Friday, December 25, 2009

Tuesday, December 8, 2009

Sfântul din preajma noastră, Nicolae, Făcătorul de minuni

A vorbi despre Sfântul Nicolae este în acelaşi timp greu şi foarte uşor. Uşor, pentru că toată lumea a auzit de acest sfânt, care este unul dintre cei mai cunoscuţi din Ortodoxie şi pe care cei mai mulţi dintre noi îl recunoaştem imediat când vedem o icoană a lui. Greu, pentru că deşi toţi am auzit de el, de ar fi să ne întrebe cineva cine este cu adevărat Sfântul Nicolae, nu putem să răspundem prea concret. Să încercăm, dar, să aflăm împreună câte ceva despre viaţa acestui om cu adevărat minunat, dar şi despre relaţia lui cu noi.
Sfântul Nicolae s-a născut în jurul anului 270 în oraşul Patara din regiunea Licia, pe atunci parte a Imperiului Roman, astăzi în Turcia. A fost unicul copil al părinţilor lui, doi creştini bogaţi, Teofan şi Nona. Viaţa sfântului s-a arătat minunată încă din fragedă pruncie, căci la naştere a stat trei ore pe picioarele sale în baie, iar apoi a supt numai din sânul drept al mamei sale. Mai mult decât atât, miercurea şi vinerea nu se hrănea de la sân decât o singură dată, după rugăciunea de seară. De când a început să vorbească şi să fie dat la învăţătură, s-a dovedit în acelaşi timp foarte studios şi feciorelnic, mare iubitor de rugăciune şi foarte bun la carte, astfel încât, în ciuda vârstei mici, era socotit de mulţi un înţelept. După o vreme a fost hirotonit preot de unchiul său, care era episcop şi care a profeţit despre el, spunând că acesta va fi în acelaşi timp luminător poporului şi ajutător celor din nevoi, precum s-a şi arătat şi se arată până astăzi.
După moartea părinţilor, Sfântul Nicolae a împărţit săracilor averea care i-a rămas. În această perioadă a făcut una dintre milosteniile cele mai cunoscute ale sale. Un om bogat sărăcise şi rămăsese în mare nevoie, cu cele trei fiice ale sale, fecioare. Disperat din cauza lipsurilor, a hotărât să-şi trimită fetele să se prostitueze. Aflând de aceasta, Sfântul Nicolae a mers noaptea pe ascuns la casa acelui om şi i-a aruncat pe geam o pungă de galbeni, pe care acela, găsind-o, a putut să-şi mărite prima fiică, căci pe vremea aceea îi era greu unei fete să-şi găsească soţ de nu avea zestre. La fel a făcut Sfântul, aruncând o altă pungă de galbeni, şi pentru a doua soră. Şi această faptă o săvârşea pe ascuns, pe de o parte ca să nu ajungă să se mândrească, fiind lăudat, iar pe de alta, ca să nu-l ruşineze pe cel care primea. Iată însă că tatăl fetelor s-a rugat să i se arate binefăcătorul său, iar când Sfântul Nicolae a aruncat şi a treia pungă, pentru ultima dintre fete, tatăl l-a urmărit, a căzut în genunchi mulţumindu-i, şi a fost învăţat de el să nu spună nimic. Iată una dintre întâmplările care ne învaţă câte ceva despre cum se cuvine făcută milostenia şi poate fi exemplu şi pentru noi, astăzi. Gândiţi-vă un pic la cum avem noi obiceiul să-i judecăm pe cei din jur şi priviţi atitudinea contrastantă a Sfântului Nicolae. Cu ce avem de-a face în întâmplarea de faţă? Cu un om, năpăstuit, ce-i drept, dar care vrea să facă o mare fărădelege: să-şi pună propriile fete să-şi vândă trupul. Iar Sfântul Nicolae era preot al Bisericii. Putea deci, aflând despre acestea, să se ducă la tatăl respectiv şi să-l certe de faţă cu toţi. Putea să-i spună că mai bine e să rabzi decât să-ţi vinzi proprii copii şi să-i îndemni să păcătuiască pentru câştigul material. Sau putea, măcar după ce-i dăduse banii, să-i bată obrazul pentru că nu se gândise mai mult înainte de a lua o asemenea hotărâre. Dar Sfântul Nicolae nu face nimic din toate acestea. El îşi arată iubirea de oameni fără să judece, dăruieşte cu bună inimă şi în ascuns, şi astfel câştigă de două ori, pentru că fetele nu mai sunt date spre desfrânare, iar tatăl se întoarce mai vârtos spre Dumnezeu. Fapta bună făcută dezinteresat înmoaie uneori şi cele mai împietrite inimi. Să ne gândim la acestea atunci când aproapele nostru ne cere ajutorul, iar noi, dacă ne hotărâm să i-l dăm, ne facem înainte nenumărate calcule şi-l judecăm în fel şi chip. „De ce a ajuns aşa? Înseamnă că nu s-a organizat cum trebuie? Cu ce sunt eu de vină că e el în nevoie?” şi altele asemenea.
După un pelerinaj în Palestina, în timpul căruia a liniştit furtuna pe mare şi l-a alungat pe diavolul ce încerca să răstoarne corabia, iar apoi a intrat în biserică prin uşile închise, Sfântul Nicolae a vrut să se retragă în pustiu, să se facă sihastru. Dar Dumnezeu l-a oprit, şi chiar după ce s-a întors în patria sa, într-o mănăstire, i s-a arătat în vedenie şi i-a spus: „Nicolae, să intri în nevoinţa poporului, dacă doreşti să fii încununat de Mine!” „Nicolae, nu este aceasta holda pe care trebuie să Mi-o aduci roadă şi pe care o aştept de la tine; ci întoarce-te către oameni, ca să se preamărească prin tine Numele Meu!” Să reţinem aceste cuvinte. Cu adevărat, prin fiecare creştin, Numele lui Dumnezeu fie se preamăreşte, fie se huleşte. Dacă cei care nu au ajuns la credinţă îi vor vedea pe creştini trăind frumos, vor dobândi şi ei respect faţă de această credinţă a noastră. De aceea, fiind foarte blând, milos, ajutător tuturor, Sfântul Nicolae le-a atras tuturor respectul, şi până astăzi este pomenit şi de musulmani, ba chiar şi de necredincioşi, când se află în vreo nevoie mare. În schimb, când îi văd pe cei care astăzi se bat cu pumnul în piept pe canalele media rostind numele lui Hristos cum în acelaşi timp au o atitudine profund necreştină, oamenii se îndepărtează de Dumnezeu, îşi pierd respectul pentru creştinism. Când ne văd pe noi cum venim la biserică şi apoi ne arătăm egoişti, bârfitori, lacomi, mincinoşi, ceilalţi resping din cauza aceasta şi credinţa. E o mare responsabilitate pe care o avem şi de care trebuie să ţinem seama în fiecare gest, în fiecare atitudine, ba chiar în fiecare gând.
Deci fiind îndrumat de Dumnezeu, Sfântul Nicolae s-a dus în oraşul Mira, care astăzi se numeşte Demre şi se află tot în Turcia. Acolo a murit arhiepiscopul, iar celorlalţi episcopi li s-a arătat în vedenie că trebuie să-l hirotonească pe Sfântul Nicolae, pe care înainte nici nu-l cunoşteau. Şi ştim că, smerit fiind, Sfântul ar fi refuzat această demnitate, dar a avut şi el o viziune, în care Hristos îi dădea o Sfântă Evanghelie îmbrăcată în aur şi mărgăritare, iar Maica Domnului îi punea pe umeri un veşmânt arhieresc. De când a fost înscăunat arhiepiscop, Sfântul Nicolae a avut uşa deschisă pentru toată lumea, i-a miluit pe credincioşi şi pe necredincioşi. Sub împăraţii persecutori Diocleţian şi Maximian a fost închis, pentru ca apoi, când Constantin cel Mare a declarat libertatea creştinismului, să fie eliberat.
În acea vreme s-a făcut tulburare în Biserică, prin apariţia unei erezii. Arie, ereticul despre care vorbim, nega faptul că Hristos e Dumnezeu. În acest scop împăratul a convocat primul Sinod ecumenic, unde s-a mărturisit cu tărie dogma dumnezeirii Mântuitorului Hristos. Aici se spune că Sfântul Nicolae, participant în calitate de arhiepiscop al Mirei, l-a pălmuit pe eretic. Este o atitudine care la prima vedere pare contrastantă cu blândeţea lui binecunoscută. Dar dacă atunci când vedem oameni care suferă se cuvine să-i miluim cum putem, nu putem răbda când chiar un preot – căci Arie era preot – face dezbinare în Biserică şi astfel Îl batjocoreşte pe Dumnezeu. Aici se impune o anumită intransigenţă, pentru că toleranţa în acest sens poate fi confundată cu o lipsă de convingere în credinţă, care să-i facă pe credincioşii simpli să alunece de la adevăr. Nu înseamnă că trebuie ca noi acum să-i luăm la palme pe toţi cei care predică în adunările lor altceva decât ce ne-a învăţat pe noi Biserica Ortodoxă. Pentru că nici noi nu suntem arhiepiscopi, precum Sfântul Nicolae, nici aceia nu sunt în aceeaşi măsură responsabili ca Arie, pentru că ani de zile, uneori secole, în mediul lor au fost cultivate aceste învăţături greşite. Dar să nu ne amăgim spunând că peste tot unde se vorbeşte despre Dumnezeu este bine. Voi da un exemplu: unii sectanţi spun că ei sunt credincioşi, dar o hulesc pe Maica Domnului şi îi aruncă icoanele. Dar oare cum ai putea spune despre un om că îi eşti prieten şi în acelaşi timp să o înjuri pe mama lui, iar dacă vezi o fotografie cu ea, să o arunci scârbit la coş? Deci să fim atenţi, căci credinţa şi rugăciunea sunt în Ortodoxie, iar la ceilalţi au apărut în timp tot felul de deformări. Se cuvine să-i tratăm pe ei cu iubire, să ne rugăm ca Dumnezeu să-i întoarcă, dar să nu ne amestecăm în nici un fel credinţa cu rătăcirile lor.
Până la sfârşitul vieţii, Sfântul Nicolae a păstorit cu înţelepciune, a risipit idolii din cetate, i-a ajutat pe cei săraci sau osândiţi pe nedrept. Odată a luat el însuşi sabia din mâna călăului care se pregătea să le taie capetele unor tineri asupra cărora se pronunţase o sentinţă nedreaptă, iar altă dată i s-a arătat împăratului în vis, convingându-l să-i elibereze pe trei înalţi funcţionari militari, pe care îi condamnase la moarte în urma unor mărturii mincinoase. Nişte corăbieri care doar auziseră de el l-au chemat în ajutor în timpul unei furtuni, iar el i-a adus la mal cu rugăciunile, unde i-a aşteptat în persoană, dându-le şi îndrumări duhovniceşti şi întorcându-i de la anumite gânduri păcătoase pe care le aveau. În asemenea fapte a trăit, iar în anul 346 a murit şi a fost îngropat într-o zi de 6 decembrie. Trupul său a izvorât mir încă din timpul slujbei înmormântării şi de atunci a săvârşit multe minuni.
Până astăzi, Sfântul Nicolae este unul dintre cei mai iubiţi sfinţi ai creştinismului. Şi când ne întrebăm care este motivul acestei popularităţi, socotesc că, între altele, este atât de iubit tocmai pentru că, după criteriile rigide ce se aplică în vieţile noastre şi uneori şi în Biserică, Sfântul Nicolae pare foarte neserios. Să nu ne smintească acest cuvânt, ştiind că judecăţile lui Dumnezeu sunt altfel decât ale oamenilor. Să încercăm să ne imaginăm un pic cum stau lucrurile: Sfântul Nicolae a fost arhiepiscop. Gândiţi-vă la acest cuvânt şi vedeţi ce vă vine în minte. Un arhiepiscop este un om îmbrăcat în haine de cult strălucitoare, care sfinţeşte, învaţă şi peste tot se arată în mare cinste, căci aşa şi este, fiind pus în slujba sa de Însuşi Hristos. Mai mult, Sfântul Nicolae se află în ceata sfinţilor, în faţa Tronului lui Dumnezeu, alături de îngeri şi de Maica Domnului. Şi cu toate acestea, din marea lui slavă, în loc să-şi vadă de odihna binemeritată, el ascultă chemările cele mai simple ale credincioşilor şi le vine în ajutor. În Rusia, după războiul civil, a urmat o foamete mare. În timpul ei, o bătrână dintr-un sat a găzduit într-o noapte un drumeţ ostenit, un bătrân mic de statură. Dimineaţa, după ce s-au rugat împreună, l-a condus până la poartă, iar apoi a găsit pe masă două pâini mari. Privind la icoană, şi-a dat seama că-l găzduise chiar pe Sfântul Nicolae. Aşa se arată el de cele mai multe ori: un bătrân îmbrăcat în haine simple, în funcţie de locul unde apare. Oamenii îi spun, cu gingăşie, „bunicuţul”. Prin anii ’80, un musulman din Taşkent a fost înconjurat într-o noapte, în stepă, de o haită de lupi. Disperat, a strigat: „Dumnezeule rusesc şi Nikola, ajutaţi-mă.” Imediat s-a stârnit un viscol care i-a ridicat pe lupi, iar alături de om a apărut un bătrân care i-a spus „Caută-mă în biserica rusească” şi a dispărut. În Rusia, o femeie a intrat într-o sectă şi cei de acolo au învăţat-o să se lepede de icoane, iar ultima pe care a aruncat-o a fost a Sfântului Nicolae. Seara, întorcându-se a găsit un bătrân stând în frig, care i-a spus: „Stăpâna casei m-a alungat.” Atunci şi-a dat seama de greşeala ei şi a adus icoanele înapoi în casă. Tot în zilele noastre, un copil era lăsat în timpul zilei cu o bătrână, care avea pe geamantan o icoană a Sfântului Nicolae, la care se ruga. După un timp, fiind părinţii acasă, dar ocupaţi cu menajul, copilul s-a urcat pe un scăunel şi, văzându-i de la balcon pe cei care se jucau afară, a vrut să meargă la ei şi a sărit de la etajul patru. Părinţii au auzit jos zarvă, dar l-au găsit viu şi nevătămat, iar la mirarea lui, le-a spus: „Bunicuţul m-a prins. Bunicuţul din geamantan.” În alte cazuri, fiind chemat în ajutor, Sfântul Nicolae a vindecat oameni grav bolnavi, aflaţi în spital, astfel încât medicii s-au minunat atât de tare încât au scris şi articole ştiinţifice pe aceste teme. Sunt lucruri întâmplate în zilele noastre, iar cele pe care le-am spus acum reprezintă doar o mică parte a nenumăratelor minuni. Iată că cel pe care ni l-am putea imagina doar între mari rugători, în pustiu, îndrumându-i pe aceia pe calea rugăciunii, aşa cum a făcut, de pildă, cu Sfântul Stareţ Gheorghe de la Cernica, se ocupă adesea şi de micile noastre probleme, de ceea ce am fi tentaţi să numim mărunţişuri. Un credincios povesteşte chiar că, pe când era copil, Sfântul îi trimitea, de două ori pe lună, câte o bomboană. Sigur că minunile se fac după capacitatea de înţelegere a fiecăruia, dar şi după nevoile lui. Un alt Nicolae, Steinhardt, vorbind despre un sfânt catolic spune cuvinte ce i se potrivesc foarte bine şi Sfântului Nicolae, legate tocmai de aceste mărunţişuri: „Există dureri ne-măreţe, ne-tragice, există năpaste caraghioase, necazuri sâcâitoare şi boli care nu ucid însă otrăvesc viaţa pătimitorului. Oare nu şi acestea se cade a fi luate în seamă? (...)Pierderea cheilor casei, ce chin şi ce necaz pentru un bătrân sărac, pentru un neputincios, un neajutorat… Pierderea câinelui iubit pentru omul lipsit de orice prieten, ce nefericire!” Iată că, în mila sa, Sfântul Nicolae se apleacă şi către aceste mici dureri şi este gata oricând să ne vină în ajutor, de-l chemăm cu cât de puţină credinţă. Şi adesea învăţăm de aici că şi noi, neputincioşi şi păcătoşi, dacă nu putem să facem minunile mari ale Sfântului Nicolae, îi putem fi următori în cele mici. Căci în zilele noastre copleşite de egoism, o vorbă bună, un gând către Dumnezeu, un gest de politeţe, un sfat prietenesc, sacrificarea a câteva minute din timpul nostru propriu şi atât de preţios pentru a asculta necazurile mărunte, dar atât de apăsătoare ale celui de lângă noi sunt mici minuni la îndemâna oricui.
Pe acestea se cuvine să le facem şi să nu pregetăm, pentru toate, să cerem ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului şi al Sfântului Nicolae. Căci noi rar îi chemăm pe sfinţi, deşi ei mereu ne văd, mereu ne sunt aproape şi mereu vor să ne ajute. Aşadar să devenim şi noi din nou precum copiii, căci Hristos spune că doar cei ce se fac precum ei vor moşteni Împărăţia Cerurilor. Şi să nu încetăm să-l chemăm pe blândul Moş Nicolae, care tuturor ne aduce darurile de trebuinţă, de suntem şi noi, măcar pentru o clipă... cuminţi.

