Tuesday, September 30, 2008

Din nou despre Freud, manipulare şi alternativa creştină

Părintele Savatie ne propune astăzi un nou articol, în legătură tematică cu cel despre psihanaliza freudiană şi arta modernă, menit să apară în reeditarea cărţii prin care l-am cunoscut mulţi dintre noi, "Între Freud şi Hristos".

http://savatie.wordpress.com/2008/09/30/teoria-subconstientului-un-plagiat-tirziu/

Monday, September 29, 2008

Confesiuni de toamnă

Toamna târzie vine la mine cu toate clişeele de frunze moarte şi vreme dezolantă şi mai ales cu efectele pe care acestea se spune că le produc în sufletele sensibile. O tristeţe stranie mă cuprinde, nici melancolie, nici nostalgie, dar puţin din toate acestea. În ultimii ani, mai ales când am făcut cu prietenii întâlnirea de zece ani de la încheierea liceului, întâlnire pe care, fie vorba între noi, am început-o de fapt a doua zi după absolvire şi de atunci am continuat-o neîntrerupt, simt că trebuie să se termine un ciclu. Poate cei 30 de ani mi-au adus o „midlife crisis” prematură, deşi, bineînţeles, nu cred în midlife crisis şi în alte concepte tocmai bune de revistele colorate care ne complică existenţa cu pretenţiile lor de a ne segmenta, categorisi şi explica viaţa.
Îmi lipsesc enorm zilele de liceu şi, în general, mi-e greu să îmi explic de ce. Cei mai mulţi prieteni au rămas în preajma mea, legăturile s-au mai adâncit, niciunul nu a trecut prin schimbări care să-l afecteze dramatic. În plus, spre deosebire de unii dintre noi, nu am nici motive să fiu stresat şi nici cocoşat de muncă şi griji. Doar părinţii noştri îmbătrânind mă pun uneori pe gânduri. Trăiesc des aceeaşi bucurie ca la 15 ani, umbrită doar de cvasi-cronicizarea unor deprinderi rele care atunci erau pur teribilism, dar cu un rest din doza de inconştienţă inocentă, prin care Dumnezeu, atunci ca şi astăzi, mă lasă să celebrez viaţa pe care mi-a dăruit-o. Într-o discuţie pur teoretică aş spune că înţeleg mai multe lucruri decât în trecut, dar experienţa mă învaţă măcar că teoria nu valorează în ea însăşi nimic şi că la nivelul trăirii n-am înţeles niciodată mare lucru.
Nu trăiesc în trecut, deşi cei care nu înţeleg viaţa mea de odinioară au tendinţa să creadă asta. Dar am rădăcini, care actualizează o perioadă care m-a definit şi face din ea un leitmotiv al existenţei. Dar oare încercăm să recreăm ceva ce nu mai există? În centrul vremurilor care îmi lipsesc era o permanentă căutare, iar acum îmi pare uneori că nu mai căutăm nimic, că ne mulţumin să privim fotografii ale memoriei şi uităm încotro mergeam, zâmbind doar nostalgic la felul stângaci în care păşeam. Deci trăim totuşi în amintiri?
Întâmplarea – sau altceva, pentru că nu cred nici în întâmplare – face să citesc tocmai acum „În căutarea timpului pierdut”. Şi Proust îmi cântă tomnatic: „Inima noastră se schimbă, de-a lungul vieţii, iar aceasta e cea mai mare durere; însă nu o cunoaştem decât în lectură, în imaginaţie: în realitate se schimbă, aşa cum se produc anumite fenomene ale naturii, destul de încet pentru ca, dacă putem constata succesiv fiecare dintre stările ei diferite, totuşi suntem scutiţi de senzaţia însăşi a schimbării”. Ei, spun eu, dar poate din când în când, în puncte pe care prin convenţie omenească tindem să le socotim de răscruce, senzaţia aceasta abate asupra noastră toate simţămintele de care încetineala schimbării ne scuteşte de obicei. Şi poate că sunt momente de har. Dacă durerea e împletită cu cunoaşterea lăuntrică ce duce la fericire, privim spre copilărie cu dor, pentru a anticipa ziua reîntoarcerii la trăirea nemijlocită. Nu există midlife crisis decât dacă vrem noi să ne-o inventăm şi să credem în ea. Şi, eventual, să ne falsificăm o trăire autentică deşi dureroasă. Dar fiecare pas spre înţelegerea propriei noastre neîmpliniri este o nouă încercare... până la ultimul. Acum câteva zile eram la un concert şi ascultam muzică tristă şi caldă. „If it be Your will that a voice be true, from this broken hill I will sing to You”. Suntem de neiertat şi rătăcim în bezna anilor. Şi nemaiputând răbda, conştient sau inconştient, lumea toată suspină şi plânge după venirea Ta în slavă. Maran atha!

