Coloana sonoră - primii 30 de ani (III)

Dacă primul album a cărui apariţie am prins-o ca rocker a fost „Black Album” al lui Metallica (Metallica nouăş’unu, cum îi spunem noi), prima noutate aşteptată cu nerăbdare a fost „Fear of the Dark”, marea bucurie a începutului clasei a opta. În acelaşi timp, mult Slayer („South of Heaven” – „before you see the light you must diiiiiiiie”, apoi „Decade of Aggression” şi „Reign In Blood” înregistrate de la unul dintre noii comercianţi din Bacău), Sepultura („Arise”, cu „Dead Embryonic Cells” printre preferate) şi primele experienţe cu death-metal pur, Incubus, „Serpent Temptation” şi „Beyond the Unknown”. Descopăr metal ce cochetează cu hip-hop-ul prin Anthrax, „State of Euphoria”, care mă cucereşte din prima („Now It’s Dark”, „Make Me Laugh”) şi îmi place până astăzi mai mult decât „Among the Living”. Între timp, pe la şcoală se mai ascultă Eros Ramazotti sau Glenn Medeiros, „Nothing’s Gonna Change My Love For You” sau Milli Vanilli. Se întoarce din Germania bunul prieten Dani (ulterior poreclit Bitch), rapper cu geacă de colegiu, CD de gât şi molfăind Mars prin pauze, în timp ce noi ne mulţumeam cu un ecler. Foarte simpatic, dar în acelaşi timp foarte luat în râs pentru preferinţele sale muzicale, ce trec prin Snap, MC Hammer - de la care noi ajungem să-l descoperim şi pe Vanilla Ice - , Army of Lovers şi 2Live Crew. Ferm pe poziţiile sale, îşi găseşte şi o poreclă rap, „Danny D and the FBI”.
În acea perioadă descopăr un spaţiu semnificativ pentru evoluţia mea şi a altor prieteni: Piaţa Romană, cu berăria Grădiniţa, zonă populată de rockeri: zeci de rockeri în fiecare zi. Aici se stă, se fumează, se bea o bere sau o votcă, uneori se mai iscă şi câte o bătaie. Dar, mai ales, se discută despre muzică, se vând şi se cumpără casete, reviste, accesorii, se fac formaţii, se merge la concerte. Se întind tarabele pe trotuar şi aşa se completează încet-încet, în colaborare cu prietenul Alberto, care începea să cânte la ghitară, discografia Iron Maiden. După o perioadă în care sunt reticent faţă de aspectul grafic, îmi cumpăr albumul Death „Human” şi sunt absolut încântat: „Flattening of Emotions”, „Suicide Machine”. Urmează repede „Spiritual Healing” şi urletul din clasă, în pauze: „altering the futuuuuuuuuuuuuuuuuure”.
Într-o zi, îmi cumpăr fără să fi ascultat înainte Obituary, „Cause of Death”. Stând la masa din sufragerie cu tema la română alături, bag caseta, du play, îmi văd de treabă şi... când aud vocea, scap creionul din mână. Concluzie clară: „tre’ să învăţ şi eu să fac aşa”. (Altfel sunt impresionat de solistica melodică a lui James Murphy). Încep să descopăr şi „vechiturile”: Led Zeppelin (IV, ce altceva?), Jethro Tull. Mai repede sunt atras însă de Sex Pistols. Încep, ca toată lumea, cu „Never Mind the Bollocks”, dar de tocit tocesc „Flogging a Dead Horse”, iar piesa preferată devine în timp „The Great Rock’n’Roll Swindle” („and I love you with a knife”). Apar reviste peste reviste: „Rocker”, „Puls”, „Pop Rock & Sport” (ulterior „Pop Rock & Show”, apoi „Vox Pop Rock”) şi „Rock Mania”, cu versuri de piese la sfârşit. Apoi o broşură cu textele unor balade celebre, printre care „One”, Bob Dylan „Blowin’ In the Wind”, Led Zeppelin „Stairway to Heaven”. Începe alergătura pe la magazinul Concord, din zona Bulevardului Unirii, unde vânzători binevoitori îţi ţin „cărticica” CD-urilor sub vitrină, ca să poţi copia versurile. De aici ne luăm, Alberto, Alin şi cu mine, primele tricouri cu Slayer, albe, cu un diavol verde sub care scrie „root of all evil”. La puţin timp, Horaţiu, un coleg, îmi vinde tricoul lui negru cu „Live Undead”. Cu Alberto plănuim şi prima trupă, căreia eu îi spun Mesagerii Morţii şi el îi desenează un logo (un „scris original”) în spatele căruia tronează o cruce întoarsă. „Suntem creştini, dar cântăm despre lucruri ce ţin şi de întuneric, ca avertisment”, e motivaţia mea, dar până la urmă renunţăm la respectivul accesoriu grafic. Ca şi la trupă, de altfel, căci ne certăm, Alberto îmi fură versurile şi scoate o casetă cu el cântând la ghitară rece şi voce, sub care scrie: „all music and lyrics by Bolocan-Dan Alberto”. El şi Alin dau şi un „concert” într-un subsol al liceului, la bustul gol şi zăngănind una-alta, pretext pentru noi să fumăm ca şerpii, să înjurăm în voie şi prilej pentru profesori să fie... consternaţi.
