Wednesday, June 24, 2015

Mâine îmi lansez cartea despre anii de liceu, "Cronicile vulpii"

Mâine, joi, 25 iunie, ora 18.30, la librăria Cărturești Verona, în grădină.


Sunday, June 21, 2015

Două evenimente editoriale

În săptămâna care vine au loc  în Bucureşti două lansări de carte deosebit de interesante. Marţi, 23 iunie, ora 19, la Casa cu Rost (Calea Victoriei 155, bl. D1, tronson 8 - intrarea prin str. Buzeşti, vizavi de agenţia Tarom, între farmacia Sensiblu şi banca Credit Agricole) apare volumul colectiv Corectitudinea politică: "religia" marxistă a Noii Ordini Mondial. Veţi găsi multe dintre clişeele vehiculate pe piaţa ideilor puse în contextul lor real şi demontate dintr-o perspectivă care, mai mult decât de dreapta, se dovedeşte a fi de bun-simţ elementar. Vor participa scriitorul Sorin Lavric, sociologul Ciprian Voicilă şi scriitorul şi jurnalistul Claudiu Târziu, aici în calitate de editor. Cartea apare la Editura Rost şi este coordonată de William S. Lind, Andrei Dârlău şi Irina Bazon.







Joi, 25 iunie, ora 19, la librăria Bizantină (Strada Bibescu Vodă 20), iubitorii Muntelui Athos sunt invitaţi la o nouă lansare semnată Alexandru Rădescu. După ce a scris împreună cu subsemnatul un "Jurnal athonit" cu subtitlul "Pagini de ucenicie", autorul revine cu un volum intitulat Athos. Însemnările netăcutelor cărări, rod al unui nou pelerinaj, dar şi al interiorizării experienţei athonite. Astfel, de data aceasta nu mai vorbim despre un simplu jurnal de călătorie, ci despre o îmbinare între lucruri trăite şi o ficţiune inspirată direct din trăirile cu care se confruntă călătorul la Sfântul Munte şi perspectiva duhovnicească pe care i-o dau asupra lor locul şi oamenii de aici. Forma este deosebit de interesantă, conţinutul cu atât mai mult. Vedem viaţa athonită din perspectiva unui orăşean, ataşat rădăcinilor olteneşti, hrănit cu poezie, dar şi rock, perplex în faţa tragediilor şi a minunilor în egală măsură. Şi invers, toate acestea capătă o altă strălucire în lumina învăţăturii care în Athos se trăieşte peste tot. Pe lângă Alexandru Rădescu, la întâlnire vor lua cuvântul Cristian Curte şi Costion Nicolescu.
Şi, desigur, mai avem o lansare săptămâna viitoare, dar despre aceea vă povestesc peste câteva zile.

Wednesday, June 17, 2015

Un cântec pe săptămână - Amorphis, "House of Sleep"



Amorphis este - în ciuda numelui - o trupă care a luat de-a lungul timpului numeroase forme, de la death-metal-ul începuturilor până la echilibrul prezentului, trecând şi printr-o fază aproape pop. Finlandezii care au impresionat la vremea lor adăugând melodii uşor recognoscibile şi în acelaşi timp aparte, ca o trăsătură stilistică definitorie, în contrast cu pasajele şi vocalizele death, şi-au găsit expresia cea mai completă în 2005, odată cu sosirea în trupă a solistului vocal Tomi Joutsen. Extrem de versatil, acesta i-a convins pe noii săi colegi să revină la contrastul dintre voce clean şi "growl". Însă "House of Sleep"  este un cântec destul de "cuminte". Tocmai faptul că se încadrează într-un tipar clasic scoate în evidenţă ştiinţa echilibrului melodic: temele clare, cantabile, se suprapun peste un ritm apăsat, care însă nu răpeşte nimic din caracterul aproape pop al strofei. Refrenul este agăţător şi melodios, iar chitara ţese în spatele liniei vocale un motiv tipic "amorphian". Momentul solistic rupe un pic linearitatea structurii, aprofundează temele melancolice şi pline de speranţă, pentru a reveni la un refren cu început modulat şi voci suprapuse. Poate că "House of Sleep" nu este cea mai reprezentativă piesă Amorphis, dar este cu siguranţă una dintre cele mai populare şi o uşă de intrare perfectă spre universul acestei muzici din ţara celor o mie de lacuri.


