Sunday, August 30, 2015

Un cântec pe săptămână - Dirty Shirt, "Balkanique"



Dirty Shirt este o trupă din orăşelul maramureşean Seini, înfiinţată acum douăzeci de ani şi care a reuşit, pas cu pas, să-şi clădească o carieră şi un stil original. La început accentul era pus pe elementele de industrial şi hardcore, dar cu timpul a fost înglobat elementul folcloric fără de care astăzi muzica băieţilor ar fi de neînchipuit. Şi deşi creierul trupei, Mihai Tivadar, s-a mutat de ceva ani în Franţa, unde locuieşte cu familia, nu a renunţat la pasiunea dintâi, nici nu a făcut compromisuri, şi şi-a dus trupa unde este astăzi: cu o prezenţă la Wacken Open Air, unde la concursul pe ţări a ieşit pe locul 2, şi cu concerte extrem de apreciate, uneori în faţa a mii de oameni - nota bene, oameni care vin şi plătesc să vadă trupa, nu nimeriţi la vreo "mocangeală" de zilele oraşului sau alte manifestări "culturale" de gen. Mai trebuie reţinut că folclorul nu este la Dirty Shirt un accesoriu şi că nu se merge pe citate suprapuse pe riff-uri simpliste. Elementele de muzică tradiţională sunt integrate în procesul de compoziţie şi îmbinate cu sunetele abrazive cu tentă industrială, totul într-o logică armonică coerentă. Despre cântecul propus astăzi trebuie să vă spun că este de pe cel mai recent album, "Dirtylicious" (2015) şi se bazează pe o temă principală despre care membrii trupei spun că este o melodie pe care Mihai Tivadar (chitară, sintetizator) i-o cânta copilului său ca să adoarmă.
Şi o ultimă recomandare: această piesă se consumă OBLIGATORIU urmărind versurile!

Componenţă: Mihai Tivadar (chitară, sintetizator), Dan "Rini" Crăciun (voce), Robert "Metalistu'" Rusz (voce), Cristian Bălănean (chitară), Dan Petean (chitară), Pál Novelli (bas), Vlad "X" Ţoca (tobe)


Mon ami, viens ici, ne joue plus la comédie!
C'est la fête, c'est la folie, il faut juste avoir envie.

Hai cu una săltăreaţă până mâine dimineaţă,
cum zicea maestrul Gică-n viaţă.
Să nu doarmă vreun vecin din Grenoble la Seini!
Haideţi toţi să ne distrăm din plin!

Vinul bun şi cântecul să-mi aline sufletul.
Iar când totul s-o găta să cântaţi în cinstea mea.

Hey, come closer, have no fear, we are all your friends in here.
We will dance a lot tonight, there's no place for you to hide.

Dăm bilete la intrare pe un zâmbet cât mai mare,
băutură pe o-mbrăţişare.
Am avut chiar din născare joie de vivre cât încape.
Tot aşa voi fi până la moarte.

Vinul bun şi cântecul să-mi aline sufletul.
Iar când totul s-o găta, să cântaţi în cinstea mea.

