Tuesday, November 12, 2019

Despre nume, inchizitori şi închisori

Această tabletă a fost înregistrată pentru a fi difuzată la Radio România Actualităţi duminică, 3 noiembrie 2019. Difuzarea a început ca de obicei, însă după primele două alineate, materialul a fost tăiat în direct fără nicio explicaţie.



În vremurile trecute, mulţi iubitori de sport oneşti se găseau în miezul unui conflict interior: se bucurau la victoriile unei echipe sau ale unui jucător, dar constatau cu durere, în acelaşi timp, că prin ele se acoperea mizeria regimului comunist. Jubilau la vreo calificare, la un titlu de Mare Şlem, la Cupa Campionilor Europeni la fotbal sau la performanţele stelare ale gimnasticii, însă se întristau, fără îndoială, văzându-le transformate în instrumente de propagandă pentru sistemul care ne ţinea în frig, foame şi pe unii dintre cei mai buni dintre noi, în închisori.
Astăzi, la vremuri noi, performanţele s-au împuţinat, dar uneori sportul este deturnat şi devine paravan al ignoranţei, mizeriei, minciunii. Un anume domn Hodor, Cosmin pe numele lui de botez, managerul de comunicare al Simonei Halep, a făcut o declaraţie să spunem nefericită după meciul jucat de campioana noastră cu Bianca Andreescu. Din cuvintele lui putea reieşi că o blamează pe pe aceasta din urmă pentru faptul că şi-a făcut performanţele sub steag canadian. Presa l-a taxat rapid, iar a doua zi domnul Hodor – Cosmin Hodor – şi-a cerut scuze şi a insistat doar pe victoria şi performanţele Simonei Halep. Ziarele, televiziunile, site-urile au vuit pe această temă zile în şir, în frunte cu mereu vigilentul Cristian Tudor Popescu.
În aceeaşi perioadă, la Radio France Internationale, scriitorul William Totok – zis şi Thomas în notele informative pe care le furniza odinioară Securităţii – a realizat un interviu cu istoricul Mihai Demetriade de la CNSAS, în care acesta din urmă a afirmat răspicat că victimele sălbaticului experiment Piteşti nu erau chiar victime. Imediat, domnul Hodor – nu Cosmin, de data aceasta, ci Mădălin – tot istoric, tot de la CNSAS, i-a luat entuziast apărarea colegului dumisale, scriind pe o platformă de socializare că victimele de la Piteşti erau nişte nenorociţi care se băteau între ei pentru un blid de mâncare. De fapt, domnul Hodor – Mădălin Hodor – a folosit un alt limbaj, pe care din bun simţ nu îl putem reproduce aici.
Scurt memento: experimentul Piteşti a fost una dintre cele mai sălbatice orori ale regimului comunist. Tineri, cei mai mulţi în jur de 20 de ani, erau bătuţi şi torturaţi în nenumărate moduri şi forţaţi să se lepede de orice viziune anticomunistă, de părinţi, de rude şi, în cele din urmă şi în primul rând, de creştinism. Cei întemniţaţi treceau prin încercări de neînchipuit – obligaţi să-şi mănânce propriile excremente, însetaţi, ţinuţi în picioare, forţaţi să cureţe pe jos chiar şi cu limba şi, în cele din urmă împinşi să săvârşească blasfemii, să imite ritualul creştin cu simboluri falice şi excremente în locul Sfintelor Taine sau al Sfintei Cruci. Procesul se numea reeducare, iar proba supremă era să-ţi torturezi foştii prieteni în numele idealului comunist. Dacă nu băteai la rândul tău, calvarul se relua. Un singur lucru nu erai lăsat să faci: să mori. Toate acestea, puse în aplicare de mai-marii comunişti cu un grup mic de deţinuţi care au fost de acord de la început să li se alăture, sperând într-o uşurare a pedepsei. Cei mai mulţi însă au fost victime, martiri, chinuiţi într-un hal greu de închipuit pentru orice minte sănătoasă. Sunt fapte şi întâmplări despre care există mărturii. Securitatea a încercat, când lucrurile au început să răsufle, să acrediteze ideea că de fapt cei de acolo erau nişte legionari care s-au bătut între ei. Mărturiile au dărâmat această invenţie, dar, se pare, prin urmaşii ei, Securitatea încearcă şi azi aceleaşi lucruri.
Aşadar Mihai Demetriade, domnul Fodor – Mădălin Fodor – şi William Totok – Thomas, vi-l mai amintiţi? – calcă în picioare memoria unor martiri. Experimentul Piteşti a fost numit de Soljeniţân cea mai mare barbarie a lumii contemporane. Iar pentru eliberarea uneia dintre victime – părintele Gheorghe Calciu, persecutat şi de Ceauşescu – s-a implicat până şi preşedintele american de atunci, Ronald Reagan. Dar toate acestea sunt mizilicuri în opinia celor doi istorici şi a prietenului lor scriitor.
A vuit oare presa? Vag. S-a sesizat inchizitorul de operetă Cristian Tudor Popescu? Aş! Mai importante sunt nepotrivelile managerului Simonei Halep decât insultele aduse morţilor martiri de doi istorici care în loc să cerceteze arhivele Securităţii îi duc mai departe activitatea. Şi iată cum sportul ia iarăşi prim-planul lucrurilor cu adevărat importante. Iubitorii lui nu vor renunţa la el. Şi nici nu trebuie s-o facă. Îi vom iubi cu toţii mai departe pe Halep, Hagi, Nadia sau Cristina Neagu. Dar vom pierde totul, chiar şi pe ei, dacă nu ne vom aminti de cuvintele marelui dizident rus Vladimir Bukowski: „Comunismul va continua să umble prin lume ca o stafie, ca un vampir, până când noi nu-i vom străpunge inima cu un țăruș”.