Thursday, December 3, 2009

Poemul zilelor stranii - The Doors (Epilog)

Când Jim Morrison pleacă la Paris, ceilalţi trei membri lucrează deja la un nou album, care va apărea la 3 luni după moartea solistului vocal, ale cărui sarcini sunt preluate de Robby Krieger şi Ray Manzarek. Marele merit al lui „Other Voices” este că nu încearcă să recreeze o muzică şi o atmosferă cărora doar Morrison ştia să le dea strălucirea finală. Piesele sunt proaspete, deşi parcă mai conformiste faţă de tradiţia psihedelică a epocii hippie, marcată de visare, călătorie şi o bucurie de a trăi ce se vrea simplă şi colorată. Nu lipseşte nici blues-ul şi nici încorporarea unor elemente eterogene, ce merg până la jazz-ul îmbinat cu muzică de cabaret al anilor 30. Vocile suprapuse amintesc uneori de Simon and Garfunkel ceva mai bluesy, schimbările de atmosferă sunt surprinzătoare. „Ships With Sails”, piesa cea mai psihedelică, este în acelaşi timp şi cea mai Doors, ilustraţie a direcţiei în care ar fi evoluat probabil trupa dacă amprenta lui Morrison n-ar fi fost atât de puternică şi, în acelaşi timp, mostră a creativităţii lui Ray Manzarek. Peste toată veselia acestui album – poate cel mai jovial al trupei – pluteşte o undă de tristeţe şi neîmplinire. „Other Voices” este zâmbetul în spatele căruia se ascunde un dor nemărturisit. Al lor şi al celor care îi ascultă.
Tendinţa retro de pe „Other Voices” se accentuează pe „Full Circle” (1972), pe care rock’n’roll-ul este împins spre varianta sa cea mai jazzy, sau spre un potpuriu din care nu lipsesc rădăcinile folk, aceeaşi omniprezentă muzică de cabaret european şi o tentă de country, ca pe „Hardwood Floor”. „The Mosquito”, o glumă muzicală cu versuri de o simplitate absolută, încadrate de un joc muzical improvizatoric, a devenit chiar un hit cu oarecare succes. Blues-ul, care în perioada Morrison era expresia laturii rudimentare a trupei, devine acum cizelat, pe „Good Rockin’” se aud reminiscenţe din Elvis Presley, iar arta improvizatorică psihedelică îşi găseşte ilustraţia pe „The Piano Bird”, cu un pasaj instrumental prelung ce are în prim plan flautul, suprapus pe o armonie cvasi-obstinată, ce nu aduce însă decât vag aminte de „When the Music’s Over”, la fel cum riff-ul de pe „4 Billion Souls”, deşi asemănător cu cel de pe „Strange Days”, este integrat şi transfigurat în noul sound mult mai deschis şi jovial ce defineşte albumele acestei perioade. În cele din urmă, nici Robby Krieger, John Densmore şi Ray Manzarek nu au acordat mare atenţie creaţiei The Doors fără Jim Morrison, dovadă fiind faptul că „Other Voices” şi „Full Circle” au apărut pentru prima dată pe CD abia în 2006. O soartă poate nemeritată pentru două albume bune, dar greu de încadrat în continuitatea unei creaţii care, în toate aspectele ei, a fost marcată definitiv de vocea, versurile şi melodiile lui Morrison.
Din punct de vedere statistic, istoria The Doors mai înregistrează mişcări vagi. Sunt editate albume live şi filmări. În 1993, trupa se reuneşte, cu Eddie Vedder de la Pearl Jam la voce, şi cântă trei piese. Acelaşi lucru se întâmplă şi în 2001, de data aceasta cu mai mulţi solişti vocali, între care Ian Astbury (The Cult), socotit de mulţi cel mai potrivit înlocuitor al lui Jim. Părere împărtăşită se pare şi de Ray Manzarek şi Robby Krieger, care în 2003 formează The Doors of the 21st Century, cu acelaşi la voce, dar fără John Densmore, care fie nu este chemat, fie nu vrea să participe la această cvasi-reuniune. Bateristul este şi cel care îi dă în judecată pe ceilalţi, obţinând interdicţia de a folosi numele şi obligându-i să continue sub titulatura Riders On the Storm, activă până anul acesta (2007), când Ian Astbury a reformat The Cult. Tot John Densmore, cel care se pare că nu vrea să cânte într-un nou The Doors decât cu Eddie Vedder la voce, refuză cu încăpăţânare orice solicitare de a folosi muzica trupei pentru reclame. Ultima mărturie în acest sens este răspunsul negativ dat companiei Cadillac, care oferea 15 milioane de dolari pentru a folosi „Break On Through (To the Other Side)”. Astăzi Ray Manzarek spune că „sfârşitul e mereu aproape” şi de aceea el şi ceilalţi doi membri fondatori ar trebui să cânte piesele vechi, pentru că Jim Morrison, ca poet, ar dori ca versurile sale să fie auzite.
Am lăsat intenţionat la urmă „An American Prayer”, apărut în 1978. Versuri recitate de Jim Morrison peste care cei trei membri supravieţuitori au suprapus muzică. Mărturia finală şi definitivă The Doors. Muzica i-a atins pe oameni, dar uneori nu poţi gândi decât că a fost o interfaţă, un intermediar pentru versurile unui poet american ajuns cumva într-un grup rock’n’roll. Înregistrarea cuprinde fragmente din cele trei volume de poeme ale lui Morrison, „The New Creatures”, „The Lords (Notes On Vision)” şi „An American Prayer”, peisaj discontinuu şi cu o coerenţă internă ascunsă în spatele incoerenţei formale a unei personalităţi artistice încă nedesluşite. Venice Beach, ruperea de vechea existenţă, sărbătoarea nouă. Povestea accidentului cu indienii morţi pe autostradă, versificată dar şi brută. Cine va încerca un studiu serios al poeziei lui Morrison va trebui să pornească de la simbolismul acestui episod al sufletelor care au zburat prin aer şi „au intrat într-al meu”. Viaţa şi moartea ca un joc. „Îmi plac activităţile lipsite de scop”, spunea poetul pe când trăia. Peste tot, îmbinate şi asimilate, muzici noi sau fragmente din „Peace Frog”, „Blue Sunday”, „Unknown Soldier”, „The Wasp”. O poezie a jocului, aluzii sexuale, călătorie, scene în întuneric. Blues. „Pace pe pământ. Mori. Mănâncă-mă. Pe aici. Sfârşitul”. Viziunea cinematică a vieţii (exploatată genial de Oliver Stone). Onomatopeele de pe „Roadhouse Blues” (live) trimit la aceeaşi lipsă de scop în spatele căreia înţelesul ascuns rămâne inefabil, ca existenţa însăşi. „Riders On the Storm” suprapus peste versuri din „The Hitchhiker”, scenariul neterminat care a stat la baza piesei.
Şi după toate acestea... o rugăciune americană. Un rudiment de „Ghost Song” şi o uşoară influenţă orientală introduc Adagio-ul atribuit lui Tomasso Albinoni, genială ornamentare sonoră a ultimelor cuvinte care ne-au rămas de la James Douglas Morrison. Albumul „An American Prayer” este omagiul pe care ceilalţi membri The Doors i-l aduc celui care a trecut fulgerător prin viaţa lor şi prin epoca unui secol de coşmar, o reverenţă către cuvintele unui rătăcitor care încă aşteaptă răspuns, dar care a întrebat atât de frumos... „Ştiţi de înaintarea caldă de sub stele? Ştiţi că existăm? Aţi uitat Cheile Împărăţiei? V-aţi născut oare, şi sunteţi vii? Unde sunt serbările ce ni s-au făgăduit, unde e Vinul cel Nou? (moare în vie). O, mare Făcător al fiinţei, mai dăruieşte-ne un ceas să ne împlinim arta şi să ne desăvârşim vieţile”.
Stigmatizarea sau idolatria sunt deopotrivă rătăciri. Când îl admiri pe Jim Morrison, înţelegi că uneori nu poţi să-l scuzi. Şi nu-ţi rămâne decât să-l iubeşti şi să gândeşti cu speranţă că îl vei regăsi. „Nu voi pleca. Prefer o petrecere între prieteni familiei uriaşe”.

Monday, November 30, 2009

Poemul zilelor stranii - The Doors (IV)