Album: "Eclipse" (2006)

Componenţă:
Tomi Joutsen - voce
Esa Holopainen - chitară solo
Tomi Kovuisaari - chitară ritmică
Santeri Kallio - clape
Niclas Etelävuori - bas
Jan Rechberger - tobe

Sunday, June 7, 2015

O voce din Occident: "Creştinii din Orient", de Richard Millet



Născut în 1953, Richard Millet este un scriitor, editor şi eseist francez. Foarte activ în cercurile literare şi culturale din ţara sa, Millet se remarcă printr-o critică agresivă a degringoladei contemporane a valorilor, dezamăgit de negarea rădăcinilor creştine ale Europei şi dezgustat de relativismul multicultural. Fireşte, acest lucru îi atrage repede oprobriul comunităţii culturii "de bine" şi etichetele de reacţionar, retrograd şi, în cele din urmă, cum altfel, fascist. Richard Millet, care este şi un mare meloman şi a dedicat câteva scrieri muzicii clasice, continuă să se exprime din postura de "martor solitar" al declinului unei lumi care nu-şi mai cunoaşte axa. Textul de mai jos face parte din volumul "Singurătatea martorului" ("Solitude du témoin"), apărut în 2014 la Editura Léo Scheer. 



     Maroniţi, copţi, melchiţi, sirieni, armeni, asirieni, caldeeni, greci-ortodocşi, etiopieni-catolici, pe lângă romano-catolici şi câţiva protestanţi şi chiar quakeri, în Palestina... Cum poţi fi creştin în Orient? se întreabă occidentalul descreştinat, convins că lumea îşi găseşte adevărul în asigurarea de boală, drepturile individuale, industria pornografică, beatitudinea democratică. De altfel, oare nu primesc ce merită, creştinii ăştia, pentru că sunt divizaţi în prea multe biserici cu nume ciudate, cvasi-sectare, probabil obscurantiste? Şi oare chiar există, de vreme ce nu apar niciodată la televizor decât, unii dintre ei, de Crăciun, la Betleem, şi de vreme ce scriitorii nu se interesează de ei, cu excepţia lui Jean Rolin care le-a dedicat creştinilor din Palestina, deveniţi specie rară, o carte, Creştinii, în care privirea scriitorului e dezgolită, deci justă: un scriitor îi descoperea pe aceşti creştini din Orient despre care nu se ştie aproape nimic în Occident, pentru că nu se vrea să se ştie.
     Se poate să fi murit din punct de vedere politic între 1975-1990, în timpul războiului civil din Liban, deşti creştinii libanezi rămân unul dintre plămânii creştinătăţii răsăritene. Respectaţi în Siria, sub paradoxala mână de fier  a alauitului Assad, sunt ameninţaţi, hărţuiţi, exilaţi sau ucişi în Egipt, Turcia, Pakistan, în Irak, unde importul cinic al democraţiei americane a adus cu sine nu doar haosul politic, ci şi asasinate şi un exod: erau peste un milion sub regimul lui Saddam Hussein (al cărui ministru de externe, Tariq Aziz, să nu uităm, creştin asirian din Mosul, socotise deja necesar să renunţe la numele său de botez: Mikhail Yuhanna); în jur de jumătate au părăsit ţara. Şi nu vorbesc despre creştinii din India sau Nigeria, ale căror biserici sunt incendiate în mod regulat şi credincioşii ucişi, nici despre cei din China, ale căror necazuri sunt fără sfârşit, dar care sunt mai puţin trendy decât tibetanii şi palestinienii pentru care oamenii frumoşi se mobilizează cu o grabă pavloviană ce le permite musulmanilor să se pretindă victime, mult mai mult decât creştinii, care nu sunt suficient de exotici, nici de seducători ideologic ca să fie apăraţi...
     Lacrimile pe care bocitoarele occidentale le varsă tot mereu peste Gaza, ca şi peste Chatila şi Sabra, nu trebuie să ne facă să uităm că aceşti palestinieni, murmură unii, au primit ce merită pentru că au adus la putere Hamas, care nu este tocmai tandru cu cei care, deşi palestinieni, au vina de a fi creştini, adică rebutul acestui pământ blestemat în care s-a transformat Gaza: nu mai suntem, ce-i drept, pe vremea teroriştilor George Habbash şi Nayef Hawatmeh, amândoi greci ortodocşi şi care se revendicau de la internaţionalismul marxist-leninist. Pentru creştinii palestinieni, ca şi pentru coreligionarii lor din Orient, aşteptăm în zadar indignarea Occidentului, deşi acesta este în mare măsură răspunzător de soarta lor prin sprijinul acordat Arabiei Saudite, principalul agent al terorii anticreştine. Orice pace în această regiune, chiar şi pseudo-pacea celor viteji, presupune un învins, care nu ar putea fi evreii, nici musulmanii, nici măcar kurzii care şi-au regăsit parţial teritoriul, şi nu vorbim nici despre alauiţi, nici despre druzi, nici despre yazidi, nici despre ismailiţi. Şi atunci este ilegitim să gândim, fără să cădem în teoria conspiraţiei, ci mai degrabă pornind de la mecanismul victimei ispăşitoare pus în evidenţă de catolicul René Girard, că creştinii, în ansamblul lor, vor fi sacrificaţi pe altarul păcii din Orientul Apropiat? Raţiunea de stat dă naştere ororii sacrificiale. Astfel sunt sacrificaţi creştinii din Orient (dar şi catolicii care au mai rămas în Europa) comunităţilor musulmane care trăiesc pe teritoriul european, insistând pe culpabilizarea şi intimidarea postcolonială - o versiune "acceptabilă" a terorii islamiste. Şi apoi aceşti creştini ţin, în fond şi la urma urmei, de marea complexitate orientală. Păstrează o credinţă atât de vie, atât de ciudată, atât de tradiţională, încât ar putea foarte bine să fie pandantul creştin şi nebănuit al integrismului islamic. Noi, ăştialalţi, moderni, socialişti, masoni, feminişti, ecologişti, atei, laici, post-sexuali, care am aruncat demult la gunoi credinţele astea înapoiate, nu avem oare tot dreptul să le băgăm pe toate acestea în aceeaşi oală? clamează "progresiştii" occidentali.
     În realitate, ne săpăm singuri groapa: soarta creştinilor din Orient este exemplară pentru ce se întâmplă când negi dimensiunea spirituală a lumii. Nevăzutul nu ţine doar de fantome, nici originea reductibilă doar de genetică. Intraţi într-o biserică din Orient; veţi auzi ceea ce vă ascunde tăcerea bisericilor din Occident: foşnetul îngerilor. Noi, cetăţenii unei Europe decretate bătrână de puterile Binelui etico-juridic (care sunt, ele, cumplit de bătrâne prin simplismul anatemelor lor şi mult mai puţin civilizate decât Orientul Apropiat al creştinilor), noi, aşadar, în curând lipsiţi de origine pentru că am refuzat să înscriem în constituţia Uniunii Europene caracterul creştin al rădăcinilor noastre, facem posibilă, pe malul celălalt al Mediteranei, o eradicare dacă nu programată cel puţin dorită şi deja reală: golită de creştinii ei, adică de elementele adesea cele mai învăţate, cele mai deschise, cele mai moderne (fără să neglijăm elitele musulmane cultivate, în principal şiite, din Liban), această regiune a lumii va fi supusă în întregime religiei Profetului, cu excepţia Israelului, care va trebui, mai mult decât oricând, să-şi protejeze creştinii şi druzii.
     Ne negăm pe noi înşine: sfârşitul creştinilor orientali va fi nu numai semnul ruşinii noastre, ci şi sfârşitul civilizaţiei noastre deja muribunde. Creştinii din Orient mor tăcuţi din cauză că noi nu mai vrem să fim creştini. Jean Rolin publică zilele acestea o carte despre câinii abandonaţi din toată lumea: se poate să fie o metaforă neaşteptată a condiţiei noastre, ca şi a creştinilor din Irak, unde de altfel jihadiştii au ajuns să sugrume câinii. Noi, ceilalţi, ex-creştini din zonele îndestulate şi care am acceptat să vedem cum creştinii din Orient au devenit câinii lumii arabe, suntem mai răi decât lupii: câini vagabonzi ai Occidentului.

Saturday, June 6, 2015

Un cântec pe săptămână - Coverdale/ Page, "Take Me for a Little While"



În 1993 a apărut primul şi unicul album al unui "parteneriat" pe care puţini l-ar fi crezut posibil. Într-adevăr, de-a lungul anilor dinspre Led Zeppelin spre Whitesnake au fost lansate înţepături şi critici acide. Robert Plant l-a criticat adesea pe David Coverdale, despre care a spus că e doar un palid imitator - remarcă alimentată şi de "transformarea" lui Coverdale în blond - , în timp ce Jimmy Page, ţinându-i isonul, l-a ridiculizat pe chitaristul Adrian Vandenberg când acesta, într-un concert, a cântat la chitară cu arcuşul, metodă "brevetată" de Page. Şi care, fie vorba între noi, e un simplu artificiu. Şi totuşi, în 1991 David Coverdale şi Jimmy Page au făcut echipă. Lucrurile l-au înfuriat cumplit pe Plant şi au avut loc noi schimburi de replici. Important rămâne însă albumul "Coverdale-Page", o adevărată bijuterie şi, spun multe voci, cel mai bun lucru pe care l-a făcut chitaristul în afară de Led Zeppelin (nu că ar fi făcut prea multe, ce-i drept!) Aproape că nu ştii ce cântec să alegi: excelentul "Pride and Joy", ales ca single la vremea lui, "Absolution Blues" sau acel heavy-metal zeppelinian de pe "Whisper a Prayer for the Dying"? M-am hotărât pentru balada "Take Me for a Little While" pentru că, tocmai prin simplitatea ei, pune cel mai bine în evidenţă calităţile celor doi muzicieni. Avem o structură clasică de tipul strofă-refren cu solo intercalat şi cu alternanţa între acustic şi electric. Armonia simplă lasă loc vocii, aflată în forma cea mai bună şi împănată de blues, să se desfăşoare, meditaţia străbătută de o undă de tristeţe capătă un plus de adâncime datorită viorilor care intră la refren şi mai apar, insinuante, pe ici, pe colo, iar micile variaţii ies cu atât mai bine în evidenţă cu cât linia melodică este cantabilă şi uşor de reţinut. Solo-ul este construit în jurul motivului melodic ce apare şi la refren, foarte firesc, organic. Ca un fapt divers, deşi cei doi au beneficiat de o trupă completă, pe "Take Me for a Little While" Page face şi basul. În mod normal nu aş fi pus clipul, ca să nu vă distrag de la audiţie. Dar, în ciuda clasicelor clişee cu femei cu aripi şi a cadrului amuzant-ridicol cu Coverdale care nici la masa încărcată nu se poate lipsi de microfonul al cărui cablu se vede printre farfurii, cred că imaginile cu Page făcând solo-ul pe platforma de lift în urcare fac toţi banii. Tot ca fapt divers: în topuri albumul a avut o evoluţie mediocră, iar turneul american plănuit după lansare a fost anulat din cauza vânzărilor de bilete sub aşteptări. N-ai cu cine!

 

Thursday, June 4, 2015

"Democratizarea inculturii" - un interviu cu Mario Vargas Llosa




Mario Vargas Llosa, născut în 1936 în Peru, este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori sud-americani, celebru cu mult timp înainte să primească, în 2010, Premiul Nobel pentru Pace. Ca mulţi dintre scriitorii din America Latină, Llosa nu şi-a ascuns la început simpatiile de stânga şi a fost, pentru o vreme, unul dintre susţinătorii lui Fidel Castro. Cu timpul, viziunea lui s-a nuanţat şi a ajuns chiar să îmbrăţişeze valori opuse, ceea ce face ca astăzi scriitorul să accepte fără probleme etichetele de "conservator" şi "reacţionar". La puţin timp după lansarea romanului "Eroul discret" şi a eseului "Civilizaţia spectacolului" (temă amplu comentată de mulţi gânditori de dreapta), Mario Vargas Llosa i-a acordat interviul de mai jos, surprinzător, lucid şi plin de durerea din care se naşte literatura mare, ziaristului Michel Schneider de la publicaţia franceză Le Point.

Să începem cu spectacolul politic? Ce părere aveţi despre reconcilierea Cuba/ Statele Unite?
Există două aspecte. Pe plan economic este un lucru bun pentru poporul cubanez care suferă de atâta timp de o asfixie culturală şi politică. Putem spera că dezvoltarea economică va duce regimul spre progrese democratice şi că viaţa va fi mai respirabilă pentru săraci. Dar nimic nu e mai nesigur. Puterea poate să practice o mare deschidere spre exterior şi să continue să-i ţină pe oameni prizonieri ai unei dictaturi şi mai dure. Este ceea ce se întâmplă în China: toate concesiile făcute spre exterior necesită o brutalitate mai mare în politica internă. Cuba are nevoie de deschidere către democraţie mai mult decât spre capitalismul mondializat. Capitalismul poate să prospere foarte bine sub tiranie. Democraţia nu este un sub-produs al creşterii economice.

Strângerea de mâini între Castro şi Hollande?
Un spectacol cam ruşinos. Un preşedinte francez înconjurat de oameni de afaceri se grăbeşte să fie primul şef de stat occidental care să-i strângă mâna pătată de sânge celui mai vechi dictator al planetei. Şi indecenţa justificării: Castro face parte din istorie. Şi Robespierre face parte din istorie, şi Leopold al II-lea, autorul primului genocid din Congo, sau Himmler şi Mao. Prostie. Tristeţe.

În 1990 aţi candidat la alegerile prezidenţiale din Peru. A fost pentru ultima oară?
În 1990 am mers până la capăt cu candidatura la preşedinţie în anumite circumstanţe precise şi pentru că doar în ţările democratice îţi poţi permite luxul de a nu face politică. Am eşuat. Nu era vocaţia mea. De atunci trăiesc în Spania ca martor angajat al politicii democraţiilor occidentale şi susţin ideile liberale, nu ca pe o dogmă sau ca pe un program, ci ca pe un ideal. Cred în continuare că politica este cheia tuturor lucrurilor. Un intelectual, mai ales un romancier, nu trebuie să se îndepărteze. Ar fi sinucigaş.

Sunteţi un intelectual conservator sau un reacţionar laureat al Premiului Nobel?
Premiul Nobel, inspirat mai degrabă de valorile stângii corecte politic, mi-a fost decernat în 2010 pentru că apăram libertatea prin literatură. Alte Premii Nobel au acelaşi profil: Bellow, Naipaul. Trebuie spus clar, există lucruri de ieri pe care trebuie să le conservăm pentru lumea de mâine: diferenţele, ierarhiile, elitele. Şi lucruri împotriva cărora este legitim să reacţionezi: nivelarea culturală. Şi atunci, da, conservator şi reacţionar, îmi asum aceste lucruri. Sunt într-o companie bună alături de liberalii francezi ai secolului XIX, apoi de Raymond Aron, Karl Popper sau Jean-François Revel. Prin eseurile şi romanele mele înţeleg să salvez ceea ce este minoritar în acest deşert cultural în care se transformă lumea-spectacol.

Ce anume numiţi "civilizaţia spectacolului"?
Mai degrabă un spectacol fără civilizaţie. Cuvântul cultură şi-a schimbat radical sensul în două sau trei generaţii. Altădată exista în toată lumea un consens în privinţa a ceea ce se numeşte în zilele noastre cultura înaltă, ideile, arta, estetica. Astăzi consensul spune că toate culturile sunt la fel. Cultura nu mai este sinonimă cu reflecţia, critica, întrebarea, ci cu diversiunea sau divertismentul. Cultura academică, universitară, ermetică supravieţuieşte, dar foarte izolată de restul societăţii, la marginea ei. Cultura de masă înseamnă televiziunea, serialele. Fenomenul este global. Toate continentele, toate clasele, toate formele de artă au fost contaminate: pictura muzica, chiar literatura şi filosofia. Nu cultura s-a democratizat, ci incultura. Astăzi, până la nivelul elitelor, se găsesc oameni mulţumiţi de ceea ce sunt: ignoranţi care nu mai au gust pentru artă.

La ce foloseşte literatura?
La menţinerea spiritului critic. La combaterea credinţei că lumea este bine alcătuită şi că societatea funcţionează bine. Adevărata literatură este întotdeauna contestatară. Într-o epocă a confuziei, este mai necesară decât oricând. Ne deschide ochii. Dar mulţi scriitori s-au transformat în entertaineri. Ne închid ochii ca unor copii pe care-i adormi. Scopul romanului nu este să te facă să visezi, ci să descrie haosul lumii, lipsa de sens a societăţilor noastre.

Care sunt diferenţele pentru care vă temeţi că vor fi abolite?
Mai ales negarea ideii că există o elită. Proust sau Einstein nu sunt accesibili pentru toată lumea. Ideea că orice elită este o relicvă care trebuie să dispară în epoca democraţiei reprezintă o confuzie majoră. Duce gândirea nu spre libertate, ci spre libertinaj intelectual.

De ce vă faceţi personajele să revină de la un roman la altul, ca de pildă pe Fonchito şi Don Rigoberto în cel mai recent?
Îmi cer să revină şi le urez bun-venit.

Ce este un personaj pentru un scriitor?
O proiecţie a eu-lui, a părţii damnate din el, dar şi imaginea fiinţelor care-l înconjoară.

Scriitorul trebuie să fie discret?
Aş zice mai degrabă că trebuie să fie la discreţia personajelor sale. Nu-i uşor. Literatura te împinge spre narcisism şi exhibiţionism. Romancierul are un rol modest dar imens: să nu vorbească despre el, să vorbească, cu vocea şi povestea lui, despre lumea în care îşi duce lupta împotriva confuziei.

Ce este astăzi pentru dumneavoastră răul?
Descompunerea lentă a spiritelor şi a instituţiilor. Cinismul, care spune: "Frumuseţea, la ce folos? Nu există adevăr; toate sunt la fel." Renunţarea la gândire. Este o funcţie a literaturii să ne amintească faptul că, oricât de solid ar fi solul pe care stăm şi oricât de strălucitoare culorile oraşelor în care trăim, peste tot sunt demoni care aşteaptă.

De ce scrieţi?
Pentru că nu sunt fericit.

(Sursa: Le Point, 28 mai 2015)