Thursday, July 22, 2010

Retrospectiva Sonisphere Romania 2010 - ziua a 3-a

Urgia a trecut, urechile încă vâjâie, dar e vremea să ne întoarcem la festival. Azi, cu siguranţă va fi mai relaxant. Ne ocupăm locul din faţa scenei, dăm o fugă pe la tricouri – ce rău îmi pare că nu mi-am luat ieri cu „Rust In Peace”, azi nu mai au – bem o bere şi suntem gata de drum.
De-a lungul timpului am avut multe de împărţit cu Luna Amară, iar ce am scris despre clujeni nu a fost niciodată elogios. Rebeliunea de cafenea ce prinde la eco-comunişti tip „Salvaţi Vama Veche” nu are nimic de oferit în contextul artistic al zilelor noastre. Cu toate acestea, observ, poate pentru prima dată, că ceva-ceva mişcă în versurile şi muzica Luna Amară. Trupa e mult mai integrată în context decât Viţa de Vie, are un spectacol închegat, bine articulat şi antrenant, în ciuda nesfârşitelor defecţiuni la una dintre chitare. Mihnea Blidaru vorbeşte puţin, dar se agită mult şi piesele alese, beneficiind şi de un sunet bun, îi ating pe cei din faţa scenei. Astăzi cred că media de vârstă este cu câţiva ani buni sub cea de ieri, iar tinerii rockeri gustă Luna Amară, ştiu pe de rost versurile, ovaţionează, bisează.
Bun... Deci am trecut peste deschidere, a fost ok, urmează un moment „pour les conaisseurs”. Şi chiar pentru puţinii cunoscători, pentru că un puşti mă întreabă dacă „ăştia care urmează, Anathema, sunt români”. Ei, nu chiar, deşi la câte îi leagă de ţara noastră, am putea spune că îi aparţin un pic. Dar cei care se înghesuie astăzi în faţa scenei au venit pentru Rammstein, aşa că apariţia lui Danny Cavanagh, proaspăt tuns, pentru a-şi regla sunetul de chitară, nu le suscită nicidecum interesul. Mă simt singur, dar în curând mă simt bine.
Liderul britanicilor, sus-amintitul Danny, are toate şansele să fie încadrat în categoria muzicienilor rock cu toane, imprevizibil, enervant, când foarte sensibil, când arogant. Dar de idei nu duce lipsă. Anathema tocmai a lansat un album nou. Cu toate acestea, îşi începe concertul cu „Kashmir”-ul zeppelinian, atât de bine cântat, cu un Vincent care preia tot patosul subtil al lui Plant, încât această piesă singură ar fi fost suficientă pentru ca recitalul să primească nota maximă. Publicul nou se lasă cucerit, cel vechi freamătă. Recitalul e foarte concentrat, nu conţine nicio piesă nouă, dar setlistul e atât de bine ales... „Lost Control” şi „Empty” sunt cântece cu care britanicii ne-au obişnuit, dar apariţia lui Lee Douglas pentru „A Natural Disaster” aduce cu sine unul dintre cele mai frumoase momente muzicale ale festivalului. În rest, se vorbeşte despre prietenii vechi şi despre meciul în care – de-ar fi ştiut Vincent! – Germania urma să spulbere Anglia. Ca un tribut adus fanilor încă ataşaţi de originile metalice ale grupului, recitalul se încheie cu „Fragile Dreams”. Probabil că mulţi dintre cei veniţi pentru Rammstein nici nu-şi mai amintesc acum că prin faţa lor a trecut Anathema, dar mărturisesc că, din punctul meu de vedere, au pierdut din vedere tocmai miezul ascuns de sensibilitate al serii. Superb.
Ratez două piese din recitalul Stone Sour, pentru că încerc să fac un interviu cu cei de la Anathema, retraşi însă undeva să urmărească meciul. Până la urmă renunţ şi dau fuga să văd ce face Corey Taylor în afară de Slipknot. Şi observ că face bine. Dincolo de utilizarea frecventă a lui „fuck” şi a derivatelor în scurtele discursuri dintre piese, trupa propune un metal deschis influenţelor diverse, cu o uşoară tentă de sludge, astăzi atât de răspândită peste Ocean. Piesele sunt agăţătoare şi în forţă, ritmate, heavy şi un pic „panteristice”. Taylor, Jim Root şi compania cântă fără cusur, aşa că, deşi este evident că trupa este cea mai necunoscută publicului, acesta o răsplăteşte printr-o reacţie caldă. Reţin „Digital Hell”, cu versuri care probabil îi priveau pe mulţi dintre cei prezenţi, şi „30/30-150”, la care mă bag şi eu într-un mic moshpit. Personajul principal e interesant, iar trupa lui sună bine. De urmărit cu mare atenţie.
Repet pentru a nu ştiu câta oară: cei mai mulţi dintre cei prezenţi în seara aceasta sunt aici pentru Rammstein. Ceilalţi probabil că au venit să vadă Alice In Chains. Şi aici se pare că se închide o buclă simbolică în timp: acum mulţi ani Alice In Chains a deschis festivalul Clash of the Titans, cu Slayer, Megadeth şi Testament, ajungând în scurt timp să-i surclaseze la vânzări pe principalii performeri. S-a vorbit despre acel moment ca despre începutul decăderii metal în favoarea noului curent din Seattle, grunge. Astăzi Alice In Chains revine, după o lungă absenţă, şi grupul e aşteptat cu mult interes şi entuziasm. Dar principala atracţie a festivalului e constituită de cei patru mari ai thrash-ului. Metal is back. Şi, culmea, astăzi diferenţele par mult mai mici decât odinioară. Pentru că metal-ul s-a întors, dar Alice In Chains e parte integrantă a fenomenului.
Mă rog, nu s-ar spune acest lucru după o primă privire aruncată lui William DuVall, noul solist vocal, cu look de Lenny Kravitz. Dar omul îşi face excelent treaba. Nu-l înlocuieşte pe regretatul Stayley, dar este vocea necesară pentru trupa sa. „Them Bones” e prima piesă care îmi trezeşte amintiri din vremurile Headbanger’s Ball, apoi toate privirile mi se concentrează pe Jerry Cantrell. El e omul care, cu renume de grunger şi atitudine de rocker influenţat de country, mult mai apropiat de Zakk Wylde decât de Kurt Cobain, a dus în spate trupa asta. Carisma lui face totul şi în concert, fie când doar îndoaie corzile chitarei, fie când preia şi partea vocală. „Dam That River” merge în aceeaşi direcţie heavy plus country, dar,după un timp, piesele încep să-mi sune stereotip, cu insistenţa pe bend-ul de la sfârşitul unei fraze în paralel cu o mişcare similară a vocii. E bluesy şi e excelent cântat, dar probabil că nu am dispoziţia să aprofundez. „Man In the Box” şi „Angry Chair” se alătură pieselor de pe noul „Black Gives Way To Blue”, totul omogen, cu un sunet gras şi o interpretare trăită.
Vă mărturisesc că încă dinainte de festival mă gândeam la momentul în care voi scrie această cronică şi voi critica vehement Rammstein. Din unele puncte de vedere părerea mea despre nemţi a rămas neschimbată, dar dacă la alte trupe sintagma „trebuie să îi vezi live” e un clişeu, participarea la un concert este absolut necesară pentru a înţelege conceptul artistic ce poartă numele Rammstein. „Stai şi te uiţi ca la teatru”, mi-a spus acum mulţi ani prietenul Horaţiu, în timp ce eu mă gândeam mai mult la circ. Şi totuşi Rammstein e mai mult decât credeam.
O cortină neagră se prăbuşeşte, în spatele ei apare steagul Germaniei, apoi scena şi artiştii. Este un mic musical ce ne duce cu gândul la arta proletară, dură şi lipsită de sentiment, a începutului de secol XX. Era industrială şi agitaţiile din mediile anticapitaliste sunt redate pe scenă, îmbrăcate într-o aură postmodernă care amestecă îngeri, curve, maşinării şi marşuri militare. Rammstein e cea mai politică trupă a festivalului, deşi, la nivel explicit, cu excepţia lui „Links 2, 3, 4”, nicio piesă nu face referire la politică. Est-germanii au un singur album semnificativ din punct de vedere muzical – fără să inoveze prea mult: „Mutter”. Altfel, ascultate separat, piesele sunt lineare şi cad repede în monotonie. Dar actul artistic nu foloseşte muzica decât ca pe un accesoriu. „Rammlied” este introducerea unui spectacol în care Bertolt Brecht se întâlneşte cu Maiakovski în varianta lor cea mai kitschoasă, dar probabil cea mai de impact, totul dublat de o atitudine în care se lovesc, aparent contradictorii, pledoaria pentru sex liber şi marşurile marţiale. Versurile absolut stupide de pe „Du riechst so gut” sau „Pussy” simbolizează ruptura cu tiparele estetice – şi morale – tradiţionale, o democratizare a artei care în cele din urmă duce la anarhie şi radicalism. Spectacolul – mult-lăudatul show – este departe de a fi o succesiune de numere de circ, ca la Kiss, de exemplu, ci merge în aceeaşi direcţie ideatică. Foc, machiaje stridente, „Benzin” pentru incendiul anarhiei finale, în care răspunsul la vechile întrebări răsună implacabil: „Nein!” Nu ştiu cum se pot încă înşela oamenii de la noi, confundând Rammstein cu o trupă de extremă dreapta, cu eventuale aluzii naziste. Extremismul nu e străin de Christoph „Doom” Schneider, „Ollie” Riedel, Paul Landers şi Richard Kruspe, armonizaţi de claviaturistul cu aer de comic nebun Christian „Flake” Lorenz şi conduşi în actul concertistic de vocea şi apariţia lui Till Lindemann. Dar el este orientat mai degrabă în direcţia opusă, în aspectul ei ideologic, aşa cum a început să fie formulat de avangarda secolului trecut şi trecând prin intertextualismul halucinant al zilelor noastre. Tot haosul scenic este foarte coerent şi bine coordonat, până la comunicarea laconică cu publicul, rezumată la câteva propoziţii scurte în română. Poate doar „Rammstein vă iubeşte” umanizează un pic această artă industrială, dar dacă dragostea e în sensul de pe „Liebe ist für alle da”, cuvintele suportă interpretări contradictorii. Nu are rost să povestesc prea multe despre sunetul absolut excelent, despre artificii şi spumă, costumaţii extravagante, influenţe mergând de la Kraftwerk până la Laibach, plimbarea cu barca pe mâinile publicului a clăparului. Un concert Rammstein trebuie văzut pentru a înţelege câte ceva din subtilitatea mesajului acestor oameni, mai mult performeri decât muzicieni, fără îndoială foarte interesanţi ca act artistic, foarte probabil nerecomandabili din punctul de vedere al mesajului implicit.
...şi se termină şi ziua a treia, şi festivalul, şi scurta noastră vacanţă pe diferite meridiane rock. Impresiile încep să se decanteze, cerneala curge deja, se polemizează, se reflectează. E cel mai important festival de rock de la noi, deşi atâtea laturi ale fenomenului sunt absente. Plecăm cu bucurie, îndoială şi cu un sac de amintiri. Se vehiculează simboluri care nu sunt mereu luate în serios, se vorbeşte în accese de teribilism despre lucruri care pot deveni periculoase, se sfidează o autoritate, se naşte bucurie, se pun întrebări. Ridicat la rang de idol, un festival ca acesta poate produce pagube mari. Privit în toate manifestările sale, artistice şi conceptuale, este o oglindă a societăţii şi un rezervor de speranţe exprimate şi intuite. Avem timp să ne gândim la ce e bun şi la ce e rău, la fel cum avem timp să ne bucurăm că am fost acolo. „O manifestare artistică este cu atât mai valoroasă cu cât oglindeşte mai bine lupta între Dumnezeu şi satana ce se dă în inima lumii din care a ieşit”, spune un eminent profesor de la Conservatorul bucureştean. Şi important este că, după un asemenea concert, nu te duci acasă ca şi cum ai fi băut trei beri pe care le vei uita mâine, când vei trece la următoarele. Sau, dacă vreţi, pe undeva, „it’s only rock’n’roll”.

