Despre nume, inchizitori şi închisori

Această tabletă a fost înregistrată pentru a fi difuzată la Radio România Actualităţi duminică, 3 noiembrie 2019. Difuzarea a început ca de obicei, însă după primele două alineate, materialul a fost tăiat în direct fără nicio explicaţie.

În vremurile trecute, mulţi iubitori de sport oneşti se găseau în miezul unui conflict interior: se bucurau la victoriile unei echipe sau ale unui jucător, dar constatau cu durere, în acelaşi timp, că prin ele se acoperea mizeria regimului comunist. Jubilau la vreo calificare, la un titlu de Mare Şlem, la Cupa Campionilor Europeni la fotbal sau la performanţele stelare ale gimnasticii, însă se întristau, fără îndoială, văzându-le transformate în instrumente de propagandă pentru sistemul care ne ţinea în frig, foame şi pe unii dintre cei mai buni dintre noi, în închisori.

Astăzi, la vremuri noi, performanţele s-au împuţinat, dar uneori sportul este deturnat şi devine paravan al ignoranţei, mizeriei, minciunii. Un anume domn Hodor, Cosmin pe numele lui de botez, managerul de comunicare al Simonei Halep, a făcut o declaraţie să spunem nefericită după meciul jucat de campioana noastră cu Bianca Andreescu. Din cuvintele lui putea reieşi că o blamează pe pe aceasta din urmă pentru faptul că şi-a făcut performanţele sub steag canadian. Presa l-a taxat rapid, iar a doua zi domnul Hodor – Cosmin Hodor – şi-a cerut scuze şi a insistat doar pe victoria şi performanţele Simonei Halep. Ziarele, televiziunile, site-urile au vuit pe această temă zile în şir, în frunte cu mereu vigilentul Cristian Tudor Popescu.

În aceeaşi perioadă, la Radio France Internationale, scriitorul William Totok – zis şi Thomas în notele informative pe care le furniza odinioară Securităţii – a realizat un interviu cu istoricul Mihai Demetriade de la CNSAS, în care acesta din urmă a afirmat răspicat că victimele sălbaticului experiment Piteşti nu erau chiar victime. Imediat, domnul Hodor – nu Cosmin, de data aceasta, ci Mădălin – tot istoric, tot de la CNSAS, i-a luat entuziast apărarea colegului dumisale, scriind pe o platformă de socializare că victimele de la Piteşti erau nişte nenorociţi care se băteau între ei pentru un blid de mâncare. De fapt, domnul Hodor – Mădălin Hodor – a folosit un alt limbaj, pe care din bun simţ nu îl putem reproduce aici.

Scurt memento: experimentul Piteşti a fost una dintre cele mai sălbatice orori ale regimului comunist. Tineri, cei mai mulţi în jur de 20 de ani, erau bătuţi şi torturaţi în nenumărate moduri şi forţaţi să se lepede de orice viziune anticomunistă, de părinţi, de rude şi, în cele din urmă şi în primul rând, de creştinism. Cei întemniţaţi treceau prin încercări de neînchipuit – obligaţi să-şi mănânce propriile excremente, însetaţi, ţinuţi în picioare, forţaţi să cureţe pe jos chiar şi cu limba şi, în cele din urmă împinşi să săvârşească blasfemii, să imite ritualul creştin cu simboluri falice şi excremente în locul Sfintelor Taine sau al Sfintei Cruci. Procesul se numea reeducare, iar proba supremă era să-ţi torturezi foştii prieteni în numele idealului comunist. Dacă nu băteai la rândul tău, calvarul se relua. Un singur lucru nu erai lăsat să faci: să mori. Toate acestea, puse în aplicare de mai-marii comunişti cu un grup mic de deţinuţi care au fost de acord de la început să li se alăture, sperând într-o uşurare a pedepsei. Cei mai mulţi însă au fost victime, martiri, chinuiţi într-un hal greu de închipuit pentru orice minte sănătoasă. Sunt fapte şi întâmplări despre care există mărturii. Securitatea a încercat, când lucrurile au început să răsufle, să acrediteze ideea că de fapt cei de acolo erau nişte legionari care s-au bătut între ei. Mărturiile au dărâmat această invenţie, dar, se pare, prin urmaşii ei, Securitatea încearcă şi azi aceleaşi lucruri.

Aşadar Mihai Demetriade, domnul Fodor – Mădălin Fodor – şi William Totok – Thomas, vi-l mai amintiţi? – calcă în picioare memoria unor martiri. Experimentul Piteşti a fost numit de Soljeniţân cea mai mare barbarie a lumii contemporane. Iar pentru eliberarea uneia dintre victime – părintele Gheorghe Calciu, persecutat şi de Ceauşescu – s-a implicat până şi preşedintele american de atunci, Ronald Reagan. Dar toate acestea sunt mizilicuri în opinia celor doi istorici şi a prietenului lor scriitor.

A vuit oare presa? Vag. S-a sesizat inchizitorul de operetă Cristian Tudor Popescu? Aş! Mai importante sunt nepotrivelile managerului Simonei Halep decât insultele aduse morţilor martiri de doi istorici care în loc să cerceteze arhivele Securităţii îi duc mai departe activitatea. Şi iată cum sportul ia iarăşi prim-planul lucrurilor cu adevărat importante. Iubitorii lui nu vor renunţa la el. Şi nici nu trebuie s-o facă. Îi vom iubi cu toţii mai departe pe Halep, Hagi, Nadia sau Cristina Neagu. Dar vom pierde totul, chiar şi pe ei, dacă nu ne vom aminti de cuvintele marelui dizident rus Vladimir Bukowski: „Comunismul va continua să umble prin lume ca o stafie, ca un vampir, până când noi nu-i vom străpunge inima cu un țăruș”.