Primul meu premiu literar

Anul acesta, în cadrul festivalului franco-român East West Fest, a fost organizat şi concursul de literatură şi fotografie Forever Young. La prima secţiune juriul m-a desemnat câştigător. Iată nuvela cu care am participat.

FRAGMENTE DESPRE NIMIC

Într-o zi de decembrie, acum şase ani, liniştea oraşului Veren a fost tulburată de concertul unui nou grup rock: Nihil. Fără să fie nici pe departe cei mai talentaţi muzicieni care au cântat pe scenele underground, membrii formaţiei erau fără îndoială cei mai zgomotoşi. În plus, aspectul vizual al show-ului a fost atât de şocant, în special prin atitudinea violentă şi autodistructivă a solistului vocal, încât ecourile nu s-au stins nici până astăzi. Însă nimeni dintre cei care au asistat la concert nu bănuia că atunci se năştea o legendă: legenda lui Timothy Lostfound.

J. T., manager al grupului Nihil:

„Ei bine, deşi în cei cinci ani de existenţă Nihil am fost aproape permanent în prezenţa lui Tim, de fiecare dată când trebuie să vorbesc despre el îmi vine greu. Era atât de... cum să spun... atât de elocvent prin tot ce făcea, încât cuvintele nu-şi mai au rostul. Avem cu toţii gânduri, principii... să le zicem o viziune a vieţii. Dar Tim îşi trăia convingerile până la cele mai extreme consecinţe. Dacă vedea într-o expoziţie un tablou care nu-i plăcea se ducea şi-l făcea praf sub ochii vizitatorilor. Şi aş putea da şi o mulţime de alte exemple. Nu exista în el nici prefăcătorie, nici diplomaţie, nici reţinere.”

James Layper, ziarist:

„Eram destul de familiarizat cu scena underground şi înainte să îl cunosc pe Tim, însă pot spune că el mi-a schimbat radical modul de înţelegere a muzicii, poate chiar a vieţii. Un interviu cu el devenea de fiecare dată o aventură, din cauză că era atât de imprevizibil. Odată, în timp ce stăteam de vorbă, la televizor a apărut primul-ministru, într-un show dulceag şi ieftin, ţinându-şi nevasta de braţ, cu copiii lângă ei. Când i-a văzut, Tim a început să urle: ‘Uite! Toţi mă frecaţi cu modul meu de viaţă! Ce aţi fi vrut, să ajung ca ăştia, care se mint pe ei în aşa hal că habar n-au cine sunt şi au pretenţia să ne îndrume pe noi. Dacă mama şi tata mi-ar fi oferit asemenea oameni drept model, i-aş fi omorât pe amândoi!’ Apoi a luat o vază şi a făcut televizorul ţăndări. În câteva rânduri a sărit să mă bată şi pe mine, iar odată chiar m-am ales cu buza spartă. Vă imaginaţi deci că între noi cu greu putea fi vorba de prietenia care se leagă uneori între ziarişti şi cei despre care scriu. Cred că între noi se născuse o relaţie de iubire/ură care a rămas neschimbată până la sfârşit.”

*
Pe parcursul scurtei sale activităţi, grupul Nihil s-a identificat într-o asemenea măsură cu Timothy Lostfound, încât desfiinţarea lui după dispariţia acestuia le-a apărut tuturor ca un lucru firesc. Astăzi, ceilalţi doi membri, Saul Gregory şi John Kenneth au renunţat complet la activitatea scenică. Primul locuieşte într-o căsuţă retrasă şi ajută din când în când la producţia unor albume underground. Pare un om cu totul schimbat, însă când vorbeşte despre anii petrecuţi în Nihil, pare transpus într-o altă vreme.

