Coloana sonoră - primii 30 de ani (II)

În perioada post-revoluţionară, muzica a explodat, şi cum atunci deschideam într-un nou fel ochii către viaţă, m-a învăluit. La doar câteva zile după 22 decembrie 1989, Petre Magdin apărea la televizor şi anunţa triumfător şi entuziasmant: „Pentru prima dată la televiziunea română, Scorpions şi Van Halen”. Încântarea mi s-a transmis, mai ales pentru Scorpions şi deja cunoscutul „Rock You Like A Hurricane” (astăzi versuri ca „so what is wrong with another sin” mă deranjează, dar piesa continuă să fie una dintre preferatele mele). Începe pentru mine perioada de trecere dinspre Michael Jackson, care rămâne în prim plan până spre începutul lui 1991, spre metal. Deocamdată, lucrurile sunt oricum amestecate, informaţia multă şi călătoria sonoră cât se poate de surprinzătoare şi plăcută. Europe, „The Final Countdown”, „Open Your Heart” şi, un pic mai târziu, „Carrie”. Din nou Petre Magdin şi a sa întâlnire de la miezul nopţii. Filmare din concert: un om care arde de nerăbdare să urce pe scenă, îşi face cruce şi pleacă în faţa publicului. Îl ştiam deja din auzite, acum îl şi văd: Ozzy Osbourne şi „Shot In the Dark”. Prima casetă rock cumpărată, Scorpions, „Crazy World”. Cu „Wind of Change” se declanşase deja exuberanţa, dar reţin şi „Tease Me, Please Me” sau „Send Me An Angel”. Tot la Petre Magdin văd pentru prima dată thrash metal: Kreator şi Sabbat. Nu-mi plac. Slayer, „Hell Awaits”, cerută insistent de fani. Nu mă lămureşte, nici nu mă deranjează.
La polul opus, „duşmanii”, muzica detestată dar nu mai puţin prezentă. Rap. Snap şi MC Hammer. „Oops Up”, „The Power”, „The Cult of Snap”. „Can’t Touch This”, „Pray”. Nu le suport, dar există şi răsună prea des din diferitele boxe. Scriu primele versuri cărora le adaug rudimente de melodie. „Man On the Moon” (copie Michael Jackson), „Atacul”, „Glorie”, dar şi balada „Remember You Girl”, cu un text din care prietenul Ţache foloseşte (cu acordul meu) fragmente în scrisorile sale timpurii de dragoste.
Jon Bon Jovi, „Blaze of Glory”. Merg, pe 1 iunie 1991, împreună cu tata, cu prietenul şi colegul meu de clasă Mihnea şi cu un alt băiat la Rock 91. Puhoi de rockeri, imagini dure (portrete rupte ale lui Ceauşescu), o nouă revistă. Iron Maiden mă cucereşte întâi prin grafică, nu apucasem să ascult mare lucru. Dar sunt deja rocker intolerant, nu prea mai înghit altceva. Totuşi, la televizor se perindă una-alta, care îmi rămân întipărite în memorie, unele pentru a fi apreciate mai târziu, altele pe care nu le apreciez nici azi... dar care îmi amintesc de vremuri frumoase. Elton John, „Sacrifice”, Phil Collins, „Another Day In Paradise”, „Dirty Cash” (nu ştiu cine o mai cânta şi pe asta) sau Allanah Myles, superba „Black Velvet” („black velvet in the slooow southern style”). Între, strecurat, un şlagăr rock. Whitesnake, „Here I Go Again”.
Primul album dur, „Master of Puppets”, excelent, foarte iubit până astăzi. La puţin timp după, Manowar, „Kings of Metal” şi Iron Maiden, „No Prayer For the Dying”. Pietre de hotar. Până astăzi. În completare la Maiden, Megadeth, „Holy Wars”. Trupa rămâne o prezenţă nu foarte evidentă, dar extrem de apreciată. Apuc să ascult şi Sepultura, „Beneath the Remains” (piesa) şi fragmente sporadice (dar deja interesante) de Slayer. În tabără la Muntele Roşu îmi scriu pe trening „Slayer SS” pentru a le şoca pe profesoare (nu reuşesc) şi mă bucur enorm de caseta originală a lui Mihnea: Guns’n’Roses, „Appetite for Destruction”, de pe care ştiam deja „Welcome To the Jungle” şi „Paradise City”. Mihnea vine şi cu primul tricou „tare” negru, cu Iron Maiden, „The Trooper”. Fetele din tabără, cu un an mai mari, ne găsesc simpatici, „dulci”, dar de ascultat ascultă New Kids On the Block, „Go For It”, Timmy T („One More Try”) sau Bonnie Tyler („Total Eclipse of the Heart”, printre altele; frumoasă piesă, dar pe atunci nu aveam urechi pentru ea). Regăsesc o parte din această muzică la petrecerile ulterioare ale lui Mihnea. Mă cert cu el pe Roxette („It Must Have Been Love” şi altele). „Nu e rock!” îi spun. „Ba e! E rock-sette.”
La mare dau iama în fonoteca Radiovacanţei. Kreator, „People of the Lie” – acum îmi place, şi încă cum! Motley Crue, „Smoking in a Boysroom” (astăzi detest trupa). Alice Cooper. „House of Fire” şi „Poison”. Dar cea mai mare surpriză mi-o face Horia Pătrăhău de la Radio Constanţa, care mă cheamă într-un studio şi îmi pune să ascult un disc negru în colţul căruia se intuieşte un şarpe. Nedumerit. Dar „Enter Sandman”, „Holier Than Thou” şi „Nothing Else Matters” îmi rămân întipărite. Am o lună să mă şcolesc. Perioada coincide (sau poate nu e coincidenţă) cu întoarcerea mea spre creştinism şi spre muzica clasică. Prietenii austrieci îmi fac cadou „Master of Puppets”, iar mamei o ediţie jubiliară „200 de ani de la moartea lui Mozart”. Le ascult cu drag pe amândouă, chiar dacă din cea din urmă înţeleg... cât pot. Odată cu „Dangerous”, pe care include elementele din rap-ul pe atunci detestat, Michael Jackson cade în dizgraţie. Reţin totuşi „Heal the World”, „Who Is It” şi „Give In To Me”.
Într-una dintre primele zile de şcoală, un coleg, Octav Vosu, îmi împrumută Slayer, „Seasons in the Abyss” – e începutul unei pasiuni ce dăinuie până astăzi. Între timp se stabilise şi prietenia cu colegii din clasa paralelă (C-ul) şi gaşca de rockeri se cristaliza, încet dar sigur. Văd pe video concertul Kreator în Berlinul de Est, „Extreme Aggression”. Îmi place, dar... A doua zi opţiunea este definitivă: sunt fan Slayer. Începea clasa a opta. Au trecut 16 ani...