asta farmecul exotic”, în sfârşit „una dintre cele mai plăcute capitale din lume, unde merita să locuieşti, fie câteva săptămâni, fie câţiva ani”.
Al Doilea Război Mondial îl prinde pe globe-trotter-ul nostru la Londra, unde acea atitudine tonică, de un curaj la limita inconştienţei de care dădea dovadă în unele discursuri Churchill se manifestă la nivelul întregii populaţii: de la taxiuri care pentru cinci şilingi merg şi în timpul bombardamentelor, până la bătrâne doamne care nici nu se gândesc să-şi întrerupă partida de bridge când aud apropiindu-se bubuiturile „porcăriilor” germane. După cum am spus, finalul memoriilor îl găseşte pe Matila Ghyka cu familia în Irlanda, după mai multe stagii ca profesor la universităţi americane. Departe de ţara unde probabil l-ar fi aşteptat ani grei de temniţă şi unde fosta lui lume era sistematic călcată în picioare de tăvălugul comunist, Matila Ghyka îşi păstrează un optimism surprinzător: „Aş spune că în ciuda cataclismului social care a tulburat, a prăbuşit România şi pe vecinii ei, care a decapitat sistematic fostele clase diriguitoare, supravieţuitoare ale boierilor de odinioară, oameni politici şi intelectuali ieşiţi din burghezie şi elita ţărănească, într-o încercare radicală de nivelare în jos, şi oricare ar fi durata experienţei, poporul român nu-şi va pierde calităţile care, la graniţa Occidentului, aflat între Europa Centrală şi Balcani, îl fac să fie unic, de o rezistenţă de neclintit şi ca rafinament intelectual.”
Astăzi, viaţa cotidiană din România ne face să punem  sub semnul unei îndoieli amare speranţele strămoşului nostru. Poate că reînviind spiritul unor asemenea memorii, ceva din vechea fibră pierdută ar putea reveni la viaţă. În tot cazul însă, o asemenea traiectorie în care se amestecă aproape renascentist literatură, metafizică, jurnal de călătorie, război, istorie, erudiţie, fenomene stranii, iubiri platonice, bucurii senzuale şi desfătări ale spiritului, merită păstrată pentru generaţiile viitoare, dacă nu de altceva, măcar ca să ne amintească ce am fost şi ce am fi putut să fim.


[1] Matila Ghyka, Curcubeie, prefaţă de Patrick Leigh Fermor, traducere de Georgeta Filitti, Editura Polirom, 2014
CurC

Saturday, December 5, 2015

Un cântec pe săptămână - Sam Westphalen, "Seasons in the Abyss"



V-aţi imaginat vreodată cum ar suna Slayer în variantă acustică? Dacă nu, a făcut-o Sam Westphalen pentru voi / noi. Cine e Sam ăsta, vă veţi întreba. Tipul se prezintă uneori şi cu pseudonimul Sambo Ray Jr. şi nu dă prea multe detalii, în afara unuia destul de evident: îi place să cânte la chitară. Se poate spune că tânărul muzician îşi face astfel mâna, prin aranjamente proprii ale unor piese binecunoscute, în care ţine seama de armonie şi structuri şi realizează sinteze de chitară acustică, percuţie şi voce. Deşi într-un cu totul alt registru decât originalul, "Seasons in the Abyss" este evident recognoscibil, prin accentele de percuţie se păstrează şi câte ceva din ethos-ul albumului cu acelaşi nume, iar rezultatul e în acelaşi timp original şi fidel... originalului.

Friday, November 27, 2015

Un cântec pe săptămână - Katie Melua, "Idiot School"



Încheiem săptămâna cu un cântec uşurel şi ironic, cu armonii simple dar inspirate şi, în primul rând, cu o voce delicată şi stăpână pe intonaţie şi nuanţele mici. Mike Batt, producător, compozitor şi căutător de talente muzicale, a adus mereu în piesele sale pop câte o mică cochetărie jazzistică, iar cântăreaţa britanică de origine georgiană Katie Melua, pe care a descoperit-o şi a promovat-o, se pretează perfect acestei abordări. Principalul instrument ritmic şi armonic este un ukulele, instrument cu coarde oarecum asemănător cu chitara, popular în Portugalia sau Hawai, dar în acelaşi timp foarte răspândit în America anilor 1930. Pornind de la tonul de ukulele, trecând prin inflexiunile elegante ale vocii, cu vibrato uşor pe final de frază, până la orchestraţia discretă, dar eficientă, totul are aer de miniatură. Iar versurile dulci-amărui şi autoironice, se îmbracă desăvârşit în haina sonoră. "Idiot School" este un cântec de pe albumul "Ketevan", apărut în 2013 (Ketevan este numele de botez al lui Katie Melua).

Sunday, November 15, 2015

Lansare de carte Paul Grigoriu; memorii radiofonice



Vineri, 20 noiembrie, ora 18.20,
la Târgul de carte Gaudeamus, standul
Editurii Publica, se lansează

PAUL GRIGORIU

CUTELE ŞI CUTRELE MEMORIEI




Memoriile radiofonice ale lui Paul Grigoriu, o carte cenzurată pe postul public de radio încă înainte de lansare...

Vor lua cuvântul

Bedros Horasangian
Mugur Corpaci
Bogdan Matei

şi un picuţ eu...
 

Friday, November 13, 2015

Fratele Alexandru

...parcă nedumerit la lansarea unei cărţi spre al cărei sfârşit apare ca personaj. Acum a plecat în marea călătorie. Dumnezeu să-l primească cu milă şi să-l ţină în lumina Lui!

                                                       Alexandru Pascu (1981 - 2015)

Thursday, November 5, 2015

Incendiul din Colectiv - o mărturie şi o datorie. III: Profitorii.