Thursday, September 25, 2008

Dialog despre neortodocşi al Sfântului Siluan Athonitul

"Am luat la cunoştinţă de o conversaţie între stareţ şi un arhimandrit care îşi desfăşura activitatea misionară printre neortodocşi. Acest arhimandrit îl stima mult pe stareţ şi a venit în diverse rânduri să vorbească cu el cu ocazia şederilor sale la Sfântul Munte. Stareţul l-a întrebat cum anume predica. Arhimandritul, care era încă tânăr şi lipsit de experienţă, a strigat gesticulând şi mişcându-se din tot trupul:
'Le spun aşa: Credinţa voastră e desfrânare. Totul la voi este deformat, fals, şi nu vă veţi mântui dacă nu vă veţi căi.'
Stareţul a ascultat, şi l-a întrebat:
'Şi spuneţi-mi, părinte arhimandrit, cred ei în Iisus Hristos, cred ei că este adevăratul Dumnezeu?'
'Da, cred.'
'Şi o cinstesc pe Maica Domnului?'
'Da, o cinstesc; dar învăţătura lor despre ea e greşită.'
'Îi cinstesc pe sfinţi?'
'Da, îi cinstesc, dar ce sfinţi mai pot fi la ei de când s-au despărţit de Biserică?'
'Au slujbe în bisericile lor, citesc cuvântul lui Dumnezeu?'
'Da, au slujbe şi biserici, dar dacă aţi putea vedea ce sunt slujbele lor faţă de ale noastre, ce răceală, ce lipsă de viaţă!'
'Părinte arhimandrit, sufletul lor ştie că fac bine crezând în Iisus Hristos, cinstind pe Maica lui Dumnezeu şi pe sfinţi, chemându-i în rugăciunile lor. Dacă le veşi spune că credinţa lor e desfrânare, nu vă vor asculta... Spuneţi oamenilor că fac bine crezând în Dumnezeu, că fac bine cinstind pe Maica lui Dumnezeu şi pe sfinţi; că fac bine mergând la biserică pentru slujbe, rugându-se acasă, citind cuvântul lui Dumnezeu, şi celelalte; dar că în cutare sau cutare punct sunt în greşeală, şi de aceea trebuie să-şi îndrepte această greşeală şi totul va fi bine. Atunci Domnul se va bucura în ei, şi aşa, cu toţii, ne vom mântui prin mila lui Dumnezeu. Dumnezeu este iubire; de aceea, orice predică trebuie să purceadă şi ea din iubire, şi atunci va fi mântuitoare atât pentru cel care predică, cât şi pentru cel care o ascultă. Dar dacă îi veţi osândi, sufletul poporului nu vă va asculta şi nici un bine nu va ieşi de aici.'"
(Din "Viaţa şi învăţăturile stareţului Siluan Athonitul, scrise de ucenicul său, arhimandritul Sofronie")

Tuesday, September 23, 2008

Schiţă stângace a unui sfânt

Ce scriu în continuare nu este o „viaţă de sfânt” redactată după tipare şi canoane, ci doar omagiul meu sărăcăcios adus unui „bătrân” care m-a mişcat. De aceea, nu căutaţi în ea nici măiestrie, nici abundenţă. Iar cei care nu credeţi în toate acestea, citiţi-le ca pe o poveste. Dacă nu vă place, daţi vina pe povestitor.