12 decembrie 1970, New Orleans, Louisiana. Concert The Doors. Solistul Jim Morrison este la capătul puterilor. Aruncă de câteva ori cu microfonul în public, iar pe la jumătatea spectacolului se prăbuşeşte pe tobe, de unde nu se mai ridică. Toată lumea vorbeşte despre sfârşitul The Doors.
Producătorul Paul Rothchild refuzase deja să se ocupe de noile piese ale trupei, pe care le socoteşte „cocktail music” şi în locul lui, alături de membrii The Doors, se instalează inginerul de sunet Bruce Botnick. Cu toate premisele negative, rezultatul este un adevărat clasic, „LA Woman”, înregistrat în numai două săptămâni, live în cea mai mare parte, cu părţile vocale cântate în baia studioului, pentru a avea mai mult ecou. Cei patru, cu ajutorul chitaristului ritmic Marc Benno şi al basistului Jerry Scheff, prezent pe câteva piese, creează un album pe care muzica Doors este învăluită de blues, în cel mai tradiţional şi în acelaşi timp cel mai complet mod. The Doors îşi asumă blues-ul până la capăt, fără ca acesta să le altereze în vreun fel originalitatea. „Love Her Madly” este single-ul cel mai de succes înregistrat vreodată, riff-ul simplu de blues, melodia memorabilă, ca şi tema clapelor, solo-ul bazic, pornit dintr-o dezvoltare elementară a melodiei refrenului, ducându-l până pe locul 11 în top-ul Billboard. „Been Down So Long” este alt blues clasic, apăsător şi repetitiv, inspirat din romanul scriitorului folk Richard Farina, „Been Down So Long It Looks Like Up To Me”, în timp ce „Cars Hiss By My Window”, construit pe un standard, creează un fundal muzical pentru versurile lui Morrison, o panoramă a oraşului văzut pe fereastră, metaforă a vieţii ce anticipează mai complexa piesă-titlu. Muzicuţa de la sfârşit este de fapt o imitaţie făcută de solist cu vocea. „LA Woman” este singura piesă cu un tempo mai rapid, poate cea mai complexă a albumului şi, alături de „Riders On the Storm”, cea mai plină de semnificaţii. Strofele sunt aproape simetrice, cu o mică variaţie atmosferică, până la ruperea de tempo survenită odată cu repetarea obsesivă a anagramei numelui lui Jim Morrison, Mr. Mojo Risin’. Basul mângâietor înregistrează un decrescendo dinamic şi agogic, pentru ca totul să crească apoi până la climax, sugerând, după unii, un orgasm. Pianul de blues, cu armonia arpegiată pe alocuri, întregeşte imaginea muzicală a „oraşului nopţii”. Femeia LA poate fi oraşul însuşi („city of night”), sau chiar o femeie, jurnalista Diane Gardner, după cum spun unii dintre apropiaţii lui Morrison. Los Angeles-ul e descris ca un oraş întunecat, plin de tristeţe şi moarte, metaforă a aceloraşi zile stranii în care trăieşte şi se stinge epoca hippie. „LA Woman” este singura piesă de pe acest album care a fost cântată şi în concert, pe 11 decembrie 1970, în Dallas. „L’America” (cu trimitere la America Latină), piesa cu formă de arc înregistrată cu mult timp înaintea restului albumului şi „Hyacinth House” readuc tenta psihedelică caracteristică The Doors, dar şi rezonanţe de pe „The Soft Parade”. Versurile ermetice de pe „Hyacinth House”, sunt învăluite de o melodie ce exprimă o tristeţe caldă, totul suprapus pe o formă ciclică şi narativă în acelaşi timp. „Crawling King Snake” este o preluare după John Lee Hooker, accentuând încă o dată preferinţa pentru blues a trupei, iar „The Wasp (Texas Radio and the Big Beat)” este un fel de „Five To One” fără tensiune, pretext pentru Morrison să recite nişte versuri din 1968 care includ şi celebra frază „No eternal reward will forgive us now for wasting the dawn” („Nici o răsplată veşnică nu ne va ierta acum pentru irosirea zorilor”).
Piesa cea mai atmosferică, „Riders on the Storm”, încheie albumul. Versurile sunt inspirate din viaţa lui Billy Cook, asasin care, pozând în autostopist, a ucis o familie. Ea i-a sugerat lui Morrison scrierea unui scenariu neterminat, „The Hitchhiker (An American Pastoral)”, îmbinate cu experienţa care i-a marcat copilăria şi întreaga viaţă, momentul când tatăl său a trecut pe lângă convoiul accidentat în dreptul căruia mureau indieni Navajo. După cum avea să spună un regizor, piesa are un feeling foarte cinematic, muzica e foarte „vizuală”. Pianul cu sunet sticlos, Morrison şoptind versurile peste cele cântate creează o atmosferă ce sugerează singurătatea, comparabilă cu semi-obscuritatea. De la versuri până la evoluţia muzicală a piesei, drumul însângerat în furtună, iubirea între bărbat şi femeie, sunt simboluri ale vieţii-călătorie. Solo-ul de ghitară descrie drumul, în timp ce, strofele fiind identice, clapa aduce elemente prin care construieşte atmosfera şi peisajul, dezvoltând apoi improvizatoric melodia, pentru a reveni, în cele din urmă la atmosfera stranie de la început, care, în final, poate sugera şi pacea.
Turneul preconizat pentru promovarea „LA Woman” nu are loc, pentru că Jim Morrison decide să fugă de lumea agitată a Statelor Unite şi se retrage la Paris cu Pamela Courson. De aici începe perioada cea mai controversată a vieţii sale, în ciuda scurtimii ei. Dacă unele mărturii spun despre el că ar fi fost deprimat de Paris, deşi îi admira arhitectura şi făcea de aceea lungi plimbări pe jos, Alan Ronay, confident apropiat, spune că aproape se lăsase de băut, scria mult, şi nu lua în seamă coincidenţele ce îl legau de Oscar Wilde. Şi, amănunt anecdotic, renunţase la barbă.
Hervé Muller, unul dintre cei care l-au cunoscut la Paris şi l-au însoţit în periplurile sale, spune că decizia de a bea mai puţin şi de a scrie mai mult nu s-a materializat, căci, dimpotrivă, Jim se cufundase într-o izolare aproape totală şi adesea bea până la marginea inconştienţei. Cu toate acestea, în 1984 avea să apară o înregistrare recuperată din acea perioadă, „The Lost Paris Tapes”, pe care Morrison încearcă să creeze un jam session de muzică şi poezie cu doi muzicanţi ambulanţi de pe străzile Parisului. Lăsând la o parte prestaţia jalnică a acestora din urmă, care nu reuşesc să reproducă decât mereu şi mereu acelaşi fragmenţel de melodie, înregistrarea conţine versuri vechi şi noi din scrierile lui Morrison, unele de o mare frumuseţe poetică.
Pe 3 iulie 1971, poliţia descinde în apartamentul locuit de doi americani din Paris. Pamela Courson anunţă: iubitul ei, James Douglas Morrison, poet, a murit. Muller, dar şi Alan Ronay, încearcă să elucideze circumstanţele morţii, dar, dintr-un motiv sau altul, relatările Pamelei se contrazic şi, încercând să rezolve cât mai repede cele legate de înmormântare, ea şi câţiva apropiaţi dau naştere unui şir nesfârşit de controverse. Varianta oficială este deces în urma unui stop cardiac. Lui Jim i s-ar fi făcut rău în timpul nopţii, a început să tuşească scuipând sânge şi, în cele din urmă, s-a dus să facă o baie. Pamela a adormit la loc şi l-a găsit dimineaţa, mort. Dintre celelalte versiuni, cel mai mult credit i s-a acordat celei care vorbea despre moartea în urma unei supradoze de heroină, prizată în barul Rock’n’Roll Circus, versiune care a ieşit din nou la suprafaţă chiar anul acesta (2007). Muller povesteşte că Morrison era în primul rând alcoolic şi că, deşi încercase multe droguri la viaţa lui, detesta heroina, poate şi din cauză că Pamela era dependentă. Dar, deprimat şi dezorientat, se prea poate să o fi încercat în acea seară, mai ales că era omul cel mai deschis noului. În continuarea acestei variante, pe care Muller nu o poate confirma, dar o consideră plauzibilă, lui Morrison i s-ar fi făcut rău în toaletele acelui bar, de unde, pe o ieşire lăturalnică, a fost dus acasă, inconştient. Dacă a murit în apartamentul său sau dacă aici a intrat deja un cadavru, nu este clar.
De aici încep ciudăţeniile. Anunţul morţii se face mai târziu, singurii care văd trupul neînsufleţit sunt Pamela şi medicul Max Vasille (acesta din urmă a refuzat orice discuţie sau interviu, iar Pamela a murit şi ea după trei ani, ca urmare a unei supradoze), iar mormântul din cimitirul Pere Lachaise (pe care Morrison îl vizitase cu trei zile înainte de moarte), unde sunt îngropaţi mari artişti francezi şi străini, e obţinut uimitor de repede. Un alt amănunt, primul loc oferit lui Jim a fost lângă Oscar Wilde, însă Ronay, îngrozit de similitudinea destinelor celor doi, refuză.
În cartea sa, „Riders on the Storm”, John Densmore sugerează la un moment dat posibilitatea sinuciderii, însă aceasta e infirmată de alte mărturii, inclusiv una a bateristului, care spune că Jim l-a sunat pentru a afla cum se vinde albumul, iar apoi a spus. „Stai să vezi cum o să fie următorul, am deja multe idei în cap pentru el”. De asemenea solistul a afirmat că avea de gând să se împace cu tatăl său. Acesta din urmă s-a ocupat, de altfel, de amenajarea mormântului fiului rebel, mormânt care a suferit de-a lungul timpului multe schimbări, pentru că fanii au furat piatra sau bustul pus acolo ulterior, au adus suveniruri, au umplut totul de inscripţii.
După 3 iulie 1971, controversa a început să se dezvolte. John Densmore a afirmat că mormântul e prea scurt şi de atunci o mulţime de oameni au început să descopere „adevărul” despre Morrison. De la varianta că ar fi suferit de un cancer al organelor genitale, trecând prin ipotezele unor „ocultişti” care vorbesc despre o ucidere rituală, de la distanţă, sau despre faptul că artistul trăieşte şi astăzi, dar are puteri paranormale şi se poate dematerializa când vrea, sau prin insinuarea că ar fi fost asasinat de CIA, până la varianta că Jim Morrison ar fi fost de fapt mai mulţi oameni (vehiculată şi în cazul lui Elvis Presley), moartea, adevărată sau simulată a solistului The Doors este până astăzi subiect de discuţii nesfârşite.
Ray Manzarek spune că dacă un om şi-ar fi putut înscena moartea cu atâta meticulozitate, acela era fără îndoială Jim Morrison. Lucrul este cu atât mai speculat, cu cât se cunoaşte admiraţia pe care liderul The Doors i-o purta poetului simbolist Arthur Rimbaud, care şi-a simulat propria moarte şi a dispărut în adâncul Africii, unde devenise, la un moment dat, chiar traficant de arme.
Cu toate acestea, Muller, apropiat al lui Morrison în perioada pariziană, consideră că, printre toate controversele, rămâne o singură certitudine: Jim e mort, mort de-a binelea, propria sa victimă. Succesul, care l-a învăluit când era încă aproape un copil, i s-a părut fără îndoială o jucărie strălucitoare, care însă l-a înghiţit. În 1969, când a realizat că se înecase în propria sa imagine, care îi reflecta, în fond, doar în mică măsură personalitatea, părea să fie prea târziu. Morrison nu şi-a revenit cu totul niciodată. Dar, dincolo de „regele-şopârlă”, pentru cei, din ce în ce mai numeroşi, care încearcă să-l cunoască în profunzime, iese din ce în ce mai mult la iveală latura sa fragilă, sensibilă, inteligenţa şi cultura sa. Dacă fragilitatea nu a rezistat în faţa ispitei unei faime plătită cu preţ greu, dacă printre atitudinile şi afirmaţiile sale din acea perioadă regăsim deşertăciune şi violenţă, James Douglas Morrison a reuşit în acelaşi timp să ilustreze cu măiestrie sentimente, trăiri şi întrebări care au însoţit mereu viaţa şi căutarea oamenilor. În cele din urmă, s-a reîntors la o simplitate pe care o râvnea şi pe care, în viaţă, nu a regăsit-o niciodată. Astăzi, piatra sa de mormânt este neornamentată, cu doar o inscripţie în greacă şi una în engleză, adăugată alături de cineva care a înţeles ce se ascundea sub stratul de imagine: „an American poet”.

Thursday, November 26, 2009

Scrisoare deschisă către domnul Crin Antonescu

"De-acela vai,
Ce nu-şi dă seama
Spre care rai
Mai mică-i vama"
(Celelalte Cuvinte)

Domnule Crin Antonescu,



V-am votat. M-am frământat mult, întrebându-mă dacă să merg la alegeri, şi dacă m-am hotărât să vă votez, nu a fost pentru că aş crede în Dumneavoastra ca om politic. Ştiu că toţi cei care aţi participat cu şanse sunteţi, de fapt, o apă şi un pământ. Am simţit însă că nu pot răbda să-i las încă odată să câştige pe cei care ne sufocă de mai bine de cincizeci de ani. Niciun candidat dintre cei cu şanse nu mă reprezintă, dar v-am votat ca să nu intre Mircea Geoană în turul 2.

Cum faceţi cu toţii de obicei, de-a lungul campaniei electorale aţi început să vorbiţi despre Dumnezeu. S-a ajuns chiar la actul de schizofrenie politică prin care şeful unui partid socialist îl citează pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Dumneavoastră, domnule Crin Antonescu, aţi spus că fără ajutorul Lui nu putem face nimic, şi bine aţi spus, căci acestea sunt înseşi cuvintele Mântuitorului (Ioan 15, 5). Însă m-am întrebat atunci şi mă întreb cu atât mai mult acum, după ce primul tur de scrutin a trecut, cărui Dumnezeu vă închinaţi Dumneavoastră şi ceilalţi politicieni ai noştri ? Dumnezeului liber-cugetătorului Iliescu ? Duşmani reali sau prefăcuţi în viaţa publică, mulţi dintre Dumneavoastră vă regăsiţi în cercul unor interese despre care nu vorbiţi niciodată publicului, grupaţi în jurul unor tovărăşii ilegitime, în numele cărora călcaţi peste credinţă, familie, patrie, oameni, folosindu-le pe toate acestea doar cu caracter declarativ, subordonate dorinţei nemăsurate de putere. Oare un dumnezeu al înrobirii celorlalţi are ceva în comun cu Dumnezeul lui Israel, cu Hristos, Vestitorul libertăţii, Care a spus : « Cunoaşteţi adevărul şi adevărul vă va face liberi » ? În numele cui ne-aţi cerut încrederea la urne şi încotro vreţi să mergem ?

Aţi spus că Băsescu a făcut rău României. Şi vă împărtăşesc părerea, căci şi el se regăseşte între cei despre care vorbeam mai sus. M-am întrebat în tot timpul campaniei electorale, cu ce e mai bun Patriciu, cu ce e mai bun Tăriceanu, cu ce sunteţi mai bun Dumneavoastră. Nu am găsit răspunsul şi de aceea, repet, votul acordat Dumneavoastră a fost un vot împotriva lui Geoană. Dar, recunosc, pentru o clipă am sperat. Am sperat că sunteţi într-adevăr altfel, aşa cum aţi spus. Pentru că drama prin care aţi trecut şi figura tinerească mă făceau să Vă simt mai aproape, deşi discursul politic era inconsistent. Când, a doua zi după alegeri, aţi spus că nu-l susţineţi în turul 2 pe Traian Băsescu, V-am respectat consecvenţa. Când aţi anunţat că-l susţineţi pe Geoană, respectul meu a murit. Spuneţi că aţi fost în Piaţa Universităţii, iar eu Vă spun că aţi fost degeaba, sau că mai bine n-aţi fi mers deloc, pentru că astăzi Vă faceţi trădător al celor care au luptat şi al celor care au murit acolo, bătuţi, umiliţi, ucişi şi cu trupurile azvârlite din ordinul lui Ion Iliescu. Aţi arătat acum că deşi nu aţi fost membru al partidului comunist, sunteţi un tovarăş de nădejde pentru perpetuarea lui în forme noi, dar la fel de toxice. Ne-aţi dovedit că ideologia e un pretext şi loialitatea o vorbă în vânt. Le-aţi dat dreptate tuturor celor care Vă acuzau că nu sunteţi decât un executant al lui Patriciu şi m-aţi făcut să înţeleg că nu sunteţi cu nimic mai bun decât Băsescu, cel pe care îl acuzaţi pe toate canalele media. Am sperat că prin Dumneavoastră vom scăpa de spectrul psd-ului, întrupat acum în candidatul Mircea Geoană, pentru ca acum să Vă văd cum îl susţineţi. Omeneşte Vă iert, dar nu cred că istoria Vă va ierta prea uşor. Persecutorii acestui neam şi ai credinţei lui se pregătesc să revină la putere cu sprijinul Domniei Voastre. Poate că un gest de frondă n-ar folosi la mare lucru. Dar V-ar păstra conştiinţa curată şi ne-ar convinge că mai presus de interesele de partid sau de grupare, credeţi în principiile despre care ne-aţi vorbit în campania electorală. Astfel însă, rămâneţi, în ciuda bunelor maniere şi a vorbei elevate şi plăcute, un instrument în mâna celor care ne înrobesc, în fiecare zi mai mult.

V-am votat, domnule Crin Antonescu, şi nu regret. Sper însă ca votul meu să Vă apese conştiinţa în fiecare zi când Vă veţi aminti că aţi hotărât să-l sprijiniţi pe Geoană. Şi dacă Vă veţi aminti că V-am votat, gândiţi-Vă pentru o clipă la morţii şi întemniţaţii comunismului şi la Ristea Priboi, colegul Dumneavoastră de alianţă. Poate că această alăturare Vă va sugera ce vreau să spun mai mult decât cuvintele mele neputincioase.

Traian Băsescu, în anii în care a fost preşedinte şi poate înainte, a dovedit că este şi el slujitor al unor cercuri ca cele despre care vorbeam mai sus. Nu mă simt reprezentat de el. Dar, deşi nu am fost în Piaţa Universităţii, am văzut pe geam cum minerii au omorât un om în bătaie. Şi din acel moment am ştiut că nu voi vota niciodată cu Iliescu. Nici măcar dacă se ascunde în spatele unui politruc mai tânăr. Cu strângere de inimă, dacă mă voi duce la turul al doilea de scrutin, îl voi vota pe contracandidatul lui Mircea Geoană. Pe Dumneavoastră, domnule Crin Antonescu, nu vă voi mai vota însă niciodată. Poate doar dacă, şi în ceasul al doisprezecelea, Vă veţi întoarce cu faţa către cei pe care aveţi pretenţia să-i reprezentaţi. Şi care Vă întreabă astăzi : în numele cărui Dumnezeu ne îndemnaţi să-l votăm pe Geoană ?



