Oraşul meu

Oboseala îmi apasă genele. Privesc încă o dată în urmă. Lumini şi străzi întunecate. Vineri seara.
Ca un organism viu – comparaţie folosită de nenumărate ori şi încă grăitoare – oraşul meu natal respiră aerul veacului în veşmântul său pestriţ, ca unul dintre locuitorii săi, rătăcind din stradă în stradă într-o perpetuă metamorfoză. Pe străzi fără lumină sau cu un bec chior într-un colţ, ca un străin rătăcit, păşeşte nesigur către case şi ele slab luminate, toropite de căldura sufocantă a zilei şi tulburate când şi când de miasme sau de îndepărtate strigăte nocturne. Zgomotul sfârşitului de săptămână, vorbirea neîncetată, cuvintele fără sens îneacă singurătatea şi goliciunea, copleşitoare, ca o carie ce mănâncă pe nesimţite temeliile unei aşezări fantasmagorice, în aşteptarea unui semn nevăzut pentru a o lăsa pustie şi ruinată. Oraşul meu plin ochi e din ce în ce mai pustiu, iar adunarea oamenilor maschează stângaci singurătatea apăsătoare.
Undeva, ascuns printre tufe uşor înmiresmate şi ziduri acoperite de iederă, oraşul meu rememorează încă vremurile gloriei sale demult apuse. La mică depărtare de tumultul veacului prostesc şi searbăd, zăboveşte în câte un salon cu pian, ca un bătrân privind pierdut pereţii înalţi acoperiţi cu tablouri şi fotografii de epocă, pe acordurile ce răsună în surdină de pe un disc zgâriat. Îşi aminteşte cum odinioară aici se dansa, sau se vorbea cu vocea ridicată despre probleme grave şi frivolităţi adânci, mereu şi mereu, până când toate au dispărut şi au lăsat loc stratului gros de praf de pe mobilă şi suflete.
Oraşul meu e bătut, nimicit, transformat. E minţit, lăudat, dărâmat şi schilodit. Şi e încă aici, neştiind încotro să se îndrepte, greu de povara unor zile care se urăsc între ele şi se îmbrăţişează în el.
Păşeşte tăcut în baruri cu lumini difuze şi pe străzile strălucitoare, pline de maşini, printre tineri zgomotoşi, adulţi obosiţi de viaţă, firme luminoase şi vorbe mincinoase. Într-un colţ frumuseţe pângărită sub straturi groase de machiaj şi vorbe deşănţate şi ademenitoare, un pic mai încolo o mănăstire care plânge neîncetat, iar lacrimile ei de iubire adapă oraşul ars de febra deşertăciunii. Într-o casă, neştiut de nimeni, un eremit. Pe jos, căzut, un beţiv. În parcul ce încă respiră verdeaţă şi parfum de romantism târziu, unii lângă alţii, oameni care se iubesc dar mor singuri de teamă să o spună, tineri care se îmbrăţişează şi nu se iubesc nici măcar atât, câte un visător sau un cerşetor. Un cântec şi o înjurătură. O alee murdară şi un suflet curat. Singur.
Dacă un poet dintre cei vechi spunea că Parisul e Sodoma, oraşul meu e Horazinul, Betsaida, Capernaumul. De plâns pentru dragostea ce s-a răcit în el, dar călcat, uşor şi discret, de paşii nevăzuţi ai Fiului Fecioarei. Cu neodihna-i tulburată, ochii osteniţi, prins în mrejele dulceţii amăgitoare şi pierzătoare şi mângâiat, când şi când, de o blândă adiere de vânt.
Vineri seara. Bucureştii. Oraşul meu. Clocotind de problemele sale mari şi de mult mai însemnatele mărunţişuri ale locuitorului pierdut în el, singur şi uitat. Îl visez uneori curăţit prin foc. Îl plâng. Îl hulesc. Oraşul meu rătăcit pe care îl iubesc atât de mult.