Monday, March 7, 2022

Oportunităţi ratate şi soluţii ignorate în războiul ruso-ucrainean. Guest post: Marian Serafim (jurist, Bruxelles)

 

Câteva cuvinte despre Rusia și Ucraina care nu vor folosi la nimic.

Mai întâi, trebuie să putem face diferența între explicare și justificare. Înțelegerea unei situații trebuie să fie cât se poate de neutră și să premeargă oricărei concluzii. O situație ce e imposibil de justificat din punct de vedere moral, așa cum este invazia Ucrainei, este în același timp ușor de explicat din perspectiva evoluțiilor din ultimii ani.

E extrem de grav că un stat atacă alt stat în Europa. Nu, nu este deloc prima dată de la al Doilea Război Mondial încoace. În același timp, actualul atac rusesc era perfect predictibil. Putin este corupt, rău, lipsit de scrupule, dar extrem de calculat atunci când e vorba de acțiuni politice, pentru că viața ta depinde de asta atunci când ești în vârful unei structuri de putere dincolo de alt control decât cel al superiorității brute asupra celorlalți. E greșit a privi acțiunile lui prin prisma vreunei nebunii. Este bolnav de putere – toți liderii sunt, sigur, cu boala în diverse stadii de gravitate – dar acționează calculat. Fiind calculat, el este previzibil.

Da, Putin a mers cu atacul dincolo de ce se aștepta inițial toată lumea occidentală să se întâmple – cel mai probabil mizând chiar pe efectul surpriză. Atenție, toți știau de această mișcare (nu și de amploarea ei exactă) a Rusiei și, deși ar fi avut mai multe mijloace de a veni în întâmpinarea măcar a unei părți din preocupările Rusiei, au preferat să lase această a doua invazie a Ucrainei să se întâmple. De ce? Pentru că Ucrainei întregi sub influența Rusiei i-a fost preferată o Ucraină fărâmițată cu o parte sub influență occidentală, prețul fiind ruperea teritoriilor de către Rusia, a cărei reacție se vedea venind de 15 ani, știindu-se că Ucraina este linia roșie defensivă pentru Rusia, motiv pentru care Putin a și făcut special un drum în 2008 la București la summit-ul NATO pentru a o spune cu subiect și predicat (la fel pentru Georgia). Nu vorbim despre cinismul doctrinei Noii Rusii, ci despre o serie de evenimente ușor de anticipat. Putin la început a dorit să fie tratat ca egal. În loc de a se fi dat bani numai pe resursele rusești, mai bine s-ar fi investit în această relație cu mai multă inteligență. Nu numai că Putin s-a identificat treptat, în competiția cu Vestul și în cea internă, cu un nou țar sau lider autoritar, dar și în politica externă a fost încurajat să ocupe acea poziție. Un fel de self-fulfilling prophecy de ambele părți.

Care ar fi fost variantele? Se știau îngrijorările Rusiei: aderarea Ucrainei la NATO (apogeul extinderii), absența unor garanții de securitate din partea SUA/NATO în Europa. Soluția: susținerea unui guvern ceva mai diplomat la Kiev în privința apropierii de Vest, plus pornirea unor negocieri care să arate Rusiei că e înțeleasă îngrijorarea ei privind securitatea în condițiile avansării NATO, negocieri ce puteau să dureze și 20 de ani, perioadă în care lucrurile să se așeze, să slăbești dependența maladivă a unor europeni de Rusia și să găsești instrumentele cele mai potrivite de sporire a încrederii. S-a preferat sfidarea, marginalizarea rușilor, pregătirea armatei ucrainene de către mercenari americani etc. Dacă bagi bățul prin gard trebuie să te și pregătești de eventualitatea de a fi capsat. O cacealma forțată până acolo unde ea a devenit evidentă pentru adversar, care a umflat potul, știind că nimeni nu va risca un război mondial pentru apărarea Ucrainei. O mare imprudență, cinism față de ucraineni și o greșeală politică de partea Vestului – dacă rezultatul nu este cumva unul dorit, căci acceptat este.