Monday, November 4, 2019

Eu votez cu Theodor Paleologu

...în caz că interesează pe cineva,


Monday, October 21, 2019

„Arest” - încercare de cronică


În 1989, România nu avea nicio datorie externă. Nu mai urmam demult orbește linia impusă de Uniunea Sovietică, fiind, așadar, independenți din punct de vedere politic și economic. Toată lumea avea, de bine, de rău, un loc de muncă. Deținuți politici nu mai existau. Cu toate metehnele lui, Nicolae Ceaușescu se dovedea a fi un patriot adevărat.

„Arest”, lung-metrajul semnat de Andrei Cohn, nu combate în chip teoretic aceste puncte de vedere. De fapt, nu acesta este scopul filmului. Dar realitatea zugrăvită de regizor pusă față în față cu afirmațiile de mai sus este suficientă pentru a înțelege absurdul grotesc al nostalgiei pentru un așa-numit bine clădit pe cele mai monstruoase crime. Într-o anumită măsură, „Arest” își trage seva din calvarul lui Gheorghe Ursu, inginer, poet și constructor, care a murit din cauza bătăilor primite în paralel de la organele de anchetă și de la infractorii de drept comun cu care stătea în celulă – aceștia din urmă acționând cu largul concurs și chiar la indicațiile responsabililor. Dar „Arest” nu este un documentar, nu urmează pas cu pas povestea lui Gheorghe Ursu și de aceea contestările venite inclusiv din partea fiului dizidentului sunt rodul unei înțelegeri greșite a demersului regizorului.
Andrei Cohn nu ne înfățișează, după cum spune, chipul unui sfânt al închisorilor. Dinu Neagu nu este un dizident adevărat, așa cum a fost Gheorghe Ursu, ci omul obișnuit, fiecare dintre noi, cu fricile oricărui om obișnuit, ciuntit de permanenta supraveghere a autorităților comuniste și care încearcă să ducă o viață cât de cât normală. Absurdul situației este cu atât mai frapant, iar relația, aproape hipnotică, între torționar și torturat este oglinda slăbiciunii fiecăruia dintre noi în fața autorității criminale, stupide și abuzive.
Filmul este cutremurător prin onestitate. Artistul vorbește despre el însuși – practic singura formă de expresie artistică acceptabilă intelectual și moral. Dar în același timp vorbește despre vremuri, despre omul sub vremuri – și aici ambii protagoniști sunt ilustrații ale manipulării sufletești la care suntem supuși, unii mai de bunăvoie, alții mai greu, de chingile unui totalitarism în care latența și potența sunt despărțite de câțiva milimetri. Nu este nimic superflu în scenele din „Arest”. Niciun artificiu pentru obținerea vreunui efect dramatic, nicio cizelare, până și bâlbâielile din replici au fost păstrate uneori. Cu toate acestea, filmul curge drept spre esență. Din cauza presiunii enorme – așteptarea bătăii devine uneori mai apăsătoare decât tortura însăși, așa cum trebuie să fi fost și în realitate – ai uneori impresia că totul este filmat în timp real, ca într-o peliculă de tip „Polițist, adjectiv”, însă pe măsură ce înaintezi în statornicia de iad a vieții în celulă, măiestria regizorală se dezvăluie ca sinteză – dar una ce refuză orice scurtături – a unui calvar nesfârșit, a măcinării lente a sufletului și a trupului deopotrivă. Omul ieșit dintr-o asemenea închisoare – omul acela este la fel ca cei mai mulți dintre noi, nu voi obosi nicicând să o reamintesc – este nivelat, redus la statutul de vierme supus unui călău pe care de acum îl va idolatriza într-o venerație temătoare cvasi-religioasă. Este aici un ecou al reeducării de la Pitești (subiectul unui alt film contemporan, „Între chin și amin”), însă acolo experimentul satanic s-a revărsat peste cei jertfiți