Friday, July 3, 2009

Hellfest - festival şi experiment sociologic (II)

Ziua de sâmbătă, începută cu un duş rece-rece, „ofertă exclusivă Hellfest”, după cum remarcă glumeţ un francez, are ca prim punct de atracţie cortul Rock Hard, unde pe scenă urcă polonezii de la Vader. Nu foarte originali la capitolul compoziţie, ceea ce face ca albumele să fie bine articulate dar nu deosebite, deatherii reprezintă însă o forţă live. Sunetul compact, riff-urile excelent articulate şi susţinerea ritmică fără greşeală fac din concertul lor unul demn de reţinut chiar pentru cei care, ca mine, în general nu se dau în vânt după muzica lor.
Pauza e binevenită pentru a mai cotrobăi un pic în cutiile cu minunăţii de la extrem market, unde un ochi atent descoperă printre altele şi trupe prea rar menţionate, dar a căror muzică reprezintă o adevărată delicatesă pentru urechi. Ce ziceţi de Silent Voices sau Tourniquet? N-aţi auzit de ei? Poate a venit vremea...
Cu o activitate prodigioasă de muzician şi producător, Peter Tägtgren este prezent pe una dintre scenele principale cu Pain, care a depăşit demult statutul de proiect, devenind, se pare, o trupă în toată regula. Este primul meu contact cu suedezii, de aceea nume de piese precum „Same Old Song”, „Shut Your Mouth” sau „Walking On Glass” îmi sunt şoptite de o voce mai autorizată în materie. Eu însumi remarc o prestaţie live foarte bună şi melodizarea ingenioasă a industrialului, dar, peste toate, rămân plăcut surprins de vocea lui Mr. Tägtgren, alta decât cea pe care o cunosc de la Hipocrisy, schimbând cu uşurinţă registrele, de la agresiv la clean, construind un experiment muzical care live îşi scoate la iveală toată amploarea. De urmărit.
Aşa cum am repetat de nenumărate ori, Cradle of Filth este, după părerea mea, alături de Dream Theater, cea mai importantă trupă rock pe care au dat-o anii 90. Conceptul artistic complex şi întunecat al britanicilor apare însă, în lumina recitalului de la acest Hellfest, mai complet şi mai dinamic. Abia aşteptam să aud live „Shat Out of Hell”, iar aşteptările îmi sunt împlinite de la bun început. Chitarele, bine coordonate cu ajutorul secţiei ritmice, ţes tabloul sonor variat şi surprinzător, clapele adaugă în bogăţie armonică, iar Dani Filth este pur şi simplu senzaţional. În special prin vocalizele ţipate pe note înalte care l-au făcut celebru, omuleţul îmbrăcat într-o costumaţie neagră de piele, gotică, îţi face pielea ca de găină. Registrul extrem e mai bine stăpânit ca oricând şi merge adesea fără greş exact pe notele chitarei. „Nymphetamine” ne face să observăm lipsa madamei Sarah Jezebel Deva şi a cuştii pe care o ocupă uneori pe scenă. Muzical este fără îndoială un câştig, pentru că, din spatele clapelor, Ashley „Ellyllon” Jurgemeyer cântă şi din voce, mult mai convingător, deşi unele momente o suprind un pic sub ton. Printre prezentările scurte, uneori cu o tentă glumeaţă, Dani şi compania, machiaţi şi îmbrăcaţi de scenă, cu look-ul devenit inconfundabil odată cu anii al lui Paul Allender, trec prin black metal-ul începuturilor cu „The Principle of Evil Made Flesh”, revin la ultimul album cu piesa lansată ca single, „Honey and Sulphur” şi încheie cu remarcabilele „Cruelty Brought Thee Orchids” şi „Her Ghost in the Fog” un concert prea scurt, dar care rămâne în însemnările ulterioare unul dintre vârfurile întregului festival.
Fuga din nou la cortul Rock Hard, văd, în premieră absolută şi fără să ştiu la ce să mă aştept, Moonsorrow. Finlandezii, vopsiţi corespunzător pe faţă, îşi cântă corect black-folk-ul şi au, din punctul meu de vedere, ghinionul de a veni imediat după impresia puternică lăsată de Cradle of Filth. Altfel, muzica e frumoasă şi bine cântată, cu o anumită doză de sensibilitate de inspiraţie folclorică transpusă şi în actul live. În cele din urmă, un moment de respiro binevenit în mijlocul agitaţiei.
În plin soare, pe una dintre scenele principale, în faţa căreia flutură deja un steag al Braziliei, urcă Soulfly. În ciuda părerilor unor specialişti (sau mai degrabă „specialişti”) de pe la noi, compoziţiile trupei o plasează mult peste ceea ce face astăzi Sepultura şi poate chiar cu o viziune mai completă decât cea descrisă pe „Roots”. Recitalul de faţă însă nu este pe măsura ultimelor albume. Cu un sunet clar, care scoate suficient în evidenţă calităţile chitaristice ale lui Marc Rizzo, Soulfly suferă de pe urma prestaţiei vocale neconvingătoare. Nici microfonul nu-l ajută prea mult pe liderul Max Cavalera, care se aude cu fluctuaţii de volum mai tot timpul şi rămâne doar cu unele momente bune şi cu încercarea de a încinge atmosfera – altfel excelentă, publicul fiind mai mult decât entuziast şi foarte numeros – dar în acelaşi timp cu ideea ciudată de a schimba chitara în mijlocul unor piese, uneori chiar atunci când Rizzo face câte un solo. Publicul nu pare foarte deranjat şi scandează la unison cu trupa „Blood Fire War Hate” sau „Back To the Primitive”. La „Unleash”, de pe cel mai recent album, „Conquer”, lui Max i se alătură fiul său, Ritchie, iar pentru a întregi atmosfera de familie care a fost mereu o trăsătură a trupei, la vechea piesă Sepultura „Troops of Doom”, postul de baterist este acoperit de Igor Cavalera jr., care, fără a avea siguranţa unui instrumentist experimentat, bate uimitor de bine pentru un copil, receptiv şi la comunicarea muzicală cu chitariştii. Momentul în care un fan urcă pe scenă pentru a completa partea de percuţie e reeditat şi totul se termină, ca de obicei, cu „Eye for an Eye”.
La cortul Rock Hard continuă seria de greutăţi, cu Immolation. Deşi compoziţional americanii îmi plac mai mult decât Vader, la capitolul live constat că lucrurile stau invers. Exprimarea muzicală devine neclară, iar în câteva rânduri bateristul pierde tempo-ul, astfel încât, destul de obosit pentru a mai încerca să disting ceva, părăsesc locul după vreo trei piese.
Un public numeros şi extraordinar de receptiv îi întâmpină pe francezii de la Gojira, aflaţi în faţa conaţionalilor lor după un turneu american de succes. Pentru mine este momentul să iau o pauză, dar nu mă pot împiedica să trag cu ochiul şi cu urechea. Cu siguranţă această trupă merită atenţia noastră şi cândva sper să o revăd într-un concert separat. Solistul vocal-chitarist Joe Duplantier joacă rolul de maestru de ceremonii în mijlocul unui grup foarte dinamic pe scenă, care îşi stăpâneşte bine muzica neîngrădită de graniţe stilistice rigide, ştiind în acelaşi timp să cucerească şi un public căruia i se adresează în franceză: „Dovediţi că sunteţi mai tari decât americanii!” Interesant mi se pare că, pe lângă trăsăturile predominante de thrash şi uneori death, din muzica trupei răzbat clar elemente melodice cu cromatismele tipice pentru black, ceea ce o face cu atât mai variată.
The Misfits reprezintă o pagină de istorie punk care trebuia citită, mai ales că deşi lipseşte membrul fondator Glenn Danzig, în formula actuală se regăseşte şi chitaristul Dez Cadena de la Black Flag, o altă legendă în domeniu. Trio-ul condus de Jerry Only apare ca o mixtură de punk clasic şi hardcore, cu elementele horror din versuri şi machiaj. Pe scurt, ce auzi pe album e redat fidel şi pe scenă. Piese rapide, cu o medie de două minute, asemănătoare, agresive şi ritmate, cântate la foc continuu, fără pauze şi fără prea multe vorbe. Singurul intermezzo e reprezentat de urcarea pe scenă a lui Wino de la Saint Vitus, cam nesigur pe picioare. Nu ştiu dacă era o parte a scenografiei sau omul chiar băuse un... „Six Pack”, titlul piesei pe care o cântă cu prietenii lui punkeri. După jumătate de oră şi probabil în jur de cincisprezece piese, socotesc suficient cât am văzut şi fug la cortul Rock Hard unde prind două piese din recitalul Enslaved.
