Tuesday, September 23, 2008

Schiţă stângace a unui sfânt

Ce scriu în continuare nu este o „viaţă de sfânt” redactată după tipare şi canoane, ci doar omagiul meu sărăcăcios adus unui „bătrân” care m-a mişcat. De aceea, nu căutaţi în ea nici măiestrie, nici abundenţă. Iar cei care nu credeţi în toate acestea, citiţi-le ca pe o poveste. Dacă nu vă place, daţi vina pe povestitor.

Semion Antonovici Antonov s-a născut în 1866 într-o familie de ţărani ruşi. Tatăl său, credincios şi blând, primul model al copilului care l-a păstrat în gând toată viaţa, avea obiceiul să primească, după cum se făcea pe atunci, pelerini. Astfel într-o zi a găzduit un vânzător de cărţi de la care spera să înveţe ceva. Acela, prin multe argumente, i-a spus că Dumnezeu nu există. Semion avea doar patru ani, dar în ciuda învăţăturii creştine a familiei, a început să fie ros de îndoială auzind convorbirea, şi şi-a spus: „Când voi fi mare mă voi duce să-L caut pe Dumnezeu în tot pământul”. Mai târziu, la 19 ani, a auzit oamenii din sat povestind minunile unui sfânt rus contemporan, Ioan Sezenovski (Zăvorât), şi amintindu-şi de ziua aceea din copilărie, a gândit de data aceasta: „Dacă e sfânt înseamnă că Dumnezeu e cu noi şă că nu trebuie să străbat tot pământul ca să-L găsesc”. După cum avea să povestească mai târziu, din momentul în care i-a venit acest gând, timp de trei luni a putut privi la orice fată din sat fără nici o dorinţă trupească.
Însă toate acestea au trecut. Semion era un tânăr vesel, care cânta la acordeon, bea votcă şi mergea la dansurile din sat, unde a întâlnit şi o fată ce i-a plăcut şi cu care a fost împreună, deşi nu se pusese vreodată problema căsătoriei.
Tânărul era dotat cu o rezistenţă şi o forţă fizică ieşite din comun. Într-o zi de sărbătoare, mergea prin sat cântând, când fiii curelarului s-au luat la harţă cu el şi au încercat să-i zmulgă acordeonul. Semion l-a lovit pe unul dintre ei cu atâta putere în piept, încât acela s-a prăbuşit şi a zăcut jumătate de oră, iar apoi a bolit două luni. La o vreme după aceasta, după ce Semion petrecuse în ceea ce poporul credincios numeşte necurăţii, a adormit şi a visat că a înghiţit un şarpe. Când s-a trezit, speriat, a auzit o voce de femeie spunând: „Ai înghiţit un şarpe în vis şi te-ai scârbit. Tot aşa nici mie nu-mi place ce faci!” Până la sfârşitul vieţii el a fost convins că era glasul Maicii Domnului, care l-a salvat de la viaţa de păcat. S-a decis deci să se facă monah, dar tatăl său i-a impus să termine înainte serviciul militar. În acest timp s-a rugat, iar fata cu care fusese s-a căsătorit, nestând astfel în calea dorinţei lui de călugărie.
Întors de la armată, din Sankt Petersburg, înainte de a pleca la Muntele Athos, i-a scris câteva cuvinte preotului Ioan de Kronstadt, canonizat mai târziu şi iubit de mulţimi mari de credincioşi: „Părinte, vreau să mă fac monah. Roagă-te ca lumea să nu mă ţină”. Din acel moment a început să simtă flăcările iadului vuind în jurul lui.
În 1892 a intrat ca frate în mânăstirea Sfântul Pantelimon (rusă) din Sfântul Munte Athos. A făcut spovedanie generală, a primit iertarea tuturor păcatelor, fiind copleşit de o stare de bucurie nedescrisă. Pentru că însă era neexperimentat în viaţa lăuntrică, a fost imediat atacat de gânduri trupeşti, care-i spuneau să se ducă în lume să se însoare şi a fost chinuit groaznic. Duhovnicul său i-a dat atunci un sfat, din care n-a mai ieşit în toată viaţa lui: „Niciodată să nu mai primeşti gândurile, ci alungă-le de îndată ce se ivesc”. A învăţat de asemenea rugăciunea lui Iisus, „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, pe care călugării o rostesc fără încetare, dar care poate fi spusă de oricine pretutindeni şi oricând, şi a dobândit o stare de adâncă mâhnire pentru păcate. La doar trei săptămâni după aceasta, stând în faţa icoanei Maicii Domnului, rugăciunea a intrat în inima sa şi nu l-a mai părăsit niciodată.