PAUL SLAYER GRIGORIU

Wednesday, November 25, 2009

Poemul zilelor stranii - The Doors (III)

Albumul din 1969, „The Soft Parade”, este cel mai controversat din istoria The Doors. O parte a criticilor şi a fanilor este de părere că grupul a făcut compromisuri comerciale majore, prin aceea că în realizarea albumului sunt implicate numeroase aranjamente de corzi, care dau ansamblului un colorit mai accesibil şi mai potrivit pentru a fi difuzat la radio şi televiziune. Din pricina acestor orchestraţii, care cuprind, pe lângă cele amintite mai sus, şi instrumente mai puţin obişnuite în rock, precum mandolina şi conga, dar şi pentru că producătorul a fost deosebit de atent cu detaliile, înregistrarea albumului a durat nouă luni, când de obicei The Doors nu aveau nevoie de mai mult de câteva săptămâni pentru un disc. În plus, Jim se plictiseşte în studio şi are tot timpul din lume pentru a se îmbăta, întârziind la rândul său înregistrările. Un alt element nou este că, spre deosebire de albumele anterioare, pe acesta, în dreptul fiecărei piese este menţionat autorul în mod individual. Se pare că totul a pornit de la „Tell All the People”, despre care Morrison a vrut să se ştie că nu a compus-o el, pentru a evita orice neînţelegere care ar fi putut fi iscată de versuri precum „spune-le tuturor oamenilor să mă urmeze”. Dincolo de aceste circumstanţe, albumul, deşi inegal ca valoare, conţine câteva piese de referinţă, astfel încât, pe lângă cei care îl repudiază, sunt şi unii care îl socotesc până astăzi cea mai completă creaţie The Doors. Vocea lui Jim Morrison câştigă în profunzime pe piese precum „Tell All the People”, „Touch Me” (cu un refren care aminteşte de Frank Sinatra şi un solo al saxofonistului Curtis Amy) sau „Wishful Sinful”. La sfârşitul lui „Tocuh Me”, Jim spune „stronger than dirt”, aluzie la o reclamă la detergentul Ajax, cu o melodie un pic asemănătoare. Se pare că ironia este îndreptată împotriva intenţiei restului grupului de a vinde „Light My Fire” pentru un spot publicitar la Buick. Elementele country sunt sesizabile pe „Easy Ride”, „Do It” (poate cea mai slabă piesă a albumului), dar mai ales pe „Runnin’ Blue”, cu Robby Krieger pe postul de solist vocal principal, compusă în memoria bluesman-ului Otis Redding, mort într-un accident de avion. „Shaman’s Blues” este o piesă simplă şi puternică, cu o temă a ghitarei care se repetă pe întreaga structură, ca şi „Wild Child”, care reaminteşte de stilul clasic al trupei, cu o formă destul de simplă de pe care nu lipsesc, spre final, accentele de blues şi solo-ul cu slide. Piesa-titlu este un moment poetico-muzical de mare valoare, cu fragmente din poezii scrise de Morrison de-a lungul timpului. După partea recitată, „Petition the Lord with Prayer”, muzica începe pe sonorităţi populare medievale, cu rezonanţe de cutie muzicală dublată de clavecin, iar versurile trimit la o temă dragă lui Morrison, cea a sanctuarului. După o aglomerare plină de elemente moderne, atmosfera de la început revine, cu basul evoluând melodic, pentru ca apoi să urmeze o ruptură bruscă, în care susţinerea ritmico-armonică aminteşte de „Not To Touch the Earth”. Versurile sunt imagini stilizate ale populaţiei ce trece zilnic pe Sunset Boulevard din LA, în fond un microcosmos contemporan, cu preocupările lui vane („Toată viaţa asudăm şi strângem/ Construindu-ne un mormânt superficial”) şi cu dorinţa de ieşire, de eliberare („Avem nevoie de cineva sau de ceva nou”). Crescendo-ul muzical se face pe nesimţite, fără dramatismul din „The End” sau „When the Music’s Over”, dar cu o mare bogăţie imagistică, încheiată cu o suprapunere de versuri incoerente, ca o pictură suprarealistă a lumii în care trăia grupul.
Jim Morrison e la un pas de a intra din nou în conflict cu legea din cauza abuzului de alcool. Costurile mari ale înregistrărilor şi lipsa de seriozitate a solistului vocal duc grupul la un pas de destrămare.
În 1970, producătorul Paul Rothchild asamblează cu migală fragmente din mai multe concerte ale grupului, anterioare apariţiei „The Soft Parade”, pentru a realiza ceea ce numeşte spectacolul-perfect. Rezultatul este „Absolutely Live”, primul album în concert din istoria The Doors, care îmbină piese proprii cu blues-uri mai mult sau mai puţin clasice, dar al cărui punct culminant este prezentarea integrală a „Celebration of the Lizard”, creaţie poetico-muzicală pe care se întâlneşte poezia zilelor stranii, presărată de aluzii mitologice, cu iz teatral şi ceremonial. Pe primele părţi piesa trimite la „Horse Latitudes”, cu versurile recitate de Morrison suprapuse pe un fundal instrumental expresionist care nu face decât să sublinieze poezia în care apar, din nou, şarpele şi simbolistica unei călătorii în subconştient al cărei rezultat final este transfigurarea, aşa cum o regăsim în ritualurile şamanice. Percuţia începe un crescendo care atinge punctul culminant pe fragmentul „Not To Touch the Earth”, deja prezent pe „Waiting for the Sun”, care însă aici beneficiază de o accentuare brutal-expresionistă a atonalismului, prezent pe pasajul median şi în cadenţă. Versurile, de un simbolism greu descifrabil, dar cu trimiteri la William Blake şi uneori la ipocrizia stabilimentului social care se regăsesc şi în poezia romanticului englez, au un suport muzical din care se remarcă ostinato-ului clapei care, împreună cu percuţia repetitivă şi cu crescendo-ul dinamic ajunge să creeze un moment de o intensitate zdrobitoare. Capitolul „Names of the Kingdom”, cu o melodie dulce, rezolvă tensiunea şi luminează atmosfera, totul sfârşindu-se cu „The Palace of Exile”, fragment poetic ce trimite din nou la vizionarismul tip Blake.
Cu toate acestea, Morrison se îndepărtează din ce în ce mai mult de imaginea şamanică şi dionisiacă, renunţă la drogurile psihedelice şi începe să bea din ce în ce mai mult, îşi lasă barbă şi se îngraşă considerabil. Casa de discuri este obligată să folosească pentru coperta „Absolutely Live” o fotografie mai veche, cu un Jim suplu şi provocator, şi dacă „Celebration of the Lizard” este punctul de atracţie al albumului şi în acelaşi timp o sumă a poeziei iniţiatice şi ermetice, dispoziţia solistului din momentul respectiv este ilustrată mai degrabă de piese ca blues-ul „Who Do You Love”, dublate de o atitudine simplă şi directă.
Astfel, anul 1970 îl găseşte într-o excelentă dispoziţie creativă şi într-o formă vocală mai bună decât oricând. Noul album, „Morrison Hotel”, marchează revenirea în forţă a lui Jim Morrison la capitolul compoziţie, iar pentru grupul The Doors discul înseamnă o revenire la rădăcini şi o influenţă amplificată de blues. Morrison Hotel exista în realitate, dar când membrii grupului i-au rugat pe proprietari să le permită să-l fotografieze, s-au lovit de un refuz categoric, astfel încât fotografia ce apare pe coperta albumului este făcută clandestin. Titlul primei feţe a discului este Hard Rock Cafe şi legenda spune că de aici şi-ar fi luat numele celebrul lanţ de localuri. Din punctul de vedere al personalului, pe lângă membrii The Doors, pe acest album figurează şi celebrul ghitarist blues Lonnie Mack la bas şi G Puglese (de fapt, un pseudonim al lui John Sebastian) la muzicuţă. Influenţa celui dintâi, precum şi predilecţia din ce în ce mai accentuată a grupului pentru blues sunt audibile de pe prima piesă, devenită un clasic, „Roadhouse Blues”, pe care pianul, muzicuţa şi vocea mai puternică decât oricând a lui Jim contribuie la crearea unui imn, despre care mulţi au crezut la început că este o preluare după vreun mare artist al genului. Paul A. Rothchild a insistat mult la producţie, astfel încât finisarea piesei a durat două zile. „You Make Me Real” (cu o tentă de rock’n’roll), „The Spy” sau Maggie M’Gill” sunt alte mostre ale întoarcerii The Doors spre rădăcini. Este de remarcat că multe dintre piesele de pe acest album sunt compuse cu mult timp înainte şi recuperate acum tocmai pentru a recrea atmosfera ce se pierduse parţial pe „The Soft Parade”. „Waiting for the Sun”, una dintre cele mai frumoase compoziţii ale grupului, cu melodia melancolică şi armonia pe alocuri figurativă a basului, aminteşte de „Moonlight Drive”, iar versurile vorbesc despre visul american, imposibil de atins, dar fac referire şi la meditaţiile lui Morrison, ilustrate prin celebra afirmaţie „Aceasta este cea mai stranie viaţă pe care am cunoscut-o vreodată”. Pe „Peace Frog”, Robby Krieger vine cu un riff ce se apropie de funk şi în jurul căruia se construieşte întreaga piesă, pentru ale cărei versuri s-a scotocit intens în caietele lui Morrison, până când au fost găsite nişte poeme numite „Abortion Stories”. Textul este discontinuu, cu referiri la Convenţia Partidului Democrat din 1968, la arestarea lui Jim din New Haven, dar şi la convoiul cu indieni sângerând care i-a marcat copilăria viitorului rockstar. „Blue Sunday” şi „Indian Summer”, ambele piese vechi, par a-i fi dedicate Pamelei Courson, menţionată explicit ca soţie a lui Morrison în „Queen of the Highway”.
Revenit în atenţia publicului, grupul participă, printre alte nenumărate concerte, la celebrul festival de la Isle of Wight, alături de Jimi Hendrix, The Who, Joni Mitchell sau Miles Davis. În septembrie, Morrison este declarat vinovat în procesul de la Miami, dar lăsat în libertate până la judecarea recursului.
În aceeaşi perioadă, Jim Morrison îşi cultivă relaţia amoroasă cu ziarista şi autoarea de romane SF Patricia Kennealy, una dintre primele care l-a intervievat, cu care se „căsătoreşte” în cadrul unui ritual celtic păgân, respectiva ziaristă fiind iniţiată în acest domeniu. Printre martori se numără şi un preot prezbiterian, însă ceremonia nu are nici o valoare legală. Ulterior Morrison avea să declare că acceptase fiindcă era drogat, însă Patricia şi-a schimbat după un timp numele în Kennealy-Morrison, astfel semnând şi cărţile pe care le-a scris între timp. O parte a corespondenţei între cei doi consemnează de asemenea faptul că Jim îi scria folosind numele Patricia Morrison şi formula de adresare „soţia mea, Patricia”. Din punctul de vedere al celorlalţi membri ai grupului, Kennealy este o influenţă nefastă pentru Morrison, însă ea susţine că este unul dintre puţinii oameni care l-au cunoscut pe adevăratul Jim, retras şi rezervat, atât de diferit de impulsivul drogat din luminile scenei. În scena ritualului păgân de căsătorie din filmul lui Oliver Stone, „The Doors”, Patricia joacă rolul preotesei oficiante, însă ulterior ea şi-a declarat dezaprobarea faţă de modul în care Jim este reprezentat în pelicula respectivă. Punctul ei de vedere a coincis cu cel al lui Ray Manzarek, în timp ce restul membrilor grupului au declarat că le-a plăcut filmul.
În ciuda agitaţiei din viaţa muzicală şi personală, pe 8 septembrie 1970, ziua în care împlineşte 27 de ani, Morrison intră într-un studio profesionist, unde înregistrează o sesiune de poezie. Fragmente mari din aceasta aveau să fie folosite ulterior de membrii The Doors pentru realizarea albumului postum de muzică şi versuri „An American Prayer”. Toată agitaţia din ultima perioadă îi cauzează însă o stare depresivă, manifestată uneori şi în concerte. Anul 1971 începe cu o încercare de regăsire pe toate planurile. Blues, poezie şi evadarea departe de o lume care îl storsese, acestea sunt perspectivele pentru Jim Morrison. Sunt ultimele 7 luni din viaţa lui.

Thursday, November 19, 2009

Poemul zilelor stranii - The Doors (II)

Atitudinea rebelă şi calea pavată de excese ale lui Morrison ating apogeul pe 10 decembrie la New Haven, Connecticut. Jim este bruscat de un poliţist când era în backstage cu o fată, şi povesteşte pe scenă episodul, acuzându-i pe oamenii legii, şi, în consecinţă, este arestat.
Până la sfârşitul anului, concertele continuă, şi trupa încheie 1967 în glorie, deşi primele vorbe despre „turnura comercială” a americanilor încep să apară în presă.
Înregistrările pentru cel de-al treilea album sunt îngreunate de faptul că Morrison bea din ce în ce mai mult, dar activitatea trupei continuă să rămână, momentan, fructuoasă. Mai multe concerte în aer liber generează bătăi între fani şi poliţie, în special cel de pe 10 mai 1968, de la Chicago Coliseum. În cele din urmă, în iulie apare „Waiting for the Sun”, considerat până astăzi albumul cel mai accesibil al grupului. Desigur, este vorba despre o înţelegere unilaterală. Într-adevăr, avem aici cele mai comerciale piese de până atunci, de pildă „Hello, I Love You”, primul number 1 al grupului, atât în Europa cât şi în Statele Unite, „Spanish Caravan”, altfel superbă, cu sonorităţile mediteraneene prelucrate în maniera Doors sau „We Could Be So Good Together”, mai ritmată şi alertă, de pe care însă nu lipsesc solo-urile dubioase ale lui Krieger, un rock blues distorsionat. Pe de altă parte, pe acelaşi album se găsesc una dintre cele mai puternice piese ale trupei. „Not To Touch the Earth”, parte a piesei de treizeci de minute „Celebration of the Lizard”, pe care membrii trupei nu au reuşit să o înregistreze în întregime pentru album, are o tematică inspirată din „Creanga de aur”, studiul lui James Frazer despre mitologie şi religii comparate, susţinută muzical de un bas psihedelic care creează, împreună cu instrumentele melodice, distorsionate prin apogiaturi descendente, o tensiune din ce în ce mai mare, rezolvată parţial în refrenul „let’s run” şi lăsată fără o ieşire efectivă, în aura mitologică de mister definită de cuvintele „I am the lizard king, I can do anything”. „Unknown Soldier”, poate cea mai politică piesă Doors, interzisă pe atunci la radio, beneficiază şi de un scurt metraj realizat tot de Morrison, iar pe „My Wild Love” vocea solistului este susţinută de alte voci, ca un cor distorsionat, cu influenţe extraeuropene. „Five To One” naşte până astăzi discuţii legate de înţelesul real, dar este oricum un cântec de revoltă şi viaţă, dincolo de posibilele interpretări legate de raportul de cinci la unu, existent atunci în LA, între albi şi negri, tineri şi bătrâni, fumători de marijuana şi nefumători. În momentul înregistrării piesei, Jim Morrison era atât de beat încât cineva a trebuit să-i spună când să intre cu vocea. Pe disc se aude la un moment dat cineva care-i şopteşte din spate „one more time”. Dacă la toate acestea adăugăm poezia iubirii şi a libertăţii de pe „Love Street”, cu un text sugerat de strada pe care Jim şi iubita lui, Pamela Courson, locuiau, privind de pe balcon şirurile de hippies, dulcea melancolie de pe „Summer’s Almost Gone” sau superbul jazz „Yes, the River Knows”, cu armonia mustind de septime de dominantă, avem tabloul complet al unui disc care continuă în mod firesc călătoria muzical-poetică The Doors.
În septembrie The Doors cântă la Londra alături de Jefferson Airplane, concerte care vor fi înregistrate dar niciodată difuzate, iar în octombrie lui Morrison îi apare prima carte de versuri, „New Creatures”. Seria de concerte continuă, la Amsterdam solistul nu urcă însă pe scenă, din cauza unui leşin cauzat de droguri. Între timp însă, după vizionarea unei piese de teatru hippy, Morrison înregistrează cu trupa un jam session în studio, celebru, numit „Rock Is Dead”. Unul dintre evenimentele care aveau să marcheze istoria The Doors are loc pe 1 martie 1969 la Dinner Key Auditorium, Miami, Florida. În faţa unei mulţimi ce depăşeşte capacitatea sălii, Morrison urlă „Orice vreţi să faceţi, s-o facem!”, după care, se presupune că îşi expune goliciunea în faţa sălii. Procesul juridic ce urmează durează aproape doi ani, cu Jim şi apropiaţii negând de fiecare dată expunerea în public a organelor sexuale, şi spunând că totul a fost o provocare mimată. Cu toate acestea, conform solistului, rezultatul a fost pozitiv, pentru că i-a distrus imaginea de rock star dionisiac pe care el însuşi ajunsese să o deteste. Profitând de pauza de concerte, începe să lucreze la un film despre un autostopist şi înregistrează fragmente de poezie. Trupa îi este ca o familie, iar spectacolele care vor urma sunt impregnate de imaginea unui grup mai bluesy (de altfel şi repertoriul este îmbogăţit cu blues), care se simte bine pe scenă, îndepărtat de viziunea experienţelor şamanice din prima perioadă. Obosit de calea controverselor şi a vieţii sălbatice, Morrison se descrie: „Unii spun despre mine că sunt regele-şopârlă, sau Dionisos, sau un demon în piele neagră. Eu cred că sunt un tânăr inteligent şi sensibil, căruia zeii i-au dăruit în batjocură o inimă de clovn”. LSD-ul, apoi alcoolul şi poligamia care îl aducea în compania şi în patul multor femei, pe lângă relaţia aşa-zis stabilă cu Pamela Courson nu păreau să-l ducă pe Morrison unde vroia, în „cealaltă parte”, ci îl lăsaseră singur în mijlocul unei lumi care îl înghiţise. „Drumul excesului duce la palatul cunoaşterii”, spusese cândva William Blake, dar James Douglas Morrison părea tot mai departe de ceea ce căutase.