Soarele a apus şi lasă loc luminii albăstrii ce îmbracă scena în momentul apariţiei uneia dintre trupele cele mai bune ale festivalului, pe care o întâmpină un public parcă mai numeros decât oricând: Machine Head. Rob Flynn şi ai lui confirmă momentul foarte bun prin care trec, căci după albumul „The Blackening”, unul dintre cele mai reuşite din istoria trupei, calităţile live îi încântă pe toţi cei care au şansa să asculte piese noi, ca „Halo”, sau foarte vechi, ca „Old”. Sunetul e bun, deşi răzbat parcă ceva prea multe înalte, iar muzicienii ireproşabili. Se cântă metal modern cu vână old school, trecerile de la distors la clean se fac natural, iar Rob atacă precis şi cu feeling toate registrele vocale caracteristice. Frontmanul Machine Head este un tip simpatic, pe care lipsa belciugului din nas îl face să arate mai uman şi mai apropiat de un public fidel, cu care comunicarea este foarte bună, chiar dacă între piese nu se aud de la microfon decât încurajări şi salutări concentrate în jurul diferitelor derivate ale lui „fuck”. Avem moshpit, avem urale, avem, mai presus de toate, muzică bună şi bine cântată, într-un recital memorabil încheiat – cum altfel? – cu „Davidian” şi al său vers emblematic: „let freedom ring with a shotgun blast”.
După această demonstraţie de forţă, cortul Rock Hard ne întâmpină în manieră mai degrabă old school, cu simpaticii thrasheri de la Sacred Reich. Undeva între stilul de bază şi mai noile influenţe hardcore, cu vocea înaltă şi melodioasă şi un Phil Rind tuns scurt şi mai gras decât în vremurile de glorie, arătând acum ca un american tipic de clasă mijlocie, recitalul este sincer, simplu şi direct. Trupa este cu picioarele pe pământ, fără aere de supergrup, iar publicul o apreciază şi o răsplăteşte cu urale. E o bucurie, între atâtea grupuri cu un sunet ultra-produs, să asculţi mostre de prospeţime ca „Ignorance”. Solistul-basist pare a fi ajuns pe scenă direct din public şi se bucură la fel de mult ca cei din faţa lui că a putut vedea trupe bune într-o atmosferă familiară. Aceasta este de fapt cheia întregului recital, care are ca surpriză apariţia în spatele tobelor a lui Dave McClain, fostul baterist al grupului, abia coborât de pe scena unde a cântat cu actuala sa trupă, Machine Head. În această formulă avem parte de „Independent”, pentru ca apoi Greg Hall să-şi reia locul până la sfârşitul unui concert care trece prin „Crimes Against Humanity” sau antica „Sacred Reich” pentru a ajunge, în cele din urmă, la un energic cover Black Sabbath, „War Pigs”.
„Il y’a les Cro-Mags maintenant, pas vrai? Allons’y!” îmi ghiceşte un punker gândul de a mă îndrepta, singura dată în tot festivalul, către cortul Terrorizer. Cro-Mags este una dintre trupele veterane ale New York Hardcore şi chiar dacă din formula de bază în acest moment nu a mai rămas decât un membru, trebuie văzută... măcar de dragul istoriei. Tipii sunt exact ce mă aştept să fie: duri, sacadaţi, cu tentă punk şi un pic thrash, un vocal care aleargă de colo-colo şi un chitarist care sare de câte ori poate, brăzdând aerul cu griff-ul. N-am fost niciodată un mare fan hardcore, dar gust energia şi convingerea, vocea scandată, militantă şi percutantă şi structurile directe. Simt aici rădăcina unor grupuri mai târzii de thrash, impactul mesajului şi faptul că dacă vorbim despre acest stil, Cro-Mags sunt profesori. Prin sală oamenii se agită dar nu se lovesc şi peste tot domneşte un sentiment de unitate şi sinceritate.
Am ales cu bună ştiinţă Cro-Mags în dauna lui Marilyn Manson. Mi-a ajuns prestaţia jalnică de la Bucureşti, iar muzical individul şi gaşca lui mi se par oricum un balon umflat. Totuşi, în drum spre cortul presei şi înapoi trec prin faţa scenei şi apuc să văd „The Dope Show” şi „Sweet Dreams (Are Made of This)”, cu Manson însuşi tăvălindu-se şi mişcându-se lasciv pe scenă. Unul dintre cei prezenţi în cortul presei, unde concertul poate fi văzut pe un ecran, aruncă o remarcă zeflemitoare, dar foarte îndreptăţită. Când nu urlă omul cântă fals, gesturile sale provocatoare sunt vechi şi au păstrat doar latura penibilă, iar de muzică şi versuri... nu cred că are rost să vorbim. Îmi reamintesc celelalte trupe pentru a rămâne cu o imagine plăcută a zilei şi mă îndrept spre cort. Cântările şi urletele sunt un fundal sonor cu care deja m-am obişnuit, deşi nişte britanici sunt la un pas să mă scoată din minţi răcnind aceleaşi glume imbecile la nesfârşit. Adorm totuşi repede, urmează încă o zi plină.

2 comments:

alexander said...

ce ti-o placea tie la astia, nu inteleg :)

matei said...

correction: dave chandler (chitara si creier) de la saint vitus. wino a fost guest pe scena la clutch. p.s.: dani filth e un ticalos