Mă împrietenesc cu Larry, un coleg din clasa paralelă, A, şi una dintre primele discuţii porneşte de la o revistă pe care mi-o arată, cu Anthrax şi Metallica. Pasiunea care ne leagă apoi este însă cea pentru death-metal. Entombed, „Left Hand Path”, şi Lars Goran Petrov devine de pe atunci una dintre vocile mele preferate din gen. Dismember, „Like an Ever Flowing Stream” şi Protector, de la „Leviathan’s Desire” până la o discografie completă. Cu „Necroticism Descanting the Insalubrious” descoperim Carcass. Încântaţi să găsim la Concord un „Thrash’n’Burn”, supliment al „Rock Hard” dedicat segmentului mai dur. Articol amplu despre Death, primul contact cu Cannibal Corpse, Monstrosity, „Imperial Doom”. Le căutăm, le înregistrăm, le savurăm. Dan Dobre din B vine cu Pungent Stench, „Been Caught Buttering”, album gustat din primul moment şi de Alin, pe atunci unul dintre cei mai „cunoscători” rockeri din şcoală.
King Diamond, „The Eye”, una dintre cele mai plăcute surprize ale perioadei. Paşte la Câmpulung cu familia. Privesc din nou „Iisus din Nazaret”, cu aceeaşi emoţie ca prima dată. Din când în când, ascult poveştile horror ale Inchiziţiei sau „Fatal Portrait”. Copiez asiduu versuri. În rafturile unei prietene de familie, rătăcit, nici ea nu ştie cum, „Keeper of the Seven Keys, part 2”. Devine al meu. În preajma treptei învăţ la matematică ascultând „Piece of Mind” (nu s-au lipit calculele de mine, în schimb ştiu până azi pe de rost „O, God of earth and altar, bow down and hear our cry”), iar tata îmi aduce din Franţa „Haunting the Chapel”. Cu o zi înainte de examen, ca să-mi alung stresul, ies pe balconul interior şi slobozesc urlete à la Obituary, până când un vecin mă întreabă cu grai domol: „Ce-ai bă? ...Eşti bolnav?!”.
Vacanţă după treaptă la Câmpulung. Mor de plictiseală. Merg până la un perete pe care scrie cu grafitti „colţul rockerilor”, dar acolo nu e niciodată nimeni. În schimb fac cunoştinţă cu un confrate în ale gusturilor. Îi traduc articole din „Bravo”-ul german despre AC/DC, în schimb el îmi face cunoştinţă cu cele mai multe albume ale trupei. „Highway To Hell” e un clasic, fără îndoială („If You Want Blood” îmi place cel mai mult), dar preferatul meu devine „Dirty Deeds Done Dirty Cheap”. Tot de la acest nou prieten înregistrez single-uri Maiden (câţi mai ştiu piese-rarităţi ca „That Girl” sau „Juanita”?), care îmi întăresc pasiunea pentru această trupă extraordinară.
Annihilator, „Alice In Hell” şi „Never Neverland”. Judas Priest destul de greu la început, deşi, la apariţia Coca-Cola în România, luasem un afiş, îl lipisem pe perete şi scrisesem dedesubt „Rocka Rolla”. Mulţi dintre prietenii din Piaţa Romană, îmi spuneau însă: „Painkiller nu e Priest. E bun, dar nu e Priest”. În cele din urmă, trebuie să recunosc că îmi place. Următorul e „Sad Wings of Destiny”, şi aşa acopăr practic tot registrul expresiv al trupei. Mama îmi aduce din Franţa discuri cu „Killers” şi cu Black Sabbath, „The Eternal Idol” (album excelent, chiar dacă e cu Tony Martin). Mai departe, îmi achiziţionez eu încet-încet celelalte albume, cu Ozzy şi Dio. Tot mama vine cu primul cd-player şi cu cd-urile aferente, ce a ştiut şi ea: „Nothing Else Matters” (radio edit), primit de la RFI, Maiden, „From Here To Eternity” (single) şi „No Prayer For the Dying”, Motörhead, „1916”. În aceeaşi perioadă, cu prietenul din Romană Adi, zis Câinele Testament, îmi completez discografia King Diamond (la început Mercyful Fate nu-mi place, dar se remediază cu timpul) şi ascult şi „Iron Fist”. Încântat. Running Wild. „We are prisoners of our time, but we are still alive”. Morbid Angel, „Blessed Are the Sick” – devine automat una dintre preferinţe.
Nirvana mi-a plăcut fix o săptămână, când am ascultat prima dată, tot de la Câinele, „Nevermind”. Apoi începe să mă deranjeze asemănarea între piese şi, cu timpul, ajung să detest toată mişcarea grunge, cu vocile plângăcioase şi frustrările de copii abrutizaţi. „Smells Like Teen Spirit” e ok pentru pogo, dar atât. Primele concerte dure: Pansament, Transilvania, Tectonic, în Ecran Club. La fiecare piesă Tectonic mă mut mai aproape de ieşire, speriat de mosh-ul din faţă şi de un coleg, Mihai „Testament” zis „Neamţu’”, pe care îl cred când îmi povesteşte că vine din mijlocul unei bătălii unde s-a luptat cu o rangă. A doua zi, la şcoală, povestim mândri ce viteji am fost... cu ranga.
Începe să se strecoare în raft şi câte o casetă cu clasică. În general, cu excepţia lui Mozart şi Bach, sunt „recomandările” din interviuri. Tom Araya spune că ascultă Haydn ca să se liniştească, iau şi eu la rând câteva simfonii. Jeff Walker de la Carcass se declară fascinat de Stravinski şi Prokofiev, caut şi eu să prind o frântură. Bach mă atrage prin aerul solemn al compoziţiilor religioase. Ascult apoi şi Brandenburgicele, impresionat de ordinea arhitecturală a construcţiei (desigur, pe atunci îmi era greu să mă exprim în acest sens). Vivaldi, „Anotimpurile”. În războiul rock versus Depeche, am aceeaşi poziţie până astăzi: nu-i suport pe DM. Între timp, primesc un nou tricou: Megadeth, „Rust In Peace”. Liceul poate să înceapă liniştit.