Canicula şi alte calamităţi: cauze, ieşiri

Principala realitate, preocupare şi plagă a românilor (şi nu numai a lor) în zilele acestea pare a fi canicula. Ziare, programe de ştiri radio şi tv, discuţii la colţ de stradă, toate vorbesc despre de căldura crâncenă, oamenii cad ca seceraţi pe stradă, recolta se usucă, nedumerirea lasă loc groazei. Se vorbeşte cu părută înţelepciune şi despre cauze, despre încălzirea globală, poluarea mediului, experienţe necunoscute ce clocesc în ascunzişurile serviciilor secrete. Toate acestea, de fapt, efecte la rândul lor, într-un lanţ cauzal în analiza căruia ne încăpăţânăm parcă să neglijăm cauza primordială.
De multe ori suntem dispuşi să dăm crezare scenariilor celor mai fanteziste, dar dacă cineva ne vorbeşte despre păcat îl privim ca pe un biet nebun, pierdut în ceţurile Evului Mediu. Numai în biserici se mai înalţă astăzi rugăciuni smerite în care recunoaştem păcatele noastre ca fiind pricina tuturor nenorocirilor ce par a ne copleşi. Încă şi unii dintre cei prezenţi acolo tind să vadă această exprimare ca pe una metaforică, eventual punând-o în legătură numai cu acele acţiuni inconştiente care au legătură directă, adică ştiinţific demonstrabilă, cu degradarea climei: industrializarea excesivă, accidentele de tip Cernobâl (sau mai recent Lvov) etc. Suntem toţi victimele unei orbiri ce caracterizează lumea modernă şi care se traduce printr-o teamă de a ne asuma responsabilităţile. Preferăm politica struţului. Viaţa noastră, ne spunem, este - mai mult sau mai puţin - în regulă. Suferim de pe urma iresponsabilităţii factorilor de decizie şi a fatalităţii.
Dacă pentru o clipă am deveni lucizi, am vedea însă fără mare efort esenţa problemei, care este de altfel mult mai gravă decât canicula. Climatul de promiscuitate din viaţa noastră publică şi privată, compromisurile morale înecate în alcool, calmante sau orice alte mijloace care ne ţin departe de confruntarea cu propriile conştiinţe, nepăsarea şi suficienţa au făcut din generaţiile noastre ilustrarea cea mai violentă a unui mod de gândire pentru care "legea junglei" este un dulce eufemism, pentru că suntem unii faţă de ceilalţi mai răi decât necuvântătoarele, am ajuns în plină filosofie a lui Sartre, pentru care "iadul sunt ceilalţi".
Despre pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcate, Ortodoxia nu vorbeşte în termenii juridici ai gândirii apusene, ci mai degrabă o vede ca pe o consecinţă directă a ruperii noastre de la sursa primordială a vieţii. Copilul care se rupe de la sânul mamei moare nu pentru că mama răzbunătoare îşi caută satisfacţia, ci din lipsa hranei indispensabile pentru viaţa trupească. Omul îndepărtat de Dumnezeu se usucă prin deconectare de la sursa vieţii. Într-un interviu cu Prea Sfinţitul Justinian Chira, episcop al Maramureşului şi Satmarului, realizat de Claudiu Târziu, ierarhul spune: "Dumnezeu este bunătatea şi răbdarea infinită, dar creaţia pedepseşte. Natura reacţionează şi pedepseşte înstrăinarea noastră de Dumnezeu. Când încălcăm legile lui Dumnezeu, toate stihiile naturii, ca nişte gardieni ai Domnului, se revoltă şi ne lovesc pentru a ne readuce la credinţă. Creaţia lui Dumnezeu Îl apără pe El de cuvântul nostru prost, de lipsa noastră de credinţă, de răutatea noastră, de înverşunarea noastră contra lui Dumnezeu. Când faptele noastre Îl neagă pe Dumnezeu, natura ne face să suferim consecinţele." Judecând chiar şi din această perspectivă, păcatele ne apar cu atât mai clar ca izvorul tuturor necazurilor ce se abat asupra noastră. Iar o privire asupra noastră şi a lumii în care trăim nu poate decât să confirme acest lucru.
Şi totuşi, ce putem face? Cum scăpăm? Sunt aici două planuri pe care trebuie să acţionăm, într-o aceeaşi direcţie unitară purificatoare. Când am avut fericirea să vorbesc câteva minute cu părintele Arsenie Papacioc şi m-am plâns de situaţia gravă a ţării, în special pe plan politic, mi-a spus simplu că singurul şi cel mai important lucru pe care îl putem face este la nivel personal, este să fim noi înşine mai aproape de Hristos, să ne căim de păcatele noastre şi să căutăm apropierea de Dumnezeu. Este aici o consonanţă deplină cu răspunsul dat de Sfântul Serafim de Sarov celui care îl întreba cum să facă pentru a-i mântui pe alţii: "Găseşte-ţi pacea şi mântuirea ta şi o mulţime de oameni se vor mântui în jurul tău". Nu este o cugetare idealistă a unui om rupt de realitate: anii grei de puşcărie înduraţi de părintele Arsenie stau mărturie că a fost de la început în miezul acţiunii, în lupta pentru mântuirea ţării sale. Dar viaţa curată a unuia îi mântuie pe cei mulţi, după cum o mână de drepţi ar fi putut salva odinioară de la pieire Sodoma.
Al doilea plan este cel al vieţii publice, sau, dacă vreţi, al fiinţei noastre naţionale. Nu trăim izolaţi, ci în comunităţi, dintre care cea naţională are un rol aparte, şi suntem de aceea responsabili, pe lângă acţiunile noastre, şi de direcţia în care se mişcă neamul. Desigur, fiecare face ce poate în măsura locului său. Nu li se va cere călugărilor să preia frâiele politicii, nici poeţilor să formuleze soluţii în privinţa politicii externe. Dar tuturor ni se cere o dragoste rugătoare faţă de neamul nostru şi o conştientizare a păcatelor lui, pentru a putea pune umărul la căinţa colectivă şi la ridicarea naţiunii, altfel făcându-ne părtaşi la păcatele şi căderea ei.
Mă gândesc la două exemple ilustrative. Unul ţine de ce facem la noi acasă, al doilea de relaţiile noastre cu alţii. La Roşia Montană se pune la cale de ani de zile un proiect prin care, pentru un profit gras, urmează să fie otrăvit mediul şi ucisă o regiune. Biserica ia poziţie, ONG-urile se revoltă, se împart fluturaşi şi se fac concerte... Şi în acest timp campania continuă, oameni care în anii 60 făceau pe apostolii libertăţii (Florian Pittiş) îşi împrumută vocea pentru reclame în folosul exploatării cu cianură, iar televiziunea publică, sponsorizată parţial de banii noştri, le difuzează fără nici un fel de scrupule. Faptul că acolo continuă distrugerea este semnul neputinţei noastre. Al nepăsării. Şi dacă nu ne vom mobiliza şi nu vom face mai mult decât până acum, lucrurile vor merge mai departe în aceeaşi direcţie. Luarea de poziţie recentă a Mitropolitului Bartolomeu Anania este un prim semn că nu toată lumea doarme. Să sperăm că nu va fi doar o voce izolată în această problemă care - poate întâmplător sau mai degrabă deloc! - are legătură directă cu mediul.
Pe plan extern, inconsecvenţa şi slugărnicia în faţa Uniunii Europene ne fac, mai nou, să aprobăm ciuntirea Serbiei prin decizia de independenţă a provinciei Kosovo. Adică să lovim într-un loc sfânt al Ortodoxiei răsăritene, de dragul unor interese ale puternicilor zilei, susţinute de propagandă mincinoasă şi crime odioase, ce folosesc războiul cel dintre noi pentru a ne subjuga vrăjmaşilor nevăzuţi... şi văzuţi. Fie şi o luare de poziţie înseamnă astăzi mai mult decât tăcerea noastră vinovată.
O caricatură dintr-un ziar central arăta disperarea unui om în faţa codului roşu şi singura soluţie de avarie pe care acesta o mai întrevedea: o icoană. Ironic sau nu, caricaturistul a schiţat cel mai simplu şi evident adevăr. Nu este însă suficient să spunem "Doamne! Doamne!" Dacă vrem să fim ai lui Hristos, trebuie "pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm". Formulă sintetică ce arată implicarea noastră la nivel personal şi comunitar. Altfel, rămânem ai fatalităţii, ai responsabilităţii delegate şi ai ridicatului din umeri. Şi în cele din urmă ai lipsei de sens ce se tâlcuieşte moarte.
Poate unii vor râde de aceste cuvinte. După ce însă vom fi terminat de râs, de plâns, de tânguit şi de privit în gol, fie ca măcar în ceasul al doisprezecelea să ne amintim să ne rugăm. Neîncetat.