Tuesday, November 17, 2009

Vorbe electorale

Mă uit şi eu la campania electorală pentru alegerile prezidenţiale, cu scepticismul celui care nu crede în niciunul dintre candidaţi. Toţi cei cât de cât cunoscuţi sunt oameni care, fie direct, fie prin alianţele din care fac parte, au acţionat în folosul corupţiei morale şi materiale şi în dauna României. Am spus că în proporţie de 99% nu voi vota şi, deocamdată, acel 1% este departe. Anumite gânduri, recunosc, se nasc şi în mintea mea nepricepută, încercând să desluşesc interesele aflate în spatele candidaţilor şi să văd care dintre ele ar fi mai dăunătoare pentru omul de rând, astfel încât, votând pentru altul, să pot influenţa zădărnicirea lor. Dar, cel puţin deocamdată, rămân în ceaţă. Un lucru îmi este clar. Mircea Geoană nu contează decât prin reţeaua din spatele lui. Din păcate are şanse să ajungă măcar în turul doi, tocmai prin această reţea. Este un candidat slab, cu un discurs plat şi stereotip, propagând imbecilele clişee stângiste fără a încerca câtuşi de puţin să le adapteze la realitatea care îl înconjoară. Şi eu, ca unul care am văzut de la geam, la 12 ani, cum minerii măcelăreau un om, nu voi vota niciodată pe nimeni care se asociază cu Ion Iliescu. Când acesta din urmă a ajuns în turul doi cu Vadim, am preferat să stau frumos acasă.
Cu toate astea, mă uit şi eu la ce zic şi la ce-şi zic candidaţii între ei. Aşa se face că am urmărit şi fragmente din dezbaterea Crin Antonescu – Traian Băsescu. Şi am observat una-alta. Nimic nou, evident, pentru că pe cei doi îi ştim bine. Şi nu merită votul meu. De aceea spun dintru început că nu caut să influenţez pe nimeni. Doar împărtăşesc ce am văzut.
Traian Basescu: Trebuie ca directorii de scoli sa nu fie membri de partid.
Iată o afirmaţie demagogică, din seria celor cu « sistemul ticăloşit » alcătuit din politicieni veroşi – cum şi este – al căror duşman ar fi doar actualul preşedinte – cum nu este, căci vine din inima sistemului. De fapt nu are nicio relevanţă dacă un director face parte dintr-un partid sau altul, atâta timp cât partidele trebuie, teoretic, să fie toate interesate de binele ţării. Dacă omul este un bun dascăl şi gospodar, nu ar trebui să ne intereseze că e liberal, ţărănist sau social-democrat. E drept că la ce oameni colcăie acum prin partide, însăşi asocierea unui director de şcoală cu aceştia dă de gândit în legătură cu moralitatea lui, dar aici avem o problemă mai amplă. La ce au făcut din 1990 încoace, politicienii noştri n-au altă şansă decât să se retragă definitiv din viaţa publică. Sau să se pocăiască în faţa întregii ţări, ceea ce nu dau semne că ar intenţiona.
Crin Antonescu: Reforma vietii politice este data de calitate, nu de numarul de parlamentari.
Corect. Dar spunând acestea, liderul liberal îşi cam şubrezeşte propria poziţie. Pentru că dacă importantă este calitatea, e mai uşor să găseşti mai puţini oameni buni, iar dacă numărul nu contează, reducerea lui e bună, măcar fiindcă nu se mai înghit atâţia bani din buget. Spunând cele de mai sus, Crin Antonescu i-a ridicat mingea la fileu lui Traian Băsescu. Dar se pare că acesta n-a observat.
Traian Basescu: Trebuie sa trecem de la educatia bazata pe memorie, pe una care sa dea copiilor competente. Nu trebuie sa bagam date in memoria copilului, ci trebuie sa le aratam unde sa caute.
Actualul preşedinte încearcă să recupereze terenul pe care unele sondaje spun că l-ar fi pierdut în rândul aşa-numitei « pături educate », adică studenţii sau oamenii şcoliţi prin Occident. Ideea de mai sus e foarte populară în rândul celor care critică vechiul sistem de educaţie românesc, cu accentul pus în special pe aşa-numita cultură generală. Rău sau bun, respectivul sistem a dat cândva roade, ceea ce diverşii hibrizi din zilele noastre nu mai fac. Personal socotesc că o educaţie echilibrată foloseşte ambele metode. Un om trebuie să ştie şi în acelaşi timp să ştie unde să caute. Altfel ajungem la situaţia extremă, cunoscută mie dintr-un context anecdotic dar real, în care ni se va spune : « N-am nevoie să văd, să citesc sau să cunosc nimic. Dacă mă interesează, găsesc pe internet sau pe Discovery ».
Crin Antonescu: Cum va considerati dumneavoastra cand doua treimi dintre romani va cred mai rau decat Ceausescu?
Crin e la fel ca Băsescu. Îi plac circul, afirmaţiile nefondate, vorbăria goală. Care două treimi ? Vobe mari şi fără bază, care s-ar potrivi mult mai bine în revista pseudo-naţionalistului Vadim.
Crin Antonescu: Basescu, spre deosebire de Geoana, e un om viu, cu personalitate. Le spun romanilor ca jocurile nu sunt facute!
Iată o vorbă spusă cu tact şi realism. Că Geoană nu există din punct de vedere politic, în comparaţie cu Băsescu, e evident. Recunoaşterea acestui lucru e o dovadă de tact şi fair-play care, doar aparent paradoxal, îi poate atrage multă simpatie candidatului liberal. În legătură cu ultima propoziţie a Domniei Sale am eu marile mele îndoieli. Mi-e teamă că jocurile sunt făcute. Nu ştiu în ce direcţie, dar parcă nu în cea a mai binelui României. Dezbaterea de faţă ne dovedeşte că niciun candidat nu e ce ar trebui să fie. Nimeni nu vorbeşte despre problemele cu adevărat acute, decât, eventual, cu spirit demagogic şi făcând promisiunile obişnuite. Iar a citi printre rânduri e azi mai greu decât oricând. Să dea Dumnezeu să avem discernământul să putem face şi noi, cei mici, ceva pentru ţară. Mă îndoiesc că avem cu cine vota, mă îndoiesc că vreunul dintre candidaţi reprezintă o soluţie. Dar, cum am spus, mintea mea e nepricepută în asemenea lucru. Reflecţia rămâne deschisă.

Iată la acest link un comentariu pertinent despre dezbaterea sus-amintită : http://khris.ro/index.php/11/2009/traian-basescu-versus-crin-antonescu-la-cluj/?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+Khrisro+%28khris.ro%29

Monday, November 16, 2009

Poemul zilelor stranii - The Doors (I)

Pe 8 decembrie 1943, la Melbourne, Florida, se naşte James Douglas Morrison, fiul unui amiral din marina americană, tată de familie sever şi riguros. James Douglas – Jim, un copil american obişnuit, a cărui amintire hotărâtoare din primii ani rămâne un convoi accidentat de indieni Navajo, aceştia zăcând sângerând pe marginea autostrăzii, avea să marcheze definitiv cultura occidentală a secolului XX. Poetul şi muzicianul de mai târziu deschide ochii asupra lumii prin filosofia lui Friedrich Nietzsche, poezia lui Charles Baudelaire şi Arthur Rimbaud sau a englezului William Blake, poet şi pictor din secolul al XVIII-lea. După mai multe peregrinări, ajunge la Universitatea din Los Angeles (UCLA), secţia cinematografie, unde este coleg cu Raymond Daniel Manzarek. Încercările cinematografice ale celor doi, avangardiste şi discontinue, se lovesc de reacţia mai degrabă conservatoare a profesorilor şi colegilor, însă drumurile lor se încrucişează pe plan muzical. În iulie 1965, Jim îi spune lui Ray că are în cap un întreg concert rock’n’roll şi îi cântă, spre exemplificare, „Moonlight Drive”. Impresionat de versuri şi de lirismul melodiei în sine, organistul se decide pe loc să formeze o trupă, bazată iniţial pe scheletul grupului cu care era deja activ, Rick and the Ravens. Este găsit repede bateristul John Densmore, pe care Ray îl cunoştea de la cursurile de meditaţie transcendentală frecventate împreună şi, cu alţi doi membri dintre care o femeie-basist, trupa înregistrează în septembrie un demo de şase piese, de multe ori piratat, dar editat oficial abia la mulţi ani după destrămarea trupei, pe o compilaţie. Cum ceilalţi membri sunt nemulţumiţi de versurile stranii ale lui Jim, părăsesc trupa, iar ghitaristul nou este Robby Krieger, coleg cu John întru muzică şi transcendentalism. Numele nou ales este The Doors, după cartea lui Aldous Huxley, „Porţile percepţiei”, inspirată la rândul ei de poemul lui William Blake, „Nunta raiului şi a iadului”. „Dacă porţile percepţiei ar fi curăţate, totul i-ar apărea omului aşa cum este: infinit”. Această formulare cvasi-mistică urmează să joace un rol major în evoluţia conceptuală a noului grup.
După o serie de concerte mai mici, în care deja începe să se impună imaginea unui Morrison provocator, întunecat, uneori lasciv alteori sfredelitor, grupul este chemat să cânte în celebrul Whisky a Gogo, în anul 1966. Pe lângă piesele proprii sunt cântate şi multe preluări, blues sau rock, pe care adesea Jim improvizează versuri susţinute de lungi pasaje instrumentale. Jac Holzman, patronul casei de discuri Elektra, îi descoperă în acest club şi semnează pe 18 august un contract cu ei, începutul unei lungi colaborări cu producătorul Paul A. Rothchild. La doar trei zile mai târziu, The Doors sunt daţi afară din club, din cauza aluziilor la incest şi paricid din piesa teatrală „The End”, inspirate de tragedia lui Sofocle „Oedip rege”.
Încă de la primele apariţii, The Doors se profilează ca unul dintre grupurile cele mai aparte ale culturii rock. Versurile lui Morrison, inspirate din experienţa lui poetică şi filosofică, având ca influenţă de bază, printre altele, „Naşterea tragediei din spiritul muzicii” a lui Nietzsche, sunt pe de altă parte rezultatul explorării până la ultimele consecinţe a limitelor omenescului, cu ajutorul dereglării simţurilor vestită de simbolistul francez Arthur Rimbaud, vorbesc despre retezarea punţilor, experienţa morţii – de unde fascinaţia pentru şamanismul amerindienilor, unde şamanul trece ritual prin moarte şi revine la viaţă după o viziune care aduce vindecare tribului – , o cuprindere deplină şi dionisiacă a întregului univers, cu marea, soarele, pământul, ploaia ca elemente ale unui tot înglobat în însăşi fiinţa omului.
În 1967 apare la Elektra primul album, „The Doors”, şi legenda este în plină desfăşurare. Discul reprezintă o descriere uneori sintetică, alteori exhaustivă a tot ce a fost vreodată, în esenţă, The Doors. „Break On Through” este manifestul trupei, al cărei scop, din descrierea lui Morrison era tocmai cel de a „trece dincolo”, de cealaltă parte a lucrurilor, de a le atinge şi îngloba în cel mai adânc punct al existenţei lor. Încă de la început se remarcă extraordinara ştiinţă a lui Ray Manzarek de a pune desenele armonico-melodice ale clapei în slujba versurilor, astfel încât senzaţia de tot unitar muzică/text este una dintre cele mai desăvârşite din istoria muzicii. „Soul Kitchen” trimite deja la atmosfera de musical pe care o va duce mai departe „Alabama Song (Whisky Bar)”, piesă aparţinând, în varianta originală, lui Kurt Weill şi Bertolt Brecht, parte a musical-ului lor „Ridicarea şi căderea oraşului Mahagonny”. Morrison a schimbat versul „show me the way to the next little boy”, înlocuind „boy” cu „girl”. „The Crystal Ship” este o poezie de adio despre prima mare iubire a lui Jim, iar melodia mediană a clapelor, delicată şi melancolică, contribuie excelent la expresia sentimentului unui sfârşit de iubire primăvăratică, prolog la mult mai violentul final din „The End”. În general chitara cântă destul de jazzistic, cu accentul pe armonii, în timp ce tobele creează balansul ideal, lucru ce poate fi bine auzit pe „Light My Fire”, piesa în acelaşi timp cea mai iubită şi cea mai hulită (din pricina excesului de difuzare) The Doors, cu clapele care construiesc atmosfera densă, lărgită prin solo-ul lung din partea mediană, peste o armonie cu bas şi tobe repetitive şi punctând momentele culminante, până când chitara se lansează la rândul ei în progresii armonico-melodice. „Back Door Man”, preluare după bluesmanul Howlin’ Wolf, este un prim semn al mariajului dintre The Doors şi blues, în timp ce „End of the Night” este una dintre cele mai frumoase piese ale albumului şi ale trupei. Ritmul schiţat şi mai mult intuit stă în spatele unei atmosfere fluide, prin multele glissandi ale ghitarei, cu Robby Krieger folosind celebrul bottle neck, armoniile par să înfăşoare într-o mantie aproape tăcută şi nocturnă vocea care cântă versuri cu rezonanţe şi chiar citate din William Blake. „Take It As It Comes” este un tribut adus de Jim filosofiei de influenţă orientală pe care nu a practicat-o însă niciodată. „The End” defineşte însă, încă o dată, conceptul The Doors: muzică, teatru muzical, poezie, filosofie. „The End” poate fi orice – sfârşitul unei iubiri sau al copilăriei, moartea. Piesa este sincretică, cu trimiteri la teatrul muzical deja foarte cultivat în marea muzică a secolului, aici prezent într-o formă când simbolistă, când suprarealistă, cu un concept liric ce merge de la iniţiere la călătorie, de la iubire la moarte, de la psihedelism la mitul lui Oedip, ilustrat cu o violenţă ce ţine de expresionism, atât prin crescendo-urile muzicale care duc la haos violent, alternate cu momente aproape tăcute, cât şi prin versurile ce descriu tragedia eroului lui Sofocle, „Father. Yes, son. I want to kill you. Mother, I want to fuck you”. „The End”, departe de a fi, cum au încercat să insinueze libertinii şi puritanii deopotrivă de simplişti, îndemn la paricid sau incest, este călătoria prin întunericul luminat pe ici pe colo al unei experienţe care merge din sfârşit în sfârşit, până la marele, supremul sfârşit.
Pe 17 septembrie grupul apare în direct la Ed Sullivan Show, unde CBS le cere membrilor să înlocuiască versul „girl, we couldn’t get much higher”, cu posibile aluzii la droguri, cu „girl, we couldn’t get much better”, lucru pe care Morrison nu îl va face, din spusele proprii din cauza emoţiilor. În faţa unui Ed Sullivan mânios, care refuză să strângă mâna membrilor trupei şi îi asigură că nu vor mai apărea în emisiunea lui, Jim Morrison replică senin: „Tocmai am fost la Ed Sullivan Show.”
Trupa, specială şi prin faptul că nu cântă cu bas, liniile acestuia fiind realizate cu mâna dreaptă de Ray Manzarek pe nou inventatul Fender Rhodes bass keyboard, cunoaşte în acel an un succes fulminant şi o activitate concertistică ce îi consolidează renumele. După un turneu european, în octombrie apare al doilea album, „Strange Days”, ce cuprinde parţial material compus odată cu cel de pe discul anterior. Anumite publicaţii văd noile piese ca pe o trădare a undergroundului, iar „Rolling Stone Magazine” consideră trupa „vândută”. În ceea ce priveşte latura strict tehnică, pe album figurează, pe unele piese, Douglas Lubahn la bas, iar coperta diferă de cea a primului album, pentru că Jim Morrison a refuzat să apară pe ea, astfel încât prezenţa trupei este sugerată discret pe un afiş din fundalul fotografiei cu figuri de circ. Conceptul „zilelor stranii” s-ar referi, spun unii, la apariţia culturii hippy şi la intersectarea acesteia cu civilizaţia deja existentă, dar poate fi legat, mai degrabă, de senzaţia de alienare pe care o produce intersectarea mai multor sisteme valorice şi moduri de viaţă dispariţia „bucuriilor obişnuite” („casual joys”), naşterea unei noi lumi uneori la fel de nedefinită ca cea veche. Acest al doilea disc este în linia celui vechi, dar parcă mai profund introdus în concept, în latura psihedelică, cu simbolistica rătăcirii şi a regăsirii. Piesa-titlu ilustrează această viziune, cu acelaşi slide pe chitară, devenit deja marcă Doors, cu una dintre primele utilizări ale unui sintetizator Moog, care parcă îneacă vocea care cântă despre un nou oraş, oaspeţi mahmuri de păcat, fuga dinspre zi spre o noapte împietrită. „You’re Lost, Little Girl” este, ca şi „I Can’t See Your Face In My Mind”, o piesă dulce de dragoste, în timp ce „Love Me Two Times”, este mai comercială, balansată, un nou hit al trupei, compus şi cu versuri de Robby Krieger, acelaşi care crease şi „Light My Fire”. „Horse Latitudes”, un intermezzo poetic unde versurile suprarealist-expresioniste se suprapun pe un fundal muzical de data aceasta pur expresionist şi atonal, introduce celebra „Moonlight Drive”, o „călătorie spre necunoscut”, piesă scrisă de Morrison pe când trăia pe un acoperiş din Venice Beach. Cele trei strofe simetrice şi identice ca structură sunt aşezate într-un crescendo ritmic şi expresiv, de la un ritm punctat vag pe prima strofă, cu senzaţia de plutire accentuată de celebrele slide-uri, până la un punct culminant expresiv în strofa a treia, unde vocea devine strigăt. „People Are Strange”, o piesă inspirată din muzica teatrală a cabaretului european, pune cel mai bine în evidenţă sensibilitatea vocală a lui Morrison, un solist deloc tehnic, dar mustind de feeling, „primul cântăreţ cu feeling de la Frank Sinatra încoace”, conform unui ziarist al vremii. „When the Music’s Over” este ca o continuare, mai puţin tragică, pentru „The End”. Pe un suport de bas şi tobă care rămâne aproape neschimbat pe parcursul celor 11 minute, piesa trece din cântec rock în teatru muzical, cu o suprapunere armonică şi melodică ce uneori devine densă, alteori dispare aproape în totalitate. Rămâne doar un ritm discontinuu, cu note şi arpegii punctate, lăsând loc unei poezii a dezicerii de o realitate artificială şi de o trăire a adâncimii lucrurilor, până la a auzi „ţipătul fluturelui”, totul, desigur, „până când se opreşte muzica”.

