Poemul zilelor stranii - The Doors (Epilog)

Când Jim Morrison pleacă la Paris, ceilalţi trei membri lucrează deja la un nou album, care va apărea la 3 luni după moartea solistului vocal, ale cărui sarcini sunt preluate de Robby Krieger şi Ray Manzarek. Marele merit al lui „Other Voices” este că nu încearcă să recreeze o muzică şi o atmosferă cărora doar Morrison ştia să le dea strălucirea finală. Piesele sunt proaspete, deşi parcă mai conformiste faţă de tradiţia psihedelică a epocii hippie, marcată de visare, călătorie şi o bucurie de a trăi ce se vrea simplă şi colorată. Nu lipseşte nici blues-ul şi nici încorporarea unor elemente eterogene, ce merg până la jazz-ul îmbinat cu muzică de cabaret al anilor 30. Vocile suprapuse amintesc uneori de Simon and Garfunkel ceva mai bluesy, schimbările de atmosferă sunt surprinzătoare. „Ships With Sails”, piesa cea mai psihedelică, este în acelaşi timp şi cea mai Doors, ilustraţie a direcţiei în care ar fi evoluat probabil trupa dacă amprenta lui Morrison n-ar fi fost atât de puternică şi, în acelaşi timp, mostră a creativităţii lui Ray Manzarek. Peste toată veselia acestui album – poate cel mai jovial al trupei – pluteşte o undă de tristeţe şi neîmplinire. „Other Voices” este zâmbetul în spatele căruia se ascunde un dor nemărturisit. Al lor şi al celor care îi ascultă.
Tendinţa retro de pe „Other Voices” se accentuează pe „Full Circle” (1972), pe care rock’n’roll-ul este împins spre varianta sa cea mai jazzy, sau spre un potpuriu din care nu lipsesc rădăcinile folk, aceeaşi omniprezentă muzică de cabaret european şi o tentă de country, ca pe „Hardwood Floor”. „The Mosquito”, o glumă muzicală cu versuri de o simplitate absolută, încadrate de un joc muzical improvizatoric, a devenit chiar un hit cu oarecare succes. Blues-ul, care în perioada Morrison era expresia laturii rudimentare a trupei, devine acum cizelat, pe „Good Rockin’” se aud reminiscenţe din Elvis Presley, iar arta improvizatorică psihedelică îşi găseşte ilustraţia pe „The Piano Bird”, cu un pasaj instrumental prelung ce are în prim plan flautul, suprapus pe o armonie cvasi-obstinată, ce nu aduce însă decât vag aminte de „When the Music’s Over”, la fel cum riff-ul de pe „4 Billion Souls”, deşi asemănător cu cel de pe „Strange Days”, este integrat şi transfigurat în noul sound mult mai deschis şi jovial ce defineşte albumele acestei perioade. În cele din urmă, nici Robby Krieger, John Densmore şi Ray Manzarek nu au acordat mare atenţie creaţiei The Doors fără Jim Morrison, dovadă fiind faptul că „Other Voices” şi „Full Circle” au apărut pentru prima dată pe CD abia în 2006. O soartă poate nemeritată pentru două albume bune, dar greu de încadrat în continuitatea unei creaţii care, în toate aspectele ei, a fost marcată definitiv de vocea, versurile şi melodiile lui Morrison.
Din punct de vedere statistic, istoria The Doors mai înregistrează mişcări vagi. Sunt editate albume live şi filmări. În 1993, trupa se reuneşte, cu Eddie Vedder de la Pearl Jam la voce, şi cântă trei piese. Acelaşi lucru se întâmplă şi în 2001, de data aceasta cu mai mulţi solişti vocali, între care Ian Astbury (The Cult), socotit de mulţi cel mai potrivit înlocuitor al lui Jim. Părere împărtăşită se pare şi de Ray Manzarek şi Robby Krieger, care în 2003 formează The Doors of the 21st Century, cu acelaşi la voce, dar fără John Densmore, care fie nu este chemat, fie nu vrea să participe la această cvasi-reuniune. Bateristul este şi cel care îi dă în judecată pe ceilalţi, obţinând interdicţia de a folosi numele şi obligându-i să continue sub titulatura Riders On the Storm, activă până anul acesta (2007), când Ian Astbury a reformat The Cult. Tot John Densmore, cel care se pare că nu vrea să cânte într-un nou The Doors decât cu Eddie Vedder la voce, refuză cu încăpăţânare orice solicitare de a folosi muzica trupei pentru reclame. Ultima mărturie în acest sens este răspunsul negativ dat companiei Cadillac, care oferea 15 milioane de dolari pentru a folosi „Break On Through (To the Other Side)”. Astăzi Ray Manzarek spune că „sfârşitul e mereu aproape” şi de aceea el şi ceilalţi doi membri fondatori ar trebui să cânte piesele vechi, pentru că Jim Morrison, ca poet, ar dori ca versurile sale să fie auzite.