A urmat pentru fratele Simeon una dintre cele mai grele perioade, prin care trec mulţi călugări în drumul lor spre desăvârşire. Noaptea în chilia sa pătrundeau demonii, care împrăştiau o lumină orbitoare şi îl ispiteau cu tot felul de sugestii, dintre care două se regăseau mereu. Fie îi spuneau că e deja un sfânt, fie încercau să-l facă să cadă în disperare, şoptindu-i că nu se va mântui. În acest timp, asceza lui Simeon era una remarcabilă şi greu de imaginat pentru noi, cei obişnuiţi cu confortul lumii. La mânăstire fiecare călugăr are şi o „ascultare”, o muncă, iar a lui Simeon era să care zilnic un număr mare de saci de făină. În plus, noaptea o petrecea în rugăciune, nu se culca în pat, ci doar aşezat aţipea câte puţin, dormind o oră şi jumătate sau două pe noapte. Cu toate acestea, atacurile demonilor erau tot mai puternice, deznădejdea se adâncea şi într-o seară Simeon, gândind că Dumnezeu e neînduplecat, a stat o oră într-o spaimă de iad. La vecernie, în faţa icoanei Mântuitorului, i s-a arătat Însuşi Hristos, umplându-l de Duhul Sfânt, aşa cum au fost Sfinţii Apostoli în ziua Cincizecimii. Tânărul ascet marturiseşte că L-a recunoscut imediat, căci sufletul căruia I se arată Îl recunoaşte neapărat.
Simeon, cel ce avea să devină apoi călugărul Siluan, face parte dintr-o categorie foarte rară de rugători, cei care primesc de la început, prin râvna lor, sau mai degrabă prin preştiinţa lui Dumnezeu, un mare har. Aceştia suferă cel mai mult, căci pe de o parte, când harul îi părăseşte, tânjesc după ce au pierdut, iar pe de altă parte se fac părtaşi la iubirea răstignită a lui Hristos pentru oameni. Într-o astfel de stare, monahul dobândeşte o conştiinţă acută a propriilor păcate, dar şi o bucurie ce naşte compătimirea pentru făptura lui Dumnezeu şi o rugăciune cu lacrimi pentru întreaga lume. Harul se retrage şi reapare periodic, făcându-l pe rugător să rămână într-o stare de încordare duhovnicească ce-l face să înainteze spre desăvârşire.
Stareţul Anatolie, un bătrân duhovnic căruia îi cere sfatul, se miră şi exclamă: „Dacă ai ajuns deja aşa cum eşti acum, ce vei fi la bătrâneţe?” Vorbele acestea nu-i fac bine ascetului încă neexperimentat, care începe să fie ispitit de gânduri de mândrie (slavă deşartă). Dar învaţă de la Anatolie să se lupte cu gândurile, îndepărtând imaginaţia în momentul rugăciunii, pentru a nu primi lucruri ce puteau să-l vatăme. Lupta cu demonii a monahului e sfâşietoare, iar o palidă oglindă a ei e sfâşierea lumii noastre, toate ororile aduse de spiritualitatea demonică ascunsă sub diferite chipuri şi cultivată astăzi, cu deosebirea că cei insensibili duhovniceşte se supun fără luptă şi fără să-şi înţeleagă înrobirea. Monahul Siluan, amintindu-şi de pierderea harului şi de durerea pe care i-a adus-o, de nopţile în care duhurile necurate îl tulburau, spune: „Dacă Domnul nu mi-ar fi dat să cunosc de la început cu ce mare iubire îi iubeşte pe oameni, n-aş fi putut îndura fie şi numai o singură noapte de acest fel, şi am avut o mulţime de asemenea nopţi”. La 15 ani după ce-L văzuse pe Hristos, când ispitele ajunseseră la extrem, Siluan a vrut să se închine la icoană, dar în faţa ei a apărut un demon, iar călugărul, ajuns la o disperare vecină cu moartea, a auzit glasul Domnului: „Cei mândri suferă pururea din pricina demonilor”. "Doamne, zice atunci Siluan, învaţă-mă ce să fac ca sufletul meu să ajungă smerit". Iar Domnul îi dă în inimă răspunsul: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. De atunci Siluan înţelege că smerenia e singura cale spre desăvârşire, iar mândria flagelul care-l ridică pe om împotriva lui Dumnezeu şi a semenilor. Se smereşte pe sine într-o luptă continuă, socotindu-se vrednic de chinurile iadului din cauza păcatelor, dar fără să deznădăjduiască, înţelegând neasemănata milă a lui Dumnezeu. Încă 15 ani merge pe această cale, iar harul nu-l mai părăseşte şi ajunge în stare să poată respinge orice gând sau sugestie demonică.
În părintele Siluan începe să predomine ceea ce i-a marcat viaţa şi învăţătura, compătimirea pentru toată lumea, dar mai ales pentru cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu. „A te ruga pentru oameni înseamnă a-ţi vărsa sângele”, spunea stareţul, care simţea în sine însuşi durerea şi nenorocirea întregii omeniri. Iubirea de aproapele nu mai era pentru el o simplă învăţătură, normă abstractă, ci viaţa însăşi, însoţită de rugăciuni cu lacrimi pentru tot omul. Plin de har, el se ruga: „Doamne, nu pot să fiu singur, fă ca lumea întreagă să Te recunoască”. „Fratele nostru e viaţa noastră”.
Părintele Sofronie a fost mult timp în preajma părintelui Siluan şi el i-a scris viaţa şi i-a editat învăţăturile. Îl descrie pe stareţul său ca pe un om auster, care nu se îngrijea de trup, muncea din greu şi era mereu smerit, tăcut, dar deschis faţă de ceilalţi. Cu doar două clase primare, Siluan poseda totuşi o inteligenţă vie şi un discernământ fin al lucrurilor, care nu vine decât din rugăciune. Judecarea celorlalţi îi era complet străină. Ne spune părintele Sofronie: „N-avea în el însuşi nici umbra unui dispreţ pentru cei ce duceau o viaţă necurată, dar în adâncul sufletului său se mâhnea de căderile lor, aşa cum un tată sau o mamă se întristează de greşelile copiilor iubiţi”. Iubitor faţă de ceilalţi, îi respecta pe cei de alte păreri decât el şi căuta să-i îndrepte fără să-i jignească sau fără să le impună cu forţa punctul de vedere. Nu se abătea însă niciodată de la adevărul de credinţă. Îi sfătuia după caz pe cei veniţi la el, şi socotea că a sosit epoca prezisă de un alt ascet, părintele Stratonic, când mulţi oameni „învăţaţi” vor fi monahi în lume, căci condiţiile sunt azi puţin favorabile pentru monahismul „clasic”, dar vocaţiile şi atracţiile monahale rămân. Părintele Sofronie socoteşte că ultimul cuvânt al stareţului, definitoriu, este că singurul criteriu al adevărului este iubirea de vrăjmaşi. Doar cine rămâne în ea ajunge la sensul existenţei, la oameni, la Dumnezeu.
În 1938, suferind, a mers la infirmerie, la îndemnul altor monahi, printre care părintele Sofronie, doar pentru că i s-a putut da o cămăruţă separată în care rugăciunea să nu-i fie tulburată. Senin l-a primit pe părintele Serghie, duhovnicul său, care i-a citit „Canonul Preasfintei Fecioare”, numit şi „rugăciune la ieşirea cu greu a sufletului”. Pe 23 septembrie, spre miezul nopţii, a întrebat dacă se citeşte Utrenia, deşi sunetul ei era foarte slab. Între 1 şi 2 noaptea a murit, trecând în veşnicie atât de lin, încât nici cei din paturile apropiate nu au băgat de seamă. A fost îngropat în aceeaşi zi, la 4 după-amiaza.
Deşi a trăit mai bine de 40 de ani în mânăstire, mulţi nu i-au cunoscut sfinţenia, tocmai pentru că era atât de smerit. Alţii, auzindu-l vorbind cu îndrăzneală despre Dumnezeu, se îndoiau de el şi se temeau să nu fi fost înşelat de demoni. Abia după moarte cele despre viaţa lui minunată au ieşit la iveală, iar pe 26 noiembrie 1987 a fost canonizat, fiind cinstit în Biserică sub numele de Sfântul Siluan Athonitul, cu sărbătoare în ziua morţii sale, 24 septembrie. Speranţa care răzbate către o lume deznădăjduită din viaţa şi cuvintele Sfântului Siluan au fost rezumate de episcopul sârb (canonizat) Nikolai Velimirovici, într-o convorbire avută în 1952 cu părintele Sofronie. Cel care a scris viaţa sfântului i-a spus episcopului că un arhimandrit l-a comparat cu Sfântul Simeon Noul Teolog. Atunci episcopul a lovit cu pumnul în birou: „Nu!... Nu, nu! Siluan în iubirea lui e mai mare decât toţi! Când îi citeşti pe ceilalţi, te cuprinde o deznădejde, dar niciodată aceasta nu se iveşte din cele scrise de Siluan!” Sfinte Părinte Siluane, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

3 comments:

Tiron said...

Doamne ajuta!multumesc,Paul, pentru ca ai postat acest material.Sfantul Siluan imi este foarte drag si chiar am fost dezamagita cand am vazut ca pe data de 24 septembrie ,in calendar nu mai era trecut si numele lui. Pana acum aproape trei ani nici eu nu stiam,asa cum multi cred ca nu stiu inca ,de existenta lui.Si atunci a aparut el ,exact cand imi era mai greu ,cand nu mai gaseam nicio portita de iesire din starea foarte rea in care ma gaseam . Ii multumesc sfintului Siluan ,pentru ca a fost si este alaturi de mine ,pentru ca ma poarta si ma ocroteste pe drumul catre Dumnezeu .

Paul Slayer Grigoriu said...

Pentru cei interesati sa adanceasca viata si invatatura Sfantului Siluan recomand si urmatoarele link-uri de pe site-ul "Razboi intru cuvant" http://www.razbointrucuvant.ro/2008/09/24/de-ce-nu-poate-fi-sf-siluan-un-sfant-ecumenist/ (DE CE NU POATE FI SFANTUL SILUAN UN SFANT ECUMENIST), http://www.razbointrucuvant.ro/2008/09/24/sfantul-siluan-cuvinte-alese/ (CUVINTE ALE SFANTULUI SILUAN) , www.razbointrucuvant.ro/2008/09/23/tine-mintea-ta-in-iad-si-nu-deznadajdui-cuvant-al-lui-dumnezeu-pentru-vremea-noastra/ (O INTEPRETARE TEOLOGICA A INVATATURII PRIMITE DE SFANTUL SILUAN DE LA MANTUITORUL HRISTOS) , http://www.razbointrucuvant.ro/2008/09/23/rugaciunea-sfantului-siluan-athonitul-pentru-lume/ (RUGACIUNEA SFANTULUI SILUAN PENTRU LUME), http://www.razbointrucuvant.ro/2008/09/23/sfantul-siluan-omul-smereniei-desavarsite/ (FRAGMENT DIN INTRODUCEREA LA CARTEA CU CUVINTELE SFANTULUI, SEMNATA DE DIACON IOAN ICA JR.), precum si Acatistul si Paraclisul Sfantului Siluan Athonitul la http://saraca.orthodoxphotos.com/acatiste/acatistul_sf_siluan.htm si http://www.biserica-mihai-viteazul.ro/ro/index/paraclis.htm .

Tiron said...

Da,chiar astazi am deschis paginile acelea ,mai inainte de a intra aici.Am inteles ca o parte din Sfintele moaste ale Sf Siluan se afla la Biserica Rusa .Din pacate insa ,cred ca de fiecare data cand am ajuns acolo,ele erau in altar. Stie cineva cand sau daca sunt scoase in biserica?