Din fericire, Rusia nu mai are colții de altădată, dar un animal slăbit e de multe ori mai periculos. Cert este că Rusia nu a dorit distrugerea Ucrainei și iarăși este cert că Rusia nu are puterea și nici dorința de a ocupa întreaga Ucraină și a o controla, cu atât mai puțin să amenințe cu adevărat țările din jur. Singurul element surprinzător, avansarea spre Kiev, are trei posibile explicații: forțarea căderii guvernului, adăugarea unui element în plus de negociere sau distragerea atenției de la acțiunile din est și sud, unde se află adevăratul interes strategic – unirea Rusiei cu Crimeea (deja, se pare, realizată) și a Crimeei cu Transnistria pe țărmul Mării Negre. Asta nu înseamnă că situația Kievului nu se poate înrăutăți. De negocieri va depinde soarta viitoare a Kievului și pe unde se va trasa granița între Ucraina occidentală și cea rusească, frontieră deja practic imposibil de evitat. Cert este că fără un război NATO-Rusia (deci mondial, deci ultimul lucru dorit de oricine de pe pământ) ceea ce e acum ocupat de Rusia în sud și est nu va mai reintra în componența Ucrainei ca stat unitar (de fapt, nu mai poate fi vorba de Ucraina ca stat unitar) – din fericire, toți par să excludă varianta confruntării NATO-Rusia, așa cum se și anticipa, ceea ce exclude și pericolul nuclear. Dacă ne uităm la declarațiile mai multor înalți reprezentanți politici și militari, va urma o nouă împărțire a Europei de o parte și de alta a unei noi cortine de fier. Aceasta va veni cu costuri foarte serioase nu numai pentru ruși – de fapt, mai obișnuiți cu lipsurile și capabili să se întoarcă spre China – ci și pentru Europa occidentală, ce va plăti mult mai scump gazul și produsele agroalimentare. Mai mult, logica excepționalismului woke și regimul neomarxist corporatist neoliberal de control și supraveghere testat cu ocazia pandemiei nu doar că va adăuga Rusia (alături de a sa Ortodoxie?) pe lista cancel culture (deja vedem asta), dar va face ca viața la vestul cortinei să fie poate la fel de constrângătoare ca cea de la estul ei. Societate anti-creștină metaversată versus autoritarism și sărăcie – nimeni nu câștigă de aici în afară de miliardarii lipsiți de scrupule, potentați cu vise mesianice de o parte și mafioți de cealaltă.

Dacă ultima parte e o speculație, ce rămâne sigur e că, o dată ce Rusia a intrat în Ucraina, nu va mai ieși, iar eforturile Occidentului de a trimite armament și de a impune sancțiuni Rusiei nu fac decât să hrănească animalul războiului, să-i arunce ucraineni într-o luptă pe care nu au cum s-o câștige și să mizeze pe o victorie prin obosirea adversarului, adică în timp și cu multe pierderi de vieți omenești. De aceea, trebuia evitată intrarea Rusiei în Ucraina, lucru perfect realizabil. De aceea, ce trebuie acum făcut e să forțezi Rusia să stea la masa negocierilor, dar iată că Vestul fuge de negocieri. Ar trebui să existe două obiective majore ale Vestului în înfruntarea cu Putin: primul și cel mai important – războiul să nu depășească granițele Ucrainei, pentru că automat ar deveni unul mondial; al doilea, să reducă la maximum numărul de victime din Ucraina. Primul e sabotat (indirect) prin răspândirea panicii dar pare urmărit prin toate măsurile luate (deci propaganda e orientată spre identificarea unui adversar, nu spre un efort de război) și al doilea e sabotat prin alimentarea conflictului ruso-ucrainean cu arme și declarații. Având în vedere nivelul la care e încrederea reciprocă în acest moment, graba trebuie să fie în construirea de poduri, nu în înarmare, ce efectiv nu poate salva mai nimic acum. Prin dialog se evită escaladarea și butonul nuclear, nu răspândind panica prin același mecanism de manipulare a fricii folosit în pandemie. Continuitatea dintre cele două crize este prea evidentă pentru a nu se recunoaște noul model de conducere, în care populația nu mai are nimic de spus, i se varsă propagandă și frică pe gât până devine catatonică și societatea devine un tehnotarism, diverși experți, ba sanitari, ba militari, nealeși și în deplină impunitate, decizând soarta tuturor. Pare că, în final, toți actorii mari au cel puțin în parte ce și-au dorit – Rusia-cordon de securitate; SUA-marginalizarea Rusiei, o piață de desfacere pentru complexul militaro-industrial și controlul relației ruso-germane; Germania-păstrarea alimentării cu resurse; Franța-titlul de arbitru (dacă va exista o pace, va fi probabil sub egida lui Macron); și arhitecții noii lumi…o nouă lume. De suferit, suferă ucrainenii și, apoi, vecinii lor, inclusiv noi, care în loc să mergem spre unire ne trezim că avem o Transnistrie legată direct terestru de Rusia.

