De la american la universal

Scriam, acum câţiva ani, că, dincolo de rock nu mă regăsesc în peisajul cultural american, în ciuda unor admiraţii nedisimulate, de la Poe la jazz sau de la Hemingway la Stephen King. De fapt, acest din urmă autor a constituit dintotdeauna excepţia, cel care pe lângă uimirea înaintea scrierilor sale m-a făcut să mă simt adesea acasă într-un decor altfel străin. În anul în care scriam acestea îl descoperisem şi pe „Marele Gatsby”, prin care Fitzgerald a vorbit nemijlocit inimii şi minţii mele deopotrivă.
Lucrurile s-au mai schimbat şi, fără a fi azi – şi nu voi fi, pesemne, niciodată – fan al „the American way”, am găsit în America din ce în ce mai multe mărturii ale marii comori lăsate de Dumnezeu nouă, adâncimea trăirii omeneşti. Privind panorama culturii americane, ochii mi-au căzut pe Faulkner. „Zgomotul şi furia” este una dintre cele mai complexe şi solide construcţii literare pe care mi-a fost dat să le întâlnesc, construită pas cu pas cu măiestrie şi mai ales cu o viziune absolut covârşitoare. Prin ceea ce pare a fi greoi, Faulkner este de fapt măreţ. Scrisul se revarsă ca un torent, ca un Mississipi învolburat, ale cărui ape te iau într-o vâltoare vie. „Zgomotul şi furia” e ca un tablou din care nu vezi la început decât detaliile, şi pe acelea de foarte aproape, astfel încât sfârşitul aduce distanţarea şi privirea de ansamblu ale cărei elemente compoziţionale capătă, în cele din urmă sens.
Sufletul american ţi se relevă, prin Faulkner, netrucat, cu toată măreţia, vanitatea şi nobleţea lui, răpire, bunătate, incest, furie, risipire, putere de a dăinui. Experienţa permanentă a frontierei – ţară nouă, lume nouă, moravuri noi, Sudul cu valorile sale în dezintegrare – ar putea fi una dintre cele mai importante contribuţii ale Americii la spiritualitatea omenească privită ca un întreg atoatecuprinzător. Lupta pentru o statornicie iluzorie, un spirit nomad al celor care s-au aşezat şi neclintirea tăcută şi demnă a unora ce par a fi nomazi, „omul poate fi distrus, dar nu poate fi niciodată înfrânt” (Hemingway). Fluxul nestăvilit al subconştientului nu e aici licenţă gratuită, ci expresie a conştiinţei zbuciumate a omului nepregătit să facă faţă încleştării între vechi şi nou, onoare şi lipsa valorilor, eterna luptă între a fi şi a nu fi. Timpul pare să macine totul, impasibil duşman în mijlocul panoramei deşertăciunilor, cu neputinţă de stăvilit, de înfrânt. „Nici o bătălie nu e câştigată vreodată (...) Nici măcar nu mai există bătălii. Câmpul de luptă nu face altceva decât să-i dezvăluie omului propria lui nebunie şi deznădejde, şi victoria este o iluzie a filozofilor şi nebunilor”. Vorbele amare rostite parcă în răspăr, o luptă disperată dar niciodată abandonată, pe care alţii au dus-o mereu mai departe când primii au căzut pradă amărăciunii. Nimicnicia omenească pare să copleşească totul („Omul este suma a tot ce pofteşti. O problemă a unor proprietăţi impure dusă cu efort până la nimicul invariabil: partidă remiză între dorinţă şi un pumn de ţărână”) dar viaţa, în toată splendoarea şi cruzimea ei, neagă mereu sfârşitul printr-o perseverenţă între instinct animalic şi discretă scânteie divină. Tragedia omenească precum un râu ce sapă în stâncă şi o modelează, dezvăluind frumuseţi nebănuite. Viaţa omului, dusă până la detaliile cele mai mărunte, până la punctul de unire cu vegetalul şi mineralul, este marea pasiune a lui Faulkner şi a lumii sale. Retardaţi, ambiţioşi, lipsiţi de scrupule, devotaţi, curve, doborâţi de viaţă, sclavi, stăpâni fără stăpânire, toţi aceşti oameni, în acelaşi timp chipuri ale unei aceleiaşi naturi omeneşti sunt expresia unei bogăţii parcă fără sfârşit. Lumea văzută prin ochii lor e locul minunii în desfăşurare a vieţii. Şi tocmai pentru că e atât de american, omul lui Faulkner e atât de universal, ca o dovadă că fiinţa nu dobândeşte realitate decât personificată şi că universalul în sine nu poate fi exprimat decât prin particular. Sudul muribund s-a coagulat în mijlocul dezintegrării şi cele mai mărginaşe elemente au ajuns purtătoare de tot. Cuvântul despre ei este cuvântul despre omenire, despre fiecare dintre cei care vor şti să deosebească duhurile în clipa hotărâtoare: „Ei au dăinuit”.
Faulkner e un cioplitor în stâncă, fondator al unei măreţii ce proiectează spiritul american în galeria universală a omenirii. Şi dacă unul dintre sfârşiturile ce ne bântuie va pustii America ca în „Apocalipsul” lui Stephen King, printre ruine părăsite, ţinându-se cu greu, un ultim fugar va vedea o tăblie care se încăpăţânează să nu cadă, inutilă şi vană, cu un nume poate demult uitat: William Faulkner. (Încerc să creez o nuanţă care să deosebească, în acest context, „vanitatea” de „deşertăciune”, iar „vanul” să capete, în inutilitatea sa, o aură de nobleţe, nobleţe care-L sensibilizează pe Dumnezeu Însuşi, în mărinimia Sa. „Dumnezeu e un boier, un gentleman”, spunea Steinhardt. „Dumnezeu este nu numai un gentleman dotat cu simţul umorului, ci şi originar din Kentucky”, cugetă un personaj al lui Faulkner. Şi oare nu are dreptate?)