Friday, September 5, 2008

Coloana sonoră - primii 30 de ani (VI)

Când te apuci să-ţi faci o trupă în adolescenţă, indiferent de cum evoluează ea ulterior, una dintre consecinţe este că anumite melodii, versuri, frânturi de piese, ajung să se asocieze cu momentele cele mai importante ale propriei tale creşteri. De când am început cu Rising Shadow, în coloana sonoră a vieţii, cântecele mele au stat alături de cele ale muzicienilor pe care-i admiram. Şi chiar dacă valoarea compozitorilor era inegală, toate făceau parte din acelaşi film.
În prima perioadă repetasem la Bitch, care cânta la bas, cu mine la chitară ritmică şi voce şi Alin la chitară solo. Exersam pentru sincronizare şi începusem cu fragmente din „Sweet Leaf” (Black Sabbath), „Revelations” (Maiden), „Mirror Mirror” (Candlemass), „Orion” (Metallica) şi „Anarchy in the UK”. Băieţii tot trăgeau de mine să-l cooptăm pe Alberto, dar eu nici nu vroiam să aud. Nu credeam că încăpem în aceeaşi teacă. Nu ştiu nici până azi dacă am încăput, sau până unde am fi putut merge împreună. Dar ştiu că într-o seară repetam cu Bitch la mine şi îl aşteptam pe Alin. În locul lui a sunat la uşă Alberto şi de atunci a început povestea Rising Shadow.
Pentru postul de baterist ne hotărâm repede să-l luăm pe Ena, după ce un coleg mai mic, Dan Finţescu, eşuează în încercarea de a bate un ritm coerent. Apucase totuşi să dea câteva autografe. Repetăm la Bitch, tot fără tobe, de data asta „Dead Skin Mask”. Eu, rămas doar cu vocea, nu ştiu cum să fac să-l imit pe Araya. Luăm repede vacanţă şi Alin şi Alberto încep să-mi plănuiască debarcarea.
Prima surpriză neplăcută este preţul pe care trebuie să-l plătim pentru a avea o sală ca lumea. Alin şi Alberto îmi comunică nonşalanţi că vom avea doi basişti, fiindcă îl luăm în trupă şi pe Ricsi, coleg de liceu, pe care eu îl ştiam vag după tricourile cu Guns’n’Roses, şi al cărui tată e ambasadorul Ungariei la Bucureşti, şi are un loc unde ne putem amenaja sala, în subsolul reşedinţei. Sar ca ars, nici nu vreau să aud de aşa ceva. După certuri interminabile, îl punem pe Ricsi la chitară acustică. Urmează să înregistrăm o piesă mai veche, pe jumătate furată, pe jumătate originală, „Sicriul de gheaţă”. Sunt revoltat, refuz să cânt pe ea, dar merg cu ceilalţi în studioul Magic Sound când o înregistrează, cu Alin la voce, dublat de buna noastră prietenă Mary. Plecarea mea din trupă pare iminentă.
...şi totuşi Alberto descoperă „Clouds”. Şi îşi spune, „aşa vreau să cânt şi eu”. Vine cu o piesă ceva mai metal, căreia Alin propune să-i adăugăm versuri de Shakespeare, dar eu optez pentru o poezie proprie şi avem „The Death of Innocence”. Între timp zboară şi Ena de la tobe şi Alin îi ia locul, Ricsi rămânând chitarist ritmic. Lucrurile încep să se mişte, îi arăt lui Alberto fragmentul din „Dream of Heaven”, el compune restul – adică cea mai mare parte – şi iaca încă o piesă. Prima înregistrată. În studio Alin nu poate bate şi în locul lui trage un vechi tobar experimentat, Mitel Bratoveanu, care se întâmplă să fie prin zonă. Când trag vocea de death, unul dintre inginerii de sunet spune: „Pe grohăială ăsta-i mai bun decât Ramon”. Adică Ramon Radosav de la Cargo. E propoziţia decisivă pentru ceilalţi: rămân.
Şi apropo de Cargo. „Destin”. Eu îi ştiam de la „Povestiri din gară”, dar al doilea album ne marchează pe toţi. Piesa-titlu, „Clasa muncitoare”, tulburătoarea „Astăzi şi mâine”. Timpuri Noi Unplugged, evident. Cu astea creştem toţi. Curând ne amintim de Tectonic, pe care îi părăsisem după ce începusem cu ei mersul la concerte dure. Dar Rising Shadow cântă prima dată la ei în deschidere, în clubul Facultăţii de Litere, pe 6 mai 1995. Între timp mai apăruseră două piese, „Tears of the Sunset” – despre care mă hotărâsem deja că va fi şi titlul albumului – şi „Les fleurs du mal”, pe versuri de Baudelaire. Cântăm şi un cover Venom, „Buried Alive”. În public, colegi şi prieteni, deci succesul e garantat. După două săptămâni ne trezim pe scena Sălii Polivalente, în deschiderea unui maraton rock ce avea să ţină toată noaptea, cu Cargo cap de afiş. Era trupa momentului şi pentru noi. Tremurând de emoţie cântăm trei piese şi vorbim despre ele până dimineaţa. E prima mea ceartă cu sponsorii. Varianta live a lui „Tears of the Sunset”, cu mici retuşuri, apare pe primul nostru demo, „Words of Ancient Wisdom”, alături de un intro, „Dream of Heaven” şi „Les fleurs du mal (Bénédiction)”, cu un superb aranjament de clape compus şi cântat de colegul nostru, Christian Vasiliu.
Între timp la Bucureşti concertează greii vremurilor vechi aşa că îi văd, încântat, deşi nu înţeleg mare lucru, pe Paul Rodgers şi John Mayall. În valul de trupe noi de doom şi death-metal, găsim şi excepţia care ne cucereşte, progresiva Dream Theater cu clasicul „Images and Words”. După o lungă perioadă de reticenţă încep să mă apropii de Type O Negative, şi „Bloody Kisses”, cu blasfemiatoarea „Christian Woman”, „Black Number 1”, „Summer Breeze” sau „Frozen” devine muzica preferată a tuturor depresiilor adolescentine. În aceeaşi perioadă îl descopăr, cu ajutorul colegului meu de bancă, Andrei Tarachiu, pe Bob Marley.
Continuăm să ne certăm dar trupa se mişcă. Chiar şi Ricsi intră în atmosfera metal a pieselor, deşi pe înregistrări Alberto trage în secret şi partea lui. Încep într-o dimineaţă cu Bitch „Ancient Scars” şi odată cu sosirea lui Alberto terminăm cea mai lungă piesă de pe album, apoi tot Alberto vine şi cu ceea ce avea să devină „Memories of Golgotha”. Concertele mai bune sau mai rele continuă să vină şi ele. Ne gândim la noi preluări şi apariţia lui „Wildhoney” ne oferă prilejul să cădem de acord asupra lui „Whatever That Hurts”. Apoi „As I Die”, Paradise Lost. Reuşesc să mă cert cu cei de la Magic Sound, după ce îi înjur pe o filmare destinată uzului intern, care ajunge la ei dintr-o neglijenţă a lui Alberto. Ne împăcăm, dar după o bună bucată de vreme. Aflăm cum e să te urască jumătate din scenă. Mulţi ne asociază cu jeep-ul şi cu banii lui Ricsi şi invidia începe să lucreze. Ne vedem de drumul nostru, izolaţi de mişcare şi nepăsători. Alberto îi distruge fără să vrea chitara acustică lui Ricsi şi, cum de fapt era a tatălui lui, suntem la un pas să rămânem fără sală şi fără scule. Vara repetăm în pod la Alin. Bitch insistă să fac şi versuri sociale şi aşa apare death-metal-ul „Black World”. Alin începe şi el să meşterească la o piesă. Mă gândesc să-i spunem „One Cry of Hate”.
Dar toamna vine cu o veste proastă, pentru că Alin nu trece de corigenţa la fizică şi rămâne repetent. Părinţii nu-l mai lasă în „deplasări”, aşa că îl luăm în locul lui pe Radu Ţiu, care cânta ca solist vocal cu trupa Astrophagastra, ce debutase la Arenele Romane, alături de noi, într-un concert cu Altar cap de afiş. Clujenii fuseseră mult timp în inimile noastre, ca prima trupă românească de thrash modern, cu al lor „The Last Warning”, dar întoarcerea spre hardcore şi atitudinea arogantă din acel concert ne îndepărtează de ei. Cântăm cu Radu la Satu Mare, unde ne împrietenim cu sucevenii de la New Age, cu care bem peste măsură. Sun influenţa lor încep să mă interesez de muzica bizantină şi cumpăr câteva casete cu acatiste de la Cernica. Tot cu Radu la Aleşd, un orăşel minuscul dar foarte primitor, unde câştigăm premiul I.
În Bucureşti apăruse Hard’n’Heavy Cafe, unde ne mutasem după ceva vreme sala de repetiţii. Cântăm aici de nenumărate ori, o dată cu Alin plângând în faţa scenei pentru că la tobe era Radu, care îi cedează locul pentru câteva piese... şi în cele din urmă definitiv. Câştigasem concursul „Romanian Underground I” şi primisem ore de studio pentru a înregistra un album.
Apropierea mea timidă de black-metal trece prin Moonspell, „Wolfheart”. „Wolfshade”, „Of Dream and Drama” sau „Alma Mater” devin în scurt timp şi unele dintre preferatele lui Bitch. Cu „In the Nightside Eclipse” al lui Emperor, propus de Larry, adopt definitiv genul. Descoperim destul de repede Satyricon („The Shadowthrone” şi „Dark Medieval Times”, în ordinea ascultării) sau Wongraven, în timp ce pe Burzum îi dispreţuim atunci ca şi acum. Bitch vine într-o zi cu Lacrimosa, „Inferno”, şi îl luăm în râs o săptămână. După câteva luni, când ne decidem să ascultăm mai atenţi, ne place şi nouă. Sau cel puţin unora dintre noi. Pe mine trupa mă cucereşte cu „Alles Lüge”. Dar cea mai importantă descoperire muzicală pe care o fac în ultimul an de liceu e albumul „The Principle of Evil Made Flesh”. Adus de o colegă nouă de liceu, cu un an mai mică, Doro, nu-i impresionează deloc pe Bitch şi pe Alberto, în timp ce eu sunt fascinat de profunzimea poetică şi expresia muzicală. „One Final Graven Kiss”, „The Forest Whispers My Name” sau „In Secret Love We Drown” sunt titluri care îmi rămân întipărite în minte şi încerc şi eu să aduc o influenţă în Rising Shadow. Nu-mi iese.
Este parcă o concurenţă între mulţi dintre cei din gaşca noastră: cine a ascultat mai multă muzică, cine şi-a cumpărat primul noutăţile, cine ştie cele mai multe titluri. Ne scăldăm în muzică. Luăm casete cu grămada. Pe unele le ascultăm până se toceşte banda – de pildă Faith No More, „The Real Thing”, cu „From Out of Nowhere”, „Epic”, sau preferata lui Alin, „Edge of the World” – pe altele abia apucăm să le trecem în revistă, cum sunt albumele Savatage, dintre care eu aprofundez la acea vreme doar „Dead Winter Dead”. Aproape că nu avem timp să ţinem pasul cu noi înşine, dar pasiunea e de nestăvilit. 1995 aduce şi noul Iron Maiden, cu Blaze Bayley, „The X Factor”. Nu e Bruce, e clar, dar câteva piese sunt foarte bune. „The Sign of the Cross”, „Man on the Edge”, „Judgement of Heaven”. Paul Bostaph trece examenul la Slayer cu „Divine Intervention”. Piesa titlu devine una dintre preferatele mele din toate timpurile, iar la „Dittohead” încerc zadarnic să pronunţ versurile în tempo-ul piesei. După „Pentecost III”, superb, Darren White pleacă din Anathema. Primul album fără el, „The Silent Enigma” e o nouă faţă a aceleiaşi muzici minunate. Rămânem fani. Rock 95, punctul culminant al unei evoluţii: Iron Maiden la Polivalentă. Ce dacă e cu Blaze, vedem „Hallowed Be Thy Name” live!!! În prima zi, Kreator, în turneul de promovare pentru „Cause for Conflict”. Grei. „Cel mai bun sunet de tobe auzit în România până acum”, spune Liviu Hoisan. N-am aşa ureche formată. Pur şi simplu îmi place. Mult. Momentul emoţionant al festivalului e prima apariţie a lui Kempes, după accidentul de motocicletă suferit. Dar tot cu „Fear of the Dark” în urechi plecăm acasă.

11 comments:

Anonymous said...

behold the memory on this computer
hehehe

Guerro

Anonymous said...

ghiaro cu stambele lui =))

U suk anyway Paul! (la ureche ma refer)

Cheerz,

L.

Dan Fintescu said...

He he... ce amintiri... Oare ce s-ar fi intamplat daca... ?

varverica said...

Chiar ca ce de amintiri... cei mai liberi si cei mai intensi ani.

Anonymous said...

..pai ce sa se intample?! Nu mai stiam cum stam cu vremea ...

Cheerz,

#L.

Drace said...

LOL, Cargo cap de afis intr-un concert in care au cantat si Bloodbath? E adevarat, spre dimineata Sala Polivalenta se cam golise, iar majoritatea celor ramasi dormeau pe scaune, mai eram doar vreo 20 de insi care dadeam din cap in fata scenei, asa ca multi dintre cei care au fost la spectacol nu au cum sa-si aminteasca de Bloodbath pentru ca nu i-au vazut... un prieten care atipise in fundul salii mi-a spus ca i se pare ca ii aude pe Slayer, hahaha! Daca imi amintesc bine voi, Rising Shadow, ati intrat dupa Cronos care nici nu erau pe afis, si nu ati cantat rau deloc, un doom curat si suparat...

Paul Slayer Grigoriu said...

Multumesc pentru aprecieri, da, dupa Cronos am intrat si nici noi nu eram pe afis. Bloodbath cantasera si cu o zi inainte intr-un club, entuziasmandu-l pe Gabi Gombos, care le zicea "bludbat".

Drace said...

De club nu am stiut, iar pe Gombos l-am vazut o singura data, la una din galele Metal Fan, si mi-a lasat o impresie foarte proasta.

ZorracK said...

Am fost la concertul ala din Litere bai Paule ce tanar erai.
Bine venisem pentru Tectonic dar am fost impresionat, datorita si cantitatii de alcool pe care o aveam la bord.
Si am fost si la maratonul de la Polivalenta, ce vremuri, cum au trecut anii.
Gombos prezentator - beat p__a, batai pe holuri, betii etc.
Apropo de Bloodabth ei au zis "We are too loud you are too quiet" sau ceva asemanator.

Testosul said...

Nici nu imi vine sa cred ca ti-ai adus aminte de atatea detalii din tineretea noastra. Imi pare rau ca vad cu intarziere acest articol, insa pot sa-ti spun ca sunt emotionat citind aceste randuri...amintirile din tinerete nu o sa le pot uita niciodata...de multe ori imi doresc sa pot da timpul inapoi...si intr-o zi cu siguranta o sa ma apuc din nou de cantat.
Toata stima Paul

Radu Tiu

BogdanRa - atitudine.bogdanra.ro said...

Haha... cat de mult puteam sa radem de Rising Shadow cu primul lor album la Radio XXI. "A Clar...asta e fiul lui Grigoriu, ce stiu ei de muzica? Vai ce voci..." Din undergroundul romanesc pe atunci ascultam Abigail cu preponderenta, radeam si de Negura "Zmucet".
Nu pot spune ca sunt un fan Rising Shadow, dar uite ca dupa acel prim demo trupa s-a dezvoltat frumos, iar dupa o mare pauza au revenit anul trecut sau acum 2 ani (sau 3?) intr-o forma frumoasa. Mi-a placut si preluarea pe atunci a lui Catalin Flama Scanteie la bass, a fost un concert foarte fain unul care l-am vazut... Flama stiu ca mai canta pe vremuri cu Underground Bad Guys (mai stie careva de ei) si cu Abigail (au incercat s arevina, dar slabut...)

Mi-e dor de rock, de metal...