     Cel care m-a dus cu maşina la înmormântarea lui Vlad Ţelea este un bun prieten din vremea liceului şi are o firmă de PR. Se întâmplă adesea ca viziunile noastre asupra realităţii să difere, însă trebuie să recunosc că are un fler bun pentru campaniile media, făţişe sau - mai ales! - mascate. Când m-a sunat sâmbătă dimineaţa, abia dezmeticiţi amândoi, mi-a spus că deja momentul încearcă să fie confiscat în scopuri propagandistice. "Mă aşteptam", i-am răspuns. Însă amploarea şi perfidia manevrei m-au surprins.
     În momentele de furie disperată şi neputincioasă pe care le naşte o tragedie de genul acesta, una dintre tendinţe e să cauţi ţapi ispăşitori, pe cineva sau ceva pe care să te descarci. E o pornire de moment, dar care poate fi speculată de oameni abili şi fără scrupule. Eu însumi am avut două impulsuri cărora, slavă Domnului, le-am rezistat. În momentul episodului povestit zilele acestea de presă, când Adrian Despot a răcnit la un operator TV să lase camera şi să care oameni, eram lângă el. Furios, şocat, neputincios. M-am gândit să-i dau o palmă omului care filma tragedia, apoi mi-am dat seama că nu aş face decât să adaug un strop de amărăciune tristeţii deja existente. Mai târziu, la spitalul de urgenţă Floreasca, un alt cameraman m-a bruscat. M-am uitat lung şi urât la el, dar până la urmă nu am reacţionat nici măcar verbal. Anumiţi "formatori de opinie" - care nu au fost acolo în noaptea dramatică, dar au găsit cu cale să profite - a încercat să confişte momentul şi să canalizeze furia către Biserică.
     Indiferent de convingerile fiecăruia, din minim respect, nu era cazul ca încă de a doua zi să se agite teme politice fără nicio legătură cu cele întâmplate. Remus Cernea promova de zor un "articol curajos" care relua eterna temă a numărului de biserici şi spitale, într-un moment în care nu se punea problema - nu s-a pus în niciun moment al desfăşurării evenimentelor de după Colectiv - lipsei de locuri în spitale. "Curajoase" nu văd de ce ar fi asemenea articole, de vreme ce sunt răspândite peste tot, mainstream-ul hipsteresc al zilei. Nu intru acum în miezul disputei. Subliniez doar că nu era momentul potrivit. Şi nu mă refer aici la puştii care au agitat o pancartă la marşul tăcerii de duminică - singurii filmaţi şi răs-difuzaţi de media, desigur. Aceia au făcut-o din convingere naivă şi indusă, pentru că au acces mai ales la platforme media care-i îndeamnă la asemenea acţiuni. Poate că la vârsta lor aş fi făcut la fel. Dar tema aceasta este fluturată şi promovată de manipulatori abili.
     Cea mai bună lecţie de manipulare am primit-o la o emisiune televizată, unde am fost invitat în calitate de martor direct al evenimentelor şi lăsat să vorbesc foarte puţin. Printre alţii, în studio se afla Cătălin Tolontan. Cătălin Tolontan ştie foarte bine cum se poate "îmbrăca" o ştire astfel încât să pară că spune adevărul, dar să inducă o percepţie gata făcută. Şi exact de această ştiinţă s-a folosit, atunci când a spus că "Biserica a făcut declaraţii inacceptabile". Când i-am atras atenţia că nu e vorba despre Biserică, ci despre anumiţi preoţi, a reformulat: "Biserica, prin anumiţi reprezentanţi ai ei..." Dar la fel de bine se putea spune că, prin alţi reprezentanţi, a făcut mult bine. Numai că sămânţa era deja sădită. Ca o comparaţie, e ca şi cum aş spune "presa, prin anumiţi reprezentanţi ai ei, ia şpagă"; sau "România, prin anumiţi reprezentanţi ai ei, cerşeşte în Londra"; sau, iarăşi, "rockerii, prin anumiţi reprezentanţi ai lor, iau heroină". Asta dincolo de faptul, neînţeles de mulţi şi ignorat cu bună ştiinţă de alţii, că Biserica nu înseamnă doar ierarhia, ci înseamnă corpul credincioşilor, fie ei ierarhi, preoţi sau mireni. Dar pentru anumite cercuri de opinie, indiferent de ce se întâmplă, Biserica e de vină. Dacă iese în public, "încalcă neutralitatea". Dacă nu iese, "nu-şi manifestă compasiunea". Şi aşa se face că o tragedie pe care Biserica nu a influenţat-o cu nimic ajunge să-i fie pusă în cârcă. Şi că afirmaţiile eronate ale unora - dintre care mulţi nu sunt preoţi sau ierarhi, cu atât mai puţin reprezentanţi oficiali ai Bisericii - sunt puse pe seama ei, în timp ce acţiunile nobile ale multor preoţi şi credincioşi, de pildă cei pe care i-am dat ca exemplu în postarea anterioară, sunt luate în calcul individual. Părintele Mihai-Andrei Aldea, cel care-i apără pe rockerii de la Colectiv de acuzaţia de satanism şi socoteşte minunat mesajul cântecului "The Way We Die" sintetizează şi aici bine lucrurile: "Eu am aflat, direct şi indirect, cât de nepriceput şi chiar ticălos sunt! De ce? Păi pentru că sunt preot, de exemplu. Este adevărat că parohia din Bucureşti în care am slujit 14 ani a sprijinit mai mulţi bolnavi decât au văzut în viaţa lor ateiştii de serviciu din mass-media. Este adevărat că noi am ajutat secţii de spital şi clinici, că am ajutat bolnavi şi familii de bolnavi, că am fost implicaţi în acţiuni pentru persoane cu handicap, în cele pentru oamenii cu sindrom Down sau cu autism şi în multe altele asemenea. Este adevărat că în vreme ce 'eroii' gândirii ateiste făceau spume la gură împotriva Bisericii, între o bere şi un whisky, noi mergeam pe câmp în arşiţă sau crivăţ, ducând mâncare, haine, scutece, lapte praf, medicamente şi alte ajutoare celor care locuiau între cartoane şi grămezi de vreascuri. Dar sunt preot, deci sunt de vină pentru că nu sunt spitale şi medici în România. Eu. Nu politicienii! Nu cei care spuneau acum câţiva ani că 'ţinem degeaba 200 de spitale' şi le-au desfiinţat!"
     Dintre oamenii Bisericii - repet, Biserica este corpul credincioşilor, mireni şi ierarhi - unii au vorbit cu discernământ despre tragedia de la Colectiv, alţii fără, unii au greşit din rea-voinţă, alţii pur şi simplu s-au înşelat. Dar acea compasiune despre care vorbeşte toată lumea a existat şi s-a manifestat, spiritual şi material. Se întâmplă să fiu "insider" atât în comunitatea rock cât şi în viaţa Bisericii, deci ştiu aceste lucruri direct de la sursă. În parohia mea, preotul a citit rugăciuni pentru cei vii - pe cei pe care-i cunoşteam eu i-a pomenit cu numele la Liturghie - şi pentru morţi. Şi aşa s-a întâmplat în toată ţara. "Şi? Parcă foloseşte la ceva?" mi-a aruncat un prieten ateu. Unii cred că foloseşte, alţii că nu, însă discuţia e alta: asta face în primul rând Biserica. Se roagă. Şi faptul că s-a rugat public pentru cei care au trecut prin focul din clubul bucureştean arată că, în domeniul ei de activitate, s-a implicat. A-i reproşa acest lucru e ca şi cum i-ai reproşa unei trupe că scrie o piesă în amintirea celor dispăruţi, doar pentru că ţie nu-ţi place muzica. "Mai bine dădea bani!" a continuat respectivul. Ei bine, a dat şi bani. Ştiind că am legături cu lumea rock-ului, preotul meu duhovnic m-a întrebat şi pe mine dacă e nevoie de ceva anume, pentru ca Biserica să poată da. S-au făcut centre bisericeşti de donat sânge, s-au strâns haine, produse şi bani care s-au împărţit, există în continuare îndemnul de la cel mai înalt nivel ierarhic să fie ajutaţi bolnavii cu orice ar avea nevoie. Nu aţi văzut asta nicăieri? Sigur că nu aţi văzut-o, pentru că, după cum spuneam, campania de presă e bine concertată. Aşa ceva nu se dă decât, eventual, într-o notă de subsol. Marţi seara am fost printre organizatorii unei slujbe de pomenire care a avut loc în faţă la Club Colectiv, odată cu sfinţirea unei troiţe pentru cei morţi în incendiu. Slujba a avut aprobarea directă a patriarhului, acuzat, printre altele, că nu şi-ar lăsa "subalternii" să se roage în public pentru cei morţi pentru că ar fi satanişti. Această minciună ticluită de tot felul de publicaţii - şi preluată, din păcate, şi de unii dintre noi pe Facebook -   nu a fost dezminţită nici până azi, iar ştirea cu slujba de pomenire a primit un spaţiu mărunt şi invizibil pe paginile Realitatea şi TVR, în timp ce alte organe de presă nici nu au pomenit de ea. Şi astfel atenţia e deturnată de la diferiţi vinovaţi reali şi îndreptată spre Biserica Ortodoxă.
     Este evident, au existat şi erori de comunicare. În plus, nimeni nu poate fi obligat să-i iubească pe toţi înalţii ierarhi, însă trebuie să înţeleagă că Biserica nu se rezumă la ei. Cei care nu vor să ştie de ea nu au de ce s-o atace în constituţia ei internă, pentru că declară deschis că nu vor să aibă de-a face cu ea. Iar cei cu credinţă sunt chemaţi să o consolideze pornind de la ei înşişi - şi ajungând şi la condamnarea anumitor greşeli, dacă e nevoie, dar în spirit eclezial. Însă în aceste zile în care cerem respect pentru cei morţi şi răniţi, dat fiind faptul că multe familii lovite de tragedia din Colectiv primesc alinare - spirituală, prin slujbe de înmormântare ca cea plină de compasiune oficiată la căpătâiul lui Vlad Ţelea, şi rugăciuni pentru bolnavi, şi materială, acolo unde este nevoie - nu este cazul să alimentăm un conflict care nu are, repet, absolut nicio legătură cu ce s-a întâmplat vineri, 30 octombrie. Suferinţa prin care trece ţara este şi a Bisericii, care trebuie să şi-o asume deplin, în timp ce agitatorii politici, indiferent de raţiunile lor, ar da dovadă de respect dacă, măcar acum, nu ar crea noi motive de dezbinare. Lacrimile părintelui Visarion Alexa, care a slujit marţi seara alături de ceilalţi la Colectiv, curg împreună cu ale părinţilor, fraţilor, prietenilor, soţilor şi soţiilor celor morţi sau suferinzi. Şi la durere se răspunde cu compasiune, nu cu judecăţi sau poziţii politice.

Wednesday, November 4, 2015

Incendiul din Club Colectiv - o mărturie şi o datorie. II: Vorbele.



     Când m-am trezit, în dimineaţa zilei de 31 octombrie, primul sentiment a fost mirarea. M-am mirat că am reuşit să adorm şi să mă cufund într-o lume a viselor în care am uitat de tot ceea ce trăisem. Trăisem. Alţii nu. M-am gândit un pic la Alexandru şi la ceilalţi din spitale, m-am rugat o clipă. Apoi am deschis o uşă şi a ieşit un nou val de foc şi fum. Internetul.
     Pot spune şi astăzi, la câteva zile bune de la întâmplări, că am fost la fel de afectat şi de îngrozit de unele dintre reacţiile de pe site-uri, bloguri şi reţele sociale, ca de evenimentele în sine. Nu vreau să mă plâng - ar fi şi indecent, nu am niciun fir de păr lipsă - dar m-am simţit doborât când am lăsat să intre peste mine şuvoiul de vorbe. Din două direcţii, oamenii judecau pripit şi greşit. Unii dintre cei care trecuseră prin focul din Club Colectiv încă trăgeau să moară, în timp ce lumea noastră deschidea ochii către prima zi fără alţii dintre ei. Dar judecăţile se abătuseră deja, implacabile, parcă de teamă să nu le-o ia Dumnezeu înainte. Şi aşa au ţinut-o zile în şir.
     Am aflat că ce s-a întâmplat este rodul unor "pasiuni inutile şi nocive" pentru că cei care au fost în club s-au "jucat cu diavolul". S-au cristalizat de la început două interpretări cu rădăcină comună: pentru unii, tragedia fusese pedeapsa binemeritată pentru manifestările "sataniste" de la acest concert, care ar fi fost legat de fapt de celebrarea Halloween-ului. Pentru alţii, aparent mai cumpătaţi, doar consecinţa faptului că cei de acolo ar fi invocat demonul, iar demonul ar fi venit. "Evenimentul era gândit ca o procesiune satanică într-o sărbătoare satanică", scrie un comentator pe un blog, secondat de multe alte glasuri care variază pe aceeaşi temă. Îmi veţi spune că internetul e plin de oameni de toate felurile, însă de multe ori aceste remarci veneau de la voci respectate, de la cei la care de multe ori căutăm izvoare de discernământ. Iar dacă încercai să le explici că Goodbye To Gravity nu este o trupă anticreştină, că nu are nicio legătură cu Halloween-ul sau cu vreun ritual de orice fel, răspunsul unora era undeva între ironie şi furie moralizatoare. Nu am fost singurul îngrozit. Părintele Ioan-Florin Florescu, un preot ortodox român stabilit în Scoţia, vorbeşte într-un comentariu despre fanaticii care "mai că n-au celebrat moartea tinerilor în clubul acela şi care au văzut în asta pedeapsa dreaptă a lui Dumnezeu". Şi, repet, deşi unii sunt oameni care în alte circumstanţe au dat dovadă de înţelepciune şi sensibilitate, nu poţi să nu-i dai dreptate părintelui când citeşti cuvinte ca acestea: "De câtă vreme așteaptă, de fapt, tinerii halloween-iști, heavy-metall-iști (sic!) și alți frecventatori ai horror-ului de franciză (artistică sau comercială din muzică, cinema, poezie, de pe bascheți, tricouri, eșarfe, ghiozdane școlare etc), o noapte ca cea de la 'Colectiv', pe care au invocat-o ei înșiși, prin cultul morții viscerale profanizate și profanate?! Sau credeau c-or s-o vadă doar la cinema, din puful fotoliului? Au uitat promisiunea micuței zâne: 'The dreams come true'?" Dacă de aici se citeşte vreo compasiune, mărturisesc că eu nu o văd. Iar mai departe, un articol ce se vrea de învăţătură creştină ne sugerează că pentru cei morţi în club nici nu te prea poţi ruga:  "De-asemenea nu văd cum ar putea fi pomeniţi în cadru oficial, având in vedere circumstanţele. Poţi spune 'cu drepţii odihneşte Doamne pe robii Tăi' când ei au murit la un concert rock, făcănd semnul diavolului, fie şi inconştient, şi negând autoritatea si chiar pe Dumnezeu, aşa cum denotă versurile lor, de-acolo? Hm? Poţi?"  Sunt cuvinte din care răzbate un duh întunecat. Diavolul, numit şi "acuzatorul", nu mai are multe de adăugat. În lupta pentru sufletele celor răposaţi, îngerii răi sunt acompaniaţi de o voce de pe pământ. Şi toate acestea duc, firesc, către o altă concluzie: "3 zile de doliu naţional pentru nişte inconştienţi şi iresponsabili mi se pare prea mult." I-aş dori celui care a scris aceste rânduri ca, în timp, să ajungă la gradul de inconştienţă şi iresponsabilitate care i-a mânat pe Claudiu Petre şi Adrian Rugină să intre în foc pentru a-şi salva semenii. Să se umple de jertfelnicia lor, fără să aibă nevoie de ea.
      Din fericire, în ciuda multor vorbe aruncate în aceste zile - despre care nădăjduiesc să scriu în partea a III-a a acestei mărturii -, Biserica nu a plecat urechea la asemenea îndemnuri, iar cei morţi au fost pomeniţi cu numele la Sfânta Liturghie şi alte slujbe, la fel ca şi cei bolnavi. Este un lucru pe care îl pot spune cu toată responsabilitatea, fiind eu însumi de faţă în biserică în momentul acestor rugăciuni.
     Pe lângă toate cele de mai sus, declaraţiile preşedintelui PNŢCD, Aurelian Pavelescu, par o adiere de vânt. "Totul este dominat de febra violenţei, exhibiţionismului şi sexului. Cine sunt tinerii aceştia, cine sunt părinţii lor, încotro se îndreaptă, ce vor? Anarhie. Vă asigur că pe niciunul dintre aceştia nu-i veţi găsi în biblioteci şi nici la biserici." Promiscuitate, sex, anarhie? Există. Să-i bagi pe toţi tinerii care merg în vreun club în aceeaşi oală, iată unde duce graba de a arunca vorbe pe care însăşi realitatea le contrazice. Sare pe rana unor oameni îndureraţi.
     În timp ce mă loveam de acest val de neînţelegere, mai apăreau şi veşti noi. S-a confirmat ceea ce bănuiam încă de cu seară, Adrian Rugină murise. Teodora Maftei, fotoreporteriţa de la ProTV era în stare gravă. De Bogdan Enache, bateristul Goodbye To Gravity, nimeni nu părea să ştie nimic. Iar seara, când am fost să aprind o lumânare la locul întâmplărilor, am aflat că nici Nelu Tilie nu reuşise să scape din flăcări.
     La un moment dat m-am retras din toate discuţiile contradictorii. Mi se păreau fără rost şi poate că atunci a luat naştere gândul acestei mărturisiri. În zdruncinarea sufletească pe care o simţeam, s-au auzit, rând pe rând, şi vocile care mi-au fost sprijin. Înalt Prea Sfinţitul Ioan Selejan, Mitropolitul Banatului: "Nouă nu ne este dat a-i judeca pe acei tineri. Pe noi, cei care suntem părinţii lor, ar trebui să ne judecăm pentru a vedea dacă am făcut tot ce este posibil pentru ca ei să nu îşi petreacă timpul într-o asemenea locaţie. Se spune că trupa aceea, care îşi lansa albumul, avea una din melodii Ziua în care voi muri. Nu putem vorbi de nişte tineri care nu credeau în Dumnezeu." Mai departe, înaltul ierarh face legătura şi cu Halloween-ul: poate e forţat sau poate e justificat pentru că nimeni nu a celebrat această sărbătoare de import, dar nici nu s-au evitat alăturările. Dar tonul celor spuse mai sus, iubirea reală, dincolo de posibile diferenţe de nuanţă, a fost o gură de aer proaspăt în fumul îmbăcsit al judecăţilor. Iar când am aflat că şi Adrian Rugină a murit întorcându-se în flăcări după alţii, m-am gândit la cuvintele lui Hristos: "Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca cineva sufletul său să-şi pună pentru prietenii săi." Şi gândul meu şi-a găsit ecou în minunata postare a părintelui Ioan-Florin Florescu (https://ioanflorin.wordpress.com/2015/11/02/oameni-si-bostani/ ). A fost ca o cană cu apă în pustiul dezbinării, al judecăţii şi prejudecăţii, al concluziilor pripite şi ignorante.
     Moartea năprasnică a a atâtor oameni trebuie să fie pentru toţi prilej de introspecţie şi meditaţie. Dacă suntem creştini, dacă suntem un neam, ce s-a întâmplat la Club Colectiv nu-i priveşte doar pe cei care au murit, au fost răniţi sau au asistat ca martori, ci pe noi toţi. Şi sigur, trebuie să ne gândim şi la dimensiunea spirituală. Însă fiecare dintre noi are de cumpănit propriile păcate şi neputinţe, iar faptele şi sensurile se luminează treptat. Dumnezeu lasă unele lucruri să se întâmple, însă raţiunea lor nu se desluşeşte cât ai bate din palme. Este unul dintre sensurile cuvântului pe care îl spune Însuşi Hristos ucenicilor: "Acei optsprezece inşi, peste care s-a surpat turnul în Siloam şi i-a ucis, gândiţi, oare, că ei au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu! zic vouă; dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel." În loc de zile de cugetare şi rugăciune, s-a umplut însă cetatea de oameni care au citit cât ai bate din palme gândul lui Dumnezeu. Şi dacă faci un apel către refuzul interpretărilor simpliste, eşti taxat automat. Am aflat în aceste zile că "slujesc la doi domni", că am participat la un "ritual demonic", că prietenii pe care i-am întâlnit în Colectiv şi pe care îi cunosc de atâta vreme, cu bune şi rele, sunt - n-aş fi bănuit! - cu toţii satanişti, în cel mai bun caz "fără să-şi dea seama". Şi că dacă refuz intepretarea simplistă şi forţată sunt, alături de Radu Preda (onorantă companie, n-am a mă plânge!), "complice al cecităţii ambientale".
     Unul dintre caii de bătaie ai argumentaţiei de mai sus este chiar cântecul "The Way We Die", care deschide albumul Goodbye To Gravity şi cu care a început concertul. A vorbi despre ziua morţii este, în viziunea multora, o dovadă clară de activităţi oculte. Titlul acesta ar fi "o demonică profeţie împlinită". Părintele Mihai-Andrei Aldea, un alt preot ortodox, a răspuns tuturor acestor acuzaţii într-o postare minunată pe Facebook, unde se spun mai concis şi mai adânc toate lucrurile pe care încerc eu să le exprim aici dezlânat. Iată ce scrie părintele despre cântecul cu pricina: "Şi, ca să pun capac la ticăloşia şi nepriceperea mea, mărturisesc public, sus şi tare, faptul că nu am izbutit să văd unde ar fi satanistă melodia 'The day we die'. Dimpotrivă, dincolo de stilul vocal - pe care îl înţeleg, dar care îmi este incomod - cântecul are un subiect perfect ortodox:
nu suntem numere, suntem oameni vii, iar ziua în care ne vom da bătuţi şi vom accepta să devenim numere, vom accepta să fim sclavii sistemului, este ziua în care vom muri.
Mi-a plăcut mesajul acestui cântec! Foarte mult! Habar nu am de celelalte melodii ale albumului, dar mesajul acestei melodii este, din punctul meu de vedere, perfect ortodox.
Iar comentariile pe temă ale unora - privitoare la 'premoniţia' din această melodie - ţin de o boală cumplită a datului cu părerea despre ceea ce nu ştim. Bârfă, şuşana, prostie.
Ca şi cele despre presupusa 'petrecere satanistă' de la Colectiv şi altele asemenea, toate bazate pe 'auzenii'."
     Gândul meu nu e să-i întărât pe oameni unii împotriva altora. Dar e datoria mea să mărturisesc ce am trăit şi am văzut. Şi de aceea m-am bucurat şi mângâiat când, prin corul de invective, am auzit voci ca ale părinţilor Ioan-Florin Florescu, Mihai-Andrei Aldea, Matei Vulcănescu sau pe a teologului Laurenţiu Dumitru. Sunt botezat creştin-ortodox, mărturisesc Sfânta Treime, Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi tot corpul credinţei ortodoxe. Sunt fiu al Bisericii. Şi tocmai de aceea nu-mi permit să mint. O, sigur, vorba părintelui Aldea, nu era Vecernie la Colectiv. Dar nici ritual anticreştin sau invocare a răului. Iar de obicei, când suntem loviţi de nenorocire, ştim din cărţile de rugăciuni să ne cerem iertare pentru "păcatele noastre" - ale noastre, nu ale "ălora", pe care-i privim de sus, cu fariseism moral sau intelectual, cu acea atitudine de superioritate despre care cineva spunea în engleză "your condescending demeanor has all gone wrong".
     De aici vine titlul postării acesteia în trei părţi: e datoria mea faţă de cei morţi şi de cei vii să mărturisesc ce am văzut, ce am auzit, ce ştiu. Mă întrebaţi dacă în Club Colectiv erau în seara de vineri oameni păcătoşi? O, da: doar eram şi eu acolo! Unii poate beau mai mult, unii nu credeau, alţii poate huleau uneori. Fiecare cu neputinţele lui, aşa cum suntem toţi şi peste tot. Dar nu era ritual, niciun demon nu a fost invocat, adunarea nu era anticreştină, nici scopul întunecat. Goodbye To Gravity nu este o formaţie satanistă, niciun membru nu mi-a vorbit vreodată de practici oculte, versurile reflectă frământări de tot felul, nu incită la ură, violenţă sau închinare către cel rău. Vorbesc, mai departe despre cei pe care îi cunosc. În incendiu au pierit şase arhitecţi. Vlad Ţelea, unul dintre ei, se specializase pe design interior. De câteva ori am avut discuţii pe marginea lecturilor noastre. Avea, ca şi mine, origini armeneşti, însă el chiar păstrase legătura cu comunitatea. După ce nu ne mai văzuserăm o vreme, mi-a arătat verigheta şi mi-a spus că într-o zi simţise nevoia să se ducă la biserica armenească şi să se cunune cu prietena lui. Alex Pascu e specialist în IT, Horaţiu Ghibu la fel. Am avut acolo prieteni avocaţi, muzicieni cu formaţie clasică, absolvenţi de litere. Oameni care, fără îndoială, au mai călcat uneori prin biblioteci. Unul dintre ei, deşi chinuit de o afecţiune gravă, face eforturi ca, măcar din când în când, să ajungă la biserică şi în scaunul spovedaniei. Au fost acolo şi alţii, cu bune şi rele, cum am mai spus. Neputinţa spre bine care ne defineşte condiţia căzută a fost prezentă şi în Colectiv. Dar au mai fost şi doi oameni care, într-o situaţie limită, au trecut prin foc pentru aproapele lor. Şi bănuiala mea este că nu au fost singurii. Pentru toţi aceştia s-a rugat marţi seara soborul de preoţi sosiţi la faţa locului cu o troiţă ce a fost sfinţită. Cel care a adus-o, părintele Visarion Alexa, a spus la final cuvinte simple şi de o frumuseţe dureroasă: "Și eu am fost tânăr, am fost și eu student, am intrat în club și nu mi-aș fi dorit ca viața mea să sfârșească acolo, într-un astfel de loc. Nu cred că acești tineri care au murit aici au făcut ceva rău, nu cred că au fost sataniști, nu cred că au greșit cu ceva, ci cred în primul rând că locul acesta a fost un loc într-adevăr unde au putut să cânte și să se exprime liber. Locul acesta va rămâne, probabil, un simbol al libertății de exprimare, pentru că acești tineri au reușit să spună ceva cu prețul vieții lor, anume că țara asta trebuie schimbată și noi toți avem datoria să o schimbăm. Dumnezeu să-i odihnească și să-i pomenim cu toții!" Slujba aceasta mi-a redat o parte din linişte. Iar dacă tragedia aceasta ne va apropia de Hristos-Adevărul, Care ne face liberi, vom putea spune cu toată responsabilitatea: "Nu suntem numere, suntem liberi / Suntem foarte vii / Căci ziua în care vom ceda e ziua în care vom muri". Dumnezeu să ne ierte şi să ne ajute pe toţi.


Tuesday, November 3, 2015

Incendiul din Club Colectiv - o mărturie şi o datorie. I: Faptele



Vineri, 30 octombrie 2015, la opt şi câteva minute seara, am luat un taxi din zona Obor şi m-am dus în Club Colectiv. Goodbye To Gravity, una dintre trupele bune de metal din România, îşi lansa noul album. În plus, cu unul dintre chitarişti, Vlad Ţelea, sunt prieten bun şi am şi cântat împreună. La mine, în Rising Shadow, era baterist. În viaţa de zi cu zi, arhitect specializat pe design interior. Iar basistul şi liderul trupei, Alex Pascu, a făcut acelaşi liceu cu mine şi ne-am împrietenit pe când el era într-a opta şi eu într-a douăsprezecea şi eu cu colegii mei îi cam chinuiam - în glumă - pe el şi pe ai lui. Pe chitaristul Mihai Alexandru şi pe solistul vocal Andrei Găluţ îi ştiu mai mult din vedere, în timp ce cu bateristul, Bogdan Enache, am tot stat de vorbă de-a lungul anilor pe la concerte. De altfel de el am dat primul în club. Ne-am sprijinit de stâlpul din stânga scenei şi am stat la taclale vreo cinci-şase minute. Eu mă plângeam de un prieten care s-a implicat trup şi suflet într-un stil comercial, el îmi spunea că dacă rămâi la heavy-metal e greu: trebuie să plăteşti tu totul şi uneori şi publicul e puţin numeros. "Dar măcar faci ce îţi place, ceva în care crezi", am concluzionat eu. M-am retras spre bar, unde am dat de Vlad Ţelea, căruia i-am povestit câteva snoave recente, apoi l-am salutat şi pe Pascu. Venisem doar cu geaca şi tricoul, hotărât să-mi iau un hanorac cu Goodbye To Gravity. Până să mă dezmeticesc eu, se vânduseră toate. "Asta e răsplata pentru că l-ai agăţat pe prietenul meu în cui când erai mai tânăr", mi-a spus Cristina, iubita lui Alex. Venisem, aşadar, la concert. Nu venisem la petrecerea de Halloween. Din mai multe motive. În primul rând, Halloween-ul e pe 31 octombrie, iar noi eram, după cum am spus mai sus, pe 30. Apoi, aici în club nu era petrecere de Halloween, ci concert de lansare. Nimeni nu era mascat, nici dovleci n-am observat, scenarii dramatice horror cu atât mai puţin. Sigur, trupa profitase de impactul comercial al acestei sărbători de import şi scrisese pe fluturaşi că după concert aveam să stăm la distracţie şi Halloween party marca GTG. Adică, cel mai probabil, o seară veselă cu bere. Nu-mi place nicidecum această nouă modă, dar conotaţiile ei întunecate nu erau prezente sub nicio formă în ce se întâmpla în club. Cel puţin unul dintre cei cu care am stat de vorbă, nici nu ştia că se apropie Halloween-ul. Nici eu nu mă gândeam la asta.
Clubul era destul de plin, deşi la aproximativ un kilometru avea loc alt concert. L-am întâlnit pe Cătălin Scânteie - alt fost coleg de trupă - , venit la concert cu soţia lui, Sanda. Am văzut doi vechi prieteni din gaşca veche din Romană şi doi ziarişti veterani, trecuţi de cincizeci de ani: Nelu Stratone, care mi-a spus că scrie o istorie a rock-ului românesc, şi Nelu Tilie. M-am îmbrăţişat cu Alex Penescu, avocat în viaţa de zi cu zi, talentat pianist şi "clăpar" în sfera muzicală. I-am făcut semn cu mâna Monicăi, soţia lui Vlad Ţelea. Şi m-am văzut cu mulţi, mulţi alţii, muzicieni sau nu: Horaţiu de la Changing Skins, fost coleg de liceu şi poate cel mai bun prieten al lui Alex Pascu, Mihnea Şeicaru, tot din "German" şi, un pic mai târziu, cu ursul acela de om blond şi bărbos care parcă zâmbea întruna: Adi Rugină.
Şi a început concertul: câteva artificii mai degrabă de tortul miresei şi eram cu toţii gata să ascultăm "Mantras of War". Ţin minte că sunetul era destul de bun (vocile care făceau armonia se cam pierdeau), însă volumul era mult prea ridicat. Nicio problemă, mi-am băgat dopurile de protecţie în urechi, mi-am lăsat prietenul cu care venisem ceva mai în spate şi m-am dus spre centrul sălii. Am stat ce am stat acolo, apoi m-am tras mai în stânga, ca să-l văd pe Vlad Ţelea. M-am oprit cam în dreptul stâlpului din stânga, cel unde stătusem mai devreme la palavre. La câţiva metri în spatele lui. De multe ori scriu cronici de concerte pentru site-ul la care lucrez, Maximum Rock. Şi pentru asta îmi mai iau notiţe. De acum nu eram încă hotărât dacă s-o fac sau nu, însă reţineam anumite lucruri pe care aveam de gând să le discut cu Vlad. De pildă că, atunci când dubla vocea principală, nu se prea auzea. Iar la sfârşitul piesei "Atonement" ("ispăşire" sau "căinţă", un titlu despre care, iată, nu s-a spus nimic) mi s-a părut că instrumentele s-au desincronizat pentru o scurtă perioadă până să-şi revină pe final. Şi, în sfârşit, că îmi place cum reinterpretează GTG "The Evil That Men Do" a lui Iron Maiden, dar că aici vocea lui Andrei nu se prea "lipeşte".
"Păi nu ştii ce piesă cântau când a izbucnit incendiul?" am auzit că ar fi spus cineva la câteva zile după seara de vineri. Eu ştiu. Nu cântau nicio piesă. Chitariştii şi basistul au coborât de pe scenă, pe baterist nu-l mai vedeam. Tocmai se declanşaseră artificiile - cred că mai târziu decât se plănuise, cred că trebuiau să ardă la finalul cântecului anterior. "La mulţi ani!" a spus râzând unul dintre băieţi. După o scurtă pauză, Andrei Găluţ, rămas singur pe scenă, a observat într-o doară, zâmbind: "A luat foc ceva aici. Asta nu era în plan." Am ridicat ochii şi am văzut cum buretele de antifonare de pe stâlpul în dreptul căruia stăteam se aprinsese. Nu părea mare lucru. Cineva a încercat să-l stingă cu o bere, dar era prea sus. Între timp, Andrei a întrebat dacă n-are nimeni un extinctor. Se poate ca atunci să fi avut loc unul dintre momentele cruciale ale vieţii mele. Am văzut că flacăra o ia uşor în jos şi Dumnezeu m-a tras de mână. Mi-am spus să ies, mi-a fost frică, eram cam aproape. M-am dus spre prima uşă, unde deja se înghesuiau vreo 40-50 de oameni, iar cineva răcnea să nu se creeze panică, să nu se calce lumea în picioare. Pentru o milifracţiune de secundă mi-a trecut prin gând să-mi iau geaca de la garderobă, dar am renunţat. Mai cădeau oameni, dar, în general erau ridicaţi. La un moment dat am făcut cu toţii un mic culoar, pentru că din sensul opus venea un om cu extinctorul mult aşteptat. Am privit în urmă şi am văzut că tavanul luase foc. "S-a dus concertul băieţilor", mi-am spus cu părere de rău, dar după câteva secunde am văzut cum ardea tot. Tocmai ajungeam afară. Am făcut câţiva paşi, mi-am întors privirea să văd ce se întâmplă şi atunci a venit acel val de flacără şi fum. Am fugit iar şi după câteva clipe am revenit spre intrare. Aici erau deja zeci de oameni căzuţi unii peste alţii, unii deja arşi. Ţin minte că în învălmăşeală l-am tras pe unul de mâini cu încă cineva. Mi s-a părut că-l tragem prea tare şi am spus: "Stai aşa, că-i rupem mâinile!" "Nu, e ok, trageţi!" ne-a încurajat cel cu pricina şi l-am scos din învălmăşeală. Un băiat a ieşit cu câteva şuviţe încă arzând şi cineva i le-a stins. Părea întreg. M-am dus să-i sun pe cei apropiaţi, să le spun că dacă vor vedea ceva la televizor, eu sunt viu şi nevătămat. Alex Penescu a ieşit şi el, cu jumătate din păr ars complet, clătinându-se ca un om beat şi întrebând disperat "unde-i sor-mea?" Sanda Scânteie avea arsuri pe faţă şi mâini, era plânsă, dar nu desfigurată. Îşi căuta soţul, care a ieşit şi el un pic mai târziu. Nelu Brânduşan, redactorul-şef de la revista mea arăta pârlit dar bucuros că scăpase. Şi la un moment dat cineva a adus pe braţe o fată cu părul complet ars, cu o zdreanţă rămasă din bluză şi în pragul inconştienţei. Atunci mi-am dat seama că s-ar putea să fie mai grav decât "câţiva răniţi", cum îi spusesem mamei la telefon. Dar tot nu înţelegeam amploarea dezastrului. Îi sunam insistent pe prietenul meu, Grasu', pe care îl văzusem în faţa mea în primul val de ieşiţi, dar pe care nu-l mai găseam, pe Alex Pascu şi pe Vlad Ţelea. Suna, suna, dar niciunul nu răspundea. Când l-am văzut pe Grasu' viu şi nevătămat mi s-a luat o piatră de pe inimă. Căzuse în îmbulzeală şi se julise un pic la mână. Era în tricou, ca şi mine. Între timp, la un moment dat, au început să vină ajutoarele. Întâi doi jandarmi care au rămas înmărmuriţi, apoi nişte pompieri cu măşti de gaze care au intrat în club. În câteva minute am fost evacuaţi din piaţeta ca o curte interioară unde se află clubul, pentru ca medicii şi pompierii să aibă loc. Afară, iubita lui Pascu, Cristina, era disperată. Horaţiu încerca să-şi consoleze prietena care plângea în hohote, dar fizic erau şi ei intacţi. Veniseră şi părinţii unora dintre copiii aflaţi la concert, câţiva vecini şi, aşa mi s-a părut mie cel puţin, primii hoţi de buzunare. Ieşeau tărgi după tărgi şi confuzia între noi era totală. Între timp sosiseră şi câţiva dintre cei care fuseseră la celălalt concert, printre ei mulţi fotografi. "Ţelea a ieşit ars rău, Pascu cred că era şi el ars", îmi spune Horaţiu. "A murit?" l-am întrebat. "Nu vreau să mă gândesc!" mi-a răspuns. La un moment dat am văzut o targă cu un individ corpolent şi bărbos. "E Pascu!" am strigat şi am dat fuga după cei care-l cărau, personal de pe ambulanţă şi câţiva prieteni. Cum aluneca de pe targă, am sprijinit-o şi eu pe aceasta şi i-am pus mâna pe piept, ca să-mi dau seama dacă respiră. Imposibil de detectat în fuga şi frigul acela.
     -Trăieşte? am întrebat.
     -Trăieşte, a răspuns un prieten. Trebuie să trăiască!
     Am mers până la ambulanţă şi am apucat să mă uit mai de aproape la el. Nu era Pascu. Era - am aflat după vreo oră - Claudiu Petre.
     Când jandarmii ne-au spus să facem loc pentru că se vor aduce trupurile celor arşi pentru a fi identificate, am întrebat pentru prima dată:
     -Sunt şi morţi?
     -Vai de mine! a răspuns jandarmul.
     Cifrele se îmbulzeau. 17. 18. Mai puţini. Mai mulţi. Apăruse şi Raluca, soţia lui Adi Rugină, cu faţa brăzdată de îngrijorare. Vlad Buşcă ne-a dat vestea ca un trăsnet: la televizor a apărut ştirea că Alex Pascu este unul dintre cei decedaţi. Cineva din grup a anunţat că şi Claudiu Petre a murit, iar fotograful Miluţă Flueraş e ars tare. Telefonul începuse deja să sune şi să tot sune. Unul dintre bunii mei prieteni din liceu mă întreba de mine, de Grasu', de Pascu. Prietenul şi colegul meu de trupă, Matei Tibacu, se interesa dacă poate să ajute. Am stat şi am aşteptat veşti, dar la un moment dat am fost biruit de frig - eram doar în tricou, geaca îmi rămăsese înăuntru. Am pornit-o spre casă, iar în taxi m-am uitat la un televizor de bord la ştirile care curgeau deja. Aşa cum au început să curgă şi mesajele. Până să urc în apartament, răspunsesem deja la vreo două şi vorbeam la telefon cu doi dintre cei mai buni prieteni, foşti colegi de liceu. Încercam să ne amintim împreună cine mai fusese în club şi dacă îl văzusem afară. Mi-am pus de un ceai, cu telefonul în mână, sunând neîntrerupt. Nu mai ştiu exact cine mi-a spus la telefon că Pascu este în viaţă, internat la spitalul de urgenţă Floreasca. Însă Horaţiu m-a anunţat că Vlad Ţelea a plecat în veşnicie. M-am oprit o clipă, mi-am amintit de faţa lui cea nouă, cu chelie şi barbă scurtă, de glumele pe care le făcuserăm înainte de concert. Prietenul meu Mihnea Şeicaru plecase din club la vreo zece minute înainte de incendiu şi aşa scăpase. Acum era la Floreasca cu iubita lui Pascu şi încă o prietenă, iar după vreo jumătate de oră am ajuns şi eu acolo, unde unii bolnavi erau deja transferaţi. Un cameraman m-a bruscat fiindcă îi stăteam în drum. Am stat mult de vorbă cu Mihnea şi alţii sosiţi la faţa locului pe holurile spitalului. Andrei Irode, omul de pază rocker pe care oricine a fost la mai mult de două concerte îl ştie, venise din altă parte şi se străduia din răsputeri să ajute. "Mă bucur să văd că eşti bine", mi-a spus când l-am salutat. Cătălin Scânteie apucase să-mi spună la telefon că el şi soţia lui erau cât de cât în regulă, o sunasem şi pe soţia lui Nelu - şi ea plecase, iar Nelu avea arsuri mai uşor tratabile - şi aflasem că doi colegi de la Maximum Rock erau destul de grav răniţi. N-am reuşit să intru la Alex Pascu, am mai stat printre oameni care vegheau, i-am văzut pe cei care-şi căutau disperaţi rudele şi apropiaţii pe diferitele liste, am făcut o sinteză a celor întâmplate cu fotografii de concert sosiţi la faţa locului. Am ajuns înapoi acasă pe la 5, copleşit de oboseală şi frig. M-am băgat în pat. Am reuşit să dorm până la 7.30.

Saturday, October 31, 2015

Vlad Ţelea (1978-2015)

(...primul din dreapta.)

                                           Dumnezeu să te odihnească în pace, prieten drag!

Wednesday, October 28, 2015

Criza catolicismului contemporan



     Recentul sinod al Bisericii Catolice, convocat de Papa Francisc pentru lămurirea unor probleme legate de familie, nu a limpezit mare lucru, însă a lăsat lumii o imagine profund dezbinată a catolicismului, dezbinare care nu pare decât să se adâncească, în ciuda aparentei victorii a "conservatorilor". Confuzia între învăţătură şi ceea ce în Ortodoxie se numeşte pogorământ, adică îngăduinţa pentru anumite slăbiciuni omeneşti, fără a încălca însă dogma veşnică a Bisericii, pune mari probleme creştinismului occidental. Iar un papă gata să confunde transcendentul cu imanentul, în cea mai bună "tradiţie" a teologiei eliberării şi a comunismului cu Hristos răstignit pe seceră şi ciocan, e unealta cea mai bună pentru transformarea credinţei în mişcare socială.
     Pentru ca termenii discuţiei să fie dintru început lipsiţi de ambiguitate, se impun anumite lămuriri. Dacă vorbim dintr-o perspectivă ortodoxă, nu există niciun echivoc: învăţătura catolică este erezie. Indiferent de limbajul folosit de diplomaţia bisericească, din punct de vedere dogmatic lucrurile sunt clare. Dacă ne uităm în dicţionar, vom vedea că erezia este o „doctrină sau credinţă religioasă care ia naştere în sânul unei biserici, abătându-se de la dogmele consacrate, şi care este condamnată de biserica respectivă”. Or din momentul în care apusenii au început să aducă inovaţii care vin în contradicţie cu cele şapte Sinoade Ecumenice (sau Concilii, cum li se spune în Occident) dinainte de schismă, pe care ei înşişi le recunosc ca fiind normative pentru Biserică şi învăţătura creştină, este evident că se abat de la „dogmele consacrate”. Adaosul „Filioque” din Crez, doctrina despre Purgatoriu, naşterea fără păcat a Maicii Domnului şi, mai târziu, infailibilitatea papală sunt, în materie dogmatică, doar câteva dintre înnoirile aduse de catolicism, care îl fac eretic faţă de învăţătura Bisericii primare, păstrată ca atare în Ortodoxie.
     Acestea fiind spuse, trebuie precizat că în duhul unei trăiri autentic creştine, un ortodox nu trebuie să accepte niciun amestec al învăţăturii catolice, nici să facă tot felul de compromisuri de tipul împreună-rugăciunii zise ecumenice, însă atitudinea lui faţă de semenii săi aparţinând romano-catolicismului trebuie să fie plină de dragostea de care a dat dovadă Însuşi Hristos în convorbirea cu femeia samarineancă. Din păcate mulţi ortodocşi confundă ataşamentul faţă de adevăr cu o duşmănie personală sau cu o intransigenţă sterilă, ce neagă cuiva aparţinând catolicismului orice posibilă calitate. De fapt, poziţia ortodoxă faţă de catolici a fost definită cel mai bine în secolul XX de Sfântul Siluan Athonitul, în dialogul cu un arhimandrit care făcea misiune printre catolici. Îl redăm în continuare:
     Stareţul l-a întrebat cum anume predica. Arhimandritul, care era încă tânăr şi lipsit de experienţă, a strigat gesticulând şi mişcându-se din tot trupul:
     -Le spun aşa: Credinţa voastră e desfrânare. Totul la voi este deformat, fals, şi nu vă veţi mântui dacă nu vă veţi căi.
     Stareţul a ascultat, şi l-a întrebat:
     -Şi spuneţi-mi, părinte arhimandrit, cred ei în Iisus Hristos, cred ei că este adevăratul Dumnezeu?
     -Da, cred.
     -Şi o cinstesc pe Maica Domnului?
     -Da, o cinstesc; dar învăţătura lor despre ea e greşită.
    
-Îi cinstesc pe sfinţi?
     -Da, îi cinstesc, dar ce sfinţi mai pot fi la ei de când s-au despărţit de Biserică?
     -Au slujbe în bisericile lor, citesc cuvântul lui Dumnezeu?
     -Da, au slujbe şi biserici, dar dacă aţi putea vedea ce sunt slujbele lor faţă de ale noastre, ce răceală, ce lipsă de viaţă!
     -Părinte arhimandrit, sufletul lor ştie că fac bine crezând în Iisus Hristos, cinstind pe Maica lui Dumnezeu şi pe sfinţi, chemându-i în rugăciunile lor. Dacă le veţi spune că credinţa lor e desfrânare, nu vă vor asculta... Spuneţi oamenilor că fac bine crezând în Dumnezeu, că fac bine cinstind pe Maica lui Dumnezeu şi pe sfinţi; că fac bine mergând la biserică pentru slujbe, rugându-se acasă, citind cuvântul lui Dumnezeu, şi celelalte; dar că în cutare sau cutare punct sunt în greşeală, şi de aceea trebuie să-şi îndrepte această greşeală şi totul va fi bine. Atunci Domnul se va bucura în ei, şi aşa, cu toţii, ne vom mântui prin mila lui Dumnezeu. Dumnezeu este iubire; de aceea, orice predică trebuie să purceadă şi ea din iubire, şi atunci va fi mântuitoare atât pentru cel care predică, cât şi pentru cel care o ascultă. Dar dacă îi veţi osândi, sufletul poporului nu vă va asculta şi nici un bine nu va ieşi de aici.
     Deşi este dificil – şi, până la un punct, absurd – de realizat un « clasament » al ereziilor, putem spune fără teama de a greşi prea tare că, din punctul de vedere al trăirii, catolicismul este mai aproape de Ortodoxie decât protestantismul. În fond, avem şi la catolici un caracter sacramental al slujirii, o învăţătură morală, un ciclu liturgic. Oricât de deformate ar fi acestea, poartă încă în ele semnele unei evlavii care o apropie de a noastră. Poate că aşa se explică, cel puţin în parte, existenţa unor sclipiri teologice sau de trăire din care orice creştin are de învăţat : fie că vorbim despre teologi ca Hans Urs von Balthasar, despre gânditori rătăcitori ca Charles Péguy sau despre scriitori ca Georges Bernanos şi G. K. Chesterton, găsim la mulţi credincioşi catolici străluciri exemplare de viaţă şi gândire creştină. Pe de altă parte, atâta timp cât a mai avut o oarecare influenţă, catolicismul a vegeheat în Occident şi la respectarea moralei, a modului de viaţă practică creştină.


     Conflictul dintre ordinea politică şi cea religioasă are în Occident rădăcini străvechi. Dincolo de motivaţiile unui filon anticreştin, ale unei opoziţii evidente, una dintre cauzele acestei disensiuni este însăşi pretenţia monarhică a catolicismului. Dostoievski vorbeşte în repetate rânduri - cu precădere în "Fraţii Karamazov" sau "Adolescentul" - despre pretenţia de dominaţie pământească a episcopului Romei, care a pricinuit revolta ce a culminat în ateismul ucigaş al Revoluţiei Franceze. Istoricul şi teoreticianul liberalismului Pierre Manent vede în conflictul între autoritatea religioasă papală şi cea politică principala sursă a rupturii lumii occidentale de temeliile creştine.[1] Confuzia, de multe ori voită şi cu substrat politic, între transcendent şi imanent, între autoritate dogmatică şi putere pământească, a dus la contaminare reciprocă, care în cele din urmă a ajuns să ucidă lent catolicismul, chiar şi în fibra morală cu care Occidentul creştin era obişnuit până în secolul al XVIII-lea. O imagine cumplită a acestei decăderi este ilustrată în cartea "How Far Can You Go" a lui David Lodge.[2] Lodge este un scriitor britanic în dreptul căruia anumite dicţionare aşează epitetul "catolic". Însă vorbim aici despre o preocupare (aproape excesivă) pentru catolicism, lipsită de orice ataşament faţă de tradiţia autentică a acestuia şi aplecată mai degrabă spre inovaţii "reformatoare". Naraţiunea urmăreşte evoluţia unui grup de tineri catolici prinşi în tumultul anilor 1960-1970 şi care, în cele din urmă, deşi pretind că rămân fideli Bisericii, o "înnoiesc" şi ajung, în cadru pseudo-dogmatic, să facă afirmaţii de genul: "Pot să-mi imaginez circumstanţe în care aş lua în calcul posibilitatea unui avort." (...) "Nu trebuie să mai facem nici un fel de diferenţieri între evrei şi greci, sclavi şi oameni liberi, bărbaţi şi femei... homosexuali şi heterosexuali." (...) "O să facem un fel de confesiuni în capelă. În esenţă, o să stăm împreună şi-o să discutăm despre eşecurile fiecăruia şi despre problemele emoţionale pe care le avem, iar la sfârşit o să vă acord iertarea de toate păcatele." (...) "Dezvoltarea confesiunii penticostale în sânul Bisericii Catolice este cu certitudine un fenomen remarcabail." (...) (Despre diavol): "Nu, nu în existenţa sa concretă. Eu văd în diavol un fel de personificare a răului din noi toţi, a răului potenţial." Învierea e privită ca o metaforă, dogmele ca paradigme culturale schimbătoare. În ajunul pontificatului lui Ioan Paul al II-lea, Lodge se întreabă care va fi viitorul. Răspunsul vine abia cu 35 de ani mai târziu, însă este în direcţia imaginată de acest autor pe care orice catolic de bună credinţă nu îl poate socoti decât profund toxic.


     Primul papă ne-italian din ultimii o sută cincizeci de ani, Ioan Paul al II-lea a fost un anticomunist exemplar, iar prezenţa lui i-a făcut pe contemporani să-l considere "carismatic", însuşire ce nu mai are nicio legătură cu harismele primei epoci creştine ci se referă mai degrabă la un farmec personal. În ciuda popularităţii primelor zile, pontiful polonez s-a dovedit un conservator în sânul catolicismului. Preotul ortodox Alexander Schmemann notează în jurnalul ţinut între 1973 şi 1983 impresiile pe care i le lasă vizita lui Ioan Paul al II-lea în Statele Unite ale Americii. Primit ca o vedetă datorită căldurii umane de care dădea dovadă, papa este imediat taxat de organizaţii liberale şi de presă când îşi precizează ferm poziţia privind familia, avortul, căsătoria.[3] Fostul episcop de Cracovia poartă cu el moştenirea unei credinţe care nu se lasă alterată de tendinţele vremii, în ciuda - sau poate datorită - laturii lui umane şi profund empatice. Rămâne dubioasă, pe de altă parte, atitudinea faţă de Ortodoxie. Într-una dintre primele vizite făcute după multă vreme de un suveran pontif într-o ţară ortodoxă - România - Ioan Paul al II-lea, deşi numeşte ţara "grădină a Maicii Domnului" şi îl pomeneşte pe martirul temniţelor comuniste N. Steinhardt, nu pune clar problema schismei greco-catolice şi, în ciuda concesiilor făcute chiar de catolici la numeroasele întruniri ecumenice, rosteşte în Piaţa Izvor, în prezenţa a mii de ortodocşi şi catolici, Crezul cu adaosul eretic "Filioque" ("şi de la Fiul").
     Fostul cardinal Joseph Ratzinger, care devine, ca urmaş al lui Ioan Paul al II-lea, papa Benedict al XVI-lea, le apare celor familiarizaţi cu catolicismul ca un Wojtyla fără carismă. Benedict este un teolog profund, concret şi subtil în acelaşi timp, bun cunoscător al învăţăturii de credinţă. Cu alte cuvinte, în condiţii "normale", cel puţin pentru Occident, un papă ideal. Din perspectivă răsăriteană, se remarcă o tentă politică anti-ortodoxă, deşi, pe plan teologic, Joseph Ratzinger înţelege bine valoarea învăţăturii de credinţă a Părinţilor Răsăriteni. Cum însă Biserica Romei cedează din ce în ce mai mult presiunilor din afară, Benedict al XVI-lea, căruia i se găseşte rapid şi un trecut cu tentă nazistă, este îndepărtat rapid.
     Papa Francisc a jucat de la început o altă carte: a simplităţii (franciscane) spun unii, a populismului, acuză alţii. De la bun început, noul pontif a insistat pe caracterul sinodal al Bisericii. Or, acesta este normativ dintotdeauna în Biserica nedespărţită (ortodoxă), însă contrazis vehement de dogma (eretică) a infailibilităţii papale, formulată la Conciliul Vatican I (1869-1870), dar susţinută şi înainte în cercuri ecleziastice. Pe scurt, această învăţătură susţine că atunci când vorbeşte "ex cathedra", în probleme de învăţătură şi morală, papa este infailibil prin puterea Sfântului Duh. Curios, în ciuda declaraţiilor sonore, dogma cu pricina nu a fost pusă niciodată în discuţie de Sfântul Scaun. În acelaşi timp, Francisc reia insistent teme ale aşa-numitei "teologii a eliberării", numită de adversari "marxism creştinat", care face din creştinism o mişcare socială, implicată în lupta pentru drepturi civile şi libertăţi. Este, evident, o nouă confuzie între planul imanent şi cel transcendent, între rolul Bisericii de corabie a mântuirii şi un rol iluzoriu de luptătoare pentru egalitate socială. Imaginile cu preşedintele Barack Obama dând din cap aprobator când Francisc, de la care toată creştinătatea apuseană ar fi firesc să aştepte cuvinte despre învăţătura lui Hristos, ţinea discursuri despre "schimbările climatice", "încălzirea globală" şi altele asemenea, mai degrabă de competenţa şi ideologia unor ONG-uri stângiste, este grăitor. Dar, spun unii, poate fi şi înşelător. Săptămânalul francez Le Point îi dedică papei numărul din 8 octombrie 2015, în care îl numeşte "cel mai influent om din lume" şi lider mondial, proclamând "habemus princeps mundi" - este însă tocmai ceea ce un episcop nu trebuie să fie şi ceea ce catolicismul încearcă să fie de veacuri, dând astfel naştere unor conflicte politice de anvergură. Corespondentul la Roma al hebdomadarului sus-amintit, Dominique Dunglas, remarcă însă şi diplomaţia papală, care încearcă să câştige adepţi sau cel puţin ascultători prin declaraţii interpretabile în mai multe sensuri. "Dacă cineva e gay şi Îl caută pe Domnul, cine sunt eu să-i judec pe homosexuali?" a întrebat retoric papa, aclamat imediat de mii de activişti pentru drepturile "minorităţilor sexuale" (printre care şi autohtonul Remus Cernea, a cărui principală calitate nu este, ce-i drept, subtilitatea, complet străină caracterului său monomaniacal). Însă, după cum arată Dunglas, "pentru catehismul Bisericii, a-L căuta pe Dumnezeu înseamnă, pentru un homosexual, a practica abstinenţa". Dacă referitor la adeziunea, măcar formală, faţă de manifestări evident comunistoide, papa Francisc a lăsat loc unor mari semne de întrebare, în privinţa Ortodoxiei, ipocrizia pontificală s-a manifestat cu asupră de măsură. Francisc a propus "unirea celor două Biserici, fără nicio condiţie din partea celei catolice". Cum însă o privire sintetică în istoria bisericească arată că inovatorii, cei care au modificat învăţătura tradiţională cu inovaţii contrare Tradiţiei sunt catolicii - asta ca să nu mai vorbim despre abuzurile administrative, care românilor ortodocşi le sunt cunoscute de la naşterea cu tunurile Mariei Tereza a greco-catolicismului - , această unire "fără condiţii" din partea lor este o variantă vicleană prin care Răsăritului i s-ar băga pe gât acceptarea unor dogme străine de învăţătura lui Hristos. Cu toate acestea, dând dovadă de mult echilibru, mitropolitul ortodox rus Ilarion de Volokolamsk, într-un cuvânt adresat participanţilor la recentul sinod privind familia, se situează ferm de partea conservatorilor, chiar dacă una dintre revendicările reformiste (primirea la Împărtăşanie a celor divorţaţi) este o practică răspândită în toată Ortodoxia. Ierarhul ortodox înţelege însă că, în acest context, orice compromis duce la prăbuşirea totală. Şi cu acestea ajungem la soluţiile pe care le are în acest moment Biserica Romano-Catolică.


1. La presiunea "opiniei publice" şi a "spiritului vremurilor", catolicismul poate ceda. Invocând încă un "aggiornamento", poate renunţa la parte din învăţătura dogmatică, acceptând treptat căsătoriile homosexuale, avortul, hirotonia femeilor, etc. Este curentul cel mai vocal din Biserică şi mulţi îl socotesc pe papa Francisc susţinătorul său din umbră.[4] S-ar transforma astfel într-un fel de ONG, susţinător printre altele al unor valori la fel de volatile ca oricare altele şi, prin rezistenţa tradiţionaliştilor, s-ar pulveriza şi s-ar pierde în masa protestantă, neoprotestantă şi, în cele din urmă, agnostică. Iar Occidentul ar rămâne şi fără unul dintre ultimele repere morale care i-au marcat cultura în ultimii 2000 de ani.
2. Poate fi adoptată intransigenţa absolută. Este, într-un fel, calea cea mai consecventă. Dacă "Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi" (Evrei 13, 8), este evident că învăţătura nu poate suferi modificări de dragul adaptării la vremuri rătăcite. Răutatea timpului nu justifică pervertirea binelui. Sămânţa discordiei este astăzi mai vizibilă decât oricând în catolicism. Dincolo de conflictul cu lumea secularizată, postcreştină şi anticreştină, Biserica Romei este însă măcinată de propriile contradicţii interne. Rezistenţa pe poziţii ar duce probabil tot la disoluţie, însă ar fi măcar o ieşire onorabilă din scenă.
3. Ultima soluţie i-ar pune probabil pe jar şi pe unii dintre conservatori, şi pe reformiştii cei mai aprigi. Confruntată cu o criză fără precedent, Biserica Catolică ar putea privi în urmă, scrutându-şi nu aşa-zisele slăbiciuni retrograde, ci evoluţia de-a lungul timpului. Şi ar putea înţelege că rezistenţa împotriva duhului lui antihrist nu există decât în viaţa curată în Hristos. Ar fi momentul întoarcerii Romei la matca ortodoxă din care s-a desprins acum multă vreme. Dacă ar ceda presiunilor lumii, şi-ar trăda misiunea. Rezistând pe poziţii, ar muri în picioare. Dar revenind la Ortodoxia pe care a părăsit-o, ar redeveni, cu multe suferinţe, parte a acelei Biserici întemeiate pe mărturisirea credinţei în Hristos, pe care nici porţile iadului nu o vor birui.


[1] Vezi, în special, Pierre Manent, Histoire intelectuelle du libéralisme, pag. 25 et passim
[2] În varianta românească Cât să-ntindem coarda?, traducere din limba engleză şi note de Radu Pavel Gheo, Polirom 2011
[3] Biografia unui destin misionar, Jurnalul Părintelui Alexander Schmemann (1973-1983), traducere, studiu introductiv şi comentarii de Felicia Furdui, Reîntregirea, Alba Iulia 2004
[4] Pentru vocile care insistă pe "necesitatea" schimbărilor de acest fel în Biserica Catolică, vezi, de pildă, Evelyn Finger, Die Angstmacher, în Die Zeit, nr. 41, 8 octombrie 2015; pentru vocile care văd în Francisc un susţinător al reformei dogmatice, vezi Rod Dreher, The Synod Ends, Deo Gratias (http://www.theamericanconservative.com/dreher/the-synod-ends-deo-gratias/) sau Patrick J. Buchanan, The Pope's Perilous Course (http://www.theamericanconservative.com/buchanan/the-popes-perilous-course/) în The American Conservative

UPDATE
Pentru cei interesaţi, iată mai jos un scurt film despre poziţia unei părţi însemnate din Biserica Catolică faţă de ultimele evoluţii.