Friday, October 30, 2009

O pagină de umor mai puţin cunoscută din literatura română

Este vorba aici despre un dialog între locotenentul Ragaiac, personajul principal al romanului "Rusoaica", de Gib I. Mihăescu, cu un fugar. Ragaiac comanda un corp de grăniceri la frontiera cu Rusia, pe Nistru, între cele două războaie mondiale. Dinspre ţara vecină veneau grupuri de fugari care încercau să scape de urgia bolşevică, dar cei prinşi de autorităţile române erau trimişi înapoi dacă nu puteau dovedi că au origine română şi, eventual, rude în ţară.

-Tu zici că ştii molodveneşte, dar nu eşti moldovean. Eşti ovrei?
-H... h?...
-Eşti jidan? trebuii să nă corectez, pentru că în Basarabia cuvântul „evreu” pare, dacă nu necunoscut, în orice caz foarte curios fiilor lui Israel, de condiţie joasă.
-Niet.
-Ştii moldoveneşte ori nu ştii? îmi înăsprii vocea agasat.
-D-apăi că grăiesc.
-Cum te cheamă?
-Ilia.
-Ei, şi-atât?
-Atât... Pentru un suflet al lui Dumnezeu un nume e de-ajuns... Că şi şei de au mai multe tot un noroc au pe lume; douăzeci de-o avea şi tot le-o schimba să se ascundă, foamea şi moartea tot îi nimereşte...
-Ce spui, mă?... Faci pe cugetătorul, ai? Eşti rus atunci?
-Suflet al lui Dumnezeu.
-Lasă pe Dumnezeu, răspunde ce te întreb: eşti rus?
-Oi fi şi rus...
-Cum oi fi, bă? eşti sau nu eşti, răspunde repede că n-am timp de ghicitorile tale.
-Eu pân aste locuri m-am născut...
-Aici sau dincolo?
-Pe aici, pe dincolo...
-Zi, te-ai născut pe rând...
-Ăl întunecat o mai şti cum m-am născut, lumina-voastră... da’ eu nu-mi mai aduc aminte, că pe vremea aia eram şi mai prost ca acum.
-Văd că vorbeşti limpede, ca moldovenii adevăraţi, de ce n-ai ieşit din capul locului, când am întrebat cine-i moldovean? Ori nu-ţi place să-ţi spună că ai cap de bou...
-D-apoi cum nu mi-o place, că şi boul e mai frumos la cap ca mine... Nu vă supăraţi, luminăţia-voastră, oi fi şi moldovean.
-Cum oi fi, măi? eşti sau nu eşti? Ce-a fost tată-tău...
-Om o fi fost şi el, că văd că n-am ieşit nici mânz... nici viţel... şi tare rău îmi pare de-asta... Că mai cu bucurie şi mai omeneşte s-ar fi uitat oamenii la mine. Da eu la faţă nu l-am văzut ca să-i grăiesc şi lui aşa o bucurie...
-Da maică-ta nu l-a văzut?...
-Dacă s-or fi desfătat noaptea prin iarbă, cum era să-l vadă şi ea iracan? Că la drum lung, pe câmpie, omul unde vede om se opreşte să nopteze şi uneori se nimereşte să fie laolaltă şi-o fumeie or două... Iar după hodină, o porneşte iar din viul nopţei, care încotro îl trage soarta lui.
-Dar maică-ta ce era?
-Era şi ea bună femeie... că atât cât am fost împreună nu m-a lăsat din sudălmi şi bătaie. Da se cheamă că nu m-a aruncat pe drum.
-Bine, bine, dar ea ce era? moldoveancă, rusoaică...
-Poate-o fi fost de amândouă felurile, că dacă era cu ruşii, grăia ruseşte, da cu moldovenii, moldoveneşte...
-Da cu tine cum grăia?
-Când mai aşa, când mai aşa... cum nimerea şi ea.
-Da voi în ce sat staţi, rusesc sau...
-Pe unde ne-apuca iarna, că vara toată nu stam locului... pân-într-o zi... eram flăcăoaş pe-atunci şi ne-o prins într-un târg şi ne-o închis, da nu laolaltă... D-atunci n-am mai ştiut unul de şelălalt...
-Şi pân-atunci n-ai avut şi tu curiozitatea, cum să spun, nu te-o îndemnat şi pe tine sufletul s-o întrebi: „Da tu ce eşti, mamă, moldovancă, ruscă?”
-Iaca, să mă iertaţi, înălţimea-voastră, numai aiasta nu mi-a dat în gândul ista prost al meu s-o întreb...
-Auzi, Gârneaţă, ce glăsuieşte ăsta... L-ai căutat bine prin buzunare?
La răspunsul acestuia că i-a dat o atenţie specială, mă adresai iarăşi individului fără naţie:
-Vezi, mă ciolovec, dacă apucai să-ţi spună maică-ta că eşti moldovean, rămâneai aici. Dar aşa, o s-o iei la drum îndărăt ca şi ăştia, care ne înţeleg ca pe păsări.
-Să trăiţi ani mulţi şi fericiţi, luminăţia-voastră. Aşa să faceţi cum grăieşte înţelepciunea măriilor-voastre. Şi eu tot mulţumit oi rămâne, că şi acolo ca şi aicea e tot pământul lui Dumnezeu.
-Eu am auzit că pe-acolo nu mai e pământul lui Dumnezeu...
-D-apăi ş-ăi de zic aşa, mărite Doamne, tot ai lui Dumnezeu sunt şi ei, şi tot lui o să-i răspundă la dreapta judecată.