Probleme extrem de grave au mai fost în Europa – ocuparea Cehoslovaciei, Iugoslavia, ocuparea de către Turcia a Ciprului de Nord, deci teritoriul altui stat NATO etc. Ce e diferit acum este că se dorește folosirea acestui moment pentru instaurarea unei noi separații, a cărei linie corespunde maximului a ceea ce putea SUA atinge în termeni de influență în Europa fără a intra în război direct cu Rusia, deci o consfințire a unei victorii, în final. Care este o victorie a libertății, dar care și marchează probabil transformarea ei în altceva, într-un „lagăr al libertății” marcat de un soi de mccarthyism ce acum e deja propagat inclusiv în școli. Pentru că la pachet va veni ceea ce iarăși știm că va veni, la fel cum știam că va urma atacul în Ucraina: benzina va fi probabil 30 de euro în 15 ani, hrana va fi considerabil mai scumpă, puterea de cumpărare va scădea. Și vom da vina pe Rusia pentru toate acestea, la fel cum vom da pe ea vina pentru ceea ce ne facem singuri prin politicile „eco”: tranziția energetică ce ne va da inflația „verde” care va crește factura la energie a companiilor, va duce la prețuri exorbitante la pompă și pentru alimente, într-un moment în care gospodăriile se luptă din greu să-și păstreze puterea de cumpărare. Va urma pauperizarea, va fi adâncit controlul din pandemie, cu accese totalitare pe care încă nu suntem în stare să le anticipăm. Să nu uităm și că plandemia și Ucraina sunt, poate, repetiții pentru ce vor aduce ecologismul radical și ocuparea Taiwanului de către China. Nu văd cum UE și SUA vor putea aplica atunci același tratament Chinei cu ce aplică acum Rusiei.

Kennan, părintele politicii de „containment” față de URSS zicea în 1998 că extinderea NATO este începutul unui nou Război Rece și că rușii vor reacționa gradual din ce în ce mai agresiv. Acum asistăm la instalarea acestui nou război rece cu cortina trecând prin mijlocul Ucrainei. Da, am beneficiat din plin de această extindere și nu trebuie să fim cinici și să nu ne pese de Ucraina dacă noi suntem cu sacii în căruță (cel puțin aparent). Desigur că nu am vrut să interiorizăm declarații ca cea a lui Kennan, pentru că ne-am câștigat cu sânge dreptul de a alege. Dar lumea nu este un loc în care binele învinge, cu atât mai puțin lumea politică. Dacă istoria adevărată rămâne a celor care încearcă să înfrunte stricăciunea lumii, lume care este sub comanda știm noi cui, creându-și o familie și apărând ceea ce îi e sfânt, istoria din manuale e cea decisă de oameni mai mult sau mai puțin bolnavi de putere și nu putem schimba asta. De aceea, dacă pretenția alegerii alianțelor este una justificată, la fel de reală și încă și mai greu de ocolit este conjunctura internațională. Trebuie să fim conștienți de costurile unor acțiuni – pentru România și multe alte țări târgul a fost net câștigător, pentru Republica Moldova cam la mijloc și pentru Ucraina tinde să fie net în defavoarea ucrainenilor și apoi și a noastră. O ieșire de sub tutela unei puteri nu poate fi pașnică decât dacă puterea respectivă este în declin semnificativ, nu atunci când cucerește teritorii. Iar o prăbușire a Rusiei, dacă va avea loc, va fi cu foarte multă suferință. Oricum, speculațiile că mafia din jurul lui Putin îl va detrona din cauza sancțiunilor sunt ridicole - invazia nu este în primul rând acțiunea lui Putin, ci cea a unei puteri ce acționează pentru păstrarea influenței.

Nu cred că există riscul unei escaladări, dar este evident că, mai ales în condițiile în care miza a fost ridicată prin apropierea de Kiev, suntem în primul rând în mâinile lui Dumnezeu, de o parte fiind agresivitatea vechiului vecin și pe de cealaltă calculul destul de cinic al aliaților. Nu am reușit să ne apărăm interesul, nici măcar să-l prezentăm, de fapt. Să prevenim o atât de păguboasă politică în zonă cu consecințele pe care le vedem, măcar să fi încercat. Cel mai rău pentru noi este că o arhitectură de securitate se bazează pe o imagine proiectată a securității. Asigurările de securitate sunt mult mai importante în menținerea păcii decât în desfășurarea războiului. NATO vs Rusia e un stand-off în care cheia este amenințarea proiectată de potențialitatea de fiecare parte. În momentul în care cărțile încep să fie jucate, când se trag gloanțe, multe din aceste amenințări încep să apară în altă lumină, adevărata valoare este de cele mai multe ori sub cea licitată. Evitarea confruntării directe NATO-Rusia pentru o miză precum Ucraina riscă să fie un precedent chiar pentru un stat NATO – merită să faci război nuclear pentru o țară, chiar și membră NATO? Și așa Articolul 5 apare în altă lumină. Și din acest motiv ar fi trebuit evitată prin diplomație această invazie.