Reporter: Spune-mi cum a început totul.
Saul: Ceea ce puţină lume ştie este că la început Tim nu făcea parte din grup. John şi cu mine ne apucasem de cântat şi înregistrasem câteva piese, însă nu găsisem vocea potrivită. Aşa că am organizat un fel de concurs. Aşa a apărut individul cu figură sălbatică de subnutrit pe care l-am cunoscut ulterior ca fiind Timothy Lostfound.
Reporter: Cum s-a prezentat la concurs?
Saul: L-am întrebat ce piese mai cunoscute ştie, ca să le putem cânta împreună. A zis că nu-l interesează ce cântă alţii. „Începeţi o piesă de-a voastră şi eu improvizez pe parcurs.” I-am dat drumul şi Tim a început să urle ca un posedat şi să distrugă lucrurile din jur. Oricine s-ar gândi că l-am dat afară în şuturi. Însă nu ştiu dacă o să-ţi vină sau nu să crezi, îl priveam stupefiaţi şi nu ne puteam opri din cântat. Pe la a treia piesă Tim a început să improvizeze nişte părţi vocale coerente, care au rămas aşa de atunci, însă John şi cu mine ne dădusem seama înainte de asta că el era omul care ne trebuia.
Reporter: Cum v-aţi descurcat ulterior cu el? Nu vă deranja că era mereu în centrul atenţiei, în timp ce voi, membrii fondatori, stăteaţi în umbră?
Saul: Am întâlnit oameni care ştiau pe de rost fiecare vers de pe albumele noastre, dar nu-şi puteau aminti numele meu sau pe al lui John. Privind înapoi poate părea frustrant, însă pe noi nu ne deranja absolut deloc. Era firesc ca Tim să fie mereu în faţă. Eu cel puţin mă simţeam ca unul ce a căutat mereu o cale. În Tim găsisem acea cale.
Reporter: Astăzi pari departe de ghitaristul dezlănţuit al acelor vremuri. Vreau să spun că e un contrast între cel care ardea cruci pe scenă şi ura orice avea legătură cu scara de valori unanim acceptată şi omul paşnic de acum.
Saul: Vezi tu, cum ţi-am mai spus, Tim era calea noatră ca grup. Toată acea „ideologie Nihil” despre care s-a vorbit atât nu era un program bine stabilit pe care îl urmam pas cu pas. Tim a scris nişte chestii care marcau felul său de a trăi şi pe care noi ni le-am însuşit pentru că ne permiteau să exprimăm sentimente dintre cele mai adânci. Simţeam că facem parte din ceva mare. Nu vreau să spun că eram străini de mesajul nostru distructiv şi anticreştin, ci că nu aveam un cod de reguli şi credinţe. Scopul meu a fost să eliberez energia din mine şi dacă societatea sau Biserica se opuneau, le-am combătut. Astăzi acea perioadă a trecut şi deşi nu o reneg, ba chiar sunt mândru de ea, cred că am păşit într-o altă etapă a vieţii mele.
Reporter: Te-ai gândit vreodată să te reapuci de cântat?
Saul: Îi ajut pe puştii de astăzi pentru că ştiu cum este să fii tânăr şi entuziast şi să nu te bage nimeni în seamă. Însă cu cântatul s-a isprăvit – din punctul meu de vedere, în momentul în care Tim a dispărut dintre noi, rock-ul a murit.

*

Din însemnările lui Timothy Lostfound:

„Viaţa înseamnă a trăi la modul absolut. Toate convenţiile, toate micile mofturi cu care ne înconjurăm nu sunt decât negare a vieţii. Binele şi răul mă îngrădesc şi nu vreau să ţin seama de ele pentru că vreau să pătrund în adâncul a tot ceea ce îmi oferă lumea, vreau să distrug fiecare barieră care se înfăţişează sub forma unui obiect, a unui sentiment, a unui om. Dincolo de acestea se află esenţa. Natura îmi creează cele mai puternice, cele mai violente emoţii. Mă face să mă simt stăpân peste ea şi în acelaşi timp pierdut, contopit în ea. Chemarea întunecată a pădurii şi a râurilor, a frunzelor şoptind parcă incantaţii senzuale, toate spunându-mi să mă pierd în ele, să mă contopesc cu ele, ca să mă regăsesc – absolutul a primit nenumărate forme şi chipuri, dar de fapt absolutul este... nimic. NIHIL – nimicul cu care mă voi uni.”

*
Familia lui Timothy Lostfound este una absolut obişnuită, cum se întâlnesc sute în oraşul Veren şi în împrejurimi. Tatăl său, un om cumsecade, a trăit toată viaţa din prelucrarea lemnului din pădurile care acoperă aceste pământuri. La comemorarea lui Tim s-a mărginit să spună că este îndurerat, însă pentru el acest fiu a murit demult. James, unul dintre fraţii excentricului muzician moşteneşte astăzi îndeletnicirea tatălui său. El îşi aminteşte bine perioada când Tim s-a rupt de familie.