Tuesday, October 20, 2009

Prinţesa-martiră Elisabeta Feodorovna Romanova

În casa nobiliară germană de Hessa şi Rin s-a născut, pe 1 noiembrie 1864, Elisabeth Alexandra Luise Alice, fiica Marelui Duce Ludovic al IV-lea de Hessa şi Rin şi a prinţesei Alice. Bunica ei maternă era regina Victoria a Angliei, atfel încât copilăria Elisabetei a fost marcată mai degrabă de limba engleză şi de eticheta britanică decât de germana pe care o vorbea cu tatăl său. Cu o avere considerabilă şi o poziţie socială înaltă, familia se ferea totuşi de opulenţă. Pe lângă muncile casnice, prinţesa Alice a fost şi una dintre cele care s-au ocupat nemijlocit de îngrijirea răniţilor războiului austro-prusac. Atmosfera aproape idilică în care a crescut Elisabeta a fost tulburată pentru prima dată în 1878, când, în urma unei epidemii de difterie, sora ei mai mică, Maria, şi mama ei, Alice, au murit.
Pe măsură ce creştea în vârstă, Elisabeta a căpătat şi renumele de a fi una dintre cele mai frumoase femei din Europa. Wilhelm al II-lea, viitorul împărat german, a întâlnit-o la Bonn unde i-a făcut curte asiduă şi i-a scris poezii. A fost respins politicos, ca şi alt pretendent, Frederic al II-lea, viitor Mare Duce de Baden. Ţinuta şi atitudinea ei nu făceau decât să atragă noi şi noi admiratori. Regina Maria a României avea să scrie în memorii despre verişoara ei, Ella, că frumuseţea şi dulceaţa ei erau „de vis”. Printre numeroasele rudenii nobile, la curtea prinţesei au poposit şi oaspeţi din Răsărit. Strămătuşa ei, împărăteasa Maria Alexandrovna a Rusiei i-a adus cu ea pe doi dintre fiii săi, Serghei şi Paul. Cu primul, Elisabeta – sau Ella, cum i se spunea – şi-a descoperit repede afinităţi. Amândoi erau sobri, religioşi şi pasionaţi de artă. Când Marelui Duce rus i-au murit părinţii, Elisabeta a recunoscut în el aceeaşi durere pe care o trăise ea însăşi la trecerea în veşnicie a mamei. Peţită a doua oară, a acceptat. Căsătoria a avut loc pe 15 iunie 1884, la palatul de iarnă din Sankt Petersburg şi vlăstarul nobil al unei familii anglo-germane a devenit Marea Ducesă Elisabeta Feodorovna Romanova, cu zece ani înainte ca sora ei, Alexandra, să devină Ţarina (Împărăteasa) Rusiei. Atât noua ei familie cât şi poporul rus au îndrăgit-o din primul moment pentru frumuseţea, blândeţea şi distincţia ei. Îmbrăţişând cu dragoste noul ei popor, Marea Ducesă i-a pătruns cele mai intime resorturi, ascunzişurile inimii şi, luminată de o nouă înţelegere a vieţii şi a oamenilor, în 1891 s-a convertit de la credinţa luterană în care fusese botezată la Ortodoxie. Bucuria celor apropiaţi a fost nemăsurată, iar soţul ei i-a dăruit o copie a unei icoane nefăcute de mână a Mântuitorului, însă nu toate rudele din Europa au privit cu ochi buni această schimbare. Împăratul prusac Wilhelm al II-lea a susţinut chiar că Elisabeta a fost forţată să facă acest pas. Dar Marea Ducesă le-a răspuns tuturor acestora că a continua să rămână în vechea ei confesiune ar fi însemnat să-L mintă pe Dumnezeu. „Deasupra tuturor conştiinţa trebuie să fie pură şi adevărată... mulţi – ştiu asta – vor striga, dar toate acestea simt că mă apropie mai mult de Dumnezeu... Îmi spuneţi că strălucirea exterioară a bisericii m-a fermecat... aici greşiţi –nimic din semnele exterioare nu m-a atins – nu – slujba, slujba, semnele exterioare există doar pentru a ne aminti de lucrurile lăuntrice”. Dintre toate rudeniile ilustre ale Elisabetei, regina Victoria a Angliei a fost cea care a înţeles-o şi a sprijinit-o cel mai mult.
În 1892, odată cu numirea lui Serghei ca Guvernator General al Moscovei, perechea s-a mutat într-o aripă a Kremlinului, petrecându-şi verile la o reşedinţă unde Elisabeta organiza petreceri pentru copii. Neavând urmaşi, Marea Ducesă şi soţul ei i-au adoptat pe cei doi nepoţi orfani ai acestuia din urmă, Dmitri Pavlovici şi Maria Pavlovna.
Pe 18 februarie 1905, Marea Ducesă Elisabeta a auzit, pe când se pregătea să iasă din locuinţă, o detunătură puternică şi a ajuns în stradă tocmai când un militar strângea sub o pătură rămăşiţele trupului dezmembrat al soţului ei, Serghei, asasinat cu o bombă de revoluţionarul socialist Ivan Kalyayev. Apropiaţii îşi aminteau mai târziu nobleţea suferinţei Elisabetei. Deşi profund îndurerată, ea a păstrat decenţa atitudinii princiare şi nu a uitat nicio clipă compasiunea. S-a grăbit să se ducă să îl viziteze pe patul de spital pe conducătorul trăsurii, la rândul său grav rănit în explozie, iar când acela a întrebat de starea de sănătate a Marelui Duce, văduva i-a răspuns: „El mă trimite la tine”. Şi astfel omul a putut să-şi dea duhul în pace. Puterea ei de a ierta s-a dovedit de asemenea mare, atunci când a mers să-l viziteze pe asasin în închisoare. Kalyayev i-a spus că nu a vrut să o omoare pe ea şi că a amânat de câteva ori atentatul tocmai pentru că ea se afla în preajma Marelui Duce. „Nu te-ai gândit că ucigându-l pe el m-ai ucis pe mine?” i-a răspuns Elisabeta, care i-a lăsat o Evanghelie, rugându-l să se gândească la păcatul săvârşit şi să se căiască. Apoi l-a rugat pe cumnatul ei, ţarul Nicolae al II-lea, să-l graţieze. Asasinul însă a refuzat orice iertare şi a acuzat-o pe Elisabeta că ar fi răstălmăcit conversaţia. Pe 23 mai 1905 a fost spânzurat, iar Marea Ducesă a spus întristată că, deşi vizita la el fusese un eşec, ea spera ca măcar în ultima clipă asasinul să-şi fi cerut iertare de la Dumnezeu. Pe crucea memorială ridicată în memoria răposatului Mare Duce Serghei, văduva a pus să fie gravate cuvintele rostite de Hristos despre cei care-L răstigneau: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac.”
De la moartea soţului ei, Marea Ducesă Elisabeta Feodorovna Romanova nu a mai mâncat deloc carne, iar în 1909 a renunţat la toate bijuteriile, dăruind o parte Coroanei, o parte rudelor şi o alta vânzând-o şi folosind banii pentru opere de caritate. Apoi a înfiinţat Mănăstirea Sfintelor Marta şi Maria, după numele celor două femei din Betania, surorile lui Lazăr, pe care Iisus l-a înviat din morţi. Este cunoscut episodul evanghelic când Marta se ostenea spre a face ospăţ pentru Domnul, în timp ce Maria stătea la picioarele Lui ascultându-I cuvintele. De aici s-a inspirat Elisabeta, stabilind un program în care ascultarea slujbelor să fie îmbinată cu slujirea lui Hristos, văzut în fiecare sărac şi necăjit care avea nevoie de ajutor. Astfel, strângând în jurul său mai multe surori – unele mai sărace, altele din casele nobiliare ruseşti – Elisabeta a pus pe picioare un spital, o capelă, o farmacie şi un orfelinat, mergând adesea şi prin cele mai sărace cartiere ale Moscovei, pentru a-i ajuta pe cei nevoiaşi. Cele şaptesprezece femei pe care le-a strâns Marea Ducesă în jurul ei purtau numele de surori ale dragostei şi milei. Activitatea lor se desfăşura sub îndrumarea duhovnicească a protopopului Mitrofan Serebrianski, care ţinea şi slujbele, iar un sprijin puternic venea şi din partea Patriarhului Rusiei, Tihon. Surorile le ofereau săracilor ajutor material şi spiritual, găzduiau şi îngrijeau copii orfani sau părăsiţi, conduceau o şcoală pentru asistentele de la Crucea Roşie, cazau gratis sau cu chirie mică femei cu situaţie materială precară, punând şi bazele Organizaţiei Feminine a Muncii, şi aveau o secţie pentru bolnave incurabile, pe care le îngrijeau până la sfârşitul vieţii. Veneau aici multe cazuri disperate, pentru că toţi medicii ruşi aveau încredere în profesionalismul surorilor conduse de Elisabeta, astfel încât femei cu arsuri grave sau cangrene s-au vindecat sub îngrijirea lor, în timp ce altele au învăţat aici să citească în Braille. Singurele momente de reculegere pe care şi le îngăduia Elisabeta erau pelerinajele la locurile sfinte din Rusia. Altfel, locuia în 3 camere simple, cu un pat de lemn, fără saltea, dormea 3-4 ore pe noapte, iar la miezul nopţii se trezea pentru slujbe. În timpul războiului ruso-japonez, dar şi odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, se ducea adesea pe front împreună cu sora sa, Împărăteasa Alexandra, pentru a-i îngriji pe cei suferinzi. În timpul acestor acţiuni, cele două au fost acuzate pentru îngrijirea atentă pe care o dădeau răniţilor din rândul germanilor. Cunoscută pentru tenacitatea sa şi pentru influenţa pe care o avea la curtea ţarului, Elisabeta primea multe petiţii şi încerca să le răspundă tuturor, cu excepţia celor ce aveau vădit caracter politic. Unul dintre puţinele momente în care rugăminţile pe lângă sora ei au eşuat a fost când Elisabeta a încercat să-i deschidă acesteia ochii în legătură cu influenţa malefică a lui Rasputin, pe care ţarina, în ciuda sfaturilor şi a dovezilor aduse de Marea Ducesă, îl socotea sfânt.
Având de ceva vreme o viaţă asemănătoare celei a călugăriţelor, Marea Ducesă Elisabeta a intrat oficial în monahism pe 2 aprilie 1910. Dorinţa era să mai facă un pelerinaj la Locurile Sfinte din Palestina, pe pământul călcat odinioară de paşii Mântuitorului.
Sosirea revoluţiei bolşevice nu a tulburat-o cu nimic pe Elisabeta, care doar a început să se roage mai mult, văzând în cei răzvrătiţi nişte copii înşelaţi de duşmanii Rusiei. „Rusia şi copiii ei nu ştiu ce fac în acest moment”, spunea ea. „Sunt ca un copil bolnav şi pe care îl iubeşti de o sută de ori mai mult în boala lui decât când e sănătos şi fericit. Tânjeşti să-i alini suferinţele, să-l ajuţi şi să-l înveţi răbdarea. Asta simt mai mult în fiecare zi”. La început, spre mirarea tuturor, comuniştii le-au lăsat în pace pe surori, ba chiar le-au ajutat cu mâncare pentru activităţile lor caritabile. Destul de repede însă a sosit un grup care a acuzat-o pe Elisabeta de spionaj în favoarea germanilor şi a vrut să o aresteze. Marea Ducesă a rămas calmă şi le-a spus acuzatorilor că-i va urma, dar că înainte de acestea trebuie să se roage. Aceia au însoţit-o şi, cuceriţi de simplitatea ei şi de lipsa oricăror materiale periculoase din mânăstire, au plecat lăsându-le pe surori în libertate. Ceea ce pentru altele a fost prilej de bucurie şi admiraţie, pentru Elisabeta a adus o altă concluzie, care vorbeşte despre percepţia ei duhovnicească: „Nu suntem încă vrednice de martiriu”, le-a spus ea celor care o felicitau pentru tactul şi prestanţa ei. Intuind ce urma, împăratul german – acelaşi care-l găzduise şi-l trimisese înapoi spre Rusia pe Lenin – i-a sugerat Elisabetei, prin ministrul de cabinet suedez, să fugă către Occident. Marea Ducesă i-a răpuns că ştie că vor urma vremuri grele, dar vrea să împărtăşească soarta ţării şi a poporului ei.
În 1918 Lenin a ordonat CEKA (strămoaşa KGB-ului) să o aresteze pe Marea Ducesă. A fost dusă în exil şi iniţial i s-a spus că va lucra la Crucea Roşie, pentru ca apoi să fie dusă la Perm şi de aici la Ekaterinburg, unde ar fi urmat întâlnească familia ţarului, lucru care i-a fost însă interzis. A lăsat în urmă un grup de maici îndurerate, însoţită fiind doar de uceniţa ei, Varvara Yakovleva. De la Ekaterinburg se ştie că i-a scris de două ori duhovnicului ei, părintele Mitrofan, odată pentru a-i povesti despre garda care o păzea, formată din lituanieni care din foarte aspri la început deveniseră blânzi, lucru ce a determinat înlocuirea lor cu nişte ruşi mai duri, şi odată pentru a-l ruga pe Patriarhul Tihon să facă în aşa fel încât ea să poată primi mâncare fără carne.
Pe 20 mai 1918 a fost transferată în satul Alopaievsk, unde a fost instalată sub supraveghere într-o fostă şcoală, alături de uceniţa Varvara şi de alţi reprezentanţi ai nobilimii ruse: Marele Duce Serghei Mihailovici, însoţit de asistentul său, Remez, Marii Duci Ivan, Constantin şi Gheorghe Constantinovici şi contele Vladimir Paely. Cei exilaţi aici puteau ieşi uneori, iar Elisabeta mergea la biserică, lucra în grădină la legume şi flori, picta şi se ruga. Cu excepţia unei mese comune, mânca singură în cameră. În ciuda propagandei bolşevice în plină desfăşurare, oamenii locului o iubeau şi, din când în când, mai intrau în contact cu ea. Odată a primit de la nişte localnici un ştergar.
Din câte se pare, execuţia ţarului Nicolae al II-lea şi a familiei sale a fost în legătură directă cu cele ce aveau să se întâmple cu Marea Ducesă Elisabeta şi tovarăşii ei. Cei de la CEKA i-au anunţat pe exilaţi, în noaptea de 17 iulie, că trebuie să-i ducă în altă parte, în siguranţă. Le-au fost luaţi toţi banii, apoi au fost legaţi de mâini şi la ochi. Singurul care a opus rezistenţă a fost Marele Duce Serghei Mihailovici, pe care bolşevicii l-au împuşcat în braţ. Grupul a fost dus într-un sat din apropiere, unde se afla o veche mină părăsită şi pe jumătate inundată. După ce au fost bătuţi, exilaţii au fost aruncaţi într-o groapă din mină, prima fiind chiar Elisabeta. Vasili Riabov, unul dintre asasini, povesteşte că el şi tovarăşii lui au aruncat două grenade în groapă, de unde victimele începuseră să cânte „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău”. La urmă asasinii au aruncat în mină lemne cărora le-au dat foc. Apoi au dat alarma în Alopaievsk, spunând că Marea Ducesă şi ceilalţi fuseseră răpiţi de un grup neidentificat. Ulterior a fost descoperit un schimb de telegrame între şefii CEKA, ce puseseră la cale şi asasinarea familiei ţarului, în care se ticluia minciuna în legătură cu aşa-zisa dispariţie misterioasă a exilaţilor.
Un ţăran, care a auzit dinspre mină imnuri religioase ruseşti, a anunţat Armata Albă. În octombrie 1918 albii au cucerit zona, învingându-i pe bolşevici şi au descoperit rămăşiţele din mină. Elisabeta şi tovarăşii ei muriseră din cauza rănilor pricinuite de cădere, căci niciuna dintre cele două grenade nu explodase. Marea Ducesă avea pe piept o icoană a Mântuitorului. Deşi în agonie, ea reuşise să improvizeze un bandaj pentru capul prinţului muribund Ivan. Trupul ei neatins de stricăciune şi cele ale celorlalţi au fost îngropate în catedrala din Alopaievsk. Apoi, pe măsură ce bolşevicii recâştigau teren, au ajuns la Irkuţk şi în cele din urmă, în 1920, la Beijing. Comuniştii i-au urmărit pe cei ucişi de ei şi după moarte, astfel încât la graniţa ruso-chineză au reuşit, atacând trenul, să arunce pe şine sicriul Marelui Duce Ivan Constantinovici, acţiunea lor fiind în cele din urmă zădărnicită de trupele chineze. La Beijing nobilii ruşi au fost îngropaţi în cimitirul rus şi, în decembrie, trupurile Elisabetei şi Varvarei au fost duse, cu ajutorul surorii Marii Ducese, marchiza de Milford-Haven, la Ierusalim. Au fost întâmpinate cu fast şi solemnitate de autorităţile britanice, de reprezentanţi ai clerului rus şi grec şi de Patriarhul Damian al Ierusalimului, şi înhumate în biserica Sfintei Maria Magdalena, de pe muntele Ghetsimani. Aici visase cândva Marea Ducesă Elisabeta Feodorovna Romanova să poată veni cândva din nou, în locurile Patimii şi Învierii Mântuitorului unde, în sfârşit, îşi găsea acum odihna. În 1981 a fost canonizată de Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor, sfinţenia ei fiind recunoscută în 1992 şi de Biserica Ortodoxă Rusă, ce o cinsteşte de atunci sub numele de Sfânta Nouă Muceniţă Elisabeta. Memoria ei a rămas vie şi în Anglia, unde statuia ei se află, la Westminster Abbey, între cele ale altor martiri de toate confesiunile din secolul XX.
Mânăstirea Sfintelor Marta şi Maria există şi în ziua de azi, adăpostind în jur de nouăzeci de călugăriţe. Este unul dintre semnele lăsate în lume de nepoata reginei Victoria a Angliei, cumnata ultimului ţar rus, prinţesă, nobilă, cu o cultură aleasă, o frumuseţe mult lăudată şi o blândeţe ieşită din comun. Marea Ducesă Elisabeta Feodorovna le-a dăruit pe toate acestea lui Hristos şi semenilor, iar acum numele ei devine din nou cunoscut, poate ca temelie în Domnul a renaşterii unei lumi şi a unei trăiri ce, acum mai bine de jumătate de veac, piereau în flăcările răzvrătirii.

Epilog: În iulie 2004, moaştele Sfintei Elisabeta Feodorovna au fost aduse în procesiune în Rusia. Mă aflam la Moscova şi, deşi nu ştiam nimic despre această muceniţă, am fost şi eu să mă închin ei în catedrala Hristos Mântuitorul. Atunci am început să aflu câte ceva despre viaţa ei. La foarte puţin timp după aceea, am trecut printr-o încercare la graniţa ruso-ucraineană. Şi m-am rugat sfintei, făgăduind că, dacă mă va ajuta să ajung teafăr acasă, le voi spune şi altora despre viaţa şi pătimirea ei. Cu multă întârziere, iată, împlinesc astăzi această datorie.
Sfântă Nouă Muceniţă Elisabeta, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! Amin

Tuesday, September 29, 2009

Obama şi stânga radicală - Când artiştii sunt lucizi

Reproduc în traducere o scrisoare deschisă pe care Blackie Lawless, liderul formaţiei de heavy-metal Wasp, a postat-o pe site-ul trupei înaintea alegerilor prezidenţiale din Statele Unite. Cele scrise mai jos sunt menite să arunce lumină asupra unor fapte şi declaraţii şi să tempereze entuziasmul celor care văd în noul "număr 1 mondial" un apostol al libertăţii.

