Thursday, September 27, 2007

Knut Hamsun - "Foamea"

Odisee modernă a însingurării, absurd care - spun unii - îl anticipează pe Kafka, într-un context însă mai uman. Şi această omenie este tocmai esenţa cărţii. Dacă vrem să-l citim într-o cheie inedită, romanul lui Knut Hamsun e chiar o lecţie de smerenie pentru noi, cei îmbuibaţi. Dacă încerci să trăieşti un pic, fie şi la nivel psihologic, senzaţia obsedantă de foame a eroului anonim, în spatele căruia se ghiceşte autorul, îţi dispare orice tentaţie de a-l judeca în vreun fel. Prins undeva între nebunie şi luciditate dusă la extrem, în măsura în care cele două nu sunt, în contextul lumii noastre căzute, unul şi acelaşi lucru, experimentezi natura umană şi energia personală în manifestarea lor radicală, care te trece prin stări extreme, apropiate tocmai prin aceasta de însăşi inima căutării omenescului, căci ce altceva e trecerea noastră pe pământ decât o nesfârşită foame?
Înfometatul e inspirat, disperat, josnic, smerit până aproape de sfinţenie, neomenos, eroic, curtenitor, trufaş, mărinimos. E tot ce suntem şi, potenţial, tot ce putem fi. Sunt în el toate paradoxurile vecinătăţii înfricoşătoare dintre bine şi rău. Un furt mărunt, în pragul inaniţiei, i se face pricină de pocăinţă, în timp ce un act de milostenie aproape martiric îl duce către o mândrie demonică. Hamsun sapă la temeliile moralismului protestant, dezvăluind realitatea contradictorie din spatele acţiunilor văzute.
Se aplică acestei cărţi ceea ce odinioară spunea Nicolae Steinhardt despre acele scrieri de ficţiune care, cu tot realismul lor, transmit speranţa şi încrederea prin aceea că nici personajele rele nu sunt rele în întregime. O gazdă fără inimă şi adulteră îi dă totuşi o bucată de pâine înfometatului pe care, în acelaşi timp, îl dă afară din casă. Soţul abrutizat, care îl suduie, nu-l lasă să plece în frig în miez de noapte. Iar micile momente de omenie se succed la fiecare pagină. Cel mai frumos dintre acestea îl are în centru tot pe eroul principal, cu o pornire creştină dintre cele mai adânci (deşi pe plan exterior nu are niciun efect), mai neinteresate, mai "boiereşti", în sensul în care Nicolae Steinhardt numeşte mărinimia lui Hristos boierie. Călcat din greşeală de un vizitiu, se gândeşte la acesta cu nesfârşită duioşie şi încredere în bunătatea seamănului său, are un gând bun pentru o intenţie pe care doar i-o bănuieşte: "Poate că dacă l-aş fi rugat să-mi dea o pâine din căruţă, mi-ar fi dat-o. Şi mi-ar fi dat-o bucuros. Dumnezeu să-l răsplătească!"
O poveste de iubire dintre cele mai gingaşe, mişcătoare prin ingenuitatea ei, chiar şi atunci când oscilează la margine de păcat, răfuiala cu Dumnezeu ca strigăt disperat către cer, pentru a fi auzit măcar şi pentru a fi pedepsit, o viaţă nouă care începe în fiecare zi, lăsând toate în urmă, şi, peste toate, o foame fizică, expresia cea mai crudă a golului metafizic al fiecăruia dintre noi. Fapte mari, slavă deşartă, demnitate, mândrie, nebunie, smerenie. Poate drum ascetic. Tabloul a ce este astăzi în om. Knut Hamsun. "Foamea".

Nota bene: "Cotidianul" devine pe zi ce trece un ziar din ce în ce mai ilizibil, dar iniţiativa sa culturală are darul să-i salveze cu brio măcar o mică parte a renumelui.

Saturday, September 22, 2007

Oameni şi animale

În desenul animat-parabolă după George Orwell, "Ferma animalelor", omul reprezintă agresorul. Când însă foştii luptători pentru libertate, beţi de putere, devin ceea ce urau cândva, imaginea oglinzii se tulbură, iar fostul tiran devine una cu noul dictator revoluţionar. Iată tabloul minciunii comuniste. Dar iată, în acelaşi timp, descrierea lumii noastre de fiecare zi.
Nişte degeneraţi au ucis în bătaie o fiinţă fără apărare. Nu din ură. Nu din răzbunare. Aşa au găsit de cuviinţă să se distreze. Colectoarele de deşeuri media au difuzat imaginile de mai multe ori. Ne-am îngrozit. Dar în spatele groazei noastre se ascunde o cumplită ipocrizie. Crime de zeci de ori mai abominabile decât aceasta se săvârşesc zilnic, dar nici măcar nu mai ridicăm din umeri, ci stăm cu capul adânc îngropat în nisipul unui confort care ne dictează ce nu e sub ochii noştri, în imediata noastră apropiere, nu ne priveşte. Am ucis, din 89 până astăzi, o generaţie întreagă de copii nenăscuţi, fără apărare. Sutele de semeni loviţi de nenorocire la mică distanţă de noi au fost o statistică, pe care ne-am mulţumit să o constatăm, sau eventual să scăpăm de formă un comentariu compătimitor, între două cocktailuri. Încurajăm pornografia, ignorăm crima, sufocăm cultura şi credinţa. Astăzi, în sfârşit, ceva ne-a revoltat! Indiferent cum ar fi, prin comparaţie, tot e bine. E poate semnalul unei treziri imperative.
A murit sub ochii noştri un biet animal care nu s-a putut apăra. Nu mai putem schimba acest lucru, dar putem învăţa din el. Cu cât mai crudă ni se pare întâmplarea, cu atât mai mult să înţelegem că noi suntem vinovaţi. Toţi, până la unul, căci, cum spunea unul dintre cei mai mari înţelepţi ai acestui popor, "în starea de răutate a fiecăruia este implicată lipsa de iubire a celorlalţi". Monstruozitatea care ne-a îngrozit e opera mea şi a ta, cititorule. Nepăsarea, egoismul, comoditatea noastră au dus până aici. De fapt au dus până la lucruri mult mai rele. Dar moartea unei pisici poate fi interfaţa între noi şi propriul nostru întuneric lăuntric. Dincolo de pedepsirea făptuitorilor direcţi, ce se impune, sensul mai adânc al întâmplării este că noi suntem în spatele ei. Şi a venit vremea să înţelegem. Altfel, oglinda noastră nu va mai şti să ne spună cine e om şi cine mai rău decât orice necuvântătoare.

Tuesday, September 11, 2007

12 septembrie, zi de rugăciune

"Să ne rugăm peste puterile omeneşti", spunea acum câteva zile un părinte monah, în legătură cu alegerile pentru noul Patriarh. Nu sunt în măsură să formulez judecăţi şi să spun cine ar fi cel mai potrivit. De multe ori, planurile lui Dumnezeu sunt departe de gândurile noastre mărginite. Dar mâine, 12 septembrie, se cuvine să ne rugăm cu toţii, după puteri şi după harul ce ni se dă mereu de către cerescul Părinte ("dai voinţă, iei putere"), pentru ca cel care va fi ales să fie cel mai potrivit pentru a păstori Biserica noastră. Mâine ne făurim viitorul. Să-L rugăm pe Mântuitorul Hristos să nu se uite la nevrednicia noastră, ci, pentru milostivirea Sa şi pentru rugăciunile Preacuratei Sale Maici şi ale tuturor sfinţilor, să asculte rugăciunea noastră şi să ne dăruiască păstor duhovnicesc vrednic.

Monday, September 10, 2007

Când artiştii sunt lucizi

URMEAZĂ WASHINGTON

Războiul tăcut a început cu arme silenţioase
Şi noua robie e să-i ţii pe oameni
Săraci şi stupizi, „Novo Ordo Seclorum”
Cum poate fi vreo logică în războiul biologic?
Ştim cu toţii că e greşit, dar Noua Ordine Mondială
Bate cu putere la uşă, o, trebuie făcut ceva.

A fost odată un rege, un rege malefic
Care a visat cel mai rău vis
O taină străveche pe care nici un profet nu a putut să o tălmăcească
Despre şapte ani de foamete, lupul stă la uşa mea
Cum a fost prezis acum mulţi ani, ceea ce a fost, ce este, ce nu mai este
Cuvântul prezice viitorul şi spune adevărul despre trecut
Despre cum conducătorii lumii îl vor slăvi pe noul Faraon
Al optulea rege fals al tronului: urmează Washington!

