Miza Basarabia

De la ultimele evenimente din Chişinău, opinia publică din România încă discută viu despre soarta comunismului în Basarabia şi despre mişcările populare înăbuşite, deocamdată, de regimul lui Voronin. Deşi subiectul a fost tratat mult mai puţin decât s-ar fi cuvenit într-o asemenea problemă naţională, economică şi strategică, interesul ziariştilor de la noi şi de aiurea este astăzi din nou suscitat de victoria opoziţiei, care a reuşit să boicoteze alegerea preşedintelui comunist de către Parlament, declanşând astfel alegerile anticipate. Legiunea roşie de la Chişinău pare să fi primit o grea lovitură şi se vorbeşte din ce în ce mai insistent despre zorii unei orânduiri democratice în peticul de pământ românesc numit arbitrar Republica Moldova. Dar dincolo de lucrurile aparent evidente, “miza Basarabia”, aşa cum o voi numi în rândurile ce urmează, este mult mai mare şi mai complicată.
În primul rând trebuie văzut cine şi ce interes are ca în statul vecin comunismul să cadă. Desigur, în primul rând înşişi locuitorii Basarabiei şi, alături de ei, toţi cei care iubesc libertatea şi aşteaptă cu nerăbdare moartea hidrei roşii care trăieşte încă, în forma ei aproape brută, în acest colţ de lume. Basarabenii şi toţi patrioţii români îşi doresc dispariţia unui sistem instaurat cu tancurile sovietice, care a adus, în peste cinci decenii, moarte, mizerie, umilinţă, sărăcie, lacrimi. Pe de altă parte însă, este interesul Europei occidentale şi al Statelor Unite ca Republica Moldova să iasă de sub influenţa Rusiei, statornicită la Chişinău prin guvernarea comunistă, pentru a fi înglobată în UE, slujind intereselor aşa-zisei lumi libere. Interesul este destul de ridicat prin poziţia strategic ocupată de Basarabia, dar cu toate acestea puternicii lumii nu au reacţionat decât de faţadă la tulburările din preajma alegerilor, ba chiar au condamnat poziţia ceva mai fermă de susţinere a basarabenilor exprimată de preşedintele României, Traian Băsescu. Lucrul este cu atât mai greu de înţeles, cu cât în alte cazuri, de la căderea Cortinei de Fier până la încercarea doar parţial eşuată de schimbare de regim politic în Ucraina, susţinerea euro-americană a fost puternică. Nici la Washington, nici la Buxelles, nu există nici un motiv de bucurie dacă Voronin şi ai lui rămân în funcţii, dar, cu toate acestea, la nivel oficial ni se oferă aceleaşi declaraţi răsuflate despre respectarea legalităţii şi lipsa incorectitudinilor majore în procesul electoral. Există două posibile explicaţii. Prima ar porni de la premisa că Băsescu nu se apucă să facă nici o declaraţie de capul lui, iar puterile lumii susţin procesul de răsturnare a comunismului, folosindu-se de preşedintele României ca vârf de lance şi aruncând prin declaraţiile prudente praf în ochii Rusiei. O alta, care mi se pare în momentul de faţă mai plauzibilă, este că, deşi vor ca Voronin să cadă – nu pentru că sunt anticomunişti sau cred în libertate, ci pentru a înlătura un susţinător al Rusiei – se tem de efectele colaterale pe care le-ar putea avea schimbarea. Concret, opoziţia de la Chişinău şi-a manifestat slăbiciunea în nenumărate rânduri, iar consecvenţa ei de acum ar putea fi rezultatul unui sprijin sau unor presiuni externe. Pe de altă parte însă, în Basarabia atitudinea anticomunistă a unei părţi însemnate a tinerilor, a intelectualităţii şi a oamenilor de rând coincide aproape în proporţie de sută la sută cu un puternic sentiment românesc. O Basarabie liberă de comunism ar fi terenul propice pentru încercarea de a pune în practică năzuinţa de unire ce există de ambele părţi ale Prutului. Şi atunci acea “unire doar în cadrul Uniunii Europene” despre care vorbesc uneori politicienii de la Bucureşti ar putea fi contracarată de dorinţa unei soluţii mai directe şi, în cele din urmă, mai fireşti, a realipirii Basarabiei la România. Or această variant nu pare a fi privită cu ochi buni de Occident şi voi încerca să explic un pic mai jos de ce.
