Mihail Neamţu, Traian Ungureanu şi invazia de muzicologi. Cugetări despre presa românească (II)

Un al doilea caz, ceva mai dificil de analizat, este al lui Traian Ungureanu. Spun mai dificil de analizat, pentru că, spre deosebire de Mihail Neamţu, cel care semnează uneori cu iniţialele TRU chiar ştie să scrie. „Manifestul fotbalist”, colecţie de articole din presa sportivă sau o bună parte a celor publicate de ziare şi reviste de analiză politică şi socială, dezvăluie un excelent mânuitor al condeiului, calitate care îl recomandă chiar ca scriitor. Citesc adesea cu plăcere analizele fotbalului britanic, sau criticile la adresa unor demagogii contemporane. Mă rătăcesc uneori în ura viscerală a autorului faţă de anumite cluburi de la noi şi rămân nedumerit cu totul când faptele îi dezvăluie profunda inconsecvenţă. Dar să nu anticipăm.
Traian Ungureanu trăieşte, ca şi alţi doi-trei colegi ai Domniei Sale, cu impresia că ştie tot şi că posedă o judecată infailibilă. Acolo unde umorul sau chiar sarcasmul ar putea trece cu uşurinţă de un examen critic, răzbate inconfundabilă trufia. Astfel încât nu se putea ca jurnalistul cu pricina să nu analizeze şi fenomenul Michael Jackson. Cu autoritatea unui muzicolog, desigur. Căci pentru unul ce a desluşit iţele politicii de la noi şi de aiurea, îndreptăţit să îndrume chiar destine, ce mare lucru sunt nişte amărâte de portative?
Articolul lui Traian Ungureanu se construieşte în jurul ideii că răposatul cântăreţ a fost un mare entertainer, dar nicidecum un artist. Totul porneşte de la afirmaţiile contestatarilor care spun că „Jackson nu a făcut muzică mare, nu a schimbat o iotă din limbajul muzical al epocii pe care a dominat-o comercial şi nu a fost, în cele din urmă, un adevărat artist.” “Toate aceste observaţii sînt corecte”, subliniază Traian Ungureanu, înainte de a ne vorbi despre importanţa lui Michael Jackson ca ilustraţie a declinului unui curent muzical în mijlocul căruia s-a aflat. La nivelul limbajului, într-adevăr, schimbările aduse de muzica celui supranumit Jacko sunt cvasi-inexistente. Meritul lui constă în capacitatea uimitoare de sinteză, prin care a adus împreună elemente ale sound-ului Motown (care pot fi auzite în perioada Jackson 5, apoi în colaborarea cu Stevie Wonder, dar şi presărate în alte momente ale carierei sale muzicale), influenţe soul (în stilul vocal şi în lirismul anumitor piese, cum ar fi “I Just Can’t Stop Loving You”), funk, rock şi electronice, pentru a le cita doar pe cele mai importante. Astfel, deşi nu e inovator în sine, stilul Michael Jackson devine unic şi inconfundabil, foarte personal deşi înglobează elemente ale unor tradiţii muzicale de până la el. Nu a inventat un nou limbaj, dar a cristalizat un stil care îi face pe reprezentanţii mai multor curente – inclusiv jazz – să se regăsească în diferite momente ale muzicii sale. Posteritatea lui e reprezentată de un patrimoniu de teme şi cântece care rămân muzicii americane şi universale pentru a fi ascultate şi exploatate alternativ. Nu aceeaşi e părerea autorului articolului: “Jackson nu are posteritate artistică, pentru că nu a adus o schimbare de limbaj muzical, în felul în care au făcut-o ceilalţi mega-eroi ai muzicii populare contemporane: The Beatles, Frank Sinatra, Elvis Presley, Bob Dylan (maestrul subestimat al tradiţiei recuperate în muzica modernă) sau Jimmy Hendrix (probabil cel mai influent muzician al epocii care se deschide la începutul anilor ’60).” La cele spuse mai sus nu avem de adăugat decât faptul că înşiruirea lui Traian Ungureanu suferă de eterogenitate. The Beatles şi Jimmy Hendrix au fost mari inovatori, în schimb Frank Sinatra este celebru tocmai prin modul excepţional de a-şi adapta vocea unor stiluri cât se poate de variate, cărora le-a dat strălucirea calităţilor sale native şi interpretative, fără a fi inventat însă nimic, ceea ce, desigur, nu-i diminuează din valoare. Dar plasarea în opoziţie cu Michael Jackson e cât se poate de arbitrară.
Cu paşi înceţi dar siguri intrăm în mijlocul studiului muzicologic. “Jackson a desăvîrşit un fel de a face spectacol pe pretexte muzicale degradate, după ce ultima rezistenţă a structurilor soul, blues şi rock a fost covîrşită de o pulsaţie fără valoare şi stil. Thriller, ultra-cumpărata capodoperă a lui Jackson e dominat de ritmul gol şi exhibiţia pură a dansatorului.” Din 1982 au trecut mulţi ani, iar Traian Radu Ungureanu pare a avea problem de memorie. Pe “Thriller” piesele dansante, cu accentul pus în special pe ritm sunt trei din nouă (“Wanna Be Startin’ Somethin’”, “Thriller” şi “Billie Jean”). În rest avem un duet cu Paul McCartney (da, da, chiar el, principalul artizan al schimbării de limbaj aduse de Beatles, atât de admiraţi de TRU), o îmbinare între un riff şi un solo de hard-rock cu elemente funk, pe care se aude chitara lui Eddie Van Halen, unul dintre maeştrii genului sau sensibila baladă “The Lady in My Life”. Este un album care îţi poate plăcea sau nu, însă reducerea lui la pulsaţie ritmică este semnul că unii au fost prea ocupaţi să se asculte vorbind pe ei înşişi ca să mai aplece urechea şi la muzica pe care o critică de la înălţimea unei autorităţi infailibile. Nu ca argumente în favoarea lui “Thriller”, ci ca informaţie pentru cei interesaţi să judece cu propriile urechi, trebuie menţionat că la album au lucrat, printre alţii, Quincy Jones, câţiva membri ai formaţiei Toto – unii dintre cei mai buni orchestratori din rock – şi Rod Temperton (care a compus piesa-titlu, “Baby Be Mine” şi “The Lady in My Life”, autor, printre altele, al unor cântece interpretate de Herbie Hancock, George Benson sau Aretha Franklin).
Am spus de multe ori că, dincolo de muzică, din arta lui Michael Jackson rămâne dansul. Putem vorbi despre amendamente, despre elemente kitsch sau acrobaţii, însă deasupra lor se ridică o mişcare şi o coregrafie încă insuficient studiate. Poate o privire analitică, aparţinând unor specialişti adevăraţi, va arunca lumină asupra paşilor artistului, va îndepărta eventuala zgură a spectaculosului lipsit de conţinut şi ne va înfăţişa, dezgolit de artificii, substratul valoros. Până atunci trebuie să ne mulţumim cu Traian Ungureanu. “Trimiterile la marea tradiţie a revistei americane nu duc nicăieri. Fred Astaire şi Gene Kelly au depăşit categoric funcţia limitată a performer-ului şi au dansat susţinuţi de un optimism încărcat de bun simţ şi imaginaţie artistică. Jackson a avut ceva din rapiditatea şi nimic din tonusul lor încăpător. Cu Jackson, cabaretul şi revista americană au decăzut într-un mecanicism rudimentar, accelerat nebuneşte de tehnicile video ale complexului MTV.” Tocmai cuvintele admirative ale sus-numitului Fred Astaire, citate în prima parte a acestui articol, ne scutesc de orice comentariu suplimentar. Pe autorul articolului ar trebui să-l pună un pic pe gânduri. Dacă are timp.
Iată însă că textul pe care îl avem în faţă evoluează spre o analiză sintetică a anilor ’80 în muzica pop. “Anii ’80, epoca de glorie a lui Jackson, sînt cei mai nefericiţi ani ai muzicii pop, un cimitir vast de tradiţii şi stiluri abandonate, deformate sau suprimate.” Cum nu mă pricep la muzica soul, le las altora sarcina de a desluşi adevărul sau falsitatea celor afirmate în acest domeniu de TRU. Dspre afirmaţia că “influenţa cea mai vizibilă asupra lui Jackson vine din începuturile muzicii disco: de la The Bee Gees, iniţiatorii ritmului de pulsaţie electro şi ai vocalismului în falsetto extrem” pot spune însă că este cel puţin hazardată. Stilul vocal al lui Michael Jackson este departe de a face exclusiv uz de falset, gama procedeelor folosite de ele fiind mult mai variată, pe măsură ce a evoluat de la glasul copilăriei către timbrul de tenor al maturităţii. Iar influenţele vin mai mult din direcţia celebrului sunet Motown, casă de discuri cu care de altfel a colaborat trupa Jackson 5, de la artişti cu puternice rădăcini soul, ca Stevie Wonder. “Epoca deschisă de Jacskon coincide, de fapt, cu o mişcare generală spre reducţionism muzical”, ne spune mai departe autorul nostru. Într-o anumită măsură are dreptate, anume dacă privim din perspectiva invaziei disco, a melodiilor facile şi a dispariţiei unor mari nume din decada anterioară, exemplul cel mai la îndemână fiind Led Zeppelin. Pe de altă parte, în rock se cristalizează tendinţe neoclasice (Yngwie Malmsteen), punk-ul, după momentul de revoltă împotriva muzicii ultra-conceptualizate a unor Pink Floyd, este integrat în noi structure ce dau naştere unor grupuri heavy-metal ce vor scrie istorie, iar unele trupe vechi se văd nevoite să se reinventeze. “Forţa rock-ului greu”, spune Traian Ungureanu, “se banalizează în varianta speed şi thrash.” De fapt, aceste două genuri, care cel mai adesea se întrepătrund şi se confundă, sunt influenţate în special de muzica progresivă a anilor ’70, căci, în ciuda riff-urilor destul de simple, structurile sunt mai complexe decât în rock-ul classic, iar solo-urile devin probe de virtuozitate. Apar uneori şi elemente de atonalism, străine majorităţii trupelor anterioare. “Blues-ul electric în forţă rămîne o ocupaţie izolată, simplificată nepermis sau deturnată spre punk şi funk, a la Black Crowes, respectiv Red Hot Chilli Peppers.” Stilul aici menţionat a dat încă de la începutul anilor ’70 naştere unui nou curent, heavy-metal, având ca prim exponent trupa Black Sabbath. În muzica britanicilor, influenţele blues-ului electric şi ale rock-ului progresiv sunt duse la extrem prin folosirea aşa numitelor power chords, acorduri de cvintă şi octavă din îmbinarea cărora se naşte elementul generator al noii muzici, riff-ul. Piesele sunt construite pe motive de o simplitate elementară, însă structurile sunt dezvoltate, narative, preluate din rock-ul progresiv al unor King Crimson. În anii mult-huliţi, Black Sabbath scot pe piaţă unele dintre cele mai bune albume ale lor, pe lângă riff-urile lui Iommi apărând vocea dramatică a lui Ronnie James Dio. În acelaşi timp, în ciuda tentei comerciale date mai ales de aspectul exterior, hard-blues-ul scrie pagini memorabile prin Whitesnake. Autorul articolului nu este impresionat şi continuă: „Forţa rudimentară a comercialsmului pune capăt unei strălucite şi nefericite tentative de aducere a muzicii pop la rigoare şi intelect (curentul „progressive” ia sfîrşit la începutul anilor 80 şi lasă în urmă fie carcasele dinozauriene ale unor Yes, Genesis, E,L & P, fie rezistenţa minoritară a unor King Crimson, Robert Fripp sau David Sylvian).” Anii ’80 au dat muzicii progresive unul dintre cele mai importante nume noi, Queensryche, pe care TRU pare să-l ignore. Inutil, în acest context, să vorbim despre apariţia unor chitarişti virtuozi, care îmbină experienţa neoclasică (Yngwie Malmsteen) cu cele mai îndrăzneţe experimente (Joe Satriani, Steve Vai).
Orice argumente am aduce, jurnalistul nostru stă ferm pe poziţii: “După Jackson nu rămîne nimic. Muzical, lumea infantilă dansată de Jackson e inexistentă.” Iar atunci când un muzician ca Miles Davis intuieşte valoare într-o temă a răposatului, trebuie imediat desfiinţat şi el, ca fiind “tocmai omul care a părut că deschide o nouă epocă de expresie muzicală, doar spre a împinge muzica de jazz într-o fundătură de pretenţii pseudo-intelectuale şi banalitate funk.”
După atâta erudiţie muzicologică, susţinută de o privire pătrunzătoare în lumile soul, rock, jazz şi funk, una dintre ultimele fraze ale articolului aproape că scapă vederii. “Talentul lui Jackson nu şi-a găsit epoca, pentru că epoca noastră, hipnotizată de binefacerile comodităţii şi ignoranţei, a exclus din artă sinceritatea şi vocaţia.” Iată o cugetare de la care, deşi nu sunt întru totul de acord cu ea, ar putea porni un dialog fertil. Dar acesta e sufocat de sentinţele de mai sus. Dorinţa de a epata, un dispreţ profund dar lipsit de discernământ faţă de o civilizaţie pe care altfel nu se sfieşte să o laude, pseudo-elitism? Ce se ascunde în spatele beţiei de cuvinte? Fără îndoială, Traian Ungureanu a căzut aici pradă propriului său talent de a mânui frazele. Şi astfel, substanţa a dispărut în spatele unui exerciţiu de exhibiţionism gazetăresc. În fond, lucrurile pot fi judecate şi altfel. Ceea ce a scris jurnalistul nostru este, în mare parte, formă fără fond. Este acelaşi jurnalist care, apărător necondiţionat al lui Traian Băsescu, a afirmat că se va arunca de pe bloc dacă PDL se va alia cu PSD. Alianţa s-a făcut, iar tizul preşedintelui s-a aruncat direct pe listele pentru Parlamentul European şi ocupă acum un loc călduţ la Bruxelles. Cine nu are păcat să arunce primul piatra. Vă invit să nu-l judecăm prea aspru pe Traian Ungureanu. Nimeni nu ştie de ce s-a mânjit, transformând sintagma “jurnalist dependent de propriile opinii” într-un balon de săpun demagogic. Dar aşteptam de la el un pic de decenţă, de smerenie. În loc de aceasta, el tună şi fulgeră ca înainte, ca şi cum autoritatea sa morală ar fi intactă. Iar bătutul cu pumnul în piept atunci când ar trebui să-ţi pui cenuşă în cap ajunge, în cele din urmă, să tulbure şi judecata profesională.
Iată-ne deci întorşi de unde am plecat: la lipsa alternativei şi la starea românului care şi-a ridicat pentru o clipă privirea şi, văzând în jur doar impostură, s-a cufundat repede la loc în Libertatea, Click sau Cancan. Articolul meu nu este despre Michael Jackson, dar nici despre Mihail Neamţu sau Traian Ungureanu. Este despre noi înşine şi despre neputinţa de a rodi ceva mai bun. Mai există şi oameni care scriu cu har şi consecvenţă. Radu Paraschivescu, Dan C. Mihăilescu, Răzvan Codrescu sau mai tânărul Claudiu Târziu. Oameni cu căderile lor, dar care se străduiesc să rămână verticali. Dar sunt puţini, pentru că puţini la minte şi la suflet suntem noi, cei care facem umbră pământului acestuia binecuvântat. Iar ziua în care toată ţara să încapă între coperţile ziarului Libertatea nu pare a fi departe. Dumnezeu să aibă milă de noi şi să ne facă vrednici de ceva mai bun. Până atunci rămânem cu autentice gunoaie ale presei şi cu false pretenţii intelectuale, cu conducătorii şi jurnaliştii pe care-i merităm. Nu-i judecaţi pe cei pe care i-am amintit în paginile acestea. Ignoraţi-i doar uneori. Sau priviţi-i ca şi cum aţi privi o oglindă. Dacă ei sunt cei mai buni, cum or fi ceilalţi. Cum eşti tu, cititorule, şi cum sunt eu?

(Cele două articole: Mihail Neamţu - http://grupareaaproape.wordpress.com/2009/06/30/declin-occidental-si-moartea-unui-idol/
Traian Ungureanu - http://traianungureanu-tru.blogspot.com/2009/06/micahel-jackson-when-musics-over.html#comments)