Opreşte-le minţile, sabotează-le sănătatea
Promovează sexul şi războiul şi violenţa în grădiniţe
Dă vina pe părinţi şi profesori, e din cauza lor
„Annuit Coeptis”
Atacă dinamica Bisericii, atacă familia
Ţine publicul nedisciplinat până când nimic nu mai e sfânt şi
„Cei care nu au” sunt încovoiaţi şi trebuie să meargă la „cei ce au”
Doar ca să înhaţe ceva

Eu sunt regele, un rege malefic
Care visează cel mai rău dintre vise
O taină străveche pe care nimeni nu a putut-o tălmăci
Despre şapte imperii ce cad, lupul stă la uşa mea
Cum a fost prezis acum mulţi ani, ceea ce a fost, ce este, ce nu mai este
Cuvântul îmi prezice viitorul şi spune adevărul despre trecutul meu
Despre cum conducătorii lumii aşteaptă să pătrundă
Într-a opta putere mondială a Romei moderne: urmează Washington!

E ceva la uşa mea, o taină străveche
Viitorul spune adevărul despre trecut
Şi sunt al optulea rege fals al tronului
Şi sunteţi în vizorul meu,
Washington, urmezi!

(Megadeth - "Washington Is Next!", de pe albumul "United Abominations", 2007)