Semion Antonovici Antonov s-a născut în 1866 într-o familie de ţărani ruşi. Tatăl său, credincios şi blând, primul model al copilului care l-a păstrat în gând toată viaţa, avea obiceiul să primească, după cum se făcea pe atunci, pelerini. Astfel într-o zi a găzduit un vânzător de cărţi de la care spera să înveţe ceva. Acela, prin multe argumente, i-a spus că Dumnezeu nu există. Semion avea doar patru ani, dar în ciuda învăţăturii creştine a familiei, a început să fie ros de îndoială auzind convorbirea, şi şi-a spus: „Când voi fi mare mă voi duce să-L caut pe Dumnezeu în tot pământul”. Mai târziu, la 19 ani, a auzit oamenii din sat povestind minunile unui sfânt rus contemporan, Ioan Sezenovski (Zăvorât), şi amintindu-şi de ziua aceea din copilărie, a gândit de data aceasta: „Dacă e sfânt înseamnă că Dumnezeu e cu noi şă că nu trebuie să străbat tot pământul ca să-L găsesc”. După cum avea să povestească mai târziu, din momentul în care i-a venit acest gând, timp de trei luni a putut privi la orice fată din sat fără nici o dorinţă trupească.
Însă toate acestea au trecut. Semion era un tânăr vesel, care cânta la acordeon, bea votcă şi mergea la dansurile din sat, unde a întâlnit şi o fată ce i-a plăcut şi cu care a fost împreună, deşi nu se pusese vreodată problema căsătoriei.
Tânărul era dotat cu o rezistenţă şi o forţă fizică ieşite din comun. Într-o zi de sărbătoare, mergea prin sat cântând, când fiii curelarului s-au luat la harţă cu el şi au încercat să-i zmulgă acordeonul. Semion l-a lovit pe unul dintre ei cu atâta putere în piept, încât acela s-a prăbuşit şi a zăcut jumătate de oră, iar apoi a bolit două luni. La o vreme după aceasta, după ce Semion petrecuse în ceea ce poporul credincios numeşte necurăţii, a adormit şi a visat că a înghiţit un şarpe. Când s-a trezit, speriat, a auzit o voce de femeie spunând: „Ai înghiţit un şarpe în vis şi te-ai scârbit. Tot aşa nici mie nu-mi place ce faci!” Până la sfârşitul vieţii el a fost convins că era glasul Maicii Domnului, care l-a salvat de la viaţa de păcat. S-a decis deci să se facă monah, dar tatăl său i-a impus să termine înainte serviciul militar. În acest timp s-a rugat, iar fata cu care fusese s-a căsătorit, nestând astfel în calea dorinţei lui de călugărie.
Întors de la armată, din Sankt Petersburg, înainte de a pleca la Muntele Athos, i-a scris câteva cuvinte preotului Ioan de Kronstadt, canonizat mai târziu şi iubit de mulţimi mari de credincioşi: „Părinte, vreau să mă fac monah. Roagă-te ca lumea să nu mă ţină”. Din acel moment a început să simtă flăcările iadului vuind în jurul lui.
În 1892 a intrat ca frate în mânăstirea Sfântul Pantelimon (rusă) din Sfântul Munte Athos. A făcut spovedanie generală, a primit iertarea tuturor păcatelor, fiind copleşit de o stare de bucurie nedescrisă. Pentru că însă era neexperimentat în viaţa lăuntrică, a fost imediat atacat de gânduri trupeşti, care-i spuneau să se ducă în lume să se însoare şi a fost chinuit groaznic. Duhovnicul său i-a dat atunci un sfat, din care n-a mai ieşit în toată viaţa lui: „Niciodată să nu mai primeşti gândurile, ci alungă-le de îndată ce se ivesc”. A învăţat de asemenea rugăciunea lui Iisus, „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, pe care călugării o rostesc fără încetare, dar care poate fi spusă de oricine pretutindeni şi oricând, şi a dobândit o stare de adâncă mâhnire pentru păcate. La doar trei săptămâni după aceasta, stând în faţa icoanei Maicii Domnului, rugăciunea a intrat în inima sa şi nu l-a mai părăsit niciodată.
A urmat pentru fratele Simeon una dintre cele mai grele perioade, prin care trec mulţi călugări în drumul lor spre desăvârşire. Noaptea în chilia sa pătrundeau demonii, care împrăştiau o lumină orbitoare şi îl ispiteau cu tot felul de sugestii, dintre care două se regăseau mereu. Fie îi spuneau că e deja un sfânt, fie încercau să-l facă să cadă în disperare, şoptindu-i că nu se va mântui. În acest timp, asceza lui Simeon era una remarcabilă şi greu de imaginat pentru noi, cei obişnuiţi cu confortul lumii. La mânăstire fiecare călugăr are şi o „ascultare”, o muncă, iar a lui Simeon era să care zilnic un număr mare de saci de făină. În plus, noaptea o petrecea în rugăciune, nu se culca în pat, ci doar aşezat aţipea câte puţin, dormind o oră şi jumătate sau două pe noapte. Cu toate acestea, atacurile demonilor erau tot mai puternice, deznădejdea se adâncea şi într-o seară Simeon, gândind că Dumnezeu e neînduplecat, a stat o oră într-o spaimă de iad. La vecernie, în faţa icoanei Mântuitorului, i s-a arătat Însuşi Hristos, umplându-l de Duhul Sfânt, aşa cum au fost Sfinţii Apostoli în ziua Cincizecimii. Tânărul ascet marturiseşte că L-a recunoscut imediat, căci sufletul căruia I se arată Îl recunoaşte neapărat.
Simeon, cel ce avea să devină apoi călugărul Siluan, face parte dintr-o categorie foarte rară de rugători, cei care primesc de la început, prin râvna lor, sau mai degrabă prin preştiinţa lui Dumnezeu, un mare har. Aceştia suferă cel mai mult, căci pe de o parte, când harul îi părăseşte, tânjesc după ce au pierdut, iar pe de altă parte se fac părtaşi la iubirea răstignită a lui Hristos pentru oameni. Într-o astfel de stare, monahul dobândeşte o conştiinţă acută a propriilor păcate, dar şi o bucurie ce naşte compătimirea pentru făptura lui Dumnezeu şi o rugăciune cu lacrimi pentru întreaga lume. Harul se retrage şi reapare periodic, făcându-l pe rugător să rămână într-o stare de încordare duhovnicească ce-l face să înainteze spre desăvârşire.