Scurtă divagație. Ceea ce este sfânt pe lumea asta este omul – nu prin ceea ce e el din punct de vedere material, trupesc, unde este asemenea animalelor, ci în primul rând prin ceea ce este el din punct de vedere spiritual. Orice deviere a acestui accent duce la înrobirea omului – fie că punem mai presus de om statul, colectivitatea, confortul, puterea etc. Rusia pune statul (mafiot), Vestul pune bunăstarea (evident, variantă infinit mai bună, dar tot insuficientă) și ambele pun puterea. În cazul Rusiei, e cea a lui Putin și a mafiei, în cazul Occidentului este cea a potentaților financiari, în ambele cazuri abuzul de putere nu poate exista decât atunci când acumularea ei este suficient de mare. O lume în care poporul încă își mai poate exercita influența asupra conducătorilor săi este o lume ce nu va merge la război pentru orgolii mărunte și stupide exacerbate de o putere supradimensionată, nu va privi războiul ca pe o simplă armă în slujba propriului egoism atât de gonflat încât nici măcar distrugerea lumii nu mai pare un mijloc prea mare pentru afirmarea lui.

După cum spunea acolitul unuia dintre dictatorii care au însângerat veacul al XX-lea: “Sigur că oamenii nu vor război. Dar, până la urmă, conducătorii ţării hotărăsc politica şi este mereu simplu să-i tragi pe oameni după tine, indiferent că este vorba despre o democraţie, o dictatură fascistă sau un parlament sau o dictatură comunistă. Cu sau fără vot, oamenii pot fi supuşi mereu comenzii conducătorilor. Este uşor. Tot ce trebuie să faci este să le pui că sunt atacaţi şi să-i denunţi pe pacifişti de lipsă de patriotism şi pentru că ar expune ţara unui pericol mai mare.” (Hermann Goering)

 

Monday, February 28, 2022

Trutin

        Războiul ca imagine a ratării. Eșec existențial, risipirea iluziei unei păci exterioare măcinate pe dinăuntru de lepra unei civilizații prăbușite. Monahul basarabean Savatie Baștovoi spunea la un moment dat că în creștin coexistă și se luptă până la sfârșitul vieții omul vechi – corupt, pătimaș, rob al păcatului – cu cel nou, eliberat în Hristos. Într-o anumită măsură, cred că această luptă se poate observa și la nivelul familiilor, comunităților, neamurilor. Și, în acest moment al istoriei, Putin a ales să pună Rusia sub semnul omului vechi. La nivel profund, acest război este unul dintre cele mai mari eșecuri ale Rusiei, indiferent de deznodământul de pe câmpul de luptă.

 

     Pe de altă parte, opoziția lumii occidentale seamănă tot mai mult cu o cetate clădită pe nisip. Dezrădăcinarea practicată sistematic de decenii, îmbinare de relativizare a valorilor, ofensivă ideologică împotriva tradițiilor unificatoare, îndeosebi a creștinismului, laxism moral transformat în ridicarea, întâi a slăbiciunilor, apoi a imoralității celei mai deșănțate la rang de virtute au transformat cultura noastră în vorbă goală. De aceea reacțiile de astăzi, la o primă vedere foarte vehemente, sunt semnul unei confuzii vecine cu debandada.

     Agresiunea lui Putin este un eșec tocmai pentru că Rusia ar fi avut, în alte condiții, șansa de a fi unul dintre principalii actori ai redresării Europei. Pentru că Rusia face parte fără îndoială din cultura europeană. O vizită la Ermitaj sau la galeria moscovită Tretiakovskaia, o privire aruncată marii literaturi ruse, inevitabilă atunci când vorbim despre cultura europeană a ultimelor secole, amintirea unui Paris muzical subjugat de Stravinski sau de coregrafiile lui Diaghilev, cuvântul profetic al lui Soljenițân (în fața căruia marii lui adversari europeni, aserviți, de altfel, Moscovei staliniste, ca Jean-Paul Sartre, par niște pigmei triști), iată doar câteva semne ale prezenței de netăgăduit a Rusiei în Europa spiritului. Eforturile adesea excesive ale lui Petru cel Mare de a sincroniza Rusia cu civilizația occidentală au condus la o însușire desăvârșită a formelor acesteia (este suficient să vezi catedrala Sfântul Isaac din Sankt Petersburg, cu nimic mai prejos în măreție și strălucire arhitecturală decât orice mare clădire de acest fel din Occident) și au dus în același timp la o îndepărtare de rădăcinile spirituale ale Rusiei profunde. Viața mănăstirească, după cum ne spun scrierile de căpătâi ale Ortodoxiei ruse, cunoscuse o răcire, o cădere în formalism și cultivarea aproape exclusivă a virtuților exterioare. Renașterea a venit prin ucenicii Sfântului Paisie cel Mare de la Neamț, monah de origine ucraineană stabilit în Moldova după o ucenicie la Muntele Athos. Unii dintre cei care au învățat de la el „meșteșugul mântuirii” au plecat în Rusia, unde au revigorat viața duhovnicească, tradiția neîntreruptă de stareți de la mănăstirea Optina fiind unul dintre exemplele cele mai strălucite. Ortodoxia renăscută nu a luptat împotriva formelor culturale noi decât în măsura în care deveneau excesive, ci, așa cum a făcut totdeauna „aluatul creștin”, a știut să îmbrace și în noile forme de expresie adevărul veșnic. Persecutați cu sălbăticie de comuniști, cu o Biserică dezbinată timp de decenii, creștinii ruși au menținut în conștiința neamului lor o învățătură despre Hristos necontaminată de rătăcirile tot mai insistente în lume. Ca toate popoarele contemporane, rușii sunt măcinați de vicii și rătăciri, însă fermentul creștin îi face să nu-și uite cu totul rădăcinile. Rusia nu s-a lepădat cu totul de unul dintre elementele constitutive ale culturii europene, de pilonul care ar mai putea să o țină în picioare. Și cu acest ferment ar fi putut să fie în avangarda redresării unei lumi europene care seamănă tot mai mult cu Roma lui Nero și Caligula și cu Babilonul. Însă în locul Sfinților Serafim de Sarov sau Teofan Zăvorâtul, al acestor minunate exemple contemporane de umanitate plenară care sunt Sfinții Siluan Athonitul și Sofronie Saharov, în locul unei Rusii fără îndoială puternice și libere, dar izvor de mântuire pentru alte popoare, pe care o visa Soljenițân, Putin a ales să urmeze exemplul și calea lui Iosif Visarionovici Djugașvili, mai cunoscut omenirii pe care a batjocorit-o timp de decenii sub numele de Stalin.

 

*

 

     Ucrainenii și rușii sunt, fără îndoială, legați prin sânge, cultură și istorie. Există aici două puncte de vedere, ambele cu argumente valide: că ar fi două popoare gemene, așa cum le numește un recent studiu realizat în Franța, sau că ar fi două ramuri ale aceluiași popor. În tot cazul, de-a lungul unei istorii zbuciumate, au mers aproape mereu alături, cu delimitări adesea fluide. Într-un context firesc – dar ce este firesc în mersul strâmb al omenirii? – ar fi rămas probabil împreună până la capăt. Unul dintre momentele definitorii ale unei rupturi care astăzi cunoaște probabil apogeul a fost Marea Foamente din anii 1932-1933. În 1929, Stalin începuse procesul numit colectivizare, adică desființarea proprietății private în zonele rurale, confiscarea pământurilor și a animalelor de la un anumit număr în sus și trecerea lor în proprietatea „poporului”, în fapt a statului comunist, în vederea administrării centralizate. Nu vom insista asupra dezastrului economic produs de această măsură (pe care au cunoscut-o ulterior toate țările comuniste – în România unul dintre cei mai aprigi executanți, care nu a ezitat să tragă personal cu pistolul în țăranii care se opuneau, avea să fie un tânăr cvasi-analfabet promovat general de comuniștii instalați la putere de Armata Roșie, pe numele lui Nicolae Ceaușescu). Cert este că a cunoscut peste tot opoziția țăranilor, ducând la deportări atât între cei mai înstăriți, vânați cu predilecție de comuniști, numiți în Uniunea Sovietică „kulaci” (la noi, mai târziu, chiaburi), cât și a celor mai săraci, care se împotriveau confiscării peticului lor de pământ. Persecuția comunistă a atins un apogeu al cruzimii în Ucraina, unde refuzul colectivizării a fost deosebit de pronunțat, iar măsurile de represiune luate de Stalin pe fondul unei crize deja existente au dus la confiscarea întregului avut al țăranilor, la interdicția de a părăsi teritoriul Ucrainei pentru a-și procura hrană, la execuții și mai ales la o criză alimentară în urma căreia au murit cel puțin cinci milioane de oameni, printre care nenumărați copii. Marea Foamete, „Holodomor”, una dintre cele mai cumplite crime săvârșite în secolul al XX-lea, a dus la un resentiment mocnit al multor ucraineni față de puterea centrală, față de Moscova. Una dintre cele mai evidente manifestări ale acestuia a fost că în multe zone din Ucraina, în timpul operațiunilor ofensive ale Germaniei naziste, cei din trupele Wehrmachtului au fost primiți cu brațele deschise, ca eliberatori.

     Stalin a murit, istoria a mers mai departe cum știm, colosul cu picioare de lut numit URSS a căzut în cele din urmă, cum era firesc, iar Ucraina a devenit stat independent. În ciuda unui naționalism ucrainean născând și uneori artificial (subtitrarea filmelor rusești în limba ucraineană este parte a acestui exercițiu, în mare parte de imagine, în condițiile în care mai toți ucrainenii vorbeau rusă, nu însă și... ucraineană), acesta s-a manifestat mai ales împotriva altor națiuni de pe teritoriul noului stat (românii au avut aici de suferit mai mult decât alții), relația cu Federația Rusă rămânând cât se poate de cordială. (În 2004, la unele puncte de frontieră terestră, vameșii ruși se aflau la zeci de kilometri de omologii lor ucraineni, tocmai pentru că relațiile erau atât de bune încât nu era nevoie de o delimitare strictă atunci când se efectuau controalele). Jocurile geopolitice, dublate de o corupție catastrofală, au făcut să se ajungă la o confruntare pe plan local între marionetele Moscovei și oamenii politici (de multe ori la fel de corupți) sprijiniți de Occident. Restul se cunoaște. Și este evident că în aceste confruntări politice nu există bine și rău la nivel absolut. De aici până la amenințări, bombe, sânge și cotropire, distanța este însă mare. Atât de mare încât războiul declanșat de Putin îi dezbină mai tare pe ruși de ucraineni (încă apropiați, chiar cu sentimente frățești, la nivelul omului de rând) și oferă legitimitate incontestabilă lucrului pe care autocratul de la Kremlin îl contestă fățiș zilele acestea, anume statalității Ucrainei. În numele unei proclamate frății, Putin își măcelărește frații...

 

*

 

     Răspunsul Occidentului este foarte vehement retoric, deși șovăielnic când vine vorba despre practică. În cele din urmă însă, sancțiunile economice capătă un avânt fără precedent și se speră că efectele vor fi rapide. Într-adevăr, este una dintre puținele noastre speranțe. Pentru că pe termen lung, lucrurile riscă să capete o întorsătură dramatică, dat fiind că, la nivel mare, confruntarea este între un irațional total scăpat de sub control și o civilizație debilă. Prima temere este că psihologia tiranului rus nu are nicio legătură cu ceea ce suntem obișnuiți să vedem în alte cazuri. Stalin, despre care am făcut mai devreme vorbire, nu avea nici urmă de compasiune pentru cei peste care stăpânea. Suferința lui nu-i provoca nicio emoție, nicio mustrare de conștiință. În al Doilea Război Mondial, atât în perioada cât a fost aliat cu Hitler (când a invadat Finlanda), cât și după ce au devenit adversari, Stalin și-a ucis ofițerii și soldații cu o frenezie aproape egală cu a celor împotriva cărora luptau. Soldatul sovietic nu avea voie să se retragă, iar dacă scăpa din lupte crâncene, era acuzat de trădare și condamnat. Bătălia pentru Harkov (iată, iarăși Ucraina) este unul dintre cele mai semnificative evenimente de acest fel. Soldații Armatei Roșii erau uciși când înaintau de dușmanii din Wehrmacht, iar când încercau să se retragă îi așteptau plutoanele de execuție ale patriei. În cele din urmă germanii au fost obligați să se retragă, însă trupele sovietice au suferit pierderi catastrofale. Lui Stalin nu i-ar fi păsat nici dacă ar fi fost decimate complet, atâta timp cât obiectivul pe termen scurt era împlinit. De altfel, după război, o mulțime de prizonieri sovietici eliberați au luat direct drumurile Gulagului.

