Speranţă (Anathema acustic la Cisnădioara)

„Când mă priveşti din veacul tău îţi par poate o arheologie stranie...”
Aşa cânta odinioară Roy Harper, aşa cântă astăzi, după ceva mai puţin de un veac, Anathema. Au trecut 13 ani, şi prietenii noştri din Liverpool s-au întors, acum la Sibiu, la festivalul Artmania. Ne-am (re)împrietenit, ne-am bucurat unii de alţii, şi un oraş întreg a respirat un pic din melancolia unei muzici care în ciuda schimbărilor a rămas în esenţă aceeaşi. Dar nu despre concertul Anathema din Piaţa Mare vreau să vorbesc. Ci despre o seară de vis la Cisnădioara.
Duminică după-amiază – nu contează când, într-o duminică după-amiaza - , timpul a părut că stă în loc. După un urcuş aprig, drumeţul a ajuns într-o poieniţă luminată, ce împrejmuia vechea biserică fortificată, turn de apărare împotriva duşmanilor văzuţi şi nevăzuţi. Şi dacă a auzit zgomot şi zvon de cântec, a păşit uşor prin mulţimea pestriţă şi s-a aşezat tăcut pe un scaun. Lumânări mici ardeau de jur împrejur şi un miros discret de tămâie se ridica spre cer, dar în rest, vocile celor prezenţi nu păreau prea impresionate de solemnul locului şi oamenii parcă nu simţeau că aici... se întâlneau veacurile. Dar cei trei s-au aşezat pe scaune, în dreptul locului unde se va fi aflat cândva altarul, şi deodată s-a lăsat tăcerea. „Suntem doar o clipă în timp...” Şi la auzul acestor cuvinte, călătorul şi ceilalţi oameni au pornit în drumul spre mijlocul poveştii cântate de Daniel şi Vincent Cavanagh şi Duncan Patterson. Unii le spuneau simplu Anathema.
Două ghitare, un bas, un pian, una sau uneori două voci. Şi vechea biserică s-a umplut de o căldură stranie şi de amintiri ale unor vremuri trecute sau viitoare. „Fragile Dreams”, „Far Away”, „Inner Silence”, „Hope”, s-au numit unele dintre capitole. Iar visarea a zăbovit pe acorduri de Pink Floyd, dorindu-şi ca cineva să fie aici, gândul a zburat către oamenii singuri cântaţi de Beatles din Liverpool pe „Eleanor Rigby”,iar cand Danny a rămas singur cu pedala şi pianul, pictând poezia tomnatică a lui Nick Drake, afară a început să se întunece. Aplauzele rupseseră tăcerea şi înainte, dar când Vincent s-a alăturat fratelui său pe „Temporary Peace”, călătorului i s-a părut că aude uşoare bătăi în acoperişul bisericii. Până când întunericul a fost luminat de fulgerele brăzdând cerul şi ploaia a început să se reverse în şuvoaie, câte un strop atingând podeaua bisericii.
Nu vreau să credeţi că spun poveşti, sau că am pornit de la un concert real şi am dezvoltat o meditaţie pe teme obscure. Călătorul meu sunt chiar eu, sau fiecare dintre cei prezenţi, iar concertul acustic al fraţilor Cavanagh cu Duncan Patterson din Cetatea Cisnădioara e jurnalul unei călătorii pe care nu o pot descrie altfel... căci e greu să faci cronica unui vis. Titlurile pieselor sau succesiunea lor au fost doar întâmplări. La Cisnădioara, într-un loc ce respira eternitate, mai mulţi oameni au zburat peste timp şi spaţiu în universalitatea întrebărilor, durerilor şi bucuriilor tuturor veacurilor. Nu a devenit poate nimeni mai mult decât era. Fiecare şi-a păstrat poate egoismul, orgoliul, micile vanităţi sau gândurile pământeşti, prea pământeşti. Dar pentru un pic mai mult de un ceas, am ştiut cu toţii că dincolo de toate ceva ne uneşte. Că nu suntem singuri.
La sfârşit s-a mai cântat un Pink Floyd, „Comfortably Numb”. La mijlocul piesei, un tunet destul de puternic i-a făcut pe toţi să tresară. Muzica a continuat să curgă, iar la sfârşit tunetul s-a repetat, acoperind totul cu zgomotul lui copleşitor, sfârşit teatral al unei seri pe care nimeni din cei ce au fost acolo nu şi-o va putea smulge din suflet. Şi păşind mai departe pe drumul nostru, vom putea spune, prin amintirea acelor clipe de graţie: „Când din acest veac întunecat voi gândi către tine, va fi mereu cu mărinimia că am putea împărţi amândoi speranţa vestirii că nu suntem doar duhuri care pier”.