Prima parte a procesului ce trebuie să aibă loc se vede clar şi, în privinţa ei, este posibil ca peste puţin timp toată lumea să cadă de acord. Voronin şi clica lui trebuie înlăturaţi. Acest lucru are şanse mari să se realizeze, atât prin voinţa politică a celor care, după cum am spus, par a fi sprijiniţi în ascuns de Occident, cât şi prin susţinerea populară pe care o dobândeşte mişcarea anticomunistă, susţinere sporită de abuzurile ce ies din ce în ce mai des la iveală dinspre Basarabia. Socotesc că, pentru a se face dreptate, preşedintele comunist de la Chişinău ar trebui judecat în România pentru înaltă trădare. Desigur, este o viziune idealistă, posibil de înfăptuit doar în România reîntregită. Cert este că, într-un fel sau altul, regimul lui Voronin se apropie de sfârşit. Dar marea miză începe abia după acest moment.
Când, în 1989, a căzut Ceauşescu, cineva a alergat într-un suflet la un călugăr din Moldova, încercat întru Hristos, părintele Paisie de la Sihla, pentru a-i da vestea. Spre uimirea interlocutorului, Bătrânul nu s-a bucurat ci a spus: “iadul de acum începe. S-a tăiat capul şarpelui, iar veninul se va răspândi în tot corpul”. La 20 de ani de la evenimente, profeţia se dovedeşte cât se poate de adevărată. Libertatea de expresie şi de circulaţie dobândite nu par a fi folosit prea mult unui popor care se vede astăzi sfâşiat între interesele unor cercuri de oligarhi din interior şi influenţa externă, care împreună au adus ţara într-o mizerie morală, cu valori inversate, atunci când nu lipsesc cu desăvârşire şi un statut de robie europeană care, sub masca unui oarecare progres material, o scufundă într-un marasm economic din care ieşirea e din ce în ce mai grea. Sub opresiune se crease o anumită coeziune a rezistenţei. Acum România e dezbinată şi ruinată, aflându-se probabil în punctul cel mai de jos din întreaga ei istorie şi supravieţuind ca stat doar în baza unor jocuri politice, în timp ce vigoarea naţiunii este secătuită. Intrarea în Uniunea Europeană este privită de unii ca şansă de revigorare. Însă construcţia politico-economică condusă de la Bruxelles şi Strassbourg se dovedeşte la rândul ei şubredă şi coruptă. Primirea României se datorează exclusiv intereselor politice şi poziţiei strategice, dar, prin politici şi atitudini, Uniunea nu arată că ar dori altceva decât o colonizare teritorială, politică şi culturală. Cu alte cuvinte, suntem sclavi la alt stăpân, ale cărui scopuri devin din ce în ce mai transparente. Politicile europene duc la uniformizare şi colectivizare, cu legi impuse de instituţii pe care nimeni nu le poate controla şi care nu ţin cont în nici un fel de specificul naţiunilor participante la construcţia comună. Totul merge spre sporirea rolului unui stat supranaţional, care se amestecă încet-încet şi în viaţa intimă a supuşilor săi şi astfel îşi dezvăluie faţa de comunism/colectivism cu spoială democratică. În mod paradoxal, corupţia care domneşte în toate straturile societăţii româneşti se transformă involuntar într-o şansă de a păstra o rămăşiţă de independenţă. Dornici să-şi menţină privilegiile, corupţii locali eludează sforile trase de la Bruxelles, atât cât pot. Uneori această atitudine ia chiar faţa unui naţionalism, desigur fals şi mincinos. Însă un efect colateral e tocmai faptul că anumite structuri administrative încetinesc procesul de subjugare şi control total dinspre Bruxelles. Desigur, această stare de fapt nu poate dura mult, mai ales că imperiile clădite pe corupţie se prăbuşesc, mai devreme sau mai târziu, fie din cauza unor greşeli ale celor din spatele lor, fie pentru a face loc altor corupţi, mai puternici. Lucrurile stau ca în cazul micilor infractori din perioada comunistă, care, în ciuda interdicţiei, îşi dezvoltau mici afaceri clandestine, care stăteau astfel la baza unei economii private subterane şi se sustrăgeau – cum puteau şi nu din motive nobile – regimului opresiv.
