"Zeitgeist" sau panorama deşertăciunilor (I)

Cadrul general

În ultima vreme, un filmuleţ ce se vrea documentar face furori printre internauţi. Difuzat cu o tenacitate suspectă – ca spam, cu posibilitatea vizionării şi descărcării gratuite – „Zeitgeist”, ai cărui finanţatori ne rămân până astăzi necunoscuţi, încearcă să ofere o privire asupra lumii ce ar rupe vălul ignoranţei care a făcut din noi subiecte ale manipulării. Filmul are trei părţi. Prima, cu subtitlul „Cea mai mare poveste spusă vreodată” este un atac direct la adresa creştinismului. De fapt, la nivel declarativ sunt vizate în general ceea ce autorii numesc „religii teiste” (adică ce presupun credinţa în cel puţin o deitate), dar ţinta principală a presupuselor dezvăluiri e Hristos, atacurile având efecte prin ricoşeu şi asupra mozaismului şi, în mai mică măsură, a mahomedanismului.
Înainte de a intra în subiectul propriu-zis, „Zeitgeist” stabileşte destul de clar pentru cine are ochi să vadă, cadrul ideologic. Accentul este pus pe trăirea lui „aici şi acum”, fără a da atenţie trecutului sau viitorului, pe amoralism („nu există lucruri bune sau rele în sine”), pe evoluţionism şi o „reconectare cu forţele naturii, cu unitatea universului”. Nu se neagă o anumită spiritualitate, deci poziţia nu este una pur atee – deşi sunt folosite argumente puse la dispoziţie de diferitele forme ale ateismului organizat – ci mai degrabă cu accente de panteism, divinizare a naturii şi contopire a omului în esenţa ei impersonală, toate având o profundă aversiune faţă de religia aşa-zis oficială şi faţă de instituţiile religioase. Toate acestea se identifică cu un curent numit new age, pe care, în 1994, Părintele Symeon de la Essex îl descria în felul următor: „Nu există o mişcare new age, nu există un fondator al ei, dar toate aceste mişcări interesate de spiritualităţile orientale, de magie, de toate aceste lucruri, amestecate cu o răceală a credinţei creştine sunt legate un pic de astrologie. Se crede că omenirea va intra într-o nouă eră, în care elementele pozitive din toate religiile lumii vor forma o nouă religie, în care capacităţile spirituale ale omului vor fi dezvoltate enorm. (...) Din nefericire însă, intrând în acest curent, oamenii devin sclavii unor spiritualităţi false. (...) După perioada de decădere materialistă, omul se întoarce spre spiritual, fără să-şi dea seama că există multe duhuri care nu sunt Duhul Sfânt”. Această spiritualitate mixtă este evidentă în „Zeitgeist”, în momentul în care Jordan Maxwell, specialist independent în astro-teologie, introduce atacul împotriva creştinismului prin afirmaţia că cei ce cred în Dumnezeul creştin se opun dreptăţii divine şi au nevoie „să cunoască adevărul, pentru că adevărul îi va face liberi”. Paradoxal şi ironic, această ultimă parte a propoziţiei nu este altceva decât un citat din spusele lui Hristos (Evanghelia după Ioan, capitolul VIII, versetul 32).