Tuesday, July 20, 2010

Retrospectiva Sonisphere Romania 2010 - ziua a 2-a

Pentru cei mai mulţi dintre cei prezenţi – incluzându-l aici pe semnatarul acestor rânduri –, ziua a doua este cea mai aşteptată din tot festivalul. Este de fapt principalul motiv pentru care s-a vorbit atât de mult despre Sonisphere în vara aceasta: The Big Four of Thrash Metal, patru trupe despre care nimeni nu spera să le vadă împreună pe scenă, mai ales că, de-a lungul anilor, diferenţele au devenit mai pronunţate decât la începuturi, iar unele conflicte păreau ireconciliabile.
Lumea se înghesuie să prindă locuri cât mai aproape de scenă încă de la deschiderea porţilor, acesta fiind de fapt motivul pentru care prima trupă, Viţa de Vie, are parte de un număr de spectatori peste aşteptări. Dar ce caută, de fapt, Viţa de Vie aici? Probabil numai organizatorii au răspunsul la această întrebare. Se pune problema dacă Metallica, Slayer, Megadeth şi Anthrax – pentru a păstra ordinea de pe afiş – chiar aveau nevoie de cineva în deschidere. Şi dacă s-a vrut promovarea unei trupe locale, de ce nu una mai apropiată de spiritul acestei „întâlniri de clasă”, cum a numit-o, pare-mi-se, Kirk Hammett. Atitudinea cool şi versurile imbecile despre păr pe picioare, prezenţa prin cluburi şi pe la marşuri ale homosexualilor – că de, aşa dă bine azi, să fii corect politic şi „deschis la minte” şi să faci paradă de aceste lucruri – nu-i recomandă cu nimic pe Adrian Despot şi compania. În plus, după cum răsuflă din surse de încredere, toată pălăvrăgeala cu „cel mai greu concert al nostru, vă mulţumim că ne-aţi ajutat, deschidem seara cea mare” este vorbă în vânt, pentru că sus-numitul Despot pleacă în altă parte, că doar banu’ e mai important decât thrashu’. O fi, nu zic nu, dar atunci ce aţi căutat aici?
Dar trecem repede peste micile inconveniente, ne înghesuim lângă nişte bulgari foarte vocali, cu mai multe steaguri şi un simţ al proprietăţii acut legat de locurile de lângă gard şi aşteptăm...
Este nevoie de o singură piesă, „Caught In a Mosh”, pentru a înţelege că Anthrax nu e nicidecum trupa de umplutură la această întâlnire metal. Cei mai nonconformişti dintre thrasheri arată că dacă despre prospeţimea noilor lor albume se poate discuta, cândva au marcat evoluţia acestei muzici, iar piesele de atunci sună la fel de bine şi astăzi. Paradoxal, deşi muzica este mai sacadată decât a confraţilor, cu ruperi de ritm mai dese şi tipare neregulate, disecţia unei piese Anthrax scoate la iveală o structură thrash perfectă. Peste riff-urile furibunde şi bazice ale liderului Scott „Not” Ian, alcătuite aproape exclusiv din power chords, se suprapun structuri non-lineare, iar piesele capătă contur fie prin melodia originară, fie prin edificiul clădit de solouri şi de vocea lui Joey Belladonna. Ce meseriaş, Belladonna ăsta! Vocalul care cântă cel mai mult – în adevăratul sens al cuvântului – din „big four” şi-a păstrat excelent timbrul şi ambitusul. „Ce de metalişti, Dumnezeu să vă binecuvânteze!”, exclamă, apoi tună mai departe „Got the Time”. Anthrax e singura trupă a serii care cântă doar piese vechi, lucru parţial explicabil prin aceea că, oficial, solistul grupului este John Bush, iar reunirea cu Belladonna este ocazionată de această serie de concerte. Piesele sunt însă memorabile, sunetul este foarte bun, iar atitudinea scenică în ton cu restul ansamblului. Scott Ian nu are cum să nu-ţi fie simpatic, cu mutriţa lui ornată cu acel cioc, împânzit de acum cu fire albe, când aleargă, toacă la riff-uri şi strigă cu convingere părţile de backing vocals. „Be All, End All” ne aduce înapoi la „State of Euphoria”, albumul meu preferat, în timp ce „Indians” mă transpune în copilăria când vedeam primele filmări cu Joey Belladonna purtând podoaba de pene în cap. În afara câtorva riduri în plus, lucrurile nu s-au schimbat deloc. Cântăm şi noi „you’re anti, you’re antisocial”, ne agităm, ne bucurăm. Au trecut 29 de ani de când există Anthrax, dar în România este pentru prima oară, ocazie pentru Scott Ian să spună la rândul său că este o onoare pentru trupă să cânte în faţa noastră. Fanii nu se lasă mai prejos şi scandează numele unui grup care a încântat şi a fost încântat.
Se pare că pentru Megadeth această serie de concerte este axată pe conceptul de pe „Rust In Peace”, iar începutul setlistului, cu „Holy Wars” şi „Hangar 18”, te face să crezi că trupa va reedita spectacolul de la Varşovia, unde excelentul album lansat acum 20 de ani a fost cântat în întregime. Dar Dave Mustaine trece repede la „Skin o’My Teeth”, confirmând că, de la un concert la altul, toate cele patru trupe fac mici modificări în program. Hiba recitalului Megadeth este sunetul slab al vocii. Departe de a fi un mare performer vocal, Mustaine are o notă originală şi unică în modul de a-şi cânta versurile, dar ar avea nevoie de o atenţie specială la soundcheck. Pe de altă parte, din punct de vedere chitaristic, Megadeth este unul dintre cele mai strălucite momente ale serii. Chris Broderick se duelează cu liderul trupei, adaugă o notă personală solo-urilor celebre ale lui Marty Friedman şi se coordonează perfect cu reîntorsul Dave Ellefson, cel care pare a fi acelaşi partener nedespărţit dintotdeauna al lui Mustaine. „In My Darkest Hour” este o piesă inconturnabilă Megadeth, „Peace Sells” îmbină versuri politice cu solouri de chitară într-o succesiune de virtuozitate şi viteză, iar noul album este reprezentat de „Head Crusher”, prilej pentru vecinii noştri de peste Dunăre să afişeze un banner cu inscripţia „Bulgarian head crushers”. În public Mustaine e aclamat ca un adevărat simbol metal, ţipetele acoperind uneori zgomotul instrumentelor. Prezenţa lui scenică – îmbrăcat în cămaşă albă, cu părul blond cu nuanţe roşcate revărsându-se în valuri – îl plasează mereu în centrul actului artistic şi, cu toată aroganţa de care dă uneori dovadă, omul e simpatic când cântă. „Symphony of Destruction” e o piesă aşteptată, dar pentru mine o surpriză plăcută o reprezintă „She Wolf”. Totul se încheie în ritm de „Rust In Peace” cu „The Punishment Due”, aplauze prelungi, regretul că n-am putut auzi chiar totul la parametri maximi şi cu vorbele aceluiaşi Mustaine: „Voi aţi fost grozavi, iar noi am fost Megadeth”. Atât.
Se schimbă boxe, decoruri, lumea mai merge la un mic sau încearcă să ajungă la toaletele ecologice suprasolicitate, în mijlocul mulţimii se creează insuliţe de oameni aşezaţi ca la un picnic. Se discută, se schimbă impresii, se aşteaptă. Totul până când din boxe începe să răsune tema introductivă de pe „World Painted Blood”, cu cvarta mărită mascată subtil de o cvintă, ceea ce dă întregului ansamblu o sonoritate marţială, apocaliptică, iar apoi deodată riff-urile încep să vină spre noi în rafale, urmate de versurile scuipate cu forţă de Araya: „Disease spreading death/ Entire population dies/ Dead before you’re born/ Massive suicide”. Instantaneu în spatele nostru se formează trei moshpit-uri. Oamenii nu se lovesc, dar se împing şi sar unii peste alţii, speriindu-i pe cei mai mici şi neavizaţi. În faţa lor, Kerry King, cu tatuaje, lanţuri şi ciocul legat în trei, îşi maltratează chitara cu temele şi solo-urile atonale ce l-au făcut celebru. Pentru a înţelege rock-ul, cu bunele şi relele lui, e nevoie să vezi şi Slayer. Trupa e un fenomen pe scenă: Araya, cu o voce în suferinţă, dar pe care ştie să o stăpânească atât cât trebuie, vorbeşte foarte puţin, King şi Hanneman se mişcă rar, Lombardo abia se vede, dar muzica e ca un tăvălug. Bateria singură creează o ţesătură ritmică războinică, cu break-uri, ruperi de tempo şi marşuri în galop, riff-urile, tehnice sau nu, au un impact imediat, iar după două măsuri ştii deja ce piesă asculţi, chiar dacă adeseori schemele sunt asemănătoare. „Hate Worldwide” şi „Beauty Through Order” completează seria de cântece noi, devenite deja favorite ale fanilor, în timp ce „War Ensemble” reprezintă chintesenţa Slayer. Oamenii nefamiliarizaţi din public nu înţeleg nimic, ba chiar unul dintre ei, înghesuit uneori de cei din moshpit, face apel la bodyguarzi pentru a-i linişti pe „agitaţi”. Din fericire, îndemnul lui nu e luat în seamă. Între timp pe scenă răsună „Angel of Death” sau „Seasons in the Abyss”, iar înregistrarea pe bandă a intro-ului de la „South of Heaven” conferă o şi mai mare forţă piesei atunci când este continuată live. Lombardo este un tobar care bate cum respiră, cuplul de chitarişti îşi cunoaşte excelent piesele şi solourile – catalogate de mulţi ca absurde la marginea stupidităţii, dar atât de potrivite în contextul expresiv – iar Tom Araya se plimbă uneori pe scenă şi, în stilul caracteristic, le zâmbeşte celor din public. Sunt cântate multe dintre piesele clasice, nu lipsesc „Mandatory Suicide” sau „Chemical Warfare”, grupul integrează în spectacol şi câteva realizări mai noi, ca „Jihad” sau „Disciple” şi, ca de obicei, totul se termină cu „Raining Blood”. Un concert cât pentru o seară întreagă, socotit de mulţi punctul ei culminant şi cu siguranţă demonstraţia celui mai radical thrash din şcoala americană. Demersul conceptual e adesea dubios, uneori superficial, dar, per ansamblu, Slayer rămâne un mare semn de exclamare „in a world to shallow to defy”.
Metallica este una dintre primele trupe care m-au făcut să mă îndrăgostesc de genul de la care şi-a luat numele şi mi-a plăcut întotdeauna. Am trăit şi eu micile dezamăgiri ale fanilor vechi în momentul unor decizii care mi s-au părut mai neinspirate, am oftat când am văzut că prestaţiile live erau departe de perfecţiune, dar nu m-am lepădat niciodată de bucuria pe care o am ascultându-i pe Hetfield, Ulrich şi compania. Mă şi obişnuisem cu gherlele maestrului Hammett din concert, dar şi cu atitudinea simpatică a lui „Jaymz”. Dar ce am văzut la acest Sonisphere e cel mai bun concert Metallica dintre cele trei la care am fost şi încă câteva pe care le-am urmărit înregistrate.
„Creeping Death” şi „For Whom the Bell Tolls” deschid concertul, ca acum doi ani. Tempo-ul lui Lars e în valuri, dar asta nu pare să-i încurce prea mult pe colegii lui. Bateristul poate fi socotit veriga slabă a acestui spectacol, dar nu e atât de catastrofal cum zic unii. În plus, e membru de bază, compozitor şi om de spectacol. Marea surpriză vine de la Kirk Hammett, mult mai curat în execuţii decât de obicei, acurateţe căreia i se adaugă un feeling şi o poftă de cântat nebănuite. Când după „Fuel” urmează „Disposable Heroes”, devine clar că Metallica a luat în serios partea cu moştenirea thrash. Rob Trujillo e deja un membru solid, în ciuda celor care nu-l pot vedea integrat în ansamblu, cu tricourile lui sportive cu tot. Mişcările sunt ceva mai coordonate, iar de calităţile de instrumentist nu se poate îndoi nimeni. Într-un spectacol de sunet şi lumini excelent regizat, maestru de ceremonii e fără îndoială James Hetfield. Stilul vocal, definit de el însuşi ca marinăresc, are un mare plus de farmec de la influenţele country suprapuse peste metal-ul începuturilor. James cântă cu feeling şi forţă, iar atitudinea şi simţul umorului fac din el marele favorit al publicului. Compoziţiile de pe „Death Magnetic” sună stereotip şi monoton – singura pată de lumină este „Cyanide” –, dar sunt doar trei în tot setlistul, din care în schimb nu lipsesc „Fade To Black”, „Master of Puppets”, „Welcome Home (Sanitarium)” sau „Enter Sandman”, de pe albumul care a însemnat o nouă etapă în evoluţia Metallica. Cinci microfoane vintage îi aşteaptă în diferite puncte ale scenei pe chitaristul-vocal şi pe Hammett şi Trujillo pentru backing, intro-ul de la „One” e marcat de efecte pirotehnice, iar „Sad But True” este o dedicaţie pentru Anthrax, Megadeth, Slayer, Metallica şi pentru noi, cei din public.
Răspunsul mulţimii e pe măsură: flutură steagurile României şi Bulgariei – şi al Uniunii Europene, care nu prea văd ce caută aici –, un banner cu o cruce, alături de o inscripţie ce-l comemorează pe Cliff Burton, femei, bărbaţi şi copii aplaudă sau cântă cu trupa, bucuria este generală. Până şi bodyguarzii – a căror atitudine pe parcursul spectacolului este mult mai ok decât m-aş fi aşteptat – par mai relaxaţi, după ce rămăseseră perplecşi de ce văzuseră la Slayer. The big four sunt cu toţii nume importante ale scenei, fiecare are preferinţele lui, dar fără îndoială Metallica îşi împlineşte rolul de amfitrioană cu clasă. După o încercare mai degrabă simplistă, Kirk lasă deoparte virtuozităţile sterile pentru un solo drăguţ, concentrat pe armonie şi nu pe succesiuni rapide de note, din care trece în tema „Nothing Else Matters” Inutil să spun că toată lumea cântă. Aşa se va întâmpla şi pe piesa de încheiere, „Seek and Destroy”: „Pentru a cânta cu noi refrenul nu vă trebuie o voce bună, puteţi fi ca mine”, anunţă James. Şi totul se termină cu o ultimă explozie de sunet şi lumină, plus sesiunea obligatorie de pene aruncate, pentru care se luptă un mic nucleu de fani. Ar fi multe de povestit despre trupe şi despre mulţimea care părăseşte ostenită dar bucuroasă locul concertului the big four, cu patru trupe celebre împărţind pentru prima dată în istorie scena. Dar este de ajuns să spunem că pentru toată lumea a fost o seară memorabilă. Un veteran al scenei româneşti avea lacrimi în ochi după Slayer. Pe când rockerii plecau în pâlcuri spre case, sunt sigur că printre ei erau mulţi alţii la fel.