Am lăsat intenţionat la urmă „An American Prayer”, apărut în 1978. Versuri recitate de Jim Morrison peste care cei trei membri supravieţuitori au suprapus muzică. Mărturia finală şi definitivă The Doors. Muzica i-a atins pe oameni, dar uneori nu poţi gândi decât că a fost o interfaţă, un intermediar pentru versurile unui poet american ajuns cumva într-un grup rock’n’roll. Înregistrarea cuprinde fragmente din cele trei volume de poeme ale lui Morrison, „The New Creatures”, „The Lords (Notes On Vision)” şi „An American Prayer”, peisaj discontinuu şi cu o coerenţă internă ascunsă în spatele incoerenţei formale a unei personalităţi artistice încă nedesluşite. Venice Beach, ruperea de vechea existenţă, sărbătoarea nouă. Povestea accidentului cu indienii morţi pe autostradă, versificată dar şi brută. Cine va încerca un studiu serios al poeziei lui Morrison va trebui să pornească de la simbolismul acestui episod al sufletelor care au zburat prin aer şi „au intrat într-al meu”. Viaţa şi moartea ca un joc. „Îmi plac activităţile lipsite de scop”, spunea poetul pe când trăia. Peste tot, îmbinate şi asimilate, muzici noi sau fragmente din „Peace Frog”, „Blue Sunday”, „Unknown Soldier”, „The Wasp”. O poezie a jocului, aluzii sexuale, călătorie, scene în întuneric. Blues. „Pace pe pământ. Mori. Mănâncă-mă. Pe aici. Sfârşitul”. Viziunea cinematică a vieţii (exploatată genial de Oliver Stone). Onomatopeele de pe „Roadhouse Blues” (live) trimit la aceeaşi lipsă de scop în spatele căreia înţelesul ascuns rămâne inefabil, ca existenţa însăşi. „Riders On the Storm” suprapus peste versuri din „The Hitchhiker”, scenariul neterminat care a stat la baza piesei.
Şi după toate acestea... o rugăciune americană. Un rudiment de „Ghost Song” şi o uşoară influenţă orientală introduc Adagio-ul atribuit lui Tomasso Albinoni, genială ornamentare sonoră a ultimelor cuvinte care ne-au rămas de la James Douglas Morrison. Albumul „An American Prayer” este omagiul pe care ceilalţi membri The Doors i-l aduc celui care a trecut fulgerător prin viaţa lor şi prin epoca unui secol de coşmar, o reverenţă către cuvintele unui rătăcitor care încă aşteaptă răspuns, dar care a întrebat atât de frumos... „Ştiţi de înaintarea caldă de sub stele? Ştiţi că existăm? Aţi uitat Cheile Împărăţiei? V-aţi născut oare, şi sunteţi vii? Unde sunt serbările ce ni s-au făgăduit, unde e Vinul cel Nou? (moare în vie). O, mare Făcător al fiinţei, mai dăruieşte-ne un ceas să ne împlinim arta şi să ne desăvârşim vieţile”.
Stigmatizarea sau idolatria sunt deopotrivă rătăciri. Când îl admiri pe Jim Morrison, înţelegi că uneori nu poţi să-l scuzi. Şi nu-ţi rămâne decât să-l iubeşti şi să gândeşti cu speranţă că îl vei regăsi. „Nu voi pleca. Prefer o petrecere între prieteni familiei uriaşe”.