În acest context, o analiză de ansamblu ne va arăta că, pe termen lung, Rusia, România şi implicit Basarabia au un interes comun. Rusia, redevenită sub Putin o putere, rămâne unicul bastion solid care rezistă invaziei comerciale, economice şi culturale a alianţei între Statele Unite şi o Europă subordonată în mare măsură Washingtonului. Dacă pe termen scurt Rusia pare să fie interesată în a-şi păstra influenţa în zonele cucerite, pe termen lung un aliat liber e oricând de preferat unui supus în mintea căruia mocneşte permanent răzvrătirea. Vorbind despre relaţiile dintre Rusia şi Ucraina, Soljeniţân spunea: “Nu prin imensitatea teritoriului, nici prin numărul popoarelor supuse trebuie să demonstrăm că suntem o mare naţiune, ci prin măreţia faptelor noastre. Şi prin adâncimea arăturii pământului ce ne va rămâne după ce îl vom da înapoi pe al celor care nu vor să trăiască laolaltă cu noi.” Iar acestea sunt spuse, repet, despre ucrainieni, care au format cândva un singur popor cu ruşii, popor pe care Soljeniţân speră să-l vadă reunit, dar numai după ce Ucraina va trece prin experienţa despărţirii după care tânjeşte. Cu atât mai mult aceste cuvinte se aplică unora care n-au fost niciodată una cu ruşii şi al căror pământ a fost smuls cu forţa de la ţara vecină. Căderea comunismului în Basarabia şi, ca o consecinţă, pierderea supunerii Chişinăului faţă de Moscova, pot fi, pe termen lung, un mare câştig pentru Rusia. Dar şi pentru România. Pentru că, eliberaţi de jugul comunist, asociat celui rusesc, cei din Basarabia, redescoperindu-şi în libertate afinităţile şi punctele comune cu vecinul de la răsărit, pot deveni puntea unei apropieri libere între România şi Rusia. Astfel ţara noastră ar putea să se echilibreze pe sine şi să joace un rol major în echilibrul politic al zonei. Credinţa comună ne leagă de Rusia, dar tendinţele ei expansioniste ne despart. Dacă acestea din urmă vor fi înlăturate, iar Basarabia va deveni parte a României, putem vorbi despre zorii unei noi alianţe. Ţara noastră, în Uniunea Europeană sau în afara ei, va avea automat o poziţie mai puternică şi mai puţin supusă capriciilor politice venite dintr-o parte sau alta. Basarabia ne-ar putea îndepărta de robia unui colectivism european, cu condiţia să scape la rândul ei de colectivismul sovietic. De aceea, pentru un naţionalist român, realipirea Basarabiei la patria-mumă este de dorit, dar nu în orice condiţii. Să nu ne bucurăm prematur auzind despre unire, dacă singurul ei rezultat este înghiţirea Basarabiei, alături de România, de către colosul multinaţional şi antinaţional. Apropierea ţării noastre de Rusia poate reprezenta marea noastră şansă şi o alternativă valoroasă pentru popoarele europene. Aceasta este, cred, miza Basarabia.