Monday, July 19, 2010

Retrospectiva Sonisphere Romania 2010 - ziua 1

S-a făcut exces de superlative în discuţiile despre acest Sonisphere, dar e oarecum firesc, pentru că România nu a văzut niciodată un asemenea festival. Trupe mari au mai fost, dar nu atâtea la un loc şi nici într-o asemenea concentraţie metalică, lipsită de orice combinaţie menită să mai scadă din cheful participanţilor.
Deci iată-ne la faţa locului, din prima zi, de la primele ore ale festivalului. Lume nu foarte multă, un spaţiu mare amenajat special pentru eveniment, stand de CD-uri, tarabă de tricouri cu trupele zilei plus Metallica. Case de jetoane, bere, whisky pentru cei mai pretenţioşi, apă, suc, mici, cârnaţi, castraveţi muraţi. O serbare câmpenească în toată regula, iar în centrul ei scena, ca principal punct de atracţie.
În mijlocul unui grup mic dar simpatic de fani Manowar, chiar în faţa scenei, văd prima apariţie a serii şi a festivalului: Orphaned Land. Costumaţia scenică a israelienilor este primul element care sare în ochi. Chitaristul Sassi pare venit direct dintr-un cartier evreiesc de prin Europa, în timp ce solistul vocal Kobi Farhi este îmbrăcat precum conaţionalii săi de la începutul erei creştine, ceea ce îl face să sublinieze, pentru a evita orice ambiguitate, orice bănuială de asumare a unei alte identităţi: „I am not Jesus of Nazareth, I’m Kobi and I come from Tel Aviv, ok?”
Pe albume Orphaned Land este o trupă de mare excepţie. Live lucrurile nu sunt la fel de impresionante, poate din lipsa unor mijloace tehnice mai complexe, dar micul nucleu în jurul căruia se construieşte în studio muzica este executat cu măiestrie şi tehnică bine puse la punct. Teme orientale, mici melodii din folclorul evreiesc, meditaţie şi dans. În jurul acestor coordonate se învârte scurtul playlist Orphaned Land, o trupă pe care merită să o vezi şi apoi să o reasculţi acasă în linişte. Publicul, deşi nu foarte numeros, reacţionează pe măsură, sare, ovaţionează şi din când în când flutură un steag al Israelului.
Cu Paradise Lost m-am obişnuit deja, aşa că, în ciuda faptului că unele dintre albumele britanicilor sunt în colecţia mea de suflet, nu aştept prea multe de la concert. Iar acesta e în nota obişnuită, adică mediocru. Sunetul are mult de suferit, mai ales la nivelul vocii, aşa că Nick Holmes, care şi aşa nu e un mare performer live, ajunge greu la noi. „Pity the Sadness” îmi aduce aminte cum am început să ascult Paradise Lost, odată cu albumul „Shades of God”, dar nu pot decât să intuiesc versurile. Altfel, lucrurile merg în nota obişnuită, Mackintosh e la post, cu temele lui melodioase, semn distinctiv al trupei la începuturi, iar acum un pic transformate în clişeu. Aaron Aedy pare că se bucură cel mai tare de acest concert, altfel foarte bine susţinut ritmic. „As I Die” îşi pierde din strălucire live, „One Second” aduce melodiile din perioada post-„Draconian Times”, „Faith Divides Us – Death Unites Us” marchează întoarcerea la rădăcini de pe noul album, iar „Say Just Words” încheie, ca de obicei, concertul. Aş spune dezamăgitor, dar nu aşteptam mai mult decât am auzit. Aşa că mă bucur că i-am mai văzut pe flegmaticii britanici care au compus la viaţa lor totuşi piese memorabile.
Urmează umplutura, adică Volbeat. Cel puţin aşa gândesc până când oamenii încep să cânte şi... o fac tare bine. N-o să-mi cumpăr prea curând un album al lor, dar în mijlocul unei seri de festival nimeresc cum nu se poate mai bine: antrenant, rock’n’roll, un pic din feelingul marca Hetfield la voce – adică o cântare marinărească – , un strop de metal. Oamenii ăştia sunt foarte tributari unor nume mari şi vechi, de la Elvis la Metallica, pentru a deveni o trupă importantă. Dar se simt bine cântând şi ne transmit şi nouă acelaşi lucru. Rock’n’roll, baby!
Şi vine Manowar. Aştept recitalul uşor îndoit. De mic îmi place trupa, dar trufia lui DeMaio şi diferitele aluzii sexuale, în fond atât de diferite de ideile de onoare din versuri, mă fac să am mari reţineri. Sunt chiar decis să-i dau replica basistului dacă se apucă iar să comenteze în stilul caracteristic la adresa vreunei doamne sau domnişoare din public. Dar iată că timpul scurt de concert filtrează reacţiile şi părţile vorbite, aşa că rezultă o oră de Manowar cam cum ar trebui să fie mereu. Concertul seamănă cu cel de anul trecut, cu câteva piese în minus – cea mai regretabilă e absenţa lui „Heart of Steel” – şi „Thunder In the Sky” în plus. Succesiunea „House of Death”-„Hand of Doom” oferă un moment de metal furibund prelungit, iar DeMaio vorbeşte şi de data aceasta în română, nu uită să precizeze că ştie că se află la Bucureşti şi nu la Budapesta şi, în loc de obişnuitele lăudăroşenii şi remarci fără perdea, şi-l aminteşte şi ni-l aminteşte pe Ronnie James Dio. Numele micului solist – de origine italiană, ca DeMaio – e scandat de tot publicul, iar reverenţa Manowar se concretizează printr-un cover „Heaven and Hell”. „Blackwind, Fire and Steel” încheie un show mai concentrat, dar parcă mai reuşit decât cel de anul trecut, cu promisiunea reînnoită: „we will be back”.
S-a discutat mult, pe forumuri şi aiurea, despre statutul de headliner al lui Accept. Cert este că şi în România Manowar are mai mulţi fani decât nemţii, iar mulţi dintre aceştia pleacă după show-ul favoriţilor. Din punctul meu de vedere alegerea lor e nefericită. Nu ştiu cine este Mark Tornillo, eu ştiu Accept-ul cu Udo şi un album străvechi pe care David Reece cânta „Generation Clash”. Dar când îl văd pe acest necunoscut pe scenă, nu-mi trebuie decât o piesă ca să fiu cucerit. Îmbinare de Udo şi Brian Johnson, Tornillo are tot ce-i trebuie pentru o trupă ca Accept: timbru, volum, atitudine. Prestaţia scenică e un pic pusă în umbră de Wolf Hoffmann, liderul incontestabil maltratându-şi chitara sub ochii unui public care se simte din ce în ce mai bine. Concertul începe fără ocolişuri, direct cu „Metal Heart”. Avem „Midnight Mover” şi „Son of a Bitch”, avem „Restless and Wild” şi, încet-încet se cântă cele mai multe piese care au făcut un nume important din Accept. „Teutonic Terror”, piesă ce anticipează noul album, „Blood of the Nations”, sună ca un imn al germanilor, practicanţi ai unui „entertainment asumat”, cum spune un prieten, direct, uneori feroce, mereu heavy şi cântat în mare vână. Nu ştiu dacă cineva a venit în mod expres pentru Accept – de fapt cunosc un singur om – , dar e clar că nemţii îi conving şi pe unii dintre sceptici, care bisează de două ori un concert ce se termină cu „Balls to the Wall”, cerută îndelung.
Ploaia îi murează de ceva vreme pe spectatorii care rămân îndărătnici pe loc, dar seara a fost o reuşită şi o deschidere cât se poate de potrivită a unui festival care nu face decât să înceapă.