"A SE CITI ÎN CAZ DE STARE NAŢIONALĂ DE URGENŢĂ”
de Blackie Lawless

“Noi poporul Statelor Unite”. Acestea sunt primele cuvinte ale Constituţiei Statelor Unite ale Americii. Pe când stăteam în zona de recepţie a Pentagonului din Washington D. C. la începutul acestui an, o mare replică a acestei Constituţii era lipită pe perete. Este primul lucru pe care îl vezi când intri în clădire. “Noi Poporul Statelor Unite”, am privit la aceste cuvinte şi am spus: “Aş muri pentru această idee”!
Am scris în trecut că îmi iubesc ţara dar guvernul ei mă sperie de moarte. Această idee a luat pentru mine o nouă întorsătură în legătură cu următoarele alegeri.
Pentru început vreau să subliniez că nu sunt un susţinător al lui John McCain. Sunt critic la adresa guvernului Statelor Unite de ani de zile, şi, ca cei mai mulţi dintre concetăţenii mei americani, sunt furios şi frustrat de minciunile, manipularea şi atitudinea partizană a oficialilor aleşi, locali şi naţionali, democraţi şi republicani, ai acestei ţări.
Părinţii Întemeietori ai acestei ţări au scris această Constituţie cu toate amendamentele ei, pentru ca ea să fie Piatra Unghiulară pe baza căreia să fie condusă această ţară.
Noi, Americanii, ne aflăm astăzi, fără îndoială, în ajunul celor mai importante alegeri din viaţa noastră.
Într-o vreme de nesiguranţă mondială, cu volatilitatea pieţelor financiare globale, cu Orientul Mijlociu în război, Rusia invadând Georgia, Iranul şi Coreea de Nord care încearcă să dezvolte arme nucleare şi cu acest Iran care ameninţă să “şteargă Israelul de pe hartă”, întreaga lume se află într-un punct periculos al istoriei.
Am crescut şi am trăit cu idealurile şi cu filosofia generaţiei “contraculturii”. “Pace şi Iubire”, “Flower Power”, “Opriţi Războiul”, “Să nu ai niciodată încredere în cineva de peste 30 de ani”.
“Opriţi războiul” era absolut corect! Vietnamul a fost un dezastru şi mai mult de 50 000 de soldaţi americani au murit pentru această greşeală.
Dar restul a fost o grămadă de AIURELI naive, idealiste, de tipul “putem schimba lumea”!
Nu că unele dintre acele sentimente n-ar fi fost idei bune. Doar că această generaţie de puşti preocupaţi doar de ei, egoişti şi răsfăţaţi, a ajuns acum la maturitate. Ei sunt cei care acum au perpetuat lăcomia şi minciunile Răscumpărării Wall Street şi o listă lungă de alte atrocităţi politice, prea numeroase pentru a fi menţionate. Convingerile adevărate sunt prea slabe pentru ca să-i înveţe pe copiii lor despre valorile şi istoria acestei naţiuni. Copiii lor nu ştiu nimic despre Thomas Jefferson, John Adams, Washington, Lincoln şi nu au înţelegerea faptului că acestă Mare Naţiune s-a clădit pe Visele, Lacrimile, Munca istovitoare, jertfa nesfârşită şi Sângele vărsat de generaţiile dinaintea lor care au sacrificat totul, şi pe bărbaţii şi femeile care şi-au dat viaţa şi pe cei care şi-o vor da în apărarea acestui « mare experiment », acest mare Vis American. Dacă nu credeţi, mergeţi la aproape oricare dintre copiii lor şi întrebaţi-i de Părinţii Întemeietori. Foarte probabil vor crede că e vreo nouă formaţie de rap. Nu este doar o privire spre educaţia săracă. Este un indiciu asupra părinţilor lor.
Generaţia care urma să schimbe lumea cu siguranţă a făcut-o. Prin lăcomia lor pentru botox, trăitul pe cărţi de credit, preocuparea de a fi faimos şi totul ţine de mine, eu, eu, fiindcă sunt mai bun decât tine. « Dragostea e tot ce-ţi trebuie »… Îmi pare rău prietene, ai pierdut barca, tot ce-ţi trebuie cu adevărat e un pic de curaj şi caracter. Sunt dezgustat şi mi-e ruşine că sunt parte din toate acestea.
În schimb, această generaţie cu Visul-Strigăt „Woodstock/ Marxist“ este cea care acum controlează majoritatea media mainstream din această ţară. Aceasta include aproape toate televiziunile şi aproape toate ziarele. Ei sunt cei care aduc acum poporului american viziunea lor despre lume liberal extremă, radical-utopică a anilor ’60. Prejudecăţile liberal extreme ale media mainstream americană, controlată acum de aceşti “yuppies”, conspiră pentru a înşela, a manipula, a suprima adevărul, a-şi promova candidatul indiferent de preţ şi a îngropa orice poveste care nu pune o aură în jurul capului acestui candidat.
Prin acestea poporului american i-a fost adus Barack Obama.
Acest om este un produs al mişcării de extremă stânga marxistă care se clădeşte în această ţară de mai mult de 40 de ani. Este produsul stângii radicale de la Harvard. Este chipul şi portavocea unei mişcări determinată să spargă Constituţia SUA şi să o reasambleze conform viziunii ei. Este un avocat, un Johnny Cochran democrat, fiecare ocazie când vorbeşte fiind o pledoarie finală. Este întruparea Noii Maşinării Democratice.
Când eram puşti toată lumea pe care o cunoşteam era democrată, dar aceştia nu mai sunt democraţii părinţilor voştri. Sunt parte a unei elite liberale care priveşte de sus idealurile care au făcut această ţară mare.
Această maşinărie stângistă a ascuns adevărul de poporul American (şi de lume) şi continuă să înşele cu orice preţ.
Chiar în momentul în care scriu aceste rânduri, ziarul L.A. Times are o casetă video, pe care refuză să o arate poporului American, care îl arată pe Obama la o cină de rămas-bun pentru purtătorul de cuvânt al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, Rashid Khalidi. Acesta a fost şi purtătorul de cuvânt al lui Yasser Arafat. Se pare că teroristul autohton Bill Ayres, care, ca membru al organizaţiei teroriste « Weather Underground » a bombardat mai multe ţinte din Statele Unite, inclusiv Pentagonul şi casa unui judecător american, ucigând doi poliţişti în acţiune, a fost şi el la această cină. Obama a fost prieten apropiat al lui Khalidi şi al lui Ayres timp de ani de zile. Jurământul preşedintelui cere ca preşedintele « să apere Statele Unite împotriva tuturor duşmanilor, străini ŞI autohtoni ».
Cred că partea asta n-a citit-o !
Ceea ce ar trebui să fie un motiv de maximă îngrijorare pentru poporul american sunt negările repetate ale lui Obama, care spune că nu are legături cu aceşti oameni. Dacă nu are nimic de ascuns, de ce să nu fie corect cu publicul american şi să ceară L.A. Times să facă publice acele casete, astfel încât să le putem vedea cu toţii. Dacă iese la iveală că nu e nimic de acest fel pe ele, măcar adevărul va fi slujit.
Obama a fost asociat timp de 20 de ani cu Reverendul Jeremiah Wright, care a spus în repetate rânduri : « Nu e Dumnezeu să binecuvânteze America, nu, nu, nu, e Dumnezeu să blesteme America ! »
Obama a stat în biserica lui Wright şi a ascultat această trădare timp de 20 de ani. Wright a slujit şi la căsătoria lui Obama şi i-a botezat amândoi copiii. Obama a fost organizator al lui Acorn, grupul acuzat acum de fraudă masivă de voturi. Unii dintre cei care lucrau pentru Acorn au fost deja închişi pentru acest lucru. Obama a fost şi avocatul Acorn pentru o vreme. Obama a donat recent 800 000 de dolari în contul Acorn.

El îi acuză pe americani că “se agaţă de armele şi de religia lor”.
Niciodată în istoria Statelor Unite nu a existat un candidat prezidenţial mai învăluit de controverse ca Obama. Dacă acum doi ani cineva mi-ar fi spus că cineva cu aceste asocieri va fi nominalizat de partidul lor, chiar ca hingher, dar cu atât mai mult ca preşedinte al Statelor Unite, aş fi spus că a înnebunit.
Motivul pentru care am început această scrisoare cu primul rând din Constituţie este pentru a face legătura cu un interviu pe care Obama l-a dat la radio, în care spunea că Curtea Supremă a SUA nu a mers destul de departe în încercarea de a le oferi reparaţii africanilor-americani şi că varianta Earl Warren a Curţii Supreme nu a fost destul de liberală. Acea Curte a fost probabil cea mai liberală din istoria SUA. Nu este sarcina Curţii Supreme să fie liberală sau conservatoare. Aceasta trebuie să interpreteze Constituţia… punct. Nu trebuie să dea legislaţie bazată pe “consensul general al poporului”, aşa cum se afirmă într-o hotărâre recent a Curţii Supreme, ci mai degrabă să ia hotărârile bazându-se pe formula precisă a Constituţiei. Dacă la un moment dat “poporul” vrea să aibă un nou amendament la Constituţie, bazat pe idealurile sale moderne, atunci toate cele 50 de state trebuie să-l ratifice… punct.
Acesta este citatul din Obama, din interviul cu postul de radio WBEY.FM din Chicago. Nu este scos din context. Este citatul întreg:
“Curtea Supremă nu a avut niciodată îndrăzneală în legătură cu problemele redistribuţiei bogăţiei şi cu probleme mai elementare, ca justiţia economică şi politică în societate. Din acest punct de vedere, oricât de radical mi se pare că încearcă oamenii să descrie Curtea Warren, ea nu a fost atât de radicală. Nu s-a eliberat de constrângerile esenţiale puse de Părinţii Întemeietori în Constituţie, cel puţin în măsura în care aceasta a fost interpretată – şi Curtea Warren a interpretat-o în acelaşi fel – ca fiind o cartă a libertăţilor negative. Spune ce nu îţi pot face statele. Spune ce nu îţi poate face guvernul federal, dar nu spune ce trebuie să facă guvernul federal sau guvernul statului în numele tău, iar acest lucru nu s-a schimbat. Şi una dintre – cred – tragediile mişcării pentru drepturi civile a fost, ăăă, că mişcarea pentru drepturi civile a devenit prea concentrată pe tribunal. Cred că a existat o tendinţă să piardă urma organizării şi activităţilor politice şi comunitare pe baze care să poată crea actuala coaliţie de puteri prin care să ducă la schimbul redistributiv. Într-un fel încă suferim de pe urma acestui lucru. »

Acestea sunt lucruri pe care nu le-ar spune NICIODATĂ în faţa unei audienţe naţionale. Spune şi face aceste lucruri doar când crede că-l ascultă grupul lui de bază. În acest interviu spune clar că dacă va fi ales va nominaliza conducători ai Curţii Supreme care să pună în practică agenda lui de « redistribuire a bogăţiei » şi de « schimb redistributiv », care sunt alte cuvinte pentru reparaţii pentru sclavie şi o redistribuire marxistă a bogăţiei, care nu este decât asistenţă socială.
Thomas Jefferson a scris în Declaraţia de Independenţă despre « Viaţă, Libertate şi URMĂRIREA Fericirii ». Această URMĂRIRE nu este o garanţie a averii sau a oricărui tip de fericire, ci şansa de a te ridica. Acest guvern nu a garantat, nici nu va garanta, nici nu trebuie să garanteze vreodată mai mult decât atât.

Este ironic că susţinătorii lui Obama vorbesc atât de des despre el ca despre noul John F. Kennedy.
Senatorului Obama ar trebui să i se reamintească faptul că în cuvântul său inaugural JFK a spus : « Nu vă întrebaţi ce poate ţara voastră să facă pentru voi, întrebaţi-vă ce puteţi face voi pentru ţara voastră ».
Acesta este ADEVĂRATUL spirit american !
În legătură cu taxele, în efortul de a “răspândi bogăţia”, el i-a definit întâi pe bogaţi ca pe cei care câştigă 300 000 de dolari, apoi a spus 250 000 de dolari, apoi a spus 200 000 de dolari, iar acum câteva zile John Biden a spus că vor fi 150 000 de dolari. Deci care e cifra reală? Acesta este încă un exemplu că nu-i spune publicului adevărul.
Poate schemele sale privitoare la taxarea tuturor celor care câştigă mai mult de 250 000 de dolari pe an (sau câţi or fi) vor distruge economia noastră, da, exact cum a făcut Jimmy Carter în anii ’70 şi Herbert Hoover înaintea lui. Nu indivizii fac atâţia bani, asta este problema. Dacă ar fi vorba doar despre indivizi, s-ar putea discuta. Dar ce nu vă spune este efectul pe care îl are asupra afacerilor. Aproape orice întreprindere care creează un asemenea venit TREBUIE să angajeze un număr de oameni. Dacă întreprinderea este impozitată cu mai mult de 30%, atunci acele locuri de muncă dispar… aşa de simplu e.

Au fost multe acuzaţii de rasism din partea lui Obama în aceste alegeri. Personal nu am fost niciodată rasist. Oricine dintre voi mă cunoaşte ştie că am spus de multe ori că, după tatăl meu, cea mai mare influenţă în viaţa mea a avut-o Muhammad Ali.
Dar cu siguranţă există rasism în aceste alegeri. 96-97% dintre africanii-americani cuprinşi în sondaje au spus că vor vota cu Obama. Niciodată în istoria acestei ţări nu a existat VREUN candidat care să aibă asemenea cifre copleşitoare venind din partea vreunui grup. Albi, negri, hispanici, asiatici sau alţii. Circul ambulant politic şi rasist numit Acorn, cu care Obama a lucrat ani de zile, creează şi sponsorizează fraude la vot în toată ţara, înregistrând emigranţi ilegali, pe Dallas Cowboys şi pe Mickey Mouse. Nu e o glumă. Acorn a făcut acestea şi multe, multe altele. Credinţa lor este câştigul… cu orice preţ… la naiba cu Constituţia! Dacă acesta nu e prejudiciu, nu ştiu ce e.
Cărţile pe care Obama le-a scris despre el însuşi sunt foarte clare în legătură cu adevăratele lui ambiţii legate de vederile sale stângiste, marxiste, dar omul obişnuit nu-şi face timp să le citească. În anii ’20, pe când era în închisoare, tânărul Adolf Hitler a scris “Mein Kampf” (lupta mea), care descria întregul lui plan de dominare a lumii şi de exterminare a rasei evreieşti. Nimeni nu l-a citit, iar când au făcut-o era prea târziu… orice carte pe care nu o aproba partidul nazist era arsă. “Manifestul communist” a lui Karl Marx era la un moment dat lectură obligatorie în şcolile noastre. Această carte este ghidul, « abc-ul » lui Obama pentru idealul său de « redistribuire a bogăţiei ». Dacă nu credeţi, recitiţi interviul radiofonic de mai sus. Undeva Karl Marx, cu viziunea lui utopică, fără Dumnezeu, râde încântat.
Dacă este adevărat că “trecutul este prolog” atunci nu trebuie să privim mai departe decât la cărţile lui Obama. Amprenta lui este acolo negru pe alb. La propriu şi la figurat.
Voi vota cu McCain nu pentru că aş crede în tot ce reprezintă el, ci ca vot împotriva lui Obama, pentru a-l împiedica să ajungă preşedinte. Da, mă voi agăţa de armele şi de religia mea şi voi continua să cred în Constituţie, piatra unghiulară a societăţii noastre şi să am încredere că este ÎNCĂ o « guvernare a poporului, prin popor, pentru popor ».
Ideea din toate acestea este că indiferent ce întâlnim în viaţă, oricare dintre noi, trebuie să căutăm adevărul. Adevărul poate şi va rezista în faţa oricui. Dacă acest adevăr nu rezistă în faţa unui examen minuţios atunci trebuie să vezi acest lucru şi să înţelegi ce este cu adevărat.
Dacă vreunul care ar vrea să fie Mesia apare şi arată aşa, acţionează aşa şi miroase aşa, atunci îl numeşti ceea ce este cu adevărat… un marxist în haine socialiste!
Îi îndemn pe toţi americanii să CITEASCĂ Constituţia Statelor Unite, să CITEASCĂ Declaraţia de Independenţă.

Decideţi pentru voi înşivă

Dumnezeu să ne ajute… Dumnezeu să binecuvânteze America

Îi încurajez pe toţi cei care înţeleg această scrisoare şi vor să treacă la acţiune să trimită un e-mail cu această scrisoare tuturor cunoscuţilor, tuturor celor dispuşi să asculte !

(Textul original, aici: http://www.waspnation.com/news.html )