Thursday, September 6, 2007

Puterea transfiguratoare a iubirii

Am citit zilele trecute unele dintre cele mai frumoase pagini despre iubire scrise vreodată. Valoarea fiecărui om, infinită, mai mare decât universul şi decât toate universurile posibile, străluceşte în iubire, care scoate la iveala fărâma de dumnezeire din noi. „Creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, fiecare om este o fiinţă unică, irepetabilă, o apariţie cum n-a mai fost şi cum nu va mai fi alta pe lume, căci oglindeşte în chip unic, personal, pe Creatorul în fiinţa sa, fiecare om reflectă o strălucire unică a frumuseţii şi plinătăţii dumnezeieşti”. Citind aceste cuvinte ale părintelui Petroniu Tănase, stareţul schitului românesc Prodromu din Muntele Athos, am simţit, pentru o clipă, pe măsura nevredniciei mele, ce durere mare este în toată creaţia pentru un singur om care se iroseşte. De fiecare dată când păcătuim, cu fiecare scădere a noastră şi cu tot compromisul, îi lipsim pe ceilalţi, lipsim creaţia întreagă de o ipostază a iubirii dumnezeieşti care nu există şi nu are cum să existe în afara noastră. Ne lipsim pe noi înşine şi toată făptura de o iradiere a iubirii care nu poate fi nicicum recuperată. „Prin chipul dumnezeiesc pe care îl poartă, fiecare om ascunde în sine o comoară nepreţuită, sufletul său este mai scump decât toată lumea”. Sfinţii Părinţi spun „Ai văzut un om? Ai văzut pe Dumnezeu!” şi este vorba despre o vedere pe care numai prin acel om o poţi avea. De aceea iubim, şi doar văzând în celălalt o „fereastră către Dumnezeu”, sau o icoană, iubirea noastră poate creşte, într-un dinamism nesfârşit, fără a cădea în plasa plictiselii, care vine din aceea că în loc să căutăm ceea ce este unic în fiecare dintre semeni – tocmai acea reflexie irepetabilă a chipului Creatorului – ne oprim la aspecte exterioare, precum frumuseţea, inteligenţa, cultura, care, desigur, îşi au rolul lor în exprimarea persoanei şi a personalităţii sale, dar nu sunt esenţa, „adâncul”. Ori către acesta tinde iubirea adevărată, fie că este vorba despre iubirea între soţi sau despre cea între prieteni. Există şi iubirea aşa-numit firească, cea între rude, de pildă. Dar şi aceea se desăvârşeşte prin transfigurarea ei în lumina lui Dumnezeu, când din iubire din trup şi sânge se transformă în dragoste deplină.
În Ortodoxie, Chipul lui Dumnezeu din om este dinamic, tinzând pururea spre asemănare. Asemănarea nu este altceva decât Chipul actualizat, împlinit, precum fluturele faţă de cocon. Dar cum Dumnezeu este nesfârşit, la fel este şi dinamica iubitoare, apropierea nesfârşită către asemănare.
Prin Chipul lui Dumnezeu din om, unic, se explică, după Părintele Petroniu, atitudinea aparent inexplicabilă a celui care iubeşte. „Nu vede lipsurile sau nedesăvârşirile persoanei iubite, pentru că este uimit de frumuseţea chipului dumnezeiesc din om şi se minunează şi mai mult de frumuseţea realizabilă a chipului în asemănare”. Iubirea fără cunoştinţă e nedesăvârşită, dar chiar când nu conştientizăm cele de mai sus, când iubirea noastră e aşa-zicând şchioapă, avem o intuiţie a unicităţii celuilalt. Minunat este însă că iubirea nu este, aşa cum se spune adesea, oarbă, ci este de fapt singura care vede cu adevărat, în profunzime, dincolo de stratul circumstanţial. „Numai cel ce iubeşte vede pe cel iubit aşa cum este el în realitate”, ne învaţă părintele Dumitru Stăniloae. Elementul cel mai important copleşeşte tot restul şi arată lipsa de însemnătate a celor la care suntem obişnuiţi să privim, pentru că doar pe ele le putem vedea.
Vedem cel mai adesea după propria noastră măsură. Rău fiind, nu văd, de multe ori, decât răul din celălalt. Şi chiar când uneori îmi stă în faţă o persoană mai bună, înţeleg şi intuiesc bunătatea ei, dar nu o văd desluşit. Pe de o parte, bunătatea aceea are ecou în mine, pentru că sunt creat după acelaşi chip dumnezeiesc, pe de altă parte, ecoul acela este înăbuşit de larma răutăţii pe care am lăsat-o să-mi pătrundă în suflet. Nici eu însumi nu mai pot să desluşesc chipul dumnezeiesc din mine. Sfinţii sunt singurii care pot, căci ei s-au apropiat de măsura desăvârşirii şi văd bunătatea din altul, fie ea cât de ascunsă, pe măsura propriei lor bunătăţi. „Cine urăşte păcatul mai mult decât sfinţii? Şi totuşi sfinţii nu văd păcatele altora. Şi nu le văd, nu pentru că nu vor să le vadă, ci pentru că nu pot să le vadă din pricina dragostei. Ei văd în persoana umană o taină atât de adâncă şi de minunată, că intuiesc în ea posibilităţi de depăşire a oricărei stări de păcat”.
După cuvântul Sfântului Isaac Sirul, iubindu-l pe altul, „semeni în el sămânţa virtuţii”. Iubirea are puterea de a-l transfigura pe cel iubit. Oratoria, retorica, imaginea – pentru a intra pe un teritoriu foarte supralicitat astăzi –, nu au forţa de a schimba oamenii pe care o are iubirea. Vedem, de pildă, în cotidian, oameni care din iubire fac cele mai nebuneşti lucruri, pornesc pe drumuri de care nici nu s-ar apropia în mod obişnuit. Desigur, nu vorbim în aceste cazuri despre iubirea reală, dar dacă şi aceasta, înşelătoare, are o putere atât de mare, ne putem lesne închipui cât de copleşitoare e cea adevărată. De aceea răutatea ce ne înconjoară este şi rezultatul propriei noastre lipse de iubire, a faptului că, după cuvântul Mântuitorului, „dragostea multora s-a răcit”. Cum spune părintele Stăniloae, „în starea de răutate a fiecăruia este implicată lipsa de iubire a celorlalţi”. Vedem şi de aici că pentru a schimba ceva în bine, lucrul cel mai mare pe care îl putem face e să ne schimbăm pe noi.
Vorbim, desigur, despre iubirea adevărată şi nu despre denaturările tot mai grosolane pe care le suferă astăzi acest cuvânt. Iubirea de care suntem, astăzi, atât de departe, pe care o înecăm în patimi şi pofte, în privirea celuilalt nu ca persoană unică şi irepetabilă, ci ca obiect de satisfacere a lăcomiei noastre. Dar datori suntem să încercăm. Şi orice fărâmă de iubire încolţeşte în noi, să o cultivăm ca pe o floare rară, udând-o cu roua dragostei lui Dumnezeu şi păzind-o de orice noroi al păcatului, chiar când ni se pare, în nepriceperea noastră, că ar putea fi izvorât tot din iubire.
Smerit, părintele Petroniu spune: „A vorbi despre Iubire înseamnă a vorbi despre Însuşi Dumnezeu şi lucrul acesta este primejdios pentru cel nedesăvârşit (Scara)”. Am vrut doar să împărtăşesc din lumina duhovnicească pe care o răspândeşte monahul athonit şi îmi cer iertare pentru nevrednicia mea.

*Recomand cu căldură cartea Părintelui Petroniu Tănase, Chemarea Sfintei Ortodoxii, apărută în 2006 la Editura Bizantină.
**Un gând iubitor, astăzi, se îndreaptă spre Luciano Pavarotti, plecat la cele veşnice de dimineaţă, în jurul orei 7.