      Nici Putin nu pare mai interesat de dorințele și suferința propriului popor. Pe de altă parte, sancțiunile economice se pot dovedi eficiente, însă, pe termen mediu, este evident că de pe urma lor va suferi și Occidentul. Este suficient să ne gândim la dependența de petrolul și gazul rusesc a Germaniei, rod al unei politici iresponsabile duse de decenii bune și care pune în situație de risc întregul continent european. Deocamdată reacția populației este covârșitoare și unanimă – și este firesc să fie așa. Doar că dacă omul obișnuit din Occident va vedea că i se cer sacrificii, că pentru a-l opri pe invadatorul din Răsărit trebuie să sufere un pic, entuziasmul ar putea să i se șubrezească serios. Iar acesta este rezultatul direct al subminării valorilor europene la care asistăm de atâta vreme. Omul este dispus să sufere pentru credința lui, pentru convingeri, pentru ce socotește a fi mai bun și dincolo de confortul imediat. Pentru credința strămoșilor, pentru bucata lui de pământ. Toate acestea au fost evacuate din conștiința Occidentului, prin haos cultural și decrete politice venite de sus. Credință nu mai avem, pentru că, nu-i așa, suntem multiculturali și totul este relativ. În patrie nu mai credem, este un concept desuet și opresiv. „Nu există o cultură franceză”, decreta acum câțiva ani președintele francez Emmanuel Macron. Și atunci, pentru ce să suferi? Pentru pseudo-valorile unei lumi care a decretat cultul confortului și generalizarea desfrâului? Șeful serviciilor secrete britanice a scris acum câteva zile pe Twitter că ce ne deosebește cel mai tare de Putin sunt „drepturile LGBT”. Iată care ar fi, după unii, fundamentul libertății noastre europene. Vă închipuiți însă populația dispusă să sufere ca să ne putem împreuna în toate felurile imaginabile cu aprobare (și sprijin) de la stat? Credeți că lumea căzută în admirația unei biete fetițe chiulangioaice și purtate ca o relicvă prin toată lumea ar fi dispusă să rabde de foame pentru „lupta” ei cu schimbările climatice? Sau vă gândiți că merită să mori pentru a putea să ucizi în continuare zeci de milioane de copii nenăscuți? Dinspre Răsărit se ridică umbra unui tiran brutal, venit din negura unor vremuri tulburi ale răpirii, sângelui și violenței, pulsiunile străvechi și mocninde ale vremurilor când poporul nu primise încă lumina creștinismului. Îi poate ține piept lumea cealaltă în numele descompunerii morale care a prăbușit atâtea imperii? O singură valoare pare să ne fi rămas, una în numele căreia poate și omul contemporan să facă sacrificii. Libertatea. Fie ea și acea relativă libertate politică, pe care noi, est-europenii, ar trebui să știm să o prețuim cum se cuvine, după zecile de ani de asuprire comunistă. Dar vântul istoriei ne aduce, amenințător, dinspre celălalt capăt al lumii, o șoaptă sinistră: care libertate?

 

*

 

La începutul acestui an, în ceea ce ar trebui să fie, măcar din punct de vedere ideatic, celălalt capăt al lumii, într-un „bastion al libertății”, libertatea are cătușe la mâini. Presa de prim-plan din Europa și, într-o anumită măsură, din America, se face vinovată de o tăcere complice și manipulatoare. Luați ca exemplu canalele de informații românești. G4 Media, Libertatea, Adevărul, Antena 3, Digi 24 sau atâtea altele – la alegere! Uitați-vă unde, cât și cum au scris, respectiv vorbit despre convoiul libertății din Canada. Și veți vedea un caz clasic de mușamalizare. Nu vorbim aici despre un colț ascuns de lume sau despre un eveniment greu de interpretat, despre o criză politică dubioasă pritocită în camerele ascunse ale cine știe cărui serviciu de informații. Nu: ci despre sute de mii de oameni care au protestat timp de o lună și mai bine într-una dintre marile capitale ale lumii libere și au fost reprimați în stilul binecunoscut al regimurilor totalitare, La Ottawa, cetățeni din toată imensitatea Canadei s-au solidarizat cu un protest inițiat de șoferii de camioane împotriva abuzurilor făcute în numele sănătății publice de un regim pentru care pluralismul a devenit simplu exercițiu retoric.