James Lostfound:

„Era ce am putea numi un rebel încă de foarte tânăr. Mama şi tata credeau că o să-i treacă cu timpul. Chiar şi după ce începuse să cânte mai trecea uneori pe acasă, la masă. Însă cu tata nu schimba aproape nici o vorbă, chiar dacă atunci când venea nu făcea ce făcea pe scenă sau în public. Dar avea ieşirile alea ciudate. Odată a luat o bucată de carne şi a început să se mânjească pe faţă, pe trup. De atunci, tata a zis că nu mai e fiul lui şi nu mai are ce căuta la noi în casă. Eu ce pot să spun – situaţia era neplăcută... El era fratele meu, ei părinţii mei. Pe de altă parte nu eram de acord cu ce făcea. De la un moment dat nu l-am mai văzut aproape deloc. Dar de certat, noi doi nu ne-am certat.”

*
Fragment din articolul „False modele” al lui Lars Erikson, profesor de filosofie la Universitatea din Veren

„În goana lor după modele, după ‘icoane’ care să le slujească de reper, tinerii nu au decât un singur criteriu: ca cel care le este model să fie în chip esenţial diferit de tot ce le oferă societatea şi lumea în general. Este de altfel unul dintre cele mai vechi criterii şi o constantă în istoria religiilor. Totdeauna idolul, divinitatea, este diferită de adoratori şi de tot ce le este propriu, aparţine unei alte ordini, evident transcendentă. În acest context se poate explica entuziasmul generat de apariţiile lui Timothy Lostfound şi ale grupului rock Nihil. Însă ne aflăm în faţa unei mistificări, a unui fals model. Pentru că, departe de a fi diferit în esenţă de lumea în care trăieşte, Timothy Lostfound este doar o expresie radicală, însă nu mai puţin proprie a acestei lumi.
(...)’Filosofia’ sa îmbină reminiscenţe nietzscheene cu frustrările unui adolescent întârziat ce trăieşte în mijlocul unei societăţi fără îndoială rigide. Lostfound afirmă că vrea să cunoască lucrurile în profunzime, însă nu face de fapt decât să le zgârie la suprafaţă. Pentru că adâncul lucrurilor nu se dezvăluie prin brutalizarea lor în încercarea de a rupe anumite bariere, ci prin înţelegerea şi însuşirea lor, prin înglobarea în universul propriei cunoaşteri. Nu ştiu dacă Timothy Lostfound are cu adevărat ceva de spus. Ceea ce ştiu e că el nu e model, nu e ‚icoană’, ci doar o faţetă a realităţii, de multe ori superficială, de multe ori artificială. Cred că dacă suntem preocupaţi de ‘lucrurile importante’ despre care acest individ vorbeşte cu atâta emfază, cel mai bun lucru este să îl ignorăm.”

*
Anul trecut, pe data de 5 decembrie, la cinci ani după primul concert Nihil, Timothy Lostfound a fost găsit mort în apartamentul său de către un prieten, care a aranjat lucrurile în aşa fel încât a doua zi să aibă loc înmormântarea. Cu doar două săptămâni înainte, revista „Black and Blue” publica un interviu cu Tim, realizat de James Layper. Ultimele cuvinte ale dispărutului au fost percepute de mulţi ca testamentul său.

Interviul din numărul apărut pe 21 noiembrie al revistei „Black and Blue”