cu o violență spirituală mult mai puternică, pentru că cei care trebuiau frânți erau, încă, oameni intrați în închisoare plini de avânturi curate, dispuși să își asume martiriul și de aceea mai greu de biruit. În „Arest”, a cărui acțiune are loc cândva în anii 1980, peisajul este al unei societăți îngenuncheate, „închisoarea mare” în care se transformase România și despre care mărturisesc mulți dintre cei eliberați la amnistia din 1964, moment din care oficial nu au mai existat deținuți politici. Avânturile eroice de care a dat dovadă, de pildă, părintele Gheorghe Calciu (care a fost și el închis cu doi deținuți de drept comun cărora li s-a cerut să-l omoare) sunt absolut excepționale, iar disidența unui Gheorghe Ursu este și ea o raritate. Cazul zugrăvit în film este al frângerii unor oameni deja frânți în mare măsură. Până și umanitatea mediocră rămasă în urmă se cere nivelată, anulată ca datoriile externe, făcută una cu pământul, precum cartierul Uranus, astfel încât peste ea să se poată înălța, imensă și grotescă, triumfătoare și satanică, casa spirituală a socialismului numită batjocoritor, ca și corespondenta ei fizică, a „poporului”.
Trecerea timpului este aproape anulată. Din nou, suntem trimiși la statornicia nemișcată a iadului. Chiar și în absența bătăii, spațiul intim este invadat de imposbilitatea de a rămâne și o clipă singur. „Die Gedanken sind frei” este o biată ironie ratată în condițiile în care cel de lângă tine, torționarul – jucat magistral de Iulian Postelnicu – îți devine nu alter-ego, ci mai interior decât tine însuți. Pentru a spori înțelegerea, de mare ajutor ne este cromatismul pictural (îi mulțumesc lui Marian Sorin Rădulescu, care mi-a atras atenția asupra acestui aspect). Una dintre ultimele scene ale filmului, de pildă, cea cu adidașii călăului sub patul din celula prost luminată trimite la Vermeer, dar un Vermeer îmbrățișat cu răul din natura umană ilustrat de Goya. Bosch, despre care se face la un moment dat vorbire, este lăsat în urmă, pentru că răul care invadează fiecare por al spațiului carceral nu are aici înfățișare vizual-monstruoasă: este iadul dinăuntrul omului golit de umanitate și umplut de demonicul cu atât mai cumplit cu cât uneori schimonosește atât de convingător omenescul: „Să vezi ce frumos o să lucrăm noi doi împreună!” îi spune, la prima lor întâlnire, torționarul din celulă viitoarei victime.
Spuneam, nu există în „Arest” nici o secundă inutilă. Finalul este la fel de abrupt ca începutul, concluzia le este lăsată spectatorilor. Trupul mort al lui Dinu Neagu a scăpat în sfârșit și peste toate pare să plutească un regret: mai devreme sau mai târziu, „infractorul” le scapă paznicilor dreptății. Și, dincolo de viziuni romantice, câți dintre noi și-ar fi închipuit, câți pot accepta până și astăzi, că amestecul de lacrimi, sudoare, urină și sânge de pe masa de carne vie în care se transformă trupul odinioară nobil – acel naturalism cumplit pe care îl vedea Steinhardt în răstignire – este, până la urmă, rețeta libertății?
Reflecție asupra istoriei, meditație asupra suferinței, întrebare despre esența libertății și a răului – „Arest” este mai mult decât un film. Kafka, un alt zugrav al absurdului, spunea odinioară că o carte care nu te lovește ca un pumn în tâmplă este inutilă. „Arest” este un act artistic echivalent loviturii aplicate conștiinței noastre, o trăire revelatoare, dintre cele care, ca bătaia clopotelor, ne vor face vinovați dacă ignorăm chemarea sfâșietoare pe care o adresează conștiinței fiecăruia dintre noi.

Epilog: În 2019 auzim mai departe în taxiuri, metrouri, cancelarii și pe holuri, oameni spunând că regretă vremurile comuniste în general și pe Ceaușescu în special. Filmul „Arest” rulează în săli aproape goale. Între timp, doi dintre ofițerii de securitate vinovați de moartea lui Gheorghe Ursu au fost achitați de Curtea de Apel București.

Tuesday, May 28, 2019

Rolul atenției și al învățării (Simone Weil)


     Cheia unei concepții creștine despre studiu este faptul că rugăciunea este alcătuită din atenție. Este îndreptarea către Dumnezeu a întregii atenții de care este în stare inima. Calitatea atenției joacă un rol foarte mare în calitatea rugăciunii. Căldura inimii nu-i poate ține locul.
     Doar partea cea mai înaltă a atenției intră în contact cu Dumnezeu, când rugăciunea este suficient de intensă și de curată pentru ca un asemenea contact să aibă loc; dar toată atenția este îndreptată spre Dumnezeu.
     Exercițiile școlare dezvoltă, bineînțeles, o parte mai puțin înaltă a atenției. Cu toate acestea, sunt cât se poate de eficiente pentru a spori puterea atenției care va fi disponibilă în momentul rugăciunii, cu condiția să fie realizate în acest scop și numai în acest scop.
     Chiar dacă astăzi acest lucru pare să fie ignorat, formarea atenției este adevăratul scop și aproape singurul folos al studiilor. Cele mai multe exerciții școlare au și un anume folos intrinsec; dar acest folos este secundar. Toate exercițiile care solicită cu adevărat puterea atenției sunt folositoare la același lucru și aproape în egală măsură.
     Liceenii, studenții care Îl iubesc pe Dumnezeu nu ar trebui să spună niciodată: „Mie îmi place matematica”, „Mie îmi place franceza”, „Mie îmi place greaca”. Trebuie să învețe să le placă toate acestea pentru că toate sporesc această atenție, care, îndreptată spre Dumnezeu, este însăși substanța rugăciunii.
     Faptul de a nu fi nici dăruit, nici înclinat spre geometrie nu împiedică încercarea de a rezolva o problemă sau studiul unei demonstrații să dezvolte atenția. Aproape dimpotrivă. Este aproape o circumstanță favorabilă.
     Și nici nu e foarte important dacă reușești să găsești rezolvarea sau să înțelegi demonstrația, deși chiar trebuie să te străduiești să reușești. În tot cazul, niciodată niciun efort autentic al atenției nu este irosit. Este mereu cât se poate de eficace spiritual și apoi, în plus, și pentru planul inferior al intelectului, pentru că orice lumină spirituală luminează intelectul.
     Dacă stai să cauți, cu o atenție reală, rezolvarea unei probleme de geometrie și dacă, după o oră, nu ai reușit să faci niciun progres, cu toate acestea ai progresat, cu fiecare minut al acelei ore, într-o altă dimensiune mai tainică. Fără să simți, fără să știi, acest efort în aparență steril și fără rod a adus mai multă lumină în suflet. Rodul se va regăsi într-o zi, mai târziu, în rugăciune. Fără îndoială se va regăsi, în plus, și într-un domeniu oarecare al inteligenței, poate cu totul străin de matematică. Poate că într-o zi cel care a făcut acest efort ineficient va fi capabil să înțeleagă mai direct, datorită acestui efort, frumusețea unui vers de Racine. Dar faptul că rodul acestui efort trebuie să se regăsească în rugăciune este sigur, nu există nicio îndoială.
     Certitudinile de acest tip sunt experimentale. Dar dacă nu crezi în ele înainte să le fi trăit, dacă nu te porți măcar ca și cum ai crede în ele, nu vei trăi niciodată experiența care oferă accesul la asemenea certitudini. Există aici un fel de contradicție. Astfel stau lucrurile, de la un punct încolo, cu toate cunoștințele folositoare progresului spiritual. Dacă nu le adopți ca regulă de conduită înainte să le fi verificat, dacă nu rămâi legat de ele multă vreme doar prin credință, care la început este întunecată și lipsită de lumină, nu le vei transforma niciodată în certitudini. Credința este condiția indispensabilă.
     Cel mai bun sprijin al credinței este siguranța că dacă îi ceri tatălui tău pâine, nu îți va da piatră. Chiar în afara oricărei credințe religioase explicite, de fiecare dată când un om face un exercițiu de atenție cu singura dorință de a deveni mai capabil să înțeleagă adevărul, dobândește în mai mare măsură această capacitate, chiar dacă efortul nu produce niciun rod vizibil. Un basm al eschimoșilor explică astfel originea luminii: „Corbul care în noaptea veșnică nu găsea mâncare și-a dorit lumina, iar pământul s-a luminat.” Dacă dorința există cu adevărat, dacă obiectul dorinței este cu adevărat lumina, dorința de lumină produce lumina. Există cu adevărat dorință când facem un exercițiu de atenție. Lumina este dorită cu adevărat când orice alt mobil este absent. Chiar dacă exercițiile de atenție ar rămâne în aparență sterile timp de ani întregi, într-o zi o lumină exact proporțională cu aceste eforturi va inunda sufletul. Fiecare efort mai pune niște aur în această comoară pe care nimic în lume nu ne-o poate lua. Eforturile inutile depuse de Preotul din Ars, timp de ani lungi și dureroși, ca să învețe latina, și-au dat roadele în discernământul minunat cu care vedea în spatele cuvintelor și chiar al tăcerilor celor care veneau să se spovedească la el înseși sufletele lor.
     Trebuie așadar să studiezi fără nicio dorință de a lua note bune, de a reuși la examene, de a obține rezultate bune la școală, fără a acorda nicio atenție gusturilor sau înclinațiilor naturale, lucrând cu aceeași râvnă la toate exercițiile, cu gândul că toate ajută la formarea acelei atenții care este substanța rugăciunii. În momentul în care te apuci de un exercițiu, trebuie să vrei să-l faci corect; pentru că această dorință este indispensabilă existenței unui efort real. Dar dincolo de acest scop imediat, intenția profundă trebuie să fie îndreptată exclusiv spre sporirea puterii atenției în vederea rugăciunii, ca atunci când scrii și desenezi pe hârtie forma literelor nu pentru această formă în sine, ci pentru ideea pe care vrei să o exprimi.
     Să investești studiile cu această unică intenție și să le excluzi pe toate celelalte este prima condiție a bunei întrebuințări spirituale. A doua condiție este să te silești cu putere să privești în față, să contempli cu atenție, vreme îndelungată, fiecare exercițiu școlar greșit, în toată urâțenia mediocrității lui, fără să-ți cauți nicio scuză, fără să neglijezi nicio greșeală și nicio corectură a profesorului și încercând să mergi până la rădăcinile fiecărei greșeli. Ispita e mare să facem tocmai opusul, să aruncăm peste exercițiul corectat, dacă este prost, o privire oblică, apoi să-l ascundem imediat. Aproape toată lumea face aproape mereu astfel. Trebuie să respingi această ispită. Din întâmplare și pe deasupra, nimic nu este mai util reușitei școlare, pentru că lucrezi fără să progresezi prea mult, indiferent câte eforturi faci, când îți repugnă să acorzi atenție greșelilor pe care le-ai făcut și corecturilor profesorilor.
     Mai ales virtutea smereniei, comoară infinit mai de preț decât orice progres școlar, poate fi dobândită astfel. În această privință contemplarea propriei prostii este poate chiar mai utilă decât contemplarea păcatului. Conștiința păcatului îți dă sentimentul că ești rău și uneori aici se strecoară o anumită mândrie. Când însă te obligi să îți fixezi privirea ochilor și pe a sufletului pe un exercițiu de școală greșit în mod prostesc, simți ca pe o evidență de netăgăduit că ești ceva mediocru. Nu există cunoștință mai de dorit. Dacă reușești să cunoști acest adevăr cu tot sufletul, te-ai angajat cu hotărâre pe calea cea adevărată.
     Dacă aceste două condiții sunt îndeplinite până la capăt, studiile sunt fără îndoială o cale spre sfințenie la fel de bună ca oricare alta.
     Pentru a o îndeplini pe a doua, este suficient să vrei. Nu același lucru se întâmplă cu cea dintâi. Ca să fii cu adevărat atent, trebuie să știi cum să procedezi.
     Cel mai adesea, atenția este confundată cu un fel de încordare a mușchilor. Dacă unor elevi li se spune: „Fiți atenți!”, vezi cum se încruntă, își țin respirația, își încordează mușchii. Dacă după două minute îi întrebi la ce anume au fost atenți, nu știu să răspundă. Nu au fost atenți la nimic. Nu au fost atenți. Și-au încordat mușchii.
     Adesea la învățat se irosește un asemenea efort muscular. Cum în cele din urmă ajunge să te obosească, ai impresia că ai lucrat. Este o iluzie. Oboseala nu are nicio legătură cu munca. Munca este efortul util, indiferent că este sau nu obositor. Acest tip de efort muscular la învățat este absolut steril, chiar dacă e făcut cu bune intenții. Aceste bune intenții sunt dintre cele cu care este pavat drumul spre iad. Studiile făcute astfel pot fi uneori bune la școală, din punctul de vedere al notelor și al examenelor, dar asta se întâmplă în ciuda eforturilor și datorită talentelor firești; și astfel de studiu este întotdeauna inutil.
     Voința, cea care la nevoie te face să strângi din dinți și să înduri suferința, este principala armă a ucenicului în lucrul făcut cu mâna. Însă, în ciuda a ceea ce se crede îndeobște, nu-și are aproape niciun loc în studiu. Inteligența nu poate fi condusă decât de dorință. Ca să existe dorință, trebuie să existe plăcere și bucurie. Inteligența nu sporește și nu aduce roade decât însoțită de bucurie. Bucuria de a învăța este la fel de indispensabilă pentru studiu ca respirația pentru un alergător. Acolo unde lipsește, nu sunt oameni care învață, ci biete caricaturi de ucenici care la sfârșitul uceniciei nici măcar nu au o meserie.
     Acest rol al dorinței în studiu este cel care ne permite să facem din el o pregătire pentru viața spirituală. Pentru că dorința, îndreptată spre Dumnezeu, este singura forță capabilă să facă sufletul să se ridice. Sau mai degrabă Dumnezeu Însuși vine să cuprindă sufletul și îl ridică, însă numai dorința Îl obligă pe Dumnezeu să se pogoare. Nu vine decât la cei care Îi cer să vină; și la cei care i-o cer adesea, vreme îndelungată, cu înflăcărare, nu poate să nu se pogoare.
     Atenția este un efort, poate cel mai mare efort, dar este un efort negativ. În el însuși, nu cuprinde oboseala. Când oboseala se face simțită, atenția nu mai este posibilă, decât dacă ai deja exercițiu; atunci este mai degrabă recomandat să te oprești, să cauți un mod de a te destinde, iar apoi, un pic mai târziu, să o iei de la capăt, să te oprești și să reîncepi, așa cum inspiri și expiri.
     Douăzeci de minute de atenție concentrată și fără oboseală fac de mii de ori mai mult decât trei ore de efort încruntat care te face să spui, cu sentimentul datoriei împlinite: „Am muncit zdravăn.”
     Dar, în ciuda aparențelor, este și mult mai greu. Există în sufletul nostru ceva căruia îi repugnă adevărata atenție cu mult mai mare violență decât îi repugnă trupului oboseala. Acest ceva este mult mai aproape de rău decât trupul. De aceea, de fiecare dată când suntem cu adevărat atenți, distrugem o parte din răul din noi. Dacă suntem atenți în acest scop, un sfert de oră de atenție face cât multe fapte bune.
     Atenția constă în suspendarea gândirii, în a o lăsa disponibilă, goală și capabilă să primească obiectul, să păstreze în ea însăși – chiar în proximitatea gândirii, dar la un nivel inferior și fără contact cu ea – diferitele cunoștințe dobândite pe care ești obligat să le folosești. Gândirea trebuie să fie, față de toate gândurile particulare și deja formate, ca un om aflat pe munte care, privind înainte, vede în același timp sub el, dar fără să se uite la ele, multe păduri și câmpii. Și gândirea trebuie să fie mai ales goală, în așteptare, să nu caute nimic, dar să fie gata să primească în adevărul lui dezvelit obiectul care urmează să pătrundă în ea.
     Toate contrasensurile din traduceri, toate absurditățile din rezolvarea problemelor de geometrie, toate stângăciile stilistice și înlănțuirile greșite de idei din temele la franceză, toate acestea sunt pricinuite de faptul că gândirea s-a aruncat grăbită pe ceva anume, umplându-se astfel înainte de vreme și nemaifiind disponibilă să primească adevărul. Cauza este totdeauna dorința de a fi activ; ai vrut să cauți. Poți să verifici acest lucru de fiecare dată, cu fiecare greșeală, dacă te duci până la rădăcina ei. Nu există exercițiu mai bun decât această verificare. Căci acest adevăr este unul dintre cele pe care nu ajungi să le crezi decât dacă le trăiești de o sută, de o mie de ori. Așa sunt toate adevărurile esențiale.
     Bunurile cele mai de preț nu trebuie căutate, ci așteptate. Căci omul nu le poate găsi prin propriile puteri, iar dacă pornește în căutarea lor, va găsi în locul lor bunuri mincinoase, a căror minciună nu va ști să o discearnă.
     Rezolvarea unei probleme de geometrie nu este în sine un bun de preț, dar aceeași lege i se aplică și ei, pentru că este icoana (imaginea) unui bun de preț. Fiind o mică frântură de adevăr particular, este o imagine pură a Adevărului unic, veșnic și viu, acel Adevăr care a spus într-o zi cu glas omenesc: „Eu sunt adevărul.”
     Astfel privit, orice exercițiu școlar seamănă cu o taină (un sacrament).
     Există pentru fiecare exercițiu școlar un mod specific de a aștepta adevărul cu dor fără să-ți îngădui să-l cauți. Un mod de a fi atent la datele unei probleme de geometrie fără să cauți soluția, la cuvintele unui text în latină sau în greacă fără să le cauți sensul, să aștepți, când scrii, ca acel cuvânt potrivit să vină de la sine sub penița ta, respingând doar cuvintele nepotrivite.
     Prima datorie față de elevi și studenți este să le fie adusă la cunoștință această metodă, nu numai în general, ci în forma particulară raportată la fiecare exercițiu. Este nu numai datoria profesorilor lor, ci și a îndrumătorilor lor spirituali. Și aceștia mai trebuie, pe deasupra, să lămurească deplin, într-o lumină strălucitoare, analogia între atitudinea intelectului în fiecare din aceste exerciții și starea sufletului care, cu candela bine umplută de untdelemn, își așteaptă mirele cu încredere și dorință. Ca fiecare adolescent iubitor, când face o traducere din latină, să dorească să ajungă prin această traducere un pic mai aproape de momentul în care va fi cu adevărat sluga aceea care, în timp ce stăpânul este plecat la un praznic, să vegheze și să asculte la ușă ca să deschidă la prima bătaie. Atunci stăpânul pune sluga la masă și îi slujește el însuși.
     Numai această așteptare, această atenție, îl pot sili pe stăpân la un asemenea exces de gingășie. Când sluga s-a istovit muncind pământul, stăpânul, la întoarcere, îi spune: „Pregătește-mi masa și slujește-mi.” Și îi spune că este slugă netrebnică, care nu face decât ce i s-a poruncit. Sigur, în domeniul acțiunii trebuie să faci tot ce se poruncește, indiferent de efort, de oboseală și de suferință, căci cel care nu ascultă nu iubește. Dar după ce faci toate acestea nu ești decât slugă netrebnică. Este o condiție a dragostei, dar nu este de ajuns. Ce îl silește pe stăpân să se facă sluga slugii sale, să o iubească, nu e nimic din toate acestea; și cu atât mai puțin o căutare pe care sluga ar îndrăzni să o pornească din proprie inițiativă; ci numai veghea, așteptarea și atenția.
     Fericiți deci cei care își petrec adolescența și tinerețea doar pentru a-și forma această capacitate de atenție. Fără îndoială nu sunt mai aproape de bine decât frații lor care muncesc la câmp și în uzine. Sunt aproape în alt fel. Țăranii, muncitorii, au acea apropiere de Dumnezeu de o dulceață incomparabilă care se ascunde în adâncul sărăciei, al lipsei de considerație socială și al suferințelor îndelungate și lente. Dar dacă privim ocupațiile în ele însele, studiul este mai aproape de Dumnezeu, datorită acestei atenții care este esența lui. Cel care trece prin anii de studiu fără să dezvolte în sine această atenție a pierdut o mare comoară.
     Nu doar iubirea de Dumnezeu are ca substanță atenția. Iubirea de aproapele, despre care știm că este aceeași iubire, este făcută din aceeași substanță. Oamenii nefericiți nu au nevoie de nimic altceva decât de alți oameni care să le poată acorda atenție. Capacitatea de a-i acorda atenție unui nefericit este lucru foarte rar, foarte greu; este aproape o minune; este o minune. Aproape toți cei care cred că au această capacitate nu o au. Căldura, pornirea inimii, mila nu sunt de ajuns.
     În prima legendă despre Graal se spune că Graalul, piatră miraculoasă care, având însușirile Sfintei Împărtășanii, potolește orice foame, îi aparține celui care îi va spune primul paznicului pietrei, un rege pe trei sferturi paralizat de cea mai grea rană: „Care îți este durerea?”
     Deplinătatea iubirii de aproapele este să fii pur și simplu în stare să-l întrebi: „Ce te doare?” Este să știi că cel nefericit există, nu ca unitate într-o colecție, nu ca exemplar al categoriei sociale cu eticheta de „nefericiți”, ci ca om, întru totul la fel cu noi, care a fost lovit și însemnat într-o zi cu un semn inimitabil al nefericirii. Pentru aceasta este suficient, dar indispensabil, să arunci asupra lui o anumită privire.
     Această privire este în primul rând o privire atentă, în care sufletul se golește de orice conținut propriu pentru a primi în el însuși ființa pe care o privește așa cum este, în tot adevărul ei. Nu poate face acest lucru decât cel capabil de atenție.
     Astfel încât este adevărat, deși paradoxal, că o traducere din latină, o problemă de geometrie, chiar dacă le-ai greșit, cu condiția să fi făcut efortul cerut de ele, pot să te ajute într-o zi, mai târziu, dacă se ivește prilejul, să devii mai capabil să-i dai unui nefericit, în punctul culminant al suferinței, tocmai acel ajutor de care are nevoie pentru a fi salvat.
     Pentru un adolescent capabil să înțeleagă acest adevăr și suficient de generos încât să dorească acest rod în locul altuia, studiile pot să-și atingă deplina eficacitate spirituală chiar în afara oricărei credințe religioase.
     Studiile sunt una dintre acele țarini în care se află un mărgăritar pentru care merită să vinzi tot ce ai, fără să păstrezi nimic, ca să-l poți cumpăra.


(Traducere după Simone Weil, De l'attention, Réflexions sur le bon usage des études scolaires en vue de l'amour de Dieu)