     În paranteză fie spus, se spune că uneori marile evenimente fac oamenii mari: în „societatea spectacolului”, doi actori ajung șefi de stat. Unul, Volodimir Zelenski, rămâne neclintit în capitala asediată, deși americanii, știindu-l țintă a serviciilor secrete rusești, s-au oferit să-l evacueze. Altul, Justin Trudeau, se ascunde într-un bunker din fața unor demonstranți pașnici.

     Și, de acolo, coordonează represiunea. Stare de urgență. Oameni călcați în picioare de caii poliției sau bătuți sălbatic, deși merg de bunăvoie să se predea forțelor de ordine. Conturile bancare ale participanților și susținătorilor, blocate. Mai mult, ca o măsură ulterioară, cei care au postat filmări cu evenimentele sunt somați de autorități să aleagă între ștergerea lor și, iarăși, blocarea accesului la conturile din bănci. Violență polițienească în sprijinul unei încălcări fățișe a dreptului la liberă exprimare și a proprietății private, două dintre fundamentele libertății în numele căreia îl condamnăm – pe bună dreptate! – pe Putin. Însă tăpălagii și tudorpopeștii din toată lumea sunt demult maeștri ai dublei msuri. Și, prin aceasta, gropari mărunți ai civilizației europene.

     Atunci când Justin Trudeau îi numește pe cei care i se opun „rasiști” și „extremiști”, gândul ne fuge la „elementele fasciste și legionare” ale lui Ceaușescu din decembrie 1989, la aceiași „fasciști” evocați de Iliescu în iunie 1990, dar și la „denazificarea” Ucrainei despre care vorbește Putin. Asemănarea este profundă: într-o parte avem un produs al serviciilor secrete sovietice, în cealaltă vlăstarul unei familii care îl frecventa pe marele aliat comunist de pe continentul american, Fidel Castro. Relativismul impus prin lege al corectitudinii politice din Occident are aceleași rădăcini ideologice cu autoritarismul lui Putin. Fiara liberticidă va fi având multe capete, însă două sunt astăzi mai vizibile. Îi putem spune, de aceea, Trutin.

 

*

 

     Repet, într-o primă fază sperăm că războiul-fulger economic împotriva invadatorului va avea repede succesul scontat. Va fi o victorie de etapă. Însă după aceea trebuie să ne forțăm să rămânem cu ochii deschiși și să vedem că propaganda soft care justifică abuzurile prin formule bombastice ale unora ca Trudeau (care nu este decât un vârf de lance) este la fel de nocivă, măcar pe termen lung, ca intoxicările canalelor de propagandă rusești. Oamenii vin și pleacă, oricât de puternici sau de malefici ar fi la un moment dat. Însă duhurile care îi animă duc războiul mai departe. Și dacă ne sprijinim pe nisipul și mocirla promiscuității, a minciunii, a relativizării adevărului, ne vom prăbuși, iar „căderea noastră va fi mare”. Suntem, deci, chemați să ne schimbăm mintea și inima. Pacea înseamnă mult mai mult decât tăcerea armelor, iar libertatea nu există în afara Adevărului. „Dobândește pacea (înăuntrul tău) și mii de oameni din jurul tău se vor mântui”, spune Sfântul Serafim de Sarov. Timpurile, chiar grele fiind, pot face din noi oamenii mari care suntem chemați să fim. Niciodată singuri. Un virus a ucis o mulțime dintre noi, apoi, folosit în chip mârșav de oameni puternici și corupți, i-a dezbinat pe cei rămași. Ce dovadă mai mare a slăbiciunii și nestatorniciei omenești? Nu este, deci, vremea politicilor ambițioase, ci a căinței adânci, a schimbării personale, a curajului lăuntric care nu face doar din actorași luptători eroici, ci și din păcătoși sfinți. Este drumul anevoios al fiecăruia dintre noi, care cere o revenire de la marea politică la conștiința personală. Îi avem mereu în fața ochilor pe marii vinovați politici și am uitat să privim la „micile” noastre complicități, la minciunile pe care le-am înghițit, la lipsa de compasiune, la logica fratricidă care răspunde la ură cu ură, pe scurt, la refuzul oricărei jertfe.

     Suntem muribunzi. Și ca oameni, și ca civilizație. Este vremea să ne întoarcem la Cruce, ca să fim părtași Învierii. Fără Cel Răstignit vom cădea, dacă nu azi, mâine, sub loviturile vreunui sinistru Trutin, abătut dinspre pustiurile întunericului peste țările și orașele noastre pustiite de ultimele urme ale nobleții omenești.