Thursday, July 15, 2010

Lepădarea de răspundere

Observăm în societatea noastră, dar şi în cea de pretutindeni unde cultura europeană a pătruns şi – cel puţin aparent – este pe cale să eşueze, o tot mai mare teamă de responsabilitate. Aceasta ia formele cele mai diferite, dar duce, în cele din urmă, la o paralizie totală ce are ca rezultat faptul că lucrurile se mişcă în direcţii străine de aspiraţiile multora dintre noi, care asistăm la ele cu gura căscată şi figuri idiotizate.
Cel mai la îndemână mod de a ne eschiva de responsabilitate este – dincolo de truismele de tipul „toţi suntem vinovaţi”, menite mai degrabă să-i acopere pe adevăraţii responsabili decât să se constituie în asumarea smerită a tuturor relelor din jur – să o aruncăm asupra altora. Şi asta facem de ceva vreme, dar parcă mai înverşunat în zilele noastre, cu îndemânare şi furie. Imediat după decembrie 1989 mă uitam cu o pasiune bolnăvicioasă la televizor, la toate dezbaterile politice. După un timp, alte preocupări m-au răpit din faţa micului ecran, unde am revenit din când în când, în pragul unor evenimente, alegeri sau meciuri de fotbal. În ciuda evoluţiei sinuoase a statutului meu de telespectator, cred că nu am auzit niciodată o sintagmă rostită mai des decât „greaua moştenire”. Când guvernul Roman a întâmpinat primele nemulţumiri din partea populaţiei, a vorbit imediat despre greaua moştenire a epocii Ceauşescu. Confruntat cu propriul eşec de a-şi duce la îndeplinire promisiunile, regimul ales în 1996 a mers pe cartea grelei moşteniri a primei perioade de domnie a lui Ion Iliescu peste România, sau – ca o mică variaţie – a invocat, prin vocea lui Emil Constantinescu, structurile securităţii care l-ar fi biruit. Astăzi, când guvernul Boc şi camarila strânsă în jurul lui iau decizii haotice, asupra cărora revin a doua zi, reuşind să-i nemulţumească pe toţi românii, fie ei foşti susţinători sau adversari, se invocă greaua moştenire a guvernării Tăriceanu. Partea cea mai interesantă a acestei goane după scuze este că ele au dramul lor de adevăr. Da, Ceauşescu a lăsat o ţară paralizată în urmă, Iliescu s-a zbătut din răsputeri să ducă mai departe o formă de „socialism/comunism cu faţă umană”, securitatea a luptat subteran împotriva oricărei schimbări care să-i pună în pericol privilegiile şi liberalii au administrat prost creşterea economică din vremea lor. Dar, după cum ne spune dictonul „cine se scuză se acuză”, cei care invocă la nesfârşit „greaua moştenire” nu fac decât să ni se dezvăluie ca nişte impotenţi perfecţi. Dacă tot ce se întâmplă astăzi în ţară este doar rezultatul greşelilor trecutului, înseamnă că prezentul şi cei care-l administrează nu există. Suferim de pe urma „grelei moşteniri”, dar nimeni nu poate schimba lucrurile în bine şi nici măcar nu are bărbăţia să afirme că a greşit la rândul lui. Toţi cei care şi-au ratat vocaţia politică şi au ajuns de râsul curcilor cât au fost la putere au devenit astăzi sfătuitori şi analişti, în timp ce aceia care ne spuneau ce schimbări vor face ei, odată ajunşi în fruntea bucatelor, astăzi stau acolo şi ne privesc tâmp, odată ce „elitele” lor şi-au asigurat propria bunăstare. Dar lucrul se poate observa şi printre oamenii de rând, este valabil pentru cei mai mulţi dintre noi. „Nu vă întrebaţi ce poate America să facă pentru voi, ci ce puteţi voi să faceţi pentru America”, spunea un îndemn celebru adresat propriilor săi cetăţeni de preşedintele John Fitzgerald Kennedy. Astăzi, în România, nu l-ar împuşca nimeni, probabil doar ar râde de el şi l-ar trimite la azil. Răsună până astăzi ecourile acelui jalnic refren: „Pe vremea comunismului măcar aveam ce mânca, aveam locuri de muncă şi nu ne temeam pentru ziua de mâine”. Se pare că multora ne-a intrat în sânge, dublat de mentalitatea de asistaţi pe care doresc să o creeze multe state europene contemporane, susţinute de discursurile populiste de la noi. Ne merge rău şi, desigur, politicienii au partea lor de vină. Poate cea mai mare, deşi mă îndoiesc. Dar în loc să vedem cu ce am putea contribui la mai binele nostru, aruncăm totul pe urmele altora. Preocuparea preferată a multora dintre noi este să identificăm cauzele răului, care să ne scutească de orice responsabilitate şi să dea frâu liber lamentaţiilor.
Ne merge rău? Suntem în impas ca popor? Nu ne găsim calea? Nu avem cu ce să ne hrănim copiii? Cine e de vină? În niciun caz noi! Ci: Iliescu, Băsescu, capitalismul sălbatic, vesticii, mentalitatea retrogradă etc. etc. De ce să ne uităm la noi că nu muncim suficient sau că muncim prost? Nu domnule, marinarul e de vină, beţivul, bolnavul, că ţine cu dinţii de putere. Trăim în păcate strigătoare la cer, în îmbuibare şi nepăsare, adulter şi avort. Păi cum altfel, dacă popa din nu ştiu ce sat bea şi-şi bate nevasta? Dacă ăla e aşa, eu cum să fiu? Repet ce am scris mai sus: lucrurile pe care dăm vina există, sunt reale, dar în loc să pornim de la piatra de temelie pe care o putem pune la edificiul schimbării – cea dinlăuntrul nostru – noi le folosim ca pe o scuză care nu ne duce nicăieri, dar ne eliberează de povara asumării unei vinovăţii sau a unui efort. Atitudinea, dragii mei, e veche de când lumea şi nu e apanajul exclusiv al unui popor. După căderea în păcat, Dumnezeu l-a întrebat pe Adam dacă nu cumva a mâncat din pomul oprit, iar strămoşul nostru a răspuns: "Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat". Adică în loc să recunoască cinstit, simplu, „ţărăneşte”, „da, Doamne, uite, am fost tăntălău şi am făcut ce mi-ai zis Tu să nu fac”, Adam a aruncat repede responsabilitatea în altă parte. Şi, în fond, a minţit cu ceva? Nu femeia l-a îmbiat să guste din fruct? Ba da, însă de forţat nu l-a forţat nimeni şi de aceea a căzut şi el din rai. Mai înţelept decât noi astăzi, şi-a înţeles greşeala, măcar şi cu întârziere, şi s-a căit de ea toată viaţa, aşa cum, cu nespusă durere şi dulceaţă ne descrie într-una dintre puţinele sale scrieri Sfântul Siluan Athonitul. Noi probabil că am fi snopit femeia în bătaie şi i-am fi reproşat în fiecare zi căderea. De altfel, nici Eva n-a făcut altfel decât bărbatul ei. "Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat", răspunde ea la întrebarea Domnului, aruncând totul în spinarea diavolului. Să nu înţelegem greşit, diavolul chiar este marele amăgitor şi cel care doreşte pierderea neamului omenesc. Dar nu poate forţa pe nimeni, aşa cum nu a forţat-o nici pe Eva. Iar salvarea nu vine de la a te lepăda de propria răspundere – chiar dacă pare mai mică decât a altuia – , ci de la a-ţi asuma propriile greşeli, atunci când ai apucat să le faci. Dacă am lucra mai mult la noi înşine, am avea o şansă de redresare.
