Monday, December 14, 2015

"Curcubeie" sau lumea de poveste a lui Matila Ghyka



Scurta prezentare de pe coperta cărţii de faţă[1] ni-l înfăţişează pe autor ca „ofiţer de marină, diplomat, estetician, scriitor, matematician, inginer şi istoric”. Practic necunoscut publicului de la noi, Matila Ghyka se dezvăluie în aceste pagini – traducerea a două scrieri autobiografice în limba franceză, „Escales de ma jeunesse şi Heureux qui comme Ulysse... – ca un călător neobosit, explorator deopotrivă al tărâmurilor exotice şi al meandrelor filosofiei şi ştiinţei, pornit din târgul idilic al Iaşilor (şi din apropierea Botoşaniului, socotit un oraş demn de descrierile lui Gogol) şi ajuns, în cele din urmă, în Irlanda care-i aminteşte de Moldova copilăriei şi unde îl găseşte, în 1956, cu nouă ani înainte de moarte, sfârşitul acestor minunate însemnări. Descendent direct din ultimul domnitor al Moldovei dinainte de Unirea din 1859, Grigore Ghyka al X-lea, nepot al viitorului monsenior Vladimir Ghika şi el însuşi om de vază care de-a lungul unei vieţi neverosimile i-a frecventat pe Paul Morand şi Maruka Cantacuzino, Nae Ionescu şi Salvador Dalí,  autorul ne înfăţişează o aventură existenţială dintre cele care fac farmecul irepetabil al intersecţiei dintre secolele XIX şi XX.
Matila Ghyka este pe rând copilul tipic al unor boieri ieşeni, cu moşia aferentă pe plaiurile încântătoare, cu viaţă molcomă, ale Moldovei (încă) patriarhale, şi tânăr student la şcolile de marină din Franţa (perioadă în care la catolicism, urmat de mama sa şi se îndrăgosteşte de Paris, unde va reveni mereu pentru perioade mai lungi sau mai scurte), urmând apoi să bată toată Europa şi să ajungă pe cele mai îndepărtate tărâmuri. Ataşat de plaiurile natale, deloc naţionalist în sens pedant, îndrăgostit de depărtări, amator de romane de capă şi spadă şi poezie, tânărul Ghyka descoperă, de-a lungul călătoriei sale iniţiatice, matematicile, arta asiatică – în special din China şi Japonia – şi farmecul unor regiuni îndepărtate precum Martinica, un fel de paradis profan unde erotismul, eliberat de orice norme, îşi păstrează totuşi o anumită candoare, sau Senegalul. Cel puţin în prima parte a vieţii sale, personajul nostru este un hedonist viguros deşi nu lipsit de o anumită virtute nobiliară şi înclinaţii metafizice. Prieteniile sale alese îl îndreaptă către studiul filosofiei, dar şi către o permanentă explorare a teoriilor estetice, care îl va duce, în cele din urmă, la propria sa concepţie, influenţată foarte mult de matematici înalte şi numerologie, concepţie care, după spusele proprii, a fost admirată şi parţial preluată de însuşi Salvador Dalí. Călătoriile alternează cu reveniri regulate în România şi cu funcţii ocupate în administraţia maritimă a tânărului regat, toate acestea în completarea unor studii temeinice de electronică şi fizică sau a aprofundării celor mai recente descoperiri ştiinţifice, care îl duc dinspre determinismul pozitivist feroce spre intuiţii metafizice.
Descrierile sunt minunate, pline de farmecul aparte al fiecăruia dintre locurile explorate în succesiuni neaşteptate, de tipul „Bucureşti. Persia. Caucaz”, într-un limbaj plăcut şi variat, deşi uneori vag pedant. Tabloul moravurilor se întretaie cu imagini vii ale raporturilor politice şi diplomatice, descoperirea fascinată a lui Hieronymus Bosch sau a artei baroce cu meniuri amănunţite de pe toate meridianele, care cititorului dedat la asemenea bucurii îi lasă gura apă. Londra este un oraş de care Ghyka este pururea îndrăgostit şi de unde pleacă spre cucerirea simbolică a Americii, de unde revine ataşat sufleteşte de San Francisco, alt oraş de care va rămâne fascinat tot restul vieţii: „[Parcul Porţii de Aur din San Francisco] constituie una dintre grădinile celebre ale lumii (...) atât datorită poziţiei sale ce domină marea şi ‚Poarta de Aur’ propriu-zisă (cele două capete printre care se trece pentru a pătrunde în Golf), cât şi arborilor