CA TOŢI SĂ FIE UNA

-un altfel de gânditor şi artist contemporan-

Arta, ştiinţa şi religia s-au aflat adesea, în mintea contemporanilor noştri, pe poziţii antagonice. În secolul XX şi în cel abia început, lucrurile s-au amestecat ameţitor şi, pe de o parte prăpastia s-a adâncit, pe de alta confuzia a sporit şi am ajuns să nu mai înţelegem mare lucru. De aceea ne limităm la „felia” noastră de viaţă, la specializarea noastră, şi am renunţat la înţelegerea globală a lucrurilor. Dar separaţiile sunt adesea doar rezultate ale neştiinţei, obtuzităţii şi habotniciei noastre. Încă există oameni care ştiu să le depăşească în chipul cel mai firesc, prin cuvântul şi viaţa lor.
„Într-o duminică, la prânz, treceam pe lângă Muzeul de Arheologie. Aveam puţin timp şi m-am gândit să intru. Am străbătut sălile privind statuile. (...) Mergeam de la o statuie la alta. La un moment dat, am ajuns la statuia lui Zeus. Zeus era pe tronul său şi arunca un fulger spre oameni. După ce le-a spus câte ştia, ghida s-a întors la mine şi mi-a zis:
-Dumneavoastră ce spuneţi, părinte? Cum vi se pare statuia?
-Eu nu ştiu lucruri de felul acesta, am zis. Numai aşa, precum văd, mă minunez atât de lucrarea artistului, cât şi de făptura lui Dumnezeu, care a creat-o atât de desăvârşit. Şi înţeleg că artistul care a făcut-o avea o adâncă simţire a dumnezeiescului. Îl vedeţi pe Zeus: deşi aruncă fulgere peste oameni, faţa sa este liniştită. Nu este mânios. Este nepătimaş.
Ghida a fost foarte mulţumită de comentariul meu, ca de altfel întregul grup. Ce ne spune acest lucru? Ce spune? Că Dumnezeu este nepătimaş, chiar şi atunci când pedepseşte.”
Întâmplarea de mai sus mi s-a părut rod al unei viziuni remarcabile. Unde sunt cei care creează dihotomii între artă şi credinţă? Căci, iată, un creştin ortodox a găsit sclipiri de divin într-o sculptură păgână. Fără să amestece, ipocrit şi prea modern, credinţele, dar găsind sub stratul gros de rătăcire, umbra unei cunoaşteri a adevărului. Dar să nu teoretizăm prea mult, căci aici nu este vorba despre un teoretician, ci despre un artist aventurier, pe numele său Porfirie Bairaktaris, cunoscut şi ca Porfirie Kavsokaliviotul. Dintr-o familie numeroasă, cu tatăl plecat la muncă în America, a luat-o de la 12 ani pe drumul pribegiei. A mers din Muntele Athos până la diferite sate greceşti, mutându-se destul de des, a ajuns la Atena unde a slujit pe lângă un spital, a trăit un timp într-o rulotă şi a murit, la aproape 86 de ani, tot în Athos, în locul numit Kavsokalivia. Ce este această viaţă dacă nu traiectoria unui aventurier, care, după cum vom vedea, a avut şi o deosebită intuiţie artistică? Şi desigur, cel care la 14 ani a devenit călugăr, a pornit în cea mai aventuroasă călătorie dintre toate: cea în căutarea lui Dumnezeu.
De multe ori lumea îşi închipuie că un creştin e un personaj ursuz şi mohorât, şi mulţi creştini cred şi ei aceasta, de vreme ce adoptă o figură acuzatoare şi severă, despre care cred că e necesară pentru evlavie. Nicolae Steinhardt, cel care şi-a numit însemnările detenţiei şi încreştinării „Jurnalul fericirii”, a fost unul dintre cei mai cunoscuţi adversari ai acestei poziţii. Iar părintele nostru, Porfirie, ne descoperă valenţele poetice ale credinţei în Hristos: „Sufletul creştinului trebuie să fie delicat, sensibil, să zboare, să tot zboare, să trăiască printre visări. Să zboare în nemărginire, în stele, în măreţiile lui Dumnezeu, în tăcere. Cel ce voieşte să devină creştin trebuie mai întâi să devină poet. Asta e! Trebuie să te doară. Să iubeşti şi să te doară. Să te doară pentru cel pe care îl iubeşti.”
Arta s-a deformat şi se deformează pe zi ce trece. Îşi trădează scopul, uită cu totul de scop, sau nu mai are nevoie de el. Estetica e răsturnată în numele unei libertăţi care îngrădeşte, căci astăzi tot ce altădată era socotit – prin educaţie, dar şi prin înclinaţie firească – frumos, a devenit desuet, perimat, retrograd. Sensibilitatea însă, aşa pervertită cum e, păstrează ecouri ale frumuseţii originare. Părintele Porfirie nu neagă arta, ci reorientează simţul artistic către alte dimensiuni, cele din care, odinioară, a izvorât. „Ca să devină cineva creştin, trebuie să aibă suflu poetic, trebuie să fie poet. Hristos nu voieşte lângă el suflete ‚grosolane’. Creştinul, chiar şi numai când iubeşte, este poet, petrece în poezie. Inimile poetice îmbrăţişează iubirea, o aşează înlăuntrul lor, o simt în adâncuri.”
N-aş vrea să credeţi că toate acestea sunt rodul unuia dintre acei „visători-stas”, de inspiraţie romantică, cu care ne îndoctrinează azi şi Hollywood-ul, acei tineri plăpânzi şi bolnăvicioşi, neînţeleşi şi complexaţi, care-şi petrec ziua în reverii, departe de o lume care îi respinge şi pe care o resping. Viaţa părintelui, încă de la început, când trebuia să muncească pentru a se întreţine, a fost plină de greutăţi, de boli şi necazuri. Dar în loc ca acestea să nască frustrări, s-au topit în rugăciune. „Aşa trebuie să cugetăm mereu. Aşa trebuie să trecem prin greutăţi şi nenorociri. Pe toate să le socotim prilejuri bune pentru rugăciune, pentru apropiere de Dumnezeu. Aceasta este taina: cum omul lui Dumnezeu face din toate rugăciune.” Şi astfel scăpăm şi de acele chipuri bosumflate pe care mulţi le asociază creştinismului. Printr-o libertate totală, căci Hristos nu ne impune nimic, ci ne cheamă să ne bucurăm în iubirea Lui. „Postiţi cât puteţi, faceţi câte metanii puteţi, desfătaţi-vă de câte privegheri puteţi, numai să fiţi bucuroşi. Să aveţi bucuria lui Hristos.”
Pentru cei ce nu cred, sau cred în altceva, părintele Porfirie avea aceeaşi iubire către care îi îndemna şi pe cei care îl ascultau. „Habotnicia n-are legătură cu Hristos. Să fii creştin adevărat. Atunci nu vei răstălmăci pe nimeni, ci iubirea ta pe toate le va suferi. Şi pe cel de altă religie. Adică să-l cinsteşti fără legătură cu religia lui, într-un chip nobil. Poţi să îngrijeşti un musulman, când are nevoie, să-i vorbeşti, să te întreţii cu el. SĂ EXISTE RESPECT PENTRU LIBERTATEA CELUILALT. Precum Hristos ‚stă la uşă şi bate’, fără să silească, ci aşteptând ca sufletul singur, liber, să-L primească, tot astfel să stăm şi noi dinaintea oricărui suflet.” Este aici un ecou din Sfântul Siluan Athonitul, care fără să se abată cu o „iotă” sau o „cirtă” de la credinţa adevărată în Hristos, Ortodoxia, îi primea cu dragoste pe toţi oamenii şi se ruga pentru toţi. Este o măsură la care nu ajunge fiecare printre noi, dar acesta e semnul adevăratei desăvârşiri creştine. Căci, cum spune părintele Porfirie în altă parte, „suntem una chiar şi cu oamenii care nu sunt aproape de Biserică. Ei sunt departe din neştiinţă. Să ne rugăm ca Dumnezeu să-i lumineze şi să-i schimbe, ca să vină şi ei la Hristos.” Cuvânt firesc pentru Bătrânul, care, la un moment dat, a vrut chiar să se ducă să trăiască împreună cu un grup de hippies, „bineînţeles fără (a face) păcate”, pentru a le arăta iubirea lui Hristos.
Dialogurile în care părintele Porfirie îşi povesteşte viaţa şi experienţa sunt cuprinse într-o carte, publicată şi în limba română la editura Egumeniţa, cu titlul simplu „Ne vorbeşte părintele Porfirie”. Este una dintre acele cărţi pe care cel mai adesea le trecem cu vederea, fie pentru că nu ne interesează sfaturile duhovniceşti, fie pentru că nu mai ştim ce să alegem dintre atâţia părinţi care caută să ne îndrume. Însă lectura descrierilor, în cel mai pur stil oral, ale drumului prin viaţă parcurs de acest contemporan al nostru (a murit în 1991), este pasionantă pentru credincioşi şi necredincioşi deopotrivă. Undeva între crez de viaţă, crez artistic şi roman modern de aventuri, dincolo de toate acestea prin dimensiunea ei întru Hristos, „Ne vorbeşte părintele Porfirie” este o bijuterie ascunsă în mormanul de maculatură ce invadează piaţa şi librăriile noastre.