Problema responsabilităţii aruncate spre altcineva sau altceva duce la confuzii grave între cauză şi efect, ceea ce ne face să tratăm simptomele în loc de boală şi poate duce, în cele din urmă, la leacuri mortale. Cercurile ecologiste au găsit răspunsul la toate problemele planetei – exploatarea iresponsabilă a resurselor. Iar soluţia e schimbarea de atitudine în privinţa acestui fenomen. De aici tot trendul eco din zilele noastre care, sub imaginea unei schimbări benefice de comportament, maschează noi tendinţe dictatoriale în cea mai pură formă comunistă. Paralela este uşor de tras. Există poluare, există consum excesiv, există o atitudine iresponsabilă a omului modern faţă de creaţie? Fără îndoială. Sunt ele sursa tuturor relelor din lume, sau măcar a celor mai importante? Aşa ar vrea să ne facă să credem „trendsetterii” de azi, motiv pentru care şi exagerează anumite efecte. În anii ’70 eram ameninţaţi cu o nouă eră glaciară, acum ni se pune în faţa bau-baul încălzirii globale. Amândouă sunt nişte gogoriţe, cu atât mai periculoase cu cât, pornind de la un sâmbure de adevăr, îl manipulează cum vor. Scopul celor din spatele acestor tendinţe – cel imediat, căci există şi unul mai profund, legat de o viziune păgână, panteistă asupra lumii – este posibilitatea de a crea legi care să înceapă prin a interzice consumul anumitor produse considerate „non-ecologice” şi să meargă până la restricţii care calcă în picioare libertăţile fundamentale, în numele, „binelui planetei”, ergo al omenirii. De ce spun că paralela este uşor de tras? Pentru că la fel a pornit şi comunismul. De la adevărul că în lume există sărăcie şi exploatare, a ajuns la o aşa-zisă eradicare a acestora printr-o ordine coordonată de capii revoluţiei roşii, la o dictatură brutală, cu măsuri asasine şi umilitoare, în numele binelui poporului, pentru a „nu lăsa să se propage exploatarea omului de către om”. Faptul că cercurile ştiinţifice au infirmat deja ipoteza încălzirii globale cauzate de om nu-i înspăimântă pe propagatorii eco. Amintiţi-vă, şi capii comunişti vorbeau despre metodele lor ca despre unele confirmate de cele mai înalte teorii ştiinţifice. La fel cum în comunism o mână de oameni ne spunea ce avem voie să avem şi ce nu, ne „administra” proprietatea comună, noua dominaţie eco vrea să ne administreze libertăţile şi drepturile în numele unor teorii ştiinţifice numai de elita ei ştiute. Repet, nu neg existenţa poluării, nici pe a sărăciei, ci doar absolutizarea lor ca unice responsabile şi crearea de soluţii utopice care duc la dictatură. Iată ce este un statut de asistat, în care statul poartă răspunderea: dacă el poartă toată răspunderea, el are dreptul să ia şi toate hotărârile. Este ceea ce ar trebui să înţeleagă toţi cei care dau vina pe politicieni pentru toate eşecurile lor şi se plâng că „înainte era mai bine”.
Această atitudine se reflectă astăzi pe toate planurile existenţei noastre, de la cele de suprafaţă până în adâncurile structurii noastre duhovniceşti. De aceea am ajuns să luăm lucruri – malefice, fără îndoială – şi dintr-un exces de zel să le transformăm în însăşi rădăcina tuturor relelor. Şi astfel, până şi în cazul mântuirii gândim mecanic. Cum spune personajul unui admirabil film rusesc, „Preotul” („Pop”), sunt şi la noi mulţi care cred că dacă s-au botezat sunt şi mântuiţi. Nimic mai greşit, iată aici pătrunderea perfidă a mentalităţii sectare. Tot astfel, astăzi dăm vina pe lume şi pe controlul din ce în ce mai accentuat pe care îl exercită asupra noastră şi reducem mântuirea la contactele pe care le avem cu una sau alta dintre uneltele ei. Deci tot la ceva exterior.
Nu cred că se cuvine să stăm cu ochii închişi sau cu mâinile în sân. Dar soluţia problemelor noastre, ca şi sursa lor, nu este atât în afară, cânt înlăuntrul nostru. „Noi am trăit pe vremea lui Ceauşescu, când exprimarea liberă era reprimată şi de aceea ne vine greu să fim creativi astăzi”, îi spuneau, acum vreo 15 ani, nişte prieteni unui artist român nonconformist. „Dar vă oprea cineva să gândiţi?” le-a răspuns acesta ironic. „Spunem adesea că nu suntem liberi din cauza regimului. Dar nici Iliescu, nici Constantinescu, nici altcineva, nu ne pot împiedica să trăim în Hristos”, este o lecţie pe care am primit-o de la un preot-profesor în Facultatea de Teologie. Dacă vom insista să vedem doar răul exterior, ignorând faptul că doar printr-o schimbare a noastră lăuntrică ne putem rupe de el, ne vom asemăna lui Pilat din Pont care, spălându-se pe mâini de vinovăţia asupra lui Hristos, a aruncat pe alţii toată răspunderea şi odată cu ea şi pe Cel Care putea să fie mântuirea sufletului său.

Monday, July 12, 2010

Cronică de Mondial... la final

Iată-ne, deja un pic nostalgici, la final. Pentru ultima oară în această vară, analizăm, discutăm şi intrăm în polemici. Apoi lăsăm amintirea să se aştearnă peste vară şi peste fotbal, iar după ceva timp ne vom întoarce la aceste zile, la cronica lor, la judecăţile greşite emise de noi şi la eventualele învăţăminte. Pentru început, mergem un pic înapoi în timp, lăsându-i cuvântul lui Jean (Şerban Staicu), pentru descrierea celui mai spectaculos sfert de finală.

CRONICA LUI ŞERBAN (I)

Germania – Argentina 4 – 0

Când am văzut golul lui Thomas Müller înscris în minutul trei am crezut că se va repeta meciul cu Anglia şi s-a întâmplat chiar mai rău pentru Argentina.
A fost un meci în care nu existat decât o echipă pe teren, Germania, argentinienii făcând cel mai slab joc de la acest mondial şi, sper eu, pentru binele echipei, ultimul cu Maradona pe banca.
Înfrângerea Argentinei este în primul rând înfrângerea lui Diego, care a fost prea sigur pe el. A început cu tridentul ofensiv Messi – Tevez – Higuain şi într-un sistem 4-3-3, când Germania a jucat toate meciurile sale cu cinci mijlocaşi, dintre care doi defensivi. Nu l-a schimbat pe Otamendi, deşi acesta a fost depăşit la fiecare duel direct cu jucătorii germani. Deşi Higuain nu a jucat nimic, nu a încercat la pauză soluţia Diego Milito. L-a schimbat pe Angel di Maria, jucătorul care a creat, prin şutul său, cea mai importantă ocazie a Argentinei. Toate încercările ofensive ale jucătorilor sud-americani s-au lovit de barajul nemţilor. Messi s-a pierdut la mijlocul terenului, iar Mascherano nu le-a putut face faţă singur celor doi mijlocaşi defensivi germani.
Germania nu a schimbat nimic din sistemul de joc cu care a început acest turneu final şi pare a juca din ce în ce mai bine cu formula 4-5-1. A făcut un joc perfect, pe contre, fără floricele, dar foarte direct şi pragmatic. A profitat de superioritatea clară la mijlocul terenului şi a deschis mereu pe laturi, unde Philip Lahm şi Jerome Boateng au arat terenul. Dintre germani mai poate fi menţionat ca jucând foarte bine Bastian Schweinsteiger, fotbalist care, în acest meci, a lăsat la o pate lamentările şi şi-a văzut de joc, urcând foarte bine pe culoarele create de Klose si Özil.
Personal îmi pare rău de Thomas Müller, care a încasat stupid acel cartonaş galben, din neatenţie, şi va lipsi în semifinale.
Această echipă a Germaniei arată foarte bine, dar trebuie recunoscut că este o echipă de moral, care are nevoie sa înscrie prima. Atunci când au fost conduşi, nemţii s-au pierdut la finalizare, aşa cum s-a întâmplat cu Serbia. Sper ca Germania să nu păţească ce a păţit Brazilia care, după ce a jucat singură cu Chile, a dezamăgit în menciul cu Olanda.

ŞERBAN STAICU

OPINIILE LUI PAUL S. (I)

Revenim mai aproape, la finala mică, acel palid premiu de consolare, care însă poate fi şi un indiciu pentru viitor.
După cum anticipam, a câştigat Germania, însă nu foarte uşor. Thomas Müller, fără îndoială descoperirea acestui Mondial, a deschis scorul în minutul 19. Neamţul are un viitor frumos în faţă. A sărit de pe la echipa a doua a lui Bayern direct la cârma noii generaţii de fotbalişti nemţi, ceea ce arată încă odată, printre altele, ochiul bun al lui Löw şi forţa crescândă a echipei bavareze. Prin minutul 51, după un meci pe contre – pentru a folosi un clişeu care aici se aplică însă foarte bine – Uruguay preluase conducerea, al doilea gol fiind o bijuterie a lui Forlan, un voleu cu pământul care l-a lăsat mut pe portarul Butt, rezerva lui Neuer. Deşi niciun jucător nu a strălucit mult peste ceilalţi – „mai mult a contat echipa”, spune un alt clişeu, pe care îl putem privi, în context fotbalistic, dar şi cotidian, ca pe un îndemn la smerenie – preferatul meu de la acest Mondial este acest Diego Forlan. Văd astăzi în presă că este şi opţiunea FIFA. Sud-americanul a avut un an bun şi la echipa de club. Cu musculatura sa impresionantă şi tehnica excelentă, Forlan trage echipa după el şi ştie să strălucească atunci când trebuie şi să coordoneze din umbră când este nevoie de el în acest rol. Problema Uruguayului este aceeaşi pe care o avea şi selecţionata României în vremurile ei bune: tot jocul este concentrat în jurul unui singur om. La noi era Hagi, la ei Forlan. Amândoi excepţionali, dar când sunt obosiţi sau ieşiţi din formă, echipa suferă. Până la urmă selecţionata Uruguayului a fost învinsă cu 3-2 (la fel ca în meciul cu Olanda), prin golurile lui Jansen – căruia până atunci nu-i văzusem rostul în teren – şi Khedira. Pentru Germania e doar un loc 3, dar această echipă e cea mai bună a nemţilor de mulţi ani încoace. Iar principalul merit îi revine, fără îndoială lui Joachim Löw. Lucrul acesta mă convinge că în fruntea federaţiei germane de fotbal se află cineva care se pricepe la acest sport şi căruia îi pasă de el. Löw a fost mediocru ca fotbalist şi cvasi-anonim ca antrenor, până să ajungă secundul lui Klinsmann. Dacă acesta a fost adus la cârma selecţionatei Germaniei şi datorită numelui, pe Löw nu-l recomanda nimic, în afară de... priceperea pe care se pare că au observat-o cei care l-au menţinut în funcţie. După ce au eşuat (parţial) cu foştii mari jucători, şefii fotbalului german s-au orientat către o muncă aplicată şi iată că nu s-au înşelat. La noi, dacă Răzvan Lucescu va eşua – ceea ce nu-i doresc, dar are multe şanse, dată fiind lipsa de valoare a jucătorilor şi sforile trase de diferiţi şefi şi/sau (pseudo)impresari – parcă văd că vom reveni iar la aceleaşi nume veşnice: Piţurcă, Iordănescu, Hagi... Lui Petre Grigoraş, de exemplu, nu i-ar da nimeni nicio şansă. Dar nu văd de ce vorbim despre naţionala României. Momentan, pe harta fotbalistică a lumii, e inexistentă.

Dacă ne îndoiam până acum că trăim în plin neo-păgânism – şi încă un păgânism dintre cele mai primitive – , cele vehiculate de media în preajma finalei acestei Cupe Mondiale vin să ne amintească acest lucru: ziare, suporteri şi jucători se dau de ceasul morţii în jurul unei caracatiţe-oracol, iar olandezii poartă brăţări care „echilibrează energetic corpul uman”. Asta fără să punem la socoteală idolatria din jurul anumitor fotbalişti sau transformarea unui loc de joacă în „templu”. Oamenii zilelor noastre – în care ştiinţa însăşi devine idol, deturnată astfel de la scopul ei iniţial şi dusă departe de intenţiile celor mai străluciţi reprezentanţi ai ei – sunt gata să îşi creeze dumnezei, viţei de aur, pe care îi devorează rapid a doua zi. Pare hilar, dar este cât se poate de îngrijorător, un tumult new age în care spiritualitatea şi confortul merg mână în mână, cu un singur scop – moliciunea spirituală cu numele fals de „linişte interioară” – şi un singur duşman: libertatea, dublată obligatoriu de responsabilitate.
Încercăm să filtrăm toate aceste manifestări şi să ne uităm cu ochiul şi sufletul doritoare de joc şi metaforă, de fotbal, la meci.

PAUL SLAYER GRIGORIU

Întâi, prin ochii specialistului:

CRONICA LUI ŞERBAN (II)

Din capul locului vă spun că nu sunt un fan al Spaniei, nu iubesc jocul lor prelungit de posesie. Sunt un fan al jocului direct al nemţilor sau al contraatacurilor italiene. Dar, mai mult ca niciodată, mi-am dorit ca trofeul să fie câştigat de Spania. Aceasta datorită jocului urât (ca să nu spun antijoc) al olandezilor, care au distrus în tot acest turneu jocul echipelor adverse, prin cei doi mijlocaşi defensivi, Van Bommel şi De Jong.
M-am bucurat pentru Vicente del Bosque, unul dintre antrenorii mei preferaţi, un om care a creat poate singura echipă a Realului, după cea a marilor Manolo Sanchis, Hierro, Michel, Hugo Sanchez şi Butragueno. El a fost cel dat afară de la Real după ce a câştigat finala Champions League.
Jocul în sine a fost unul de aşteptare, în care ambele echipe au încercat să pândească greşeala adversarului, astfel încât în prima repriză nu s-a jucat mai nimic.
Mie nu îmi place să vorbesc despre arbitraj, dar în acest meci, continuare a celui cu Uruguay, arbitrul a greşit de cel puţin două ori în favoarea olandezilor. Odată atunci când nu l-a eliminat pe Nigel de Jong pentru intrarea de karate din prima repriză şi a doua oară la faza în care Heitinga a comis un fault clar în careu la Villa şi când nu a acordat penalty. Heitinga nu a atins balonul, prin urmare faultul a fost evident, olandezul creându-şi avantaj. În categoria „micului ajutor” acordat Olandei poate intra şi neeliminarea lui Robben atunci când acesta a continuat faza mult după ce arbitrul fluierase. Aici trebuie menţionat faptul că unul dintre spanioli l-a avertizat pe Robben că arbitrul fluierase întreruperea meciului.
Un alt lucru care m-a enervat a fost lipsa de sportivitate a unuia dintre jucătorii olandezi care, în prima repriză, a intrat în posesia balonului în urma unei degajări a lui Casillas, generată de o accidentare a unui spaniol, şi în loc să de balonul înapoi în mod sportiv, a încercat să tragă pe poartă, obţinând un corner. (De menţionat faptul că Van Persie şi-a dat seama de tâmpenia colegului său şi le-a oferit balonul spaniolilor).
Antrenorul Olandei a început cu un 4-5-1 cu doi mijlocaşi defensivi, Van Bommel şi De Jong, cu Kuyt retras în stânga şi Van Persie în atac. Apoi l-a înlocuit pe Kuyt, fotbalist cu profil ofensiv, cu Elija, jucător mult mai defensiv. Modul de joc şi schimbările efectuate m-au făcut să cred că a încercat să ajungă la penaltyuri. Olandezii şi-au creat două ocazii mari de gol prin Robben, dar jocul lor mi-a displăcut total, având în vedere că la fiecare fază defensivă au faultat.
De partea cealaltă, Del Bosque a început tot în sistemul 4-5-1, dar a mutat ofensiv, prin schimbarea lui Xabi Alonso cu mai ofensivul Fabregas. Acesta a avut de altfel o ocazie foarte mare, dar nu şi-a folosit suficient tehnica.
Victoria Spaniei mi se pare meritată. Este victoria unei echipe care a încercat să joace ofensiv în toate meciurile, care şi-a folosit jocul de posesie mult superior şi a reuşit să treacă peste forma deplorabilă a lui Fernando Torres. Este o victorie a unei generaţii crescute de circa zece ani în spiritul acestui joc de posesie specific Barçei. Mi-a plăcut jocul întregii echipe a Spaniei, dar parcă cel mai mult Xavi şi Iniesta, care au creat faze superbe prin combinaţiile lor. În acest meci de la spanioli m-a dezamăgit David Villa şi de la olandezi Robin van Persie, cei doi atacanţi lipsind multe momente total din combinaţiile colegilor lor.

ŞERBAN STAICU

OPINIILE LUI PAUL S. (II)

Şi eu am ţinut tot cu Spania, deşi prima mea impresie a fost că dacă ar fi câştigat Olanda, nu ar fi fost nici ea cu totul lipsită de merite. Dar ibericii au jucat mai bine, spre bucuria mea, şi au hotărât soarta meciului înainte de loviturile de la 11 metri.
Se pot trage deja concluzii? Cred că doar putem schiţa o bază. Europa a fost puternic lovită prin eliminarea a trei favorite, dar a triumfat pentru prima dată pe teritoriu străin. Şi nu prin excelenţii nemţi, „the bosses of the European Union”, aşa cum spunea trufaş un suporter de-al lor pe o terasă din Bucureşti, acum doi ani, ci prin Spania. Nu Uniunea Europeană, ci Europa, reprezentată printr-o selecţionată de fotbalişti talentaţi şi uniţi, provenind în marea lor majoritate de la două cluburi care fac legea pe plan internaţional, Real Madrid şi FC Barcelona. Dacă la acest lucru adăugăm faptul că Joachim Löw a folosit la nemţi numai jucători din Bundesliga, vedem că rolul campionatelor interne pentru echipele naţionale este în creştere. În mod paradoxal, unul dintre fotbaliştii spanioli emblematici ai ultimilor ani, care a luptat pentru o naţională puternică, dar nu a ajuns niciodată atât de departe, Raul, nu a mai prins echipa la acest Mondial. Dar Spania campioană europeană şi mondială i se datorează şi lui. Într-un climat sufocat de interese politice şi financiare, de lipsă de chef din partea unor oameni prea bine plătiţi la cluburile lor sau de calcule extrasportive, fotbalul se ţine tare pe metereze. E puternic lovit, dar nu încă distrus, aşa cum nu este distrus spiritul naţional, pe care încă ar trebui să-l reprezinte aceste echipe care o fac din ce în ce mai puţin. Dar există speranţă. Citeam ieri o avancronică a finalei scrisă de Cristi Chivu. Reţineţi, vorbim despre un fotbalist care a câştigat trofeul suprem cu echipa sa de club, Inter Milano, în schimb cu naţionala României n-a ajuns niciodată prea departe. Şi mai vorbim despre un om cu bun simţ, dar fără pretenţii de mare ideolog, a cărui imagine a fost adesea folosită de sponsori în campanii pline de vorbe dar goale de conţinut, menite doar să poleiască imaginea FIFA, de tipul „Stop racism” şi altele asemenea. Chivu scrie: „Câştigarea unui trofeu ca Champions League te împlineşte ca jucător. Câştigarea Cupei Mondiale te împlineşte şi ca OM. Aici este diferenţa.” Aţi auzit, domnilor Sepp Blatter şi Michel Platini? Aţi auzit domnilor Baroso şi Mircea Toma, aţi auzit voi toţi, sumbri profeţi ai morţii naţiunilor şi ai globalizării, multiculturalismului şi „identităţii colective”, în fotbal şi aiurea? N-aţi auzit, sunt sigur, nu vă stă în fire simţul istoriei, aşa cum, sper, nici istoriei nu-i va sta în fire să vă reţină divagaţiile şi oportunismul altfel decât ca obiecte ciudate de studiu, precum insectele rare ale vreunui entomolog excentric.
Spania încheie frumos o filă de fotbal din ce în ce mai urât. Dar de aceea ne bucurăm că următorul campionat mondial va fi în Brazilia. Pentru că din praful maidanelor şi al plajelor ca cea de la Copacabana se naşte stropul de vis care ne dă voie să vedem viaţa ca pe un meci de fotbal care se decide doar pe teren şi mai sus de el, dar niciodată în culise.
Sper că v-am ţinut viu interesul pentru acest campionat Mondial, Africa de Sud 2010. Le mulţumesc celor care ne-au citit şi ne-au comentat. Dacă veţi mai dori să vă amintiţi de acest început de vară presărat de fotbal, reveniţi la aceste pagini. La secţiunea de comentarii, sub semnătura „Tharabostes” - prieten căruia îi mulţumesc pentru contribuţii - găsiţi şi link-uri către unele dintre cele mai frumoase faze. Şi pentru a prelua forma de adresare a comentatorilor sportivi, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, Şerban Staicu şi Paul Slayer Grigoriu vă mulţumesc pentru atenţie şi speră să ne revedem curând.

PAUL SLAYER GRIGORIU

Friday, July 9, 2010

Cronica de Mondial (XVI) - avancronica de final(e)

OPINIILE LUI PAUL S. (1)

Iată-ne înapoi cu cronica, după ce s-au jucat sferturile şi semifinalele, când ultimele două meciuri aşteaptă să încheie acest Campionat Mondial.
Începem cu sferturile. Angelo Niculescu, antrenorul naţionalei României de, că Olanda nu „are faţă” de lider mondial, câştigând toate la Mondialul din 1970, spunea într-un recent interviu din Gazeta Sporturilor meciurile pe greşelile adversarilor. Mi-e greu să spun dacă e aşa sau nu, nu mă pricep la subtilităţi tehnico-tactice, dar intuitiv cred că bătrânul selecţioner are dreptate. Brazilia începe sfertul en fanfare şi se pare că trebuie doar să ne uităm la spectacol timp de 90 de minute, pentru că învingătoarea e cunoscută după 10. Robinho deschide scorul destul de repede, Robben nu joacă mai nimic şi mai e şi faultat de sud-americani de câte ori mingea ajunge la el, aşa că numele de „brazilienii Europei” pare o glumă pentru Olanda. Şi totuşi, ceva din deznodământul final se întrevede din nervozitatea excesivă a câtorva brazilieni. E clar, odată rămaşi în zece şi după un autogol de toată frumuseţea –poate cel mai frumos de la Mondial – oamenii lui Dunga nu mai au nicio şansă. Unde pui că de la vestiare s-a întors alt Robben, un fotbalist absolut senzaţional: tehnic, disciplinat tactic, şiret, luptător. Da, portocaliii au profitat de slăbiciunea Braziliei, dar au ştiut s-o speculeze ca nimeni alţii, iar asaltul final la poarta lor nu le diminuează cu nimic meritul de a ajunge între primele patru echipe ale acestui campionat.
Între timp mai răsfoiesc presa. Pele, ca de obicei, n-are ce face şi turuie ca o moară stricată. Că Maradona nu-i antrenor, că nu-i place Brazilia, că ar trebui schimbat cutare şi cutare lucru sau jucător. Fostul mare fotbalist nu mai e de câţiva ani decât o mascotă a lui Sepp Blatter, care-şi dă cu părerea, de cele mai multe ori inept (ţineţi minte că vedea Columbia campioană mondială, atunci când ai noştri treceau în trombă de ea în grupe?), şi e plimbat de colo până colo, pentru că dă bine la imagine. Conflictul cu Maradona – care datează cel puţin din 1986 – e doar un exemplu minor. De la înălţimea fostului mare fotbalist, unul care astăzi nu face nimic, îşi dă cu părerea despre cei care se agită în iarbă sau pe bancă. Protejat de faptul că susţine – măcar prin imagine, dacă nu şi prin vorbe – toate aberaţiile globaliste ale lui Blatter, aruncă noroi în dreapta şi în stânga, cu aerul superior al celui care, spre deosebire de toţi ceilalţi, ştie. Da, Brazilia e departe de spectaculozitatea echipei din anii 70, ba chiar şi a celei de acum două decenii (fotbalul, însă, nu s-a schimbat şi el?), da, Maradona mai are de învăţat, dar toţi aceşti oameni şi-au asumat lupta, sunt încă acolo, în timp ce Pele trăieşte din amintiri şi se întreţine cu bârfe. Maestre, ai fost mare fotbalist, poate cel mai mare (eu sunt contemporan cu Maradona şi îl simpatizez mai mult, poate şi datorită seriei de 10 argumente oferite la sfârşitul cărţii „Frumoasele noastre duminici” de Ioan Chirilă, dar discuţia e deschisă). De ce ţii neapărat să te transformi în măscăriciul regelui Sepp?
Ghana-Uruguay e duelul outsiderilor, pe care sud-americanii îl duc mai cu cap, deşi în multe momente sunt dominaţi. Suarez îşi salvează echipa în ultimul minut de joc, atunci când, la 1-1, opreşte mingea cu preţul unui henţ în careu. Ghanezul Gyan ratează penalty-ul şi, deşi, cu un sânge rece de apreciat, va transforma lovitura de departajare de după epuizarea prelungirilor, în cele din urmă echipa sa va pleca acasă. Cam la aceste secvenţe se rezumă tot meciul, unul de calitate medie, dar în care încrâncenarea şi ambiţia fotbaliştilor ţin parţial loc de spectacol.

PAUL SLAYER GRIGORIU


CRONICA LUI SERBAN

Uruguay – Ghana 1 – 1 (5 – 3 dupa penaltiuri)


A fost cel mai dramatic meci de la aceasta Cupa Mondiala, o partida cu un final nebun.
Personal am tinut cu Uruguayul, favorita mea din acest moment, dar mi-a parut foarte rau de tanara echipa ghaneza care a jucat formidabil.
Uruguayenii au incercat in acest meci un sistem 4-4-2 cu Cavani retras ca mijlocas stanga, pentru a contracara cei cinci mijlocasi africani. Din pacate, Edison Cavani mi s-a parut cel mai slab jucator uruguayan din acest meci el nereusind nici sa contribuie bine la fazele ofensive, nici sa il acopere pe Fucile.
De partea cealalta, Milovan Rajevac a inceput cu 4-5-1, sistem care ofera multe recuperari, ghanezii aglomerand foarte bine mijlocul terenului. Sarbul a fost inspirat atunci cand nu l-a utilizat mult in grupe pe Muntari, jucator destul de obosit dupa parcursul lung al Interului. In meciul cu Uruguay a inceput cu Muntari titular si calitatea jucatorului a facut primul gol, cand l-a vazut pe Muslera prost plasat si a tras cu pamantul.
In primele 30 de minute uruguayenii au inceput tare, incercand sa inscrie, dar incet-incet s-au stins. Au avut 2 ocazii importante, la una dintre ele Suarez tragand pe portar in loc sa incerce un sut plasat. Africanii si-au revenit si, inainte de inscrierea golului, au avut doua ocazii mari, prima la un corner a lui Vorsah, balonul ocolind de putin vinclul, si a doua la incercarea frumoasa din foarfeca a lui Kevin Prince Boateng.
Imediat dupa pauza insa Forlan a incris poate cel mai frumos gol de la mondial cu un sut superb. Dupa primirea acestui gol africanii au cedat surprinzator mijlocul terenului, iar sud-americanii au avut o ocazie mare prin Luiz Suarez care din 10 metrii a sutat in bratele lui Kingson. Inspirata a fost introducerea lui Nicolas Lodeiro, jucator care a limpezit mult jocul uruguayenilor.
Apoi au venit prelungirile, in care echipa africana a profitat de tineretea jucatorilor sai si a dominat permanent.
Pentru ca meciul sa aiba si o eliminare, in minutul 121 Luiz Suarez face hent pe linia portii, scotand astfel golul Ghanei si oferindu-i lui Muslera sansa sa apere penaltiul creat. Ghanzeul Gyan rateaza insa sutand peste poarta si astfel se ajunge la loviturile de departajare.
Aici lipsa de experienta a ghanezilor s-a vazut din plin, doi jucatori ghanezi ratand. Nu am inteles de ce Milovan Rajevac i-a dat posibilitatea sa execute lui Mensah, capitanul Ghanei fiind foarte obosit. In locul lui Mensah ar fi putut fi lasat sa bata Boateng, jucator mult mai tehnic.
Scarita “nebunului” Abreu a fost de senzatie si a inchis seria penaltiurilor. Atunci cand era la River Plate, acest jucator a intrat in conflict cu Diego Simeone si Leonardo Astrada, antrenorii lui River din acea perioada, pentru astfel de tampenii pe care le incerca, fiind uneori ghicit de portar.
Din pacate pentru favoritii mei uruguayeni in semifinala cu Olanda vor avea doi jucatori absenti sigur, Luiz Suarez si Fucile, pentru cartonasele primite si doi posibili, Diego Lugano si Alvaro Perreira, din cauza accidentarilor. Avand in vedere banca de rezerve saraca a sud-americanilor, le va fi foarte greu sa treaca de olandezi.

SERBAN STAICU

OPINIILE LUI PAUL S. (2)

A doua zi a sferturilor. Sunt în Egipt şi urmăresc meciul cel mai aşteptat, Argentina-Germania, cu comentariul în arabă. Interesantă experienţă, mai ales că încerc să prind câteva cuvinte. „Hatâr” cred că înseamnă ocazie şi mi se pare un termen potrivit, pentru că atâtea hatâruri câte le apar sud-americanilor după rapida deschidere a scorului nemţească nu vezi prea des. Şi totuşi ceva nu merge. Angel DiMaria nu mai e atât de strălucitor ca până acum, Messi driblează în cascadă dar atacul se poticneşte înainte de gol, Neuer e în formă proastă, dar nu are ce apăra aşa că scapă basma curată.
Înainte de meci Maradona a dat spectacol, cum le place ziariştilor să spună. A vorbit despre voinţa lui Dumnezeu, dar i-a şi ironizat pe nemţi. Problema nu este, cum încearcă să sugereze Maria Andrieş în Gazeta Sporturilor, că Maradona se bazează pe Dumnezeu, iar nemţii pe tehnică şi disciplină. Asta pentru că argentinienii nu duc nici ei lipsă de calităţi tehnice – Messi e probabil cel mai bun, la acest capitol, dintre toţi fotbaliştii prezenţi la Mondial – iar de nemţi nu ştiu, însă nu a zis nimeni de la ei că ar fi străin de Dumnezeu. Maradona a amestecat însă planurile şi atitudinile. Căci atunci când vorbeşti despre lucruri sfinte, trebuie să păstrezi, măcar declarativ, dacă nu poţi mai mult, o anumită smerenie. Or invocarea ajutorului lui Dumnezeu nu merge îmbinată cu trufia de genul „o să stăm doar în jumătatea lor de teren”, nici cu dispreţul faţă de semeni afişat de Diego Armando, atunci când, văzându-l pe Thomas Müller lângă el, a întrebat: „Cine-i ăsta, un copil de mingi? Eu nu stau lângă un copil de mingi!”
Iar „copilul de mingi” i-a răspuns cu vârf şi îndesat: acţiuni în viteză, demarcări, pase. Excepţional. La fel cum excepţionali au fost Klose şi Schweinsteiger, atât de bine integraţi într-o echipă de fotbal unică. Germania nu mai joacă pragmatic, joacă entuziasmant. Gândiţi-vă: a pierdut un meci – cu Serbia – în condiţiile în care mai mult de jumătate a jucat în zece, şi a făcut doar 1-0 cu ghanezii, pentru că mare miză nu mai exista. În rest, tuturor pe care i-a prins, le-a dat câte patru. Patru Australiei, patru Angliei şi acum patru Argentinei. Nu-i sufăr pe germani, iar acum mă „oftic” şi mai tare, pentru că mi-au eliminat favorita. Dar trebuie să recunosc: până la această fază a Mondialului, sunt de departe cea mai bună echipă.
Spania-Paraguay e un meci mediocru, în care ibericii se impun la limită. Sud-americanii au realizat oricum un record personal ajungând în sferturi, iar Europa a ieşit din pasa neagră în care părea să fi intrat prin eliminările Franţei, Italiei sau Angliei: are trei semifinaliste.
Nu văd meciul Uruguay-Olanda, fiind plecat să vizitez Cairo şi zăcând în autobuz, chinuit de o toxiinfecţie alimentară. Dar Jean mă ţine la curent cu evoluţia scorului şi aflu că la pauză e 1-1. Sentimentul de apartenenţă la Europa e destul de slab la mine, probabil ca o contra-reacţie la dezrădăcinarea pe care o practică la scară largă Uniunea. Aş vrea să câştige Urugayul, pentru Diego Forlan, pentru tradiţie şi pentru surpriza pe care ar produce-o acest mic stat sud-american, care are deja în palmares Cupa Mondială. Apropo, ştiaţi că numai şapte ţări au câştigat-o de-a lungul timpului? Într-o ordine aleatorie: Italia, Franţa, Uruguay, Argentina, Brazilia, Germania (şi RFG şi după unificare, nu ştiu dacă şi înainte de război) şi Anglia. Dar în 2010 Olanda e mai puternică decât orice echipă sud-americană şi trece cu 3-2 de Uruguay, după un final ce pare, după evoluţia SMS-urilor de la Jean, destul de încins.
A doua zi, scăpat de durerile de burtă şi de starea de sfârşeală, mă îmbie o răceală cruntă de la aerul condiţionat din autocar. (Vă daţi seama, să răceşti când afară sunt 40 de grade?) Totuşi, mă aşez între ruşi şi egipteni şi mă întreb ce aş fi spus dacă acum câţiva ani mi-ar fi prezis cineva că voi urmări o semifinală de Mondial la televiziunea Al Jazeera sau la vreo surată de-a ei. Germania e de nerecunoscut, Spania a redevenit „la furia roja”. La pauză, televiziunea arabă cu pricina, care probabil are un studio amenajat în Africa de Sud, îi are invitaţi în studio pe Matthäus şi pe fostul selecţioner al Spaniei, cel care a câştigat ultimul Campionat European (îmi scapă pe moment numele lui). Cu ajutorul unei scheme ce apare pe ecrane, cei doi explică (bănuiesc acest lucru, deoarece nu-i aud, sunt dublaţi în arabă) cum atunci când un neamţ atingea mingea, deodată se forma un cerc de spanioli în jurul lui. Ca o paranteză, mă întreb de ce nicio televiziune de la noi nu realizează acest gen de emisiuni cu invitaţi de calibru, de ce îi vedem mereu pe aceiaşi „analişti”, dintre care 2-3 sunt competenţi, în timp ce restul produc concluzii agramate şi proaste din punct de vedere fotbalistic.
Ceea ce au discutat cei doi în pauză se vede pe teren şi în a doua repriză. Soţia mea, suporter al ambelor echipe la acest campionat, dar care trage parcă un pic mai mult spre nemţi, nu-şi mai recunoaşte favoriţii şi se întreabă dacă nu cumva sunt mai mulţi spanioli pe teren. Puyol, unul dintre cei mai buni oameni de pe teren, semnează victoria la limită a alor săi. Emoţiile persistă până în final, pentru că deşi Spania are ocazii imense, jucătorii săi sunt cam egoişti – asta e posibil să-i coste în finală – iar nemţii mai ciupesc din când în când câte o jumătate de oportunitate de a marca. Însă ştiţi cum sunt ei – uneori nu le trebuie mai mult de atât pentru a câştiga cu 3-0.
Urmează cele două finale. Cred că în cea mică va câştiga Germania, pentru că nu este o echipă de moral: nemţii – deşi nu ştiu câţi dintre cei care joacă pentru Germania mai pot fi numiţi aşa – nu şi-o iau în cap la victorii, nici nu joacă mai bine dacă au o serie de rezultate bune în spate, dar nici nu clachează la înfrângere. Redevin maşinăria nemţească ce funcţionează exact şi dă rar rateuri. Cu toate acestea... E prima competiţie internaţională mare din ultimii ani când Germania nu a jucat doar exact. A jucat frumos, a făcut risipă de energie, a plăcut. Asta a costat-o poate prezenţa în finală, dar fotbalul a avut de câştigat. De aceea sunt de părere că Joachim Löw trebuie păstrat, chiar dacă a pierdut cu Spania, chiar şi dacă va pierde cu Uruguay. Dar probabil va câştiga.
Cât despre actul care încheie competiţia, ştim că vom avea o campioană mondială în premieră şi că aceasta va fi din Europa. E pentru prima dată când o echipă de aici câştigă un campionat mondial desfăşurat pe alt continent. Mai e puţin şi vine vremea concluziilor. Ce ştiu deocamdată e că, în ciuda globalizării, a încercărilor de deznaţionalizare cărora le-a căzut victimă şi fotbalul, a corectitudinii politice care duce la desfăşurarea meciurilor în condiţii şi în locuri nepotrivite, selecţionatele oferă încă o paletă frumoasă de spectacol şi sentiment. Nu, domnilor, Champions League nu e noul campionat mondial. Nu sunt specialist, dar sunt un spectator vechi şi ştiu că emoţia meciurilor echipelor naţionale e, cel puţin deocamdată, mai puternică decât strălucirile marilor cluburi cu nume europene şi componenţe colorate. Numele Goga, Drimala, Tănase sau Gayraud nu le spun nimic celor care nu fac parte din cercul meu de prieteni foarte apropiaţi şi/sau foarte vechi. Dar vă dau un indiciu: sunt oameni cât se poate de diferiţi, care merg în viaţă pe drumuri cât se poate de îndepărtate unele de altele. Însă când Hagi dădea gol Columbiei, se îmbrăţişau şi se bucurau împreună ca nişte copii. Real Madrid sau Barcelona sau Chelsea sau Steaua sau Dinamo nu pot încă să ne apropie atât de mult. Şi probabil nu vor putea niciodată.

PAUL SLAYER GRIGORIU