Friday, August 28, 2015

Din Athos spre noi - cugetări post-pelerinaj



     Dimineaţa ne prinde grăbiţi. Strângem lucrurile pe fugă şi aruncăm o ultimă privire în camera minusculă de hotel: "Toată nădejdea noastră spre tine o punem, Maica lui Dumnezeu, păzeşte-ne sub sfânt acoperământul tău." Şi fugi la drum.
     Timpul mesianic, spune filosoful italian Giorgio Agamben, se deosebeşte de timpul nostru istoric, dar în acelaşi timp se manifestă în primul rând în el. Oarecum ca aluatul care dospeşte toată frământătura. Când te faci călugăr, spune părintele Arsenie Papacioc, un alt filosof - de data aceasta în sensul etimologic de "iubitor de înţelepciune", anume cea mai înaltă, Raţiunea Însăşi, Hristos -, nu te gândi că te duci la mănăstire, ci caută să te faci tu însuţi mănăstire. Şi cred că această cugetare i se aplică şi oricărui pelerin. Mergem la Athos, unii an de an, alţii mai des, alţii o dată în viaţă. Şi căutăm adesea în zadar acele lucruri pe care nu le putem afla decât în noi înşine. Ne ducem cu păcatele noastre şi ne întoarcem cu ele, mirându-ne noi înşine de ipocrita paranteză pe care am făcut-o pentru a reveni parcă mai întărâtaţi la zgura cea veche. Şi ne amărâm de zădărnicia demersului. Şi totuşi, fiind pe tărâmul nădejdii, mai mult, al "nădejdii celor deznădăjduiţi" care este Maica Domnului, Stăpâna Sfântului Munte, ceva se clădeşte în noi, nevrednicii. Timpul mesianic, timpul acesta prezent de la "plinirea vremii" încoace, aruncă în istoricitatea noastră sclipiri de Adevăr. Păcatele noastre le înăbuşă şi în patima fiecăruia ucidem, încă odată şi încă odată, Cuvântul venit să ni se dezvăluie şi astfel să ne facă şi pe noi cunoscuţi nouă înşine. Dar dacă mulţi oameni, dintre care cel dintâi sunt eu, se îndepărtează repetat de asemănarea la care ne-a chemat Dumnezeu, chipul nu dispare niciodată, fie el şi îngropat sub noroiul materialismului sau al unor spiritualităţi-surogat.
     Muntele Athos se află în mijlocul lumii - într-o ţară şi într-un continent izbite de criză economică, depravare, lăcomie şi confuzie duhovnicească - şi aruncă de aici, din miezul istoriei, sclipiri ale luminii de dincolo, ale luminii revelaţiei dumnezeieşti. Şi cu fiecare vizită pelerinul se cade să înţeleagă că nu în afară trebuie să caute lecţia duhovnicească a acestor mănăstiri, ci în sine, unde se află ascunsă prin botez nestemata Adevărului plenar.
     Coborâm în Babilon, ne luptăm mai mult sau mai puţin hotărâţi cu patimile şi ne împrăştiem dinspre Ouranopoli spre Bucureşti, Atena, Berlin, Moscova, Paris. Revenim din lumea slujbelor lungi şi a cuvintelor de înţelepciune în veacul nostru amestecat, în care binele şi răul se discern greu, la politică, la fotbal, la cârciumă sau la un loc de muncă sufocant. Şi ne-ntrebăm dacă nu cumva ar trebui să "fugim" cândva de tot la limanul celor înviforaţi din Sfântul Munte. Poate că da. Poate că nu. Răspunsul se creionează cu timpul, niciodată acelaşi pentru doi oameni. Căci lecţia Athosului este lecţia lui Hristos, aceea a pogorârii, a iconomiei, dar, în cele din urmă, a sfinţirii. Cum poate exista în mijlocul lumii un asemenea loc de aparentă retragere, unde prezenţa lui Hristos este trăită la maximă intensitate, ca bucurie şi ca jertfă în acelaşi timp, avem şi noi posibilitatea, în condiţia noastră de călători pe acest pământ, să devenim manifestare vie a timpului mesianic în istoria pe care Domnul a transfigurat-o deja. Cu alte cuvinte, să ne facem un pic athoniţi în toată lumea. Doar nu ne închipuim că Cel Care le-a făcut pe toate Şi-a rezervat doar un locşor, un munte, şi a lăsat restul lumii în voia întâmplării. Orice pelerinaj duhovnicesc este o revelaţie, în sensul că dezvăluie lucruri universale manifestate însă cu precădere într-un loc anume. Cum spun marii noştri teologi, rolul Bisericii este să transforme lumea întreagă în Biserică. Şi aici este gândul cu care nădăjduiesc să rămân: un pictor român, Iordache Nicolau, a pictat trupurile Maicii Domnului şi Pruncului Iisus, dar nu a reuşit nicidecum să le zugrăvească feţele. După multe lacrimi şi rugăciuni, minunea dumnezeiască a făcut ca aceste chipuri sfinte să se zugrăvească singure. Icoana minunată, nefăcută de mână, a Maicii Domnului cu Pruncul de la Schitul Prodromu ne dă această învăţătură: Hristos şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu aşteaptă cu dor să se arate în lumea întreagă. Dar ţine de oameni să le zugrăvească - în ei înşişi - trupurile.

