Thursday, March 1, 2012

Între polemică şi mahala

Cu o activitate ce a culminat cu apariţia cărţii scrise în colaborare cu Ovidiu Hurduzeu, „A treia forţă: România profundă”, Mircea Platon s-a dovedit a fi unul dintre cei mai bine pregătiţi intelectuali creştini ai noii generaţii. „Ancorat în tradiţie şi bun cunoscător al modernităţii”, aşa cum îl caracterizam acum câţiva ani chiar pe acest blog, domnul Platon a fost unul dintre primii care au denunţat falsul aşa-zisei drepte politice româneşti, care, după ani buni de coabitare cu Ion Iliescu, se transformase în adversara ireductibilă a acestuia. Astăzi este clar pentru orice om lucid că aşa-zisele partide de dreapta de la noi (în frunte cu PDL-ul care, să nu uităm, a stat, o vreme, cu alt nume, prin Internaţionala Socialistă) nu au nimic în comun cu această orientare tradiţională. Confuzia a fost creată şi întreţinută tocmai pentru a împiedica, după cum scria Mircea Platon în articolul preluat atunci de mine şi de Claudiu Târziu, apariţia unei autentice forţe politice de dreapta.
Astăzi vedem tot mai clar cum, consecinţă a unei gândiri marxizante, se proclamă ca gânditori sau politicieni de dreapta toţi cei care se opun colectivismului de tip comunist. De ce spun gândire marxizantă? Pentru că Marx stabilea ca unic criteriu economicul. Iar în această logică, colectivismul comunist fiind de stânga, rezultă automat că individualismul capitalist, atât de drag (neo)liberalismului contemporan, este de dreapta. De fapt, neoliberalii acceptă paradigma lui Marx şi, ca adversari ai centralizării, îşi fac un idol din piaţa care „se autoreglementează”, ducând, în cele din urmă, la rezultate asemănătoare: oligarhia, care de data aceasta nu este însă politică, ca în comunism, ci financiară. În acest sens, Ion Vianu a publicat recent un articol pertinent în revista „22”. Ideile exprimate în el şi alte puncte de vedere similare fuseseră schiţate cu ani buni înainte de Mircea Platon. Iar actualitatea lor este demonstrată de insistenţa membrilor PDL de a se declara partid de dreapta. (Acum câteva zile Raluca Turcan clama pe la un post de televiziune cum PDL-ul a reuşit să readucă dreapta în prim-planul politicii româneşti). Discuţia nu este specific românească. La nivel internaţional sunt reluate aceleaşi teme şi aceeaşi falsă dreaptă încearcă să o sufoce pe cea adevărată, tradiţionalistă şi personalistă (iar, prin a doua însuşire, opusă atât colectivismului cât şi individualismului). Dintre autorii români, distincţia cea mai clară este făcută de Răzvan Codrescu, în articolul publicat în cel mai recent număr al revistei „Rost”, dar care poate fi găsit şi pe blogul sus-numitului.
Cert este că unul dintre primii care au pus problema în aceşti termeni a fost Mircea Platon. În continuarea acestei viziuni, opţiunea politică a domnului Platon se apropie în foarte multe puncte de paleoconservatorism, pe care de altfel l-a popularizat în România, printre altele, îngrijind şi prefaţând cartea lui Paul Gottfried, „Mişcarea conservatoare”. Cartea este, fără îndoială, cu toate rezervele pe care le pot naşte unele idei, un punct de referinţă important pentru o gândire de dreapta consecventă cu ea însăşi. În context românesc, un reper în această direcţie este reprezentat şi de sus-amintita „A treia forţă”, care se poate constitui cel puţin în punct de pornire spre o gândire eliberată de clişeele politice „mainstream” şi spre o viziune politică tradiţionalistă sau, ca să folosim un cuvânt drag actorilor acestei dispute (şi nouă), conservatoare.
Din această perspectivă, atacul la care a fost supus recent Mircea Platon de către realizatorii site-ului În Linie Dreaptă (inliniedreapta.net) este nefondat. În articolul „Neoconii lui Mircea Platon”, site-ul, prin vocea lui Costin Andrieş, pare a se situa pe poziţia de apărător al liniei neoliberale propagate – cu tot adaosul ei de balcanism – de actuala putere, sau, dacă vreţi, de latura ei mai intelectuală. Adesea miza devine însă şi personală, învârtindu-se nu odată în jurul lui Vladimir Tismăneanu, intelectual oportunist, pentru care opoziţia „civică”, „albirea” lui Ion Iliescu într-un volum în dialog, anticomunismul vehement dar incomplet şi relativismul politic nu sunt decât faţete ale aceleiaşi realităţi. (În legătură cu dialogurile cu Iliescu şi inutilitatea raportului Tismăneanu, recomand cartea de articole a lui Demostene Andronescu, supravieţuitor al temniţelor comuniste, „De veghe la cumpăna vremii”, Editura Christiana, 2011). Lucrurile par, până în acest punct, destul de simple. Orice om de dreapta i-ar putea da uşor dreptate domnului Platon. Şi, în principiu, aşa va face. Din păcate însă, apar în context anumite distorsiuni şi nuanţări care fac sarcina observatorului obiectiv infinit mai dificilă.
De la atitudinea tranşantă şi bine argumentată de acum câţiva ani, Mircea Platon a trecut pe nesimţite la una ilustrată prin dispute sterile şi asocieri îndoielnice, vânătoare de vrăjitoare şi ton agresiv. Aici trebuie să deschid o paranteză şi să remarc sciziunea profundă pe care a făcut-o – intenţionat sau nu, dar mai degrabă intenţionat – Traian Băsescu în societatea românească. Îmbinarea de oportunism politic şi demagogie, şarm frust spre bădărănesc şi aroganţă a polarizat la extrem lumea de la noi, şi aşa divizată. Deodată, undeva în preajma alegerilor din 2009, dacă nu-l susţineai pe Mircea Geoană la prezidenţiale şi vedeai în actualul preşedinte „răul mai mic”, erai automat slugoi, vândut, agent, lingău etc. În contrapartidă, dacă te săturasei de Traian Băsescu, erai catalogat comunist, nostalgic iliescian, dacă nu cumva direct co-autor moral la mineriadele din 1990. Că de ambele părţi au fost şi oameni ce corespundeau descrierilor de mai sus e neîndoielnic. Problema a apărut când toţi cei care îndrăzneau să se îndoiască de una dintre dogmele politice (anti- respectiv pro-Băsescu) au fost stigmatizaţi de partea adversă. Şi aşa au rămas până astăzi, dovadă fiind chiar cei de la În Linie Dreaptă, care îl pun la stâlpul infamiei comuniste pe orice nemulţumit de modul în care este gestionată de actuala putere starea de fapt din România. Revenind însă la Mircea Platon, vom spune că de atunci au început la el să se arate anumite derapaje, măcar de limbaj, dacă nu de idei. Mircea Platon cel din prima perioadă ar fi rămas neatins de atacul celor de la În Linie Dreaptă. Cel de astăzi este însă şi victima propriilor luări de poziţie din ultima vreme. În cele din urmă, articolul sus-amintit nu e decât o consecinţă. Cel mai mare adversar al domnului Platon a devenit, din păcate, el însuşi.
Discursul articulat şi coerent din trecut al lui Mircea Platon s-a transformat, în ultima vreme, într-o serie nesfârşită de diatribe împotriva legionarilor pe care îi vede cam peste tot în afara de propria ogradă şi a politicii hegemonice a Germaniei. Chiar daca în unele locuri ar exista argumente (mai ales în cea de-a doua chestiune), luciditatea lasă loc vehemenţei şi jocurilor proaste de cuvinte, repetate obsesiv, în consonanţă cu noii dumisale prieteni de idei, cu care alcătuieşte un cerc de oameni ce-şi slujesc unii celorlalţi (cu nume reale sau sub pseudonim) de yesmeni desăvârşiţi. Înseşi răspunsurile la articolul de pe În Linie Dreaptă abundă în fraze violente şi acuze rupte parcă din manualele de propagandă, atunci când nu sunt inspirate direct (din păcate aici cei de la În Linie Dreaptă au... dreptate) din retorica vadimistă. În continuarea unei linii din ce în ce mai evidente în ultima vreme, Mircea Platon şi Alexandru Racu (unul dintre cei mai fervenţi susţinători) au făcut o pasiune din a-şi califica adversarii cu expresii de tipul „masturbare ideologică” sau „onanişti de vârstă fragedă”. Apăsaţi de nerecunoaşterea dreptăţii lor, cei doi se abţin cu greu să ne spună pe şleau ceea ce ar vrea: că toţi cei care nu le împărtăşesc părerea sunt nişte – scuzaţi expresia! – labagii. Dispreţuind orice pluralism real al opiniilor, dezicându-se şi de vechii prieteni (unul dintre ei este Ovidiu Hurduzeu, cu care Mircea Platon a scris totuşi cartea ce reprezintă cea mai importantă contribuţie a domniei sale la lumea ideilor), dispreţuind mărturiile unor oameni care, dincolo de opţiunea politică, au suferit pentru Hristos, Mircea Platon şi acoliţii săi nu fac niciun serviciu cauzei conservatoare. Pe În Linie Dreaptă se scrie că textele domnului Platon sunt „fără excepţie confuze şi aluzive”. Fireşte, e o minciună. Pentru cine şi-a dat osteneala să citească fie şi fragmente din cărţile celui în cauză este clară atât viziunea coerentă ce răzbate din ele, cât şi bogăţia argumentaţiei. Însă în faţa valului de izbucniri resentimentare din ultima vreme, chiar şi cel mai mare admirator tinde să oscileze. Cel cu o sensibilitate reală de dreapta va avea oricând de învăţat din „Cine ne scrie istoria?” sau „Ortodoxia pe litere”. Însă când va vedea că acuzaţiilor – inepte şi neadevărate – de „xenofobie şi antisemitism” dinspre În Linie Dreaptă cercul domnului Platon le răspunde cu acuzaţii de ...antisemitism şi rasism, se va întreba, pe bună dreptate, unde a dispărut cel care denunţa corectitudinea politică şi clişeele ei. (Aici e de altfel încă un loc vulnerabil speculat în articolul acuzator de pe În Linie Dreaptă.)
Să încercăm o sinteză. În pură tradiţie propagandistică, cei de la În Linie Dreaptă (site pe care, altfel, nu lipsesc şi câteva contribuţii valoroase) par a se afla într-un efort continuu de justificare a măsurilor actualei puteri, pe care ei o socotesc de dreapta, probabil amestecând, în spiritul confuziei contemporane, criteriile politice cu orice formă opusă colectivismului. În acest sens, de pildă, contestatarii primului ministru Mihai Răzvan Ungureanu sunt identificaţi între adepţii teoriei conspiraţiei, radicali de stânga, membrii ai Noii Drepte sau islamişti. Ca şi cum pentru a vedea lucruri de tipul cedării moştenirii Gojdu sau apartenenţei la structurile de vârf ale UTC ar trebui să fie cineva conspiraţionist. Pe de altă parte, „entuziasmul” domnului Platon pentru atitudinea indigestă a lui Crin Antonescu nu e nici el mult mai lucid. Pe În Linie Dreaptă, în lista de comentarii din urma articolului amintit, disputa ia tonuri mahalageşti, cu izbucniri de tipul „cine mai e şi Mircea Platon ăsta”, sau „rău au ajuns universităţile dacă ăsta e doctorand”. De cealaltă parte însă, răspunsurile sunt la fel. Iar asemănarea întru insultă a unor oameni ce ar trebui să fie purtători de idei îmi aminteşte în mod tragic de o scenă din „Ferma animalelor”. Ultima. Trag totuşi nădejdea ca, în combaterea „fundamentalismului de piaţă al neoliberalilor” – aşa cum bine spune, totuşi, Mircea Platon – să-l regăsim cândva pe autorul frumoaselor cugetări din „România profundă”. Iar până atunci, fiecare să ştie să aleagă ce e bun din scrierile deja existente, trecând peste slăbiciunile omeneşti. Căci toţi suntem, mai mult sau mai puţin, „sub vremi”. Şi, cum este Postul Paştelui, n-aş vrea ca nimeni să se simtă jignit de cuvintele mele stângace. Celor care totuşi se vor simţi ofensaţi le cer de pe acum iertare.