James Layper: De unde obsesia crescândă pentru nimic, prezentă în versuri, în declaraţii, în atitudine?
Timothy Lostfound: După cum am scris, cred că toate cele ce ne înconjoară nu sunt decât măşti ale unei realităţi mai profunde. În spatele lor se află absolutul, care odată eliberat de ele nu poate fi decât nimicul.
J. L.: Adică non-existenţa? Un fel de nirvana?
T. L.: N-am nimic de-a face cu nirvana şi alte idei falsificate care sunt la modă în lumea asta imbecilă. Absolutul nu este nici existenţă, nici non-existenţă. Sau, dacă vrei, este amândouă.
J.L.: Ce reacţii speri să provoci în oameni?
T. L.: În general, acceptarea unei realităţi mult mai largi decât cea în care trăiesc. Mai largi şi adesea mult mai înfricoşătoare. Dar eu găsesc şi în această spaimă frumosul.
J. L.: Ce anume e înfricoşător?
T. L.: De pildă, când te întorci acasă într-o seară friguroasă, visezi la patul cald şi la focul din sobă. Când viaţa îţi e sugrumată de nedreptăţi, îţi găseşti sprijin în iubirea familiei şi în iubirea lui Dumnezeu. Dar eu mă întreb – dacă toate astea nu există? Dacă acasă în loc de căldură te aşteaptă o inundaţie, familia ta e moartă, iar Dumnezeul tău nu e decât o minciună? Şi consider că numai faptul că am putut gândi aceste lucruri dovedeşte că ele sunt adevărate, pentru că nu există diferenţă între gând şi realitate. Aşa că nu am nevoie să ajung acasă ca să ştiu că acolo nu mă aşteaptă decât întuneric şi moarte. Asta încerc să sugerez.
J. L.: Dacă pornim de la această concepţie putem însă la fel de bine să spunem că există căldură, iubire şi Dumnezeu, pentru că aşa gândim uneori...
T. L.: Exact! Eu gândesc că Dumnezeu e o minciună şi de aceea e o minciună. Mai târziu gândesc că există, iar asta înseamnă că există cu adevărat. Pentru mine nu e nici o contradicţie.
J. L.: Înseamnă că poţi găsi adevăr în toate credinţele oamenilor.
T. L.: Toate sunt adevărate în întregime şi toate nu sunt în acelaşi timp decât minciuni, de la cap la coadă.
J. L.: De unde vin faptele tale extreme?
T. L.: Fapte extreme... Nu sunt decât chestii obişnuite. Nu-ţi vine uneori să-i spargi faţa şefului tău, chiar şi pentru o secundă? Nu ţi-a venit niciodată să râzi la o înmormântare sau să te dai cu capul de pereţi? Singura deosebire între mine şi tine e că eu chiar fac chestiile astea. Cel puţin unele dintre ele. Cred că un lucru odată gândit e deja făcut. Dacă îmi pun în aplicare gândul e doar un impuls de moment, pentru că oricum nu schimbă nimic. Dacă distrug un tablou este o chestie pe care o pot vedea toţi, dar tabloul era distrus încă din momentul în care ideea mi-a încolţit în minte.
J. L.: Ce gândeşti despre moarte?
T. L.: Eu sunt deja mort pentru că nu există deosebire între trecut, prezent şi viitor. Mediocrităţile supravieţuiesc fragmentând o realitate care e unitară.

*
Parcă urmând un scenariu devenit obişnuinţă în viaţa atâtor personalităţi publice controversate, moartea lui Timothy Lostfound a ridicat o mulţime de semne de întrebare. În mod surprinzător, prietenul care l-a găsit mort era medic şi se pare că este singurul care a văzut trupul neînsufleţit. Certificatul de deces consemnează stopul cardiac ca motiv al morţii, însă până astăzi se vorbeşte despre sinucidere sau despre o înscenare a morţii. Ca în cazul unor Rimbaud, Elvis Presley, Jim Morrison, dubiile nu fac decât să alimenteze legenda.

Saul Gregory, ghitarist Nihil:

„Nu mă interesează să fac săpături în privinţa lui Tim. I-am admirat şi respectat viaţa, îi respect şi moartea, chiar dacă îl voi regreta cât voi trăi. Dacă a murit de inimă, dacă s-a sinucis sau a ales să dispară, înseamnă că locul lui nu mai era aici. Oriunde ar fi, o parte din mine călătoreşte cu el.”

David Lostfound, tatăl lui Timothy:

„Sunt îndurerat de pierderea unui fiu pe care l-am iubit. Însă pentru mine el a murit încă de când a apucat-o pe calea care i-a adus faima întunecată şi pierzania.”

J. T., manager Nihil:

„Lucrurile sunt clare: Tim e mort şi îngropat! Toate pseudo-anchetele astea mi se par pierdere de timp. E destul de dureros că l-am pierdut ca să mai fie nevoie de toate speculaţiile astea stupide.”

Astăzi, la un an de când Timothy Lostfound nu mai e printre noi, ecourile trecerii sale se aud încă. Uneori prin vocea celor care l-au cunoscut cel mai bine.

James Layper, ziarist:

„Ne-a preocupat controversa atât de mult, încât am creat un mit. Ne întrebăm până astăzi dacă trăieşte sau a murit. Indiferent de asta, cred că existenţa lui este în realitatea spre care a tins mereu, în care portiţa între trecut, prezent şi viitor nu este decât o convenţie nefondată. Indiferent dacă Timothy Lostfound este viu sau mort, pentru el nu s-a schimbat nimic.”

decembrie 2002- ianuarie 2003