(Acest text a apărut iniţial ca postfaţă a cărţii lui Alexandru Rădescu, Athos. Însemnările netăcutelor cărări, publicată anul acesta la Editura Doxologia şi care poate fi găsită, printre altele, la librăriile Sophia şi Bizantină)

Monday, August 24, 2015

Un cântec pe săptămână - Metallica, „To Live Is To Die”

-un tribut adus fostului basist, Cliff Burton (1962-1986), cu o linie de bas și niște versuri rămase de la el ca punct de pornire;
-debutul pe un album cu compoziții originale al noului basist, Jason Newsted;
-pe un album pe care, din cauza producției, basul abia se aude;
-versuri excelente, scrise parțial de pastorul și scriitorul de imnuri religioase german Paul Gerhardt (1607-1676), parțial de Cliff Burton însuși (ultimele două);
-cu o posibilă trimitere la Filipeni 1, 21;
-o inscripție care a apărut în decembrie 1989 pe crucea de lemn de la Piața Romană din București;

-de pe „…And Justice for All” (1988): „To Live Is To Die”.


When a man lies he murders some part of the world
These are the pale deaths which men miscall their lives
All this I cannot bear to witness any longer
Can not the kingdom of salvation take me home?

Tuesday, August 11, 2015

Un cântec pe săptămână - George Brassens, „La prière”

N. Steinhardt asocia acest cântec cu o poezie a lui Trakl și, în legătură cu amândouă, scria: „Dumnezeu e pretutindeni, însă de preferință în cele mai neașteptate locuri, acolo unde cu gândul nu gândeai să fie, în locuri și momente cu totul neglorioase și nesolemne! E mai ales pe cruce, adică în locuri de suferință, batjocură și înjosire, ori în locuri modeste, bine tăinuite. Dumnezeu e ciudat, e straniu. (…) Îl atrag situațiile cele mai nepotrivite atotputerniciei Sale. Hristos, zice pastorul german Dietrich Bonhoeffer, ne ajută numai întrucât e slab, întrucât e pe cruce, iar nu pe tronul slavei Sale. Îngerii din cer, coborând pe pământ, L-ar fi căutat pe Hristos în palate și înalte școli, iar El era prin casele vameșilor, curvelor și leproșilor. (…) Brassens a înțeles pe ce orbite se mișcă Hristos (și Maica Sa), ce-i este afin.” (N. Steinhardt, Convorbiri cu Zaharia Sângeorzan și Nicolae Băciuț, Mânăstirea Rohia – Polirom, Iași 2015)

„La prière” este un cântec închinat Maicii Domnului, pentru care cântărețul și poetul francez George Brassens (1921-1981) a folosit fragmente dintr-un poem al lui Francis Jammes (1868-1938), „Les mystères doloureux”, poet francez cu o parte a creației puternic influențată de redescoperirea credinței catolice a copilăriei. Se pare că Brassens ar fi schimbat doar câteva cuvinte, de dragul ritmului. Acompaniamentul și melodia sunt simple, în la minor (acordurile complete, aici: http://www.cours-guitare.net/tablature-priere), textul fiind elementul principal ce se vrea scos în evidență. Mai jos, îl puteți citi în original și într-o traducere versificată în română.


Par le petit garçon qui meurt près de sa mère
Tandis que des enfants s'amusent au parterre;
Et par l'oiseau blessé qui ne sait pas comment
Son aile tout à coup s'ensanglante et descend
Par la soif et la faim et le délire ardent:
Je vous salue, Marie.

Par les gosses battus par l'ivrogne qui rentre,
Par l'âne qui reçoit des coups de pied au ventre
Par l'humiliation de l'innocent châtié,
Par la vierge vendue qu'on a déshabillée,
Par le fils dont la mère a été insultée:
Je vous salue, Marie.

Par la vieille qui, trébuchant sous trop de poids,
S'écrie: "Mon Dieu!" Par le malheureux dont les bras
Ne purent s'appuyer sur une amour humaine
Comme la Croix du Fils sur Simon de Cyrène;
Par le cheval tombé sous le chariot qu'il traîne
Je vous salue, Marie.

Par les quatre horizons qui crucifient le Monde,
Par tous ceux dont la chair se déchire ou succombe,
Par ceux qui sont sans pieds, par ceux qui sont sans mains,
Par le malade que l'on opère et qui geint
Et par le juste mis au rang des assassins:
Je vous salue, Marie.

Par la mère apprenant que son fils est guéri,
Par l'oiseau rappelant l'oiseau tombé du nid,
Par l'herbe qui a soif et recueille l'ondée,
Par le baiser perdu par l'amour redonné,
Et par le mendiant retrouvant sa monnaie:
Je vous salue, Marie.

