Knut Hamsun - "Foamea"

Odisee modernă a însingurării, absurd care - spun unii - îl anticipează pe Kafka, într-un context însă mai uman. Şi această omenie este tocmai esenţa cărţii. Dacă vrem să-l citim într-o cheie inedită, romanul lui Knut Hamsun e chiar o lecţie de smerenie pentru noi, cei îmbuibaţi. Dacă încerci să trăieşti un pic, fie şi la nivel psihologic, senzaţia obsedantă de foame a eroului anonim, în spatele căruia se ghiceşte autorul, îţi dispare orice tentaţie de a-l judeca în vreun fel. Prins undeva între nebunie şi luciditate dusă la extrem, în măsura în care cele două nu sunt, în contextul lumii noastre căzute, unul şi acelaşi lucru, experimentezi natura umană şi energia personală în manifestarea lor radicală, care te trece prin stări extreme, apropiate tocmai prin aceasta de însăşi inima căutării omenescului, căci ce altceva e trecerea noastră pe pământ decât o nesfârşită foame?
Înfometatul e inspirat, disperat, josnic, smerit până aproape de sfinţenie, neomenos, eroic, curtenitor, trufaş, mărinimos. E tot ce suntem şi, potenţial, tot ce putem fi. Sunt în el toate paradoxurile vecinătăţii înfricoşătoare dintre bine şi rău. Un furt mărunt, în pragul inaniţiei, i se face pricină de pocăinţă, în timp ce un act de milostenie aproape martiric îl duce către o mândrie demonică. Hamsun sapă la temeliile moralismului protestant, dezvăluind realitatea contradictorie din spatele acţiunilor văzute.
Se aplică acestei cărţi ceea ce odinioară spunea Nicolae Steinhardt despre acele scrieri de ficţiune care, cu tot realismul lor, transmit speranţa şi încrederea prin aceea că nici personajele rele nu sunt rele în întregime. O gazdă fără inimă şi adulteră îi dă totuşi o bucată de pâine înfometatului pe care, în acelaşi timp, îl dă afară din casă. Soţul abrutizat, care îl suduie, nu-l lasă să plece în frig în miez de noapte. Iar micile momente de omenie se succed la fiecare pagină. Cel mai frumos dintre acestea îl are în centru tot pe eroul principal, cu o pornire creştină dintre cele mai adânci (deşi pe plan exterior nu are niciun efect), mai neinteresate, mai "boiereşti", în sensul în care Nicolae Steinhardt numeşte mărinimia lui Hristos boierie. Călcat din greşeală de un vizitiu, se gândeşte la acesta cu nesfârşită duioşie şi încredere în bunătatea seamănului său, are un gând bun pentru o intenţie pe care doar i-o bănuieşte: "Poate că dacă l-aş fi rugat să-mi dea o pâine din căruţă, mi-ar fi dat-o. Şi mi-ar fi dat-o bucuros. Dumnezeu să-l răsplătească!"
O poveste de iubire dintre cele mai gingaşe, mişcătoare prin ingenuitatea ei, chiar şi atunci când oscilează la margine de păcat, răfuiala cu Dumnezeu ca strigăt disperat către cer, pentru a fi auzit măcar şi pentru a fi pedepsit, o viaţă nouă care începe în fiecare zi, lăsând toate în urmă, şi, peste toate, o foame fizică, expresia cea mai crudă a golului metafizic al fiecăruia dintre noi. Fapte mari, slavă deşartă, demnitate, mândrie, nebunie, smerenie. Poate drum ascetic. Tabloul a ce este astăzi în om. Knut Hamsun. "Foamea".

Nota bene: "Cotidianul" devine pe zi ce trece un ziar din ce în ce mai ilizibil, dar iniţiativa sa culturală are darul să-i salveze cu brio măcar o mică parte a renumelui.