Asemănări şi deosebiri, simboluri şi false simboluri

Urmează apoi argumentaţia anti-creştină propriu zisă. Pornind de la efectele de stand-up comedy, cu râsete pe fundal, ironizând o variantă simplificată şi ridiculizată a credinţei, se afirmă în „Zeitgeist” că învăţătura creştină nu este decât o compilaţie a credinţelor mai vechi care ar avea la bază o schemă evolutivă astrologică, cu soarele în centru şi cele douăsprezece semne zodiacale în jurul lui. Urmează o înşiruire de falsuri grosolane, care se sprijină pe ideea inculturii publicului contemporan şi disponibilitatea de a crede orice are o aură de mister. Astfel, sunt prezentate mai multe zeităţi păgâne, aşa-zis solare, despre care se spune că ar avea exact aceleaşi caracteristici ca Hristos: naşterea pe 25 decembrie, dintr-o fecioară, activitatea publică începută la 30 de ani după un botez, numele divine de „Fiu al lui Dumnezeu” sau „Lumină a lumii”, moartea şi învierea. Privitorul e bombardat cu o serie imensă de nume de zeităţi cărora le sunt asociate aceste caracteristici. O simplă privire critică, eventual dublată de lectura oricărei istorii a religiilor – de găsit şi la un click distanţă, pe internet – arată falsitatea argumentelor înfăţişate. Horus este fiul lui Isis ŞI OSIRIS, iar moartea lui este consecinţa unei lupte şi nu jertfă de bunăvoie, Krishna, avatar al lui Vishnu, identificat în alte variante ale hinduismului cu fiinţa supremă însăşi, este al 8-lea fiu al prinţesei Devaki şi al lui Vasudeva, născut, după calcule care, desigur, nu pot avea pretenţia unei prea mari exactităţi, deoarece în perioadele apariţiei acestor mituri se foloseau alte calendare, pe 18 sau 21 iulie 3228 înainte de Hristos, Dionisos este fiul lui Zeus şi al prinţesei Semele ( în alte variante al zeităţii infernale Persefona). Despre alţi zei enumeraţi în lista autorilor filmului, cum ar fi Thor, nici nu mai are rost să amintim, deosebirile fiind evidente. Că există similitudini între creştinism şi unele credinţe anterioare este de netăgăduit. Dar acestea merg până la un punct şi se deosebesc în esenţă. Explicaţia pe care o dau istoricii religiilor este fondul comun al experienţei omeneşti, din care, ulterior, s-au desprins diferitele sisteme religioase, iar Sfinţii Părinţi vorbesc despre rămăşiţe ale Revelaţiei de la începuturi, care s-a deformat, cu timpul din pricina păcatului oamenilor, şi le-a fost redată în forma corectă întâi prin profeţi, apoi prin însăşi venirea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. De altfel, realizatorii însuşi arată că apologeţii creştini, dintre care ei dau exemplul Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, au cunoscut aceste asemănări şi s-au folosit de ele pentru a-şi transmite mai uşor mesajul. Concepţia lor era aceeaşi ca cea menţionată mai sus, că deformările şi „schimonosirile” adevărului sunt rezultatul păcatelor şi al intervenţiei nemijlocite a diavolului, căci în creştinism cunoaşterea teoretică nu poate exista decât în deplină armonie cu trăirea în acord cu Dumnezeu. Explicaţia din urmă poate fi considerată forţată de cei care nu cred, însă cu atât mai mult sunt forţate similitudinile cu ciclul planetelor şi credinţele astrologice derivate din acesta.
Mai departe, autorii filmului insistă pe simbolismul noii ere (new age!), care ar însemna sfârşitul creştinismului prin ieşirea din era Peştilor şi intrarea în era Vărsătorului (aquarius). Continuă şi aici paralelele imaginare. Se ştie că, la începuturile creştinismului, cei care aparţineau credinţei în Hristos se recunoşteau între ei prin desenarea pe pământ a unui peşte. Acesta nu este însă nicidecum legat de semnul zodiacal cu acelaşi nume. Cum lumea în care s-a răspândit creştinismul la început vorbea cu preponderenţă limba greacă, în care peşte este „ichtios”, acesta era folosit ca semn de recunoaştere pentru că literele sale formează iniţialele de la „Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul”.
În treacăt sunt atacate şi alte persoane sau evenimente biblice, cum ar fi Moise sau Potopul. Despre acesta din urmă, autorii filmului arată, pentru a demonta istorisirea din Vechiul Testament, că se regăseşte în multe alte credinţe, cel mai la îndemână în Epopeea lui Ghilgameş. Lucrul este atestat demult de istoricii religiilor, însă unii dintre ei au ajuns la o concluzie destul de diferită de cea din „Zeitgeist”. Dacă un acelaşi eveniment este descris în mai multe culturi de pe pământ, dintre care unele nu s-au aflat niciodată în contact, nu este oare un indiciu că acel eveniment sau măcar ceva în felul lui s-a petrecut cu adevărat în timpuri preistorice?
Logica internă a credinţei învaţă că, dacă toată istoria omenirii se învârte în jurul evenimentului central al Întrupării lui Hristos, toate întâmplările ei au, pe lângă elementele concrete, faptice, şi o încărcătură simbolică. Mai multe personaje din trecut sunt prototipuri, simboluri, preînchipuiri ale celor ce au fost după ele sau ale celor ce vor fi. Hristos Însuşi îl înfăţişează pe Sfântul Ilie ca prototip al Sfântului Ioan Botezătorul, iar pe proorocul Iona, care a stat trei zile în pântecele unui monstru marin, ca simbol viu al morţii şi învierii Fiului lui Dumnezeu. Sesizând asemănarea (care, de altfel, se opreşte într-un anumit punct) dintre Iosif şi Iisus, filmul încearcă să facă din ea încă o dovadă a falsităţii istoriei creştine. Însă simbolism există nu numai în Scripturi, ci şi în natură, la tot pasul. Ciclul anotimpurilor este simbol pentru ciclul vârstelor omului, însă ar fi absurd să susţinem că, din această cauză, omul e o invenţie!

Iisus Hristos ca Persoană istorică

În cele din urmă, „Zeitgeist” merge, deşi printr-o altă metodă, pe aceeaşi linie pe care au mers, acum un an sau doi, pseudo-dezvăluirile lui James Cameron. Regizorul pretindea că ar fi găsit mormântul Sfintei Familii, ceea, ce, evident, ar fi dărâmat orice învăţătură despre Înviere. Oamenii de ştiinţă au demonstrat repede falsul, dar acest lucru a fost anunţat discret în presă, în timp ce aşa-zisa descoperire a avut parte de o largă acoperire media. Văzând că nu pot dărâma prin argumente „ştiinţifice” Învierea lui Hristos, dar animaţi de acelaşi duh, realizatorii „Zeitgeist” încearcă să ne convingă că Iisus nici măcar nu a existat ca persoană istorică. Deşi istoricii romani Tacit şi Suetoniu Îl menţionează în scrierile lor, noii contestatari susţin că ei s-ar fi referit la un substantiv comun (Hristos, în ebraică Mesia, înseamnă uns, consacrat) şi nu la Persoana lui Iisus. Cu toate acestea, legătura pe care respectivii o fac între Hristos şi cultul creştin este, după părerea noastră, suficientă pentru a înlătura îndoielile. Pliniu cel Tânăr, proconsolul Bitiniei, într-o scrisoare către împăratul Traian, vorbeşte despre creştinii care Îl adorau pe Iisus, argument suficient pentru a demonta teoria conform căreia Iisus ca persoană istorică a fost „fabricat”, din raţiuni politice, în timpul domniei lui Constantin cel Mare. Mai este şi mărturia importantă a istoricului evreu Iosif Flaviu. Despre aceasta ni se spune în „Zeitgeist” că oamenii de ştiinţă i-au demonstrat inautenticitatea. Minciuna devine evidentă. Mărturia lui Iosif Flaviu din „Antichităţile iudaice” are două părţi. Una, la capitolul XX, 9, 1, unde aminteşte despre uciderea lui Iacob, „frate al lui Iisus Hristos”. Aceasta nu a fost contestată niciodată de nici un om de ştiinţă! A doua, la capitolul XVIII, 3, 3, Îl menţionează pe Iisus ca făcător de minuni şi învăţător al adevărului. Doar în privinţa acesteia există controverse, pentru că Iosif Flaviu nu era creştin şi deci este greu de înţeles cum ar fi putut susţine aceste lucruri. Deci oamenii de ştiinţă PRESUPUN – nu au demonstrat fără putinţă de tăgadă – că mărturisirea despre Hristos ca învăţător al adevărului la Iosif Flaviu ar putea fi o adăugire târzie, însă NU PUN LA ÎNDOIALĂ mărturiile istoricului despre existenţa lui Iisus Hristos ca persoană istorică.

Concluzia filmului şi concluzia noastră

Concluzia primei părţi a filmului este, după cum am amintit, că învăţătura creştină a fost fabricată şi oficializată în scopul consolidării puterii politice de împăratul Constantin cel Mare. Este un argument preluat – paradoxal! – de la secta neoprotestantă a adventiştilor, care deşi Îl mărturisesc pe Hristos, susţin că instituirea duminicii ca zi de cult datează din timpul acestui împărat roman. Cu toate acestea, încă din primele secole creştine ni se păstrează nenumărate scrieri creştine, iar miile de martiri ucişi de puterea romană în timpul persecuţiilor (dintre care, printre cele mai sângeroase, cele ale lui Nero şi Diocleţian) demonstrează clar că învăţătura şi credinţa existau cu mult înainte de anul 313, când le-a fost acordată libertatea de către Constantin cel Mare. Mai mult primul Sinod Ecumenic, ce a avut loc la iniţiativa acestui împărat în anul 325, la Niceea, nu a „inventat” noua învăţătură oficială a Imperiului, ci doar a precizat un punct important al credinţei în faţa apariţiei unei erezii. Mai departe, „Zeitgeist” ne spune că Vaticanul deţine adevărul, dar că se foloseşte în continuare de creştinism, pentru a controla societăţile. Lăsând la o parte faptul că este ignorată în întregime Ortodoxia, deşi aceasta reprezintă, chiar şi din punct de vedere strict numeric, o importantă parte a creştinismului, care nu a practicat persecuţiile sau cruciadele de care e plin catolicismul, filmul nu reuşeşte să explice cum este controlată societatea contemporană prin creştinism, atâta timp cât se poate observa cu ochiul liber că valorile prin care sunt guvernate atât piaţa cât şi viaţa oamenilor sunt complet străine învăţăturii creştine despre iubirea de Dumnezeu şi de aproapele.
Prima parte a filmului „Zeitgeist” este un atac slab argumentat şi incoerent împotriva creştinismului, dar cu toate acestea un atac ce se bazează pe scenografia prezentării argumentelor, ca într-un spectacol de sunet şi lumini, şi pe pretenţiile ştiinţifice ale acestora, uşor de înghiţit de un public ale cărui singure surse de informare sunt reprezentate de televizor şi internet. Oricine cercetează atent şi onest va vedea, chiar dacă nu este un adept al creştinismului, că argumentele filmului sunt bazate strict pe scoateri din context, conexiuni forţate şi, mai ales, pe minciuni şi falsuri istorice şi mitologice. Acestea sunt cu atât mai periculoase, cu cât scopul lor este dublu, de a-i îndepărta pe oameni de învăţătura lui Hristos şi de a-i face receptivi la un alt fel de spiritualitate, „în care omul vrea să devină Dumnezeu prin el însuşi. Deci, în realitate (...) o formă de gnosticism care poate merge până la a lua forme de păgânism, ca de exemplu cultul naturii, astrologia, magia şi toate formele de spiritualitate orientală şi credinţe”. (Pr. Symeon) Părţile a 2-a şi a 3-a ale filmului arată o evoluţie cu atât mai tulburătoare.