Spun copilașul care moare lâng-a sa mamă
Pe când zburdă vioi copii cu el de-o seamă
Și pasărea rănită, ce uită vechiul cânt
Când aripa în sânge o trage spre pământ,
Și spun foamea și setea și delirul arzând:
Bucură-te, Marie.

Spun țâncii bătuți iar de bețivul părinte
Și măgarul lovit cu piciorul în vintre,
Osânditul cel zace zdrobit, nevinovat,
Și fecioara vândută ce o au dezbrăcat,
Fiul a cărui mamă ocară a răbdat:
Bucură-te, Marie.

Bătrâna care cade sub prea mare povară
Strigând „Doamne!” Și cel pe care îl doboară
Lipsa iubirii care de mână să-l apuce
Precum oarecând Simon duse-a Fiului Cruce,
Și calul prăbușit sub căruța ce-o duce:
Bucură-te, Marie!

Spun cele patru zări ce lumea răstigniră,
Carnea care-acum piere sau încet se deșiră,
Spun cei ce nu au mâini și cei fără picioare,
Bolnavul operat, gemând când rău îl doare
Și dreptul numărat între cei răi, spun tare:
Bucură-te, Marie

Spun mama care află de fiul vindecat,
Pasărea care puiul căzut l-a ridicat,
Din unda adăpată, iarba cea însetată
Și un sărut pierdut, și dragostea redată,
Săracul ce bănuțul l-a regăsit de-ndată:
Bucură-te, Marie.

Spun măgarul și boul, umbra, iarba uscată,
Sărăcia ce astăzi din nou e alungată,
Copiii pe al căror mormânt prea mărunțel
Sunt numai flori de gheață și-aripi de porumbel,
Virtutea care-nvinge sau n-ajunge la țel:
Bucură-te, Marie.

Friday, August 7, 2015

Un cântec pe săptămână - Nick Drake, "Pink Moon"

Nick Drake (1948-1974) a fost un muzician englez cu aură romantică, mare iubitor de poezie și chitară acustică, a cărui faimă a început să crească – fără a atinge niciodată cote fantastice – abia după moartea timpurie pricinuită de o supradoză de antidepresive. Cu un stil intim, bazat în special pe vocea și chitara acustică ale lui Drake, cele trei albume lansate sunt descoperite astăzi de tot mai mulți muzicieni. Publicul de la noi a avut ocazia să asculte câteva cântece în interpretarea lui Danny Cavanagh la unele dintre concertele acustice Anathema. După tot felul de experimente sonore, artistul timid, care dădea rar interviuri și nu prea concerta, a ales să înregistreze albumul "Pink Moon" (1972), care avea să fie și ultimul, în cel mai simplu cadru posibil. În studio nu au fost decât el și producătorul John Wood (care a colaborat, ca inginer de sunet, și cu Pink Floyd). Doar pe piesa-titlu mai apare și un pian.


Cântecul care dă titlul albumului pare la o primă audiție de o simplitate absolută. Mulți îl socotesc pe Nick Drake poet și muzician în egală măsură, însă s-a spus și că textele nu fac decât să completeze, să sublinieze atmosfera pe care o creează materialul sonor. Muzica în sine este însă categoric poetică, sugestivă și cu acel caracter inefabil al oricărei arte care nu lămurește nimic, ci doar îți deschide în față posibilitățile infinite ale trăirii și misterului. Acordajul inedit al chitarei îi permite lui Nick Drake să obțină sonorități altfel destul de greu, dacă nu imposibil de executat. Se cunoaște predilecția lui pentru clustere (suprapuneri de note aflate una lângă alta, la ton sau semiton), iar aici avem în repetate rânduri acorduri de nonă și undecimă – deci cu elemente disonante, dar atenuate prin spațiul ce depășește octava – și doar o singură formulă cu septimă de dominantă. Toate acestea creează un mers armonic care sugerează o vagă neliniște, o stare de plutire în necunoscut, care nu devine totuși niciodată agresivă, pentru că de obicei acordul astfel format revine la varianta lui clasică, cu terță și cvintă. Vocea fragilă a artistului, pianul melodios și forma restrânsă creează o miniatură muzicală concisă, visătoare și de toată frumusețea.