Stareţul Anatolie, un bătrân duhovnic căruia îi cere sfatul, se miră şi exclamă: „Dacă ai ajuns deja aşa cum eşti acum, ce vei fi la bătrâneţe?” Vorbele acestea nu-i fac bine ascetului încă neexperimentat, care începe să fie ispitit de gânduri de mândrie (slavă deşartă). Dar învaţă de la Anatolie să se lupte cu gândurile, îndepărtând imaginaţia în momentul rugăciunii, pentru a nu primi lucruri ce puteau să-l vatăme. Lupta cu demonii a monahului e sfâşietoare, iar o palidă oglindă a ei e sfâşierea lumii noastre, toate ororile aduse de spiritualitatea demonică ascunsă sub diferite chipuri şi cultivată astăzi, cu deosebirea că cei insensibili duhovniceşte se supun fără luptă şi fără să-şi înţeleagă înrobirea. Monahul Siluan, amintindu-şi de pierderea harului şi de durerea pe care i-a adus-o, de nopţile în care duhurile necurate îl tulburau, spune: „Dacă Domnul nu mi-ar fi dat să cunosc de la început cu ce mare iubire îi iubeşte pe oameni, n-aş fi putut îndura fie şi numai o singură noapte de acest fel, şi am avut o mulţime de asemenea nopţi”. La 15 ani după ce-L văzuse pe Hristos, când ispitele ajunseseră la extrem, Siluan a vrut să se închine la icoană, dar în faţa ei a apărut un demon, iar călugărul, ajuns la o disperare vecină cu moartea, a auzit glasul Domnului: „Cei mândri suferă pururea din pricina demonilor”. "Doamne, zice atunci Siluan, învaţă-mă ce să fac ca sufletul meu să ajungă smerit". Iar Domnul îi dă în inimă răspunsul: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. De atunci Siluan înţelege că smerenia e singura cale spre desăvârşire, iar mândria flagelul care-l ridică pe om împotriva lui Dumnezeu şi a semenilor. Se smereşte pe sine într-o luptă continuă, socotindu-se vrednic de chinurile iadului din cauza păcatelor, dar fără să deznădăjduiască, înţelegând neasemănata milă a lui Dumnezeu. Încă 15 ani merge pe această cale, iar harul nu-l mai părăseşte şi ajunge în stare să poată respinge orice gând sau sugestie demonică.
În părintele Siluan începe să predomine ceea ce i-a marcat viaţa şi învăţătura, compătimirea pentru toată lumea, dar mai ales pentru cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu. „A te ruga pentru oameni înseamnă a-ţi vărsa sângele”, spunea stareţul, care simţea în sine însuşi durerea şi nenorocirea întregii omeniri. Iubirea de aproapele nu mai era pentru el o simplă învăţătură, normă abstractă, ci viaţa însăşi, însoţită de rugăciuni cu lacrimi pentru tot omul. Plin de har, el se ruga: „Doamne, nu pot să fiu singur, fă ca lumea întreagă să Te recunoască”. „Fratele nostru e viaţa noastră”.
Părintele Sofronie a fost mult timp în preajma părintelui Siluan şi el i-a scris viaţa şi i-a editat învăţăturile. Îl descrie pe stareţul său ca pe un om auster, care nu se îngrijea de trup, muncea din greu şi era mereu smerit, tăcut, dar deschis faţă de ceilalţi. Cu doar două clase primare, Siluan poseda totuşi o inteligenţă vie şi un discernământ fin al lucrurilor, care nu vine decât din rugăciune. Judecarea celorlalţi îi era complet străină. Ne spune părintele Sofronie: „N-avea în el însuşi nici umbra unui dispreţ pentru cei ce duceau o viaţă necurată, dar în adâncul sufletului său se mâhnea de căderile lor, aşa cum un tată sau o mamă se întristează de greşelile copiilor iubiţi”. Iubitor faţă de ceilalţi, îi respecta pe cei de alte păreri decât el şi căuta să-i îndrepte fără să-i jignească sau fără să le impună cu forţa punctul de vedere. Nu se abătea însă niciodată de la adevărul de credinţă. Îi sfătuia după caz pe cei veniţi la el, şi socotea că a sosit epoca prezisă de un alt ascet, părintele Stratonic, când mulţi oameni „învăţaţi” vor fi monahi în lume, căci condiţiile sunt azi puţin favorabile pentru monahismul „clasic”, dar vocaţiile şi atracţiile monahale rămân. Părintele Sofronie socoteşte că ultimul cuvânt al stareţului, definitoriu, este că singurul criteriu al adevărului este iubirea de vrăjmaşi. Doar cine rămâne în ea ajunge la sensul existenţei, la oameni, la Dumnezeu.
În 1938, suferind, a mers la infirmerie, la îndemnul altor monahi, printre care părintele Sofronie, doar pentru că i s-a putut da o cămăruţă separată în care rugăciunea să nu-i fie tulburată. Senin l-a primit pe părintele Serghie, duhovnicul său, care i-a citit „Canonul Preasfintei Fecioare”, numit şi „rugăciune la ieşirea cu greu a sufletului”. Pe 23 septembrie, spre miezul nopţii, a întrebat dacă se citeşte Utrenia, deşi sunetul ei era foarte slab. Între 1 şi 2 noaptea a murit, trecând în veşnicie atât de lin, încât nici cei din paturile apropiate nu au băgat de seamă. A fost îngropat în aceeaşi zi, la 4 după-amiaza.
Deşi a trăit mai bine de 40 de ani în mânăstire, mulţi nu i-au cunoscut sfinţenia, tocmai pentru că era atât de smerit. Alţii, auzindu-l vorbind cu îndrăzneală despre Dumnezeu, se îndoiau de el şi se temeau să nu fi fost înşelat de demoni. Abia după moarte cele despre viaţa lui minunată au ieşit la iveală, iar pe 26 noiembrie 1987 a fost canonizat, fiind cinstit în Biserică sub numele de Sfântul Siluan Athonitul, cu sărbătoare în ziua morţii sale, 24 septembrie. Speranţa care răzbate către o lume deznădăjduită din viaţa şi cuvintele Sfântului Siluan au fost rezumate de episcopul sârb (canonizat) Nikolai Velimirovici, într-o convorbire avută în 1952 cu părintele Sofronie. Cel care a scris viaţa sfântului i-a spus episcopului că un arhimandrit l-a comparat cu Sfântul Simeon Noul Teolog. Atunci episcopul a lovit cu pumnul în birou: „Nu!... Nu, nu! Siluan în iubirea lui e mai mare decât toţi! Când îi citeşti pe ceilalţi, te cuprinde o deznădejde, dar niciodată aceasta nu se iveşte din cele scrise de Siluan!” Sfinte Părinte Siluane, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Thursday, September 11, 2008

A apărut "DE BUN AUGUR" - o revistă crâncenă

Senior editor: Atilla

Din sumar:

Editorial: „Opinii de expert despre orice” de MARIAN STANCIU

Eseu filosofic: „Cum stau cu adevărat lucrurile” de DAN-ADRIAN BITCH BĂDESCU

„Drept şi afaceri” – sfaturi şi idei de BOGDAN CIOCIU

„Tradiţii şi spiritualitate în lupta pentru unitatea românilor” de RICHARD RUDAS


„Despre cumpătare” de PAUL SLAYER GRIGORIU, urmat de un „Ghid al micului electronist”

„A mânca, un mod de viaţă”, de LARRY GOGA, urmat de „Scurte sfaturi pentru îmbunătăţirea vieţii sentimentale”

„Pastă de dinţi, minore şi cravate” – despre ascensiunea unui PR, cu TUDOR DĂESCU

„Femeia perfectă şi maimuţa”, studiu al idealurilor feminine contemporane de ŞTEFAN „BEZNĂ” SZABO

Reportaj-şoc: „Cum am încercat să mă spânzur de un bonsai după ce am pierdut finala NBA” – drama lui RĂZVAN ENACHE

„Curs de literatură comparată” (episodul I), de prof. Univ. Dr. EUGEN DUMITRU

„Întotdeauna m-am considerat pur şi simplu un hoinar” – interviu cu un idealist: ALBERTO BOLOCAN

Fotoreportaj despre „Pavarotti din Rahova” – SILVIU BORTEŞ

Colţul femeilor:
„Once a rocker, always a rocker”, o lecţie despre viaţă şi constanţă cu SILVIA HOFFMANN

„Vama Veche în anii 90”, amintiri despre perioada romantică a litoralului românesc, de ALINA CRUCERU

„Cum să ne comportăm în înalta societate”, ghid exhaustiv de ADRIANA COJOCARU

(Idee şi concept: Paul Slayer Grigoriu şi Alina Cruceru)

Wednesday, September 10, 2008

Despre Freud si arta modernă

Un excelent articol al pr. Savatie Baştovoi.

http://savatie.wordpress.com/2008/09/10/valentele-freudiene-ale-artei-contemporane/#comments

Monday, September 8, 2008

8 septembrie, Naşterea Maicii Domnului

Îngerul cel mai întâi stătător din cer a fost trimis să zică ţie, Născătoare de Dumnezeu: bucură-te, vestind, prin dumnezeiasca Întrupare a lui Hristos, bucuria ce avea să se nască dintru tine la toată lumea, care pierea în necazuri. Pentru aceasta şi noi, cei împovăraţi cu păcate, nădejde de mântuire prin tine dobândim, pentru care cu umilinţă cântăm ţie:
Bucură-te, bunăvoinţă a lui Dumnezeu către noi, cei păcătoşi;
Bucură-te, tare apărătoare a celor ce se căiesc înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele lor;
Bucură-te, chemarea lui Adam cel căzut;
Bucură-te, izbăvirea lacrimilor Evei;
Bucură-te, ceea ce ne curăţeşti de întinăciunea păcatelor;
Bucură-te, baie, care speli cugetul nostru;
Bucură-te, ceea ce ai născut pe Izbăvitorul, Care în dar curăţă fărădelegile noastre;
Bucură-te, ceea ce eşti cu totul minunată, împăcarea tuturor către Dumnezeu;
Bucură-te, pod, care cu adevărat ne treci pe noi de la moarte la viaţă;
Bucură-te, ceea ce ai mântuit lumea din potopul păcatului;
Bucură-te, scară cerească, pe Care S-a pogorât la noi Domnul;
Bucură-te, mijlocitoarea tuturor către Dumnezeu;
Bucură-te, ceea ce eşti plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necăjiţi!
(Din "Acatistul Maicii Domnului, Bucuria tuturor celor necăjiţi")

Friday, September 5, 2008

Coloana sonoră - primii 30 de ani (VI)

Când te apuci să-ţi faci o trupă în adolescenţă, indiferent de cum evoluează ea ulterior, una dintre consecinţe este că anumite melodii, versuri, frânturi de piese, ajung să se asocieze cu momentele cele mai importante ale propriei tale creşteri. De când am început cu Rising Shadow, în coloana sonoră a vieţii, cântecele mele au stat alături de cele ale muzicienilor pe care-i admiram. Şi chiar dacă valoarea compozitorilor era inegală, toate făceau parte din acelaşi film.
În prima perioadă repetasem la Bitch, care cânta la bas, cu mine la chitară ritmică şi voce şi Alin la chitară solo. Exersam pentru sincronizare şi începusem cu fragmente din „Sweet Leaf” (Black Sabbath), „Revelations” (Maiden), „Mirror Mirror” (Candlemass), „Orion” (Metallica) şi „Anarchy in the UK”. Băieţii tot trăgeau de mine să-l cooptăm pe Alberto, dar eu nici nu vroiam să aud. Nu credeam că încăpem în aceeaşi teacă. Nu ştiu nici până azi dacă am încăput, sau până unde am fi putut merge împreună. Dar ştiu că într-o seară repetam cu Bitch la mine şi îl aşteptam pe Alin. În locul lui a sunat la uşă Alberto şi de atunci a început povestea Rising Shadow.
Pentru postul de baterist ne hotărâm repede să-l luăm pe Ena, după ce un coleg mai mic, Dan Finţescu, eşuează în încercarea de a bate un ritm coerent. Apucase totuşi să dea câteva autografe. Repetăm la Bitch, tot fără tobe, de data asta „Dead Skin Mask”. Eu, rămas doar cu vocea, nu ştiu cum să fac să-l imit pe Araya. Luăm repede vacanţă şi Alin şi Alberto încep să-mi plănuiască debarcarea.
Prima surpriză neplăcută este preţul pe care trebuie să-l plătim pentru a avea o sală ca lumea. Alin şi Alberto îmi comunică nonşalanţi că vom avea doi basişti, fiindcă îl luăm în trupă şi pe Ricsi, coleg de liceu, pe care eu îl ştiam vag după tricourile cu Guns’n’Roses, şi al cărui tată e ambasadorul Ungariei la Bucureşti, şi are un loc unde ne putem amenaja sala, în subsolul reşedinţei. Sar ca ars, nici nu vreau să aud de aşa ceva. După certuri interminabile, îl punem pe Ricsi la chitară acustică. Urmează să înregistrăm o piesă mai veche, pe jumătate furată, pe jumătate originală, „Sicriul de gheaţă”. Sunt revoltat, refuz să cânt pe ea, dar merg cu ceilalţi în studioul Magic Sound când o înregistrează, cu Alin la voce, dublat de buna noastră prietenă Mary. Plecarea mea din trupă pare iminentă.
...şi totuşi Alberto descoperă „Clouds”. Şi îşi spune, „aşa vreau să cânt şi eu”. Vine cu o piesă ceva mai metal, căreia Alin propune să-i adăugăm versuri de Shakespeare, dar eu optez pentru o poezie proprie şi avem „The Death of Innocence”. Între timp zboară şi Ena de la tobe şi Alin îi ia locul, Ricsi rămânând chitarist ritmic. Lucrurile încep să se mişte, îi arăt lui Alberto fragmentul din „Dream of Heaven”, el compune restul – adică cea mai mare parte – şi iaca încă o piesă. Prima înregistrată. În studio Alin nu poate bate şi în locul lui trage un vechi tobar experimentat, Mitel Bratoveanu, care se întâmplă să fie prin zonă. Când trag vocea de death, unul dintre inginerii de sunet spune: „Pe grohăială ăsta-i mai bun decât Ramon”. Adică Ramon Radosav de la Cargo. E propoziţia decisivă pentru ceilalţi: rămân.
Şi apropo de Cargo. „Destin”. Eu îi ştiam de la „Povestiri din gară”, dar al doilea album ne marchează pe toţi. Piesa-titlu, „Clasa muncitoare”, tulburătoarea „Astăzi şi mâine”. Timpuri Noi Unplugged, evident. Cu astea creştem toţi. Curând ne amintim de Tectonic, pe care îi părăsisem după ce începusem cu ei mersul la concerte dure. Dar Rising Shadow cântă prima dată la ei în deschidere, în clubul Facultăţii de Litere, pe 6 mai 1995. Între timp mai apăruseră două piese, „Tears of the Sunset” – despre care mă hotărâsem deja că va fi şi titlul albumului – şi „Les fleurs du mal”, pe versuri de Baudelaire. Cântăm şi un cover Venom, „Buried Alive”. În public, colegi şi prieteni, deci succesul e garantat. După două săptămâni ne trezim pe scena Sălii Polivalente, în deschiderea unui maraton rock ce avea să ţină toată noaptea, cu Cargo cap de afiş. Era trupa momentului şi pentru noi. Tremurând de emoţie cântăm trei piese şi vorbim despre ele până dimineaţa. E prima mea ceartă cu sponsorii. Varianta live a lui „Tears of the Sunset”, cu mici retuşuri, apare pe primul nostru demo, „Words of Ancient Wisdom”, alături de un intro, „Dream of Heaven” şi „Les fleurs du mal (Bénédiction)”, cu un superb aranjament de clape compus şi cântat de colegul nostru, Christian Vasiliu.
Între timp la Bucureşti concertează greii vremurilor vechi aşa că îi văd, încântat, deşi nu înţeleg mare lucru, pe Paul Rodgers şi John Mayall. În valul de trupe noi de doom şi death-metal, găsim şi excepţia care ne cucereşte, progresiva Dream Theater cu clasicul „Images and Words”. După o lungă perioadă de reticenţă încep să mă apropii de Type O Negative, şi „Bloody Kisses”, cu blasfemiatoarea „Christian Woman”, „Black Number 1”, „Summer Breeze” sau „Frozen” devine muzica preferată a tuturor depresiilor adolescentine. În aceeaşi perioadă îl descopăr, cu ajutorul colegului meu de bancă, Andrei Tarachiu, pe Bob Marley.
Continuăm să ne certăm dar trupa se mişcă. Chiar şi Ricsi intră în atmosfera metal a pieselor, deşi pe înregistrări Alberto trage în secret şi partea lui. Încep într-o dimineaţă cu Bitch „Ancient Scars” şi odată cu sosirea lui Alberto terminăm cea mai lungă piesă de pe album, apoi tot Alberto vine şi cu ceea ce avea să devină „Memories of Golgotha”. Concertele mai bune sau mai rele continuă să vină şi ele. Ne gândim la noi preluări şi apariţia lui „Wildhoney” ne oferă prilejul să cădem de acord asupra lui „Whatever That Hurts”. Apoi „As I Die”, Paradise Lost. Reuşesc să mă cert cu cei de la Magic Sound, după ce îi înjur pe o filmare destinată uzului intern, care ajunge la ei dintr-o neglijenţă a lui Alberto. Ne împăcăm, dar după o bună bucată de vreme. Aflăm cum e să te urască jumătate din scenă. Mulţi ne asociază cu jeep-ul şi cu banii lui Ricsi şi invidia începe să lucreze. Ne vedem de drumul nostru, izolaţi de mişcare şi nepăsători. Alberto îi distruge fără să vrea chitara acustică lui Ricsi şi, cum de fapt era a tatălui lui, suntem la un pas să rămânem fără sală şi fără scule. Vara repetăm în pod la Alin. Bitch insistă să fac şi versuri sociale şi aşa apare death-metal-ul „Black World”. Alin începe şi el să meşterească la o piesă. Mă gândesc să-i spunem „One Cry of Hate”.
Dar toamna vine cu o veste proastă, pentru că Alin nu trece de corigenţa la fizică şi rămâne repetent. Părinţii nu-l mai lasă în „deplasări”, aşa că îl luăm în locul lui pe Radu Ţiu, care cânta ca solist vocal cu trupa Astrophagastra, ce debutase la Arenele Romane, alături de noi, într-un concert cu Altar cap de afiş. Clujenii fuseseră mult timp în inimile noastre, ca prima trupă românească de thrash modern, cu al lor „The Last Warning”, dar întoarcerea spre hardcore şi atitudinea arogantă din acel concert ne îndepărtează de ei. Cântăm cu Radu la Satu Mare, unde ne împrietenim cu sucevenii de la New Age, cu care bem peste măsură. Sun influenţa lor încep să mă interesez de muzica bizantină şi cumpăr câteva casete cu acatiste de la Cernica. Tot cu Radu la Aleşd, un orăşel minuscul dar foarte primitor, unde câştigăm premiul I.
În Bucureşti apăruse Hard’n’Heavy Cafe, unde ne mutasem după ceva vreme sala de repetiţii. Cântăm aici de nenumărate ori, o dată cu Alin plângând în faţa scenei pentru că la tobe era Radu, care îi cedează locul pentru câteva piese... şi în cele din urmă definitiv. Câştigasem concursul „Romanian Underground I” şi primisem ore de studio pentru a înregistra un album.
Apropierea mea timidă de black-metal trece prin Moonspell, „Wolfheart”. „Wolfshade”, „Of Dream and Drama” sau „Alma Mater” devin în scurt timp şi unele dintre preferatele lui Bitch. Cu „In the Nightside Eclipse” al lui Emperor, propus de Larry, adopt definitiv genul. Descoperim destul de repede Satyricon („The Shadowthrone” şi „Dark Medieval Times”, în ordinea ascultării) sau Wongraven, în timp ce pe Burzum îi dispreţuim atunci ca şi acum. Bitch vine într-o zi cu Lacrimosa, „Inferno”, şi îl luăm în râs o săptămână. După câteva luni, când ne decidem să ascultăm mai atenţi, ne place şi nouă. Sau cel puţin unora dintre noi. Pe mine trupa mă cucereşte cu „Alles Lüge”. Dar cea mai importantă descoperire muzicală pe care o fac în ultimul an de liceu e albumul „The Principle of Evil Made Flesh”. Adus de o colegă nouă de liceu, cu un an mai mică, Doro, nu-i impresionează deloc pe Bitch şi pe Alberto, în timp ce eu sunt fascinat de profunzimea poetică şi expresia muzicală. „One Final Graven Kiss”, „The Forest Whispers My Name” sau „In Secret Love We Drown” sunt titluri care îmi rămân întipărite în minte şi încerc şi eu să aduc o influenţă în Rising Shadow. Nu-mi iese.
Este parcă o concurenţă între mulţi dintre cei din gaşca noastră: cine a ascultat mai multă muzică, cine şi-a cumpărat primul noutăţile, cine ştie cele mai multe titluri. Ne scăldăm în muzică. Luăm casete cu grămada. Pe unele le ascultăm până se toceşte banda – de pildă Faith No More, „The Real Thing”, cu „From Out of Nowhere”, „Epic”, sau preferata lui Alin, „Edge of the World” – pe altele abia apucăm să le trecem în revistă, cum sunt albumele Savatage, dintre care eu aprofundez la acea vreme doar „Dead Winter Dead”. Aproape că nu avem timp să ţinem pasul cu noi înşine, dar pasiunea e de nestăvilit. 1995 aduce şi noul Iron Maiden, cu Blaze Bayley, „The X Factor”. Nu e Bruce, e clar, dar câteva piese sunt foarte bune. „The Sign of the Cross”, „Man on the Edge”, „Judgement of Heaven”. Paul Bostaph trece examenul la Slayer cu „Divine Intervention”. Piesa titlu devine una dintre preferatele mele din toate timpurile, iar la „Dittohead” încerc zadarnic să pronunţ versurile în tempo-ul piesei. După „Pentecost III”, superb, Darren White pleacă din Anathema. Primul album fără el, „The Silent Enigma” e o nouă faţă a aceleiaşi muzici minunate. Rămânem fani. Rock 95, punctul culminant al unei evoluţii: Iron Maiden la Polivalentă. Ce dacă e cu Blaze, vedem „Hallowed Be Thy Name” live!!! În prima zi, Kreator, în turneul de promovare pentru „Cause for Conflict”. Grei. „Cel mai bun sunet de tobe auzit în România până acum”, spune Liviu Hoisan. N-am aşa ureche formată. Pur şi simplu îmi place. Mult. Momentul emoţionant al festivalului e prima apariţie a lui Kempes, după accidentul de motocicletă suferit. Dar tot cu „Fear of the Dark” în urechi plecăm acasă.

Thursday, September 4, 2008

Despre libertatea de a alege, în imagini

Instrucţiuni de folosire
Accesaţi link-ul de mai jos. Va apărea un anunţ conform căruia trebuie să aveţi cel puţin 18 ani. Apăsaţi pe "signing in". Introduceţi la username "Blogulpaul" si la password "PAULblogul" - atenţie la majuscule. Apăsaţi "sign in" şi uitaţi-vă până la capăt... dacă puteţi. Uneori imaginile sunt mai grăitoare decât cuvintele.

http://www.youtube.com/verify_age?next_url=/watch%3Fv%3DuaQpfrqX_AI

Tuesday, September 2, 2008

Cenzură şi crimă în România de azi

Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Luptător anticomunist, trecut prin 21 de ani de închisoare politică, ajuns la un moment dat în iadul reeducării de la Piteşti, eliberat în 1964, în momentul amnistiei generale, acuzator public al celor care demolau biserici şi condamnat din nou în 1979. Eliberat la presiunile lumii libere şi exilat în 1985. Ioan Ianolide. Condamnat la închisoare de comunişti pentru viziunea sa creştină, petrece 21 de ani în detenţie. După eliberare, scrie pe ascuns „Întoarcerea la Hristos”, despre calvarul şi viaţa duhovnicească din temniţele comuniste, carte care apare în 2006, la 20 de ani de la moartea autorului. Părintele Arsenie Boca. Unul dintre marii duhovnici ai secolului XX, întemniţat de comunişti şi prigonit şi după eliberare, pînă la sfârşitul vieţii pământeşti, în 1989. Valeriu Gafencu, supranumit „sfântul închisorilor”, lumină a colegilor de detenţie prin trăirea autentic creştină, mort în închisoarea comunistă de la Târgu Ocna după ce-şi donase doza de streptomicină adusă de un prieten, pentru a-l salva pe pastorul Richard Wurmbrandt. Ieroschimonahul Daniil, fostul ziarist Sandu Tudor, condei temut al presei interbelice, călugărit şi devenit un mare trăitor al Ortodoxiei, ucis în bătaie de comunişti în temniţa de la Aiud, după ce purtase timp de 4 ani lanţuri la picioare. Părintele Arsenie Papacioc. Mare slujitor al lui Hristos, arestat şi deţinut timp de 6 ani în temniţele comuniste, astăzi, la 94 de ani, duhovnic căutat de credincioşii din toată ţara şi socotit stâlp al Ortodoxiei prin trăire şi învăţătură. Martiriul acestora nu s-a sfârşit, ci continuă în România anului 2008. Expoziţia itinerantă „Destine de martiri”, realizată de doamna profesor doctor Emilia Corbu, istoric la Muzeul Judeţean Ialomiţa, în colaborare cu Asociaţia „Rost” şi cu CNSAS a fost supusă cenzurii la Iaşi. Pentru că oricare ar fi pretextele formulate oficial într-o clasică limbă de lemn, despre cenzură este vorba. În România anului 2008. La sesizarea şefului Arhivelor Naţionale, Dorin Dobrincu şi a directorului executiv al Institutului Naţional pentru studierea Holocaustului din România, Alexandru Florian, CNSAS, în frunte cu preşedintele colegiului, Ladislau Csendes, şi-a retras contribuţia la această expoziţie. În ce consta respectiva contribuţie? În documente privind condamnarea, detenţia şi urmărirea de către Securitate a martirilor amintiţi mai sus, care, alături de fotografii, manuscrise, publicaţii şi corespondenţă, alcătuiau portretul unei epoci şi istoria unei mărturisiri. De ce s-a oprit totul? Pentru că, potrivit detractorilor, „aceste persoane nu au intrat democrate în închisoare şi nici nu au ieşit democrate”, şi pentru că, „se face imagine unor persoane care au activat în extrema dreaptă românească”. Trecând peste falsul afirmaţiei – Sandu Tudor a fost ziarist de stânga, iar dintre cei şase doar părintele Arsenie Papacioc a făcut parte din Mişcarea Legionară, înainte de a intra în monahism pentru a face doar „politica lui Hristos” – trebuie observat limbajul inchizitor, de tipul „Ministerului Adevărului” orwellian, cu care preşedintele Asociaţiei Rost, Claudiu Târziu, a comparat intervenţia brutală a pseudo-reprezentanţilor democraţiei. Unor oameni care au suferit demn în închisorile comuniste, unde au mărturisit credinţa creştină, li se refuză spaţiul public în numele aceloraşi lozinci propagandistice pentru care au fost arestaţi. Iar României i se refuză dreptul la propriul trecut, la memoria istorică, la pomenirea martirilor. Asta în timp ce în Rusia 1700 de morţi în temniţele comuniste au fost canonizaţi de Biserica Ortodoxă, iar Biserica Romano-Catolică a făcut acelaşi lucru cu cei căzuţi în lupta cu trupele comuniste în Spania.
Cei pe care i-am amintit mai sus au nume. Nume care i-a fost refuzat pruncului nenăscut al fetiţei din Piatra Neamţ, ucis la Londra, cu acordul şi îndrumarea Theodorei Bertzi, secretar de stat în Ministerul Muncii, cu o experienţă vastă în... protecţia copilului. Nume care le-a fost refuzat şi celor 18 milioane de nenăscuţi pe care România i-a ucis de la Revoluţie încoace. Campania mediatică în care s-a clamat dreptul la crimă, luându-se în râs vocile izolate ale unor Vasile Astărăstoaie, preşedintele Colegiului Medicilor din România sau Rodica Culcer, are ca prim rezultat o nouă abominaţie: propunerea legislativă care susţine dreptul de a avorta şi când fătul are 20 de săptămîni.
Ce legătură au între ele cele două cazuri? Reprezintă un arc peste timp, în care României îi sunt anihilate trecutul şi viitorul, pentru a o lăsa captivă într-un imediat fără memorie şi fără responsabilitate, o închisoare ce seamănă din ce în ce mai mult cu o grădină zoologică. Cine se ridică în numele celor lipsiţi de apărare, morţi şi nenăscuţi? De vom tăcea mai departe, pietrele vor striga. Şi de vom rămâne nepăsători, ne vor striga sentinţa. Tu ce ai de spus?