săi magnifici, mai ales cedri şi eucalipţi. Din punctul cel mai înalt al parcului, lângă statuia uriaşă a Sf. Francisc, admiram oceanul, insulele Farallones înnegurate profilându-se la orizont, şi la dreapta oraşul cuibărit în golful său. Repetam fără încetare că în sfârşit mă aflam în acest oraş al cărui nume îmi bântuise visurile din copilărie şi că San Francisco, departe de a mă dezamăgi, era şi mai frumos încă decât mi-l putusem imagina. În sfârşit, m-am îndreptat spre poarta principală ca să mă întorc în oraş. Trecând pe lângă un pâlc de eucalipţi uriaşi, am fost de-a dreptul îmbătat de parfumul lor şi m-am oprit să-l respir în voie. Frunzele lor albastre (făceau parte din soiul numit de australieni ‚cauciucul albastru’) adăugau peisajului o notă feerică, ce mă încânta o dată în plus.” De aici păşeşte  spre Japonia, despre a cărei limbă vorbită spune că este „cea mai uşoară limbă de pe lume de învăţat (pentru un european) datorită fonetismului ei silabic, unde vocalele deschise joacă rolul principal” şi  China, ţara „adevăraţilor artişti”, deşi „neglijenţi, murdari, umblând ca furnicile, adesea puturoşi”. Prin comparaţie, japonezii erau esteţi, „care se bucurau în permanenţă de Frumuseţe, introdusă de ei în toate compartimentele vieţii”. Între obiecte de artă, pe care începe să le cunoască şi să le evalueze din ce în ce mai bine, tânărul european descoperă şi deliciile culinare ale fostului mare imperiu şi ajunge la o concluzie poate surprinzătoare: „Îmi plăcea deja bucătăria chinezească, mai ales supa din cuiburi de salangane, raţa pekineză, tăiţeii prăjiţi ş. a., dar nu sunt de acord cu acei specialişti care o clasează imediat după cea franceză. Socot că bucătăria românească, preluând cele mai bune feluri din bucătăria poloneză, ungurească, grecească şi turcească îi e superioară.”
Zilele ce preced Primului Război Mondial şi apoi perioada de neutralitate a României sunt trăite de Matila Ghyka între Londra şi Bucureşti, unde, printre altele, participă în calitate de curier la negocierile dure şi adesea lipsite de scrupule ale Ministrului de Externe Titu Maiorescu, pentru obţinerea Cadrilaterului de la bulgari. Luptă în forţele maritime române în război, cunoaşte prietenia aliaţilor ruşi, dar şi dispreţul multora dintre ei pentru România, vitejia dar şi indolenţa lor şi, în cele din urmă, răzmeriţa care, odată cu suflul revoluţiei răstoarnă orice ierarhie în rândurile lor. Este un obişnuit al Marukăi Cantacuzino, al Marthei Bibescu şi al ajutorului dat de ele soldaţilor răniţi în lupte, îl ascultă cântând la pian şi vioară pe George Enescu, se entuziasmează de campania victorioasă a generalului Berthelot şi de materialul uman excepţional pe care acesta spune că l-a găsit la noi. Apoi, în euforia victoriei şi a Unirii din 1918, îşi vede mai departe de proaspăta carieră diplomatică şi de revelaţiile artistice şi ştiinţifice.
Episoadele se succed ca un tăvălug, cu toate acestea lectura este uşoară şi, pe alocuri, de-a dreptul delicioasă. Portretul succint al lui Ionel Brătianu – despre care Ghyka socoteşte că, la fel ca Iuliu Maniu mai târziu, a fost de o cinste ireproşabilă, însă a tolerat corupţia altor membri de partid şi a clienţilor electorali – se continuă armonios cu episodul întâlnirii fiicei de câţiva ani a lui Ghyka, Maureen, cu Regele Ferdinand. La Paris îi frecventează intens pe Paul Morand, Paul Valéry, Lucien Fabre şi Léon-Paul Fargue, face cu ei schimb de prefeţe şi îşi desăvârşeşte concepţia estetică şi ştiinţifică. Aceasta, explicată parţial într-un limbaj care îi pune dificultăţi profanului, se învârte în jurul secţiunii de aur şi, cu ajutorul matematicii pure şi al fizicii moderne, ajunge la o sinteză ce cuprinde şi estetica, dar duce şi către concluzii metafizice şi chiar teologice, în consonanţă cu studiile de ultimă oră ale profesorului Robert Whittaker, care se folosea de fizica matematică pentru a dovedi existenţa lui Dumnezeu sau a unui demiurg.
Între timp situaţia politică din Europa şi din ţară se învolburează. Îi datorăm lui Matila Ghyka o privire nuanţată asupra diferitelor personalităţi istorice descrise de obicei monocolor. Deşi îi critică abuzurile, socotindu-l exemplificarea perfectă a dictonului lordului Acton („puterea corupe. Puterea absolută corupe absolut.”), autorul spune despre regele Carol al II-lea că în politica internaţională „opiniile sale au fost întotdeauna extrem de corecte”. Apoi subliniază „ambiţia lui, parţial realizată, de a fi un suveran protector al artelor în general, şi al scriitorilor în special. Într-adevăr, după ştiinţa mea, a fost singurul rege care, prin instituţia numită ‚Fundaţia Regală’, şi-a rezervat dreptul nu numai de a publica o revistă lunară, unde colaborau cei mai buni scriitori ai regatului, dar şi să conducă o editură ce publica în volume frumoase atât autori români clasici (şi alţii ca Mateiu Caragiale, ale cărui opere complete n-ar fi fost niciodată publicate în lipsa ei), cât şi autori moderni, poeţi şi prozatori de limbă română, cei pe care judecata colegilor lor (membri în Consiliul de direcţie al Fundaţiilor Regale) îi desemna ca demni de a fi editaţi, chiar dacă legile cererii şi ofertei nu justificau întotdeauna această publicare din punct de vedere strict comercial. Regele Carol îşi rezerva alegerea definitivă şi se poate spune nu numai că gustul nu l-a înşelat niciodată, dar datorită preferinţei astfel arătate scriitorilor doar pentru valoarea lor intrinsecă, preferinţă îmbogăţită şi cu numeroase premii atribuite de acelaşi Comitet director prezidat de rege, statutul de scriitor în regatul României (în deceniul 1930-1940) a atins un prestigiu şi a avut avantaje materiale fără precedent, afară de epoca lui Ludovic al XIV-lea şi de China dinastiei Tang.” Adept hotărât şi activ al alianţei cu Anglia şi Franţa, Ghyka găseşte cuvinte de laudă şi la adresa lui Antonescu, pentru atitudinea fermă pe care a avut-o în privinţa Dictatului de la Viena la întâlnirea cu Hitler, episod relatat de doctorul Schmidt, interpretul acestuia din urmă. Ghyka îl admiră fără rezerve pe Nae Ionescu (deşi îi intuieşte şi aşa-zisa latură mefistofelică), pe care de altfel i-l prezintă Marukăi Cantacuzino, şi socoteşte întemniţarea lui una dintre cele mai mari greşeli ale lui Carol al II-lea. Deşi nu are nicio legătură cu Mişcarea Legionară, scrie că „executarea cinică a lui Codreanu a fost, desigur, o crimă, pentru că, în ciuda unor aspecte primejdioase ori absurde din doctrina lui, ideologia Căpitanului trezise în sufletul poporului român o mistică cu indiscutabile calităţi de frumuseţe şi puritate”. Iar asasinarea lui Nicolae Iorga o socoteşte „crimă contra naţiunii române la fel de gravă ca şi uciderea lui Codreanu”. În tot acest context deja agitat şi aflat sub spectrul iminenţei războiului, unele dintre cele mai nostalgice pasaje sunt cele în care este evocat Bucureştiul de odinioară, cu restaurante cu grădini mari, unde între 1935-1939, „’dulceaţa traiului’ atinsese cota cea mai ridicată”, „un oraş ce oferea tot confortul civilizaţiei moderne, fără a-şi pierde prin asta farmecul exotic”, în sfârşit „una dintre cele mai plăcute capitale din lume, unde merita să locuieşti, fie câteva săptămâni, fie câţiva ani”.
Al Doilea Război Mondial îl prinde pe globe-trotter-ul nostru la Londra, unde acea atitudine tonică, de un curaj la limita inconştienţei de care dădea dovadă în unele discursuri Churchill se manifestă la nivelul întregii populaţii: de la taxiuri care pentru cinci şilingi merg şi în timpul bombardamentelor, până la bătrâne doamne care nici nu se gândesc să-şi întrerupă partida de bridge când aud apropiindu-se bubuiturile „porcăriilor” germane. După cum am spus, finalul memoriilor îl găseşte pe Matila Ghyka cu familia în Irlanda, după mai multe stagii ca profesor la universităţi americane. Departe de ţara unde probabil l-ar fi aşteptat ani grei de temniţă şi unde fosta lui lume era sistematic călcată în picioare de tăvălugul comunist, Matila Ghyka îşi păstrează un optimism surprinzător: „Aş spune că în ciuda cataclismului social care a tulburat, a prăbuşit România şi pe vecinii ei, care a decapitat sistematic fostele clase diriguitoare, supravieţuitoare ale boierilor de odinioară, oameni politici şi intelectuali ieşiţi din burghezie şi elita ţărănească, într-o încercare radicală de nivelare în jos, şi oricare ar fi durata experienţei, poporul român nu-şi va pierde calităţile care, la graniţa Occidentului, aflat între Europa Centrală şi Balcani, îl fac să fie unic, de o rezistenţă de neclintit şi ca rafinament intelectual.”
Astăzi, viaţa cotidiană din România ne face să punem  sub semnul unei îndoieli amare speranţele strămoşului nostru. Poate că reînviind spiritul unor asemenea memorii, ceva din vechea fibră pierdută ar putea reveni la viaţă. În tot cazul însă, o asemenea traiectorie în care se amestecă aproape renascentist literatură, metafizică, jurnal de călătorie, război, istorie, erudiţie, fenomene stranii, iubiri platonice, bucurii senzuale şi desfătări ale spiritului, merită păstrată pentru generaţiile viitoare, dacă nu de altceva, măcar ca să ne amintească ce am fost şi ce am fi putut să fim.


[1] Matila Ghyka, Curcubeie, prefaţă de Patrick Leigh Fermor, traducere de Georgeta Filitti